CHARLES BAUDELAIRE

Mulţi vor spune, Thérèse, că tu nici nu exişti. Eu însă ştiu că exişti, eu care de ani întregi te urmăresc şi adesea, când trec pe lângă tine, te opresc şi îţi smulg masca de pe obraz.

Îmi amintesc că eram încă un băieţandru când, în atmosfera înăbuşitoare a Curţii cu furi, ţi‑am zărit faţa mică, palidă, cu buzele strânse: soarta ta era în mâinile unor avocaţi mai puţin necruţători decât cucoanele împopoţonate din sală.

Mai târziu te‑am regăsit în salonul unui conac sub înfăţişarea unei femei tinere, cu privirea rătăcită, enervată de grija permanentă şi de atenţiile cu care o înconjurau nişte bătrâne, desigur rude apropiate, şi un soţ cam naiv.

— Ce‑ofi având?, se mirau ei. Doar nu‑i lipseşte nimiciţi satisfacem orice dorinţă...

De câte ori, de atunci, nu ţi‑am admirat mâna poate puţin prea mare, pe care îţi sprijineai fruntea largă şi atât de frumoasă! De câte ori nu te‑am observat cum te învârteai după gratiile vii ale familiei, ca o lupoaică în cuşcă, şi mă sfredeleai cu o privire rea şi tristă.

Pe mulţi îi va mira faptul că imaginaţia mea a putut crea o făptură şi mai odioasă decât toţi ceilalţi eroi ai mei. Dar voi izbuti eu oare vreodată să spun câte ceva despre fiinţele din care virtutea parca şiroieşte şi au inima deschisa, ca în palmă? Oamenii virtuoşi, inimile deschise, n‑au istorie; eu o cunosc însă pe aceea a inimilor îngropate adânc într‑un trup de tină cu care s‑au contopit.

Aş fi vrut ca durerea să te îndrepte spre credinţă, Thérèse, şi multă vreme am dorit să devii demnă de a purta numele de Sfânta Locusta1. Dar şi atunci, unii – chiar dintre aceia care cred că sufletele noastre chinuite îşi pot răscumpăra păcatele – s‑arfi indignat ca în faţa unui sacrilegiu.

Acum, când te părăsesc pentru totdeauna pe strada pe care o baţi, păstrez speranţa că nu mai eşti singură.

1 Locusta – vestită otrăvitoare în Roma antică. A fost executată.

I

Avocatul deschise o uşă. Ceaţa de afară pătrunse în coridorul dosnic al Palatului de Justiţie, unde se găsea Thérèse Desqueyroux, care simţi pe obraz boarea ei umedă şi o trase adânc în piept. Nu îndrăznea să iasă, de teamă să nu o aştepte cineva. Un bărbat cu gulerul hainei ridicat, care stătuse rezemat de un platan, se apropie, şi abia atunci îl recunoscu pe tatăl ei. Avocatul strigă:

— Dosarul a fost închis! – apoi se întoarse către Thérèse: Poţi ieşi, nu‑i nimeni.

Thérèse începu să coboare treptele umede. Mica piaţă părea într‑adevăr pustie. Tatăl ei nu o îmbrăţişa, nici măcar nu se uită la ea; era preocupat să‑l descoase pe avocatul Duros care‑i răspundea cu vocea scăzută de parcă s‑ar fi temut să nu‑i asculte cineva. Thérèse abia putea desluşi cuvintele lor:

— Mâine vom primi confirmarea oficială că dosarul a fost închis.

— S-ar putea să mai avem vreo surpriză?

— Nici gând! Le‑am tăiat apa de la moară.

— După depoziţia ginerelui meu totul era limpede.

— Limpede... să zicem... E mai degrabă o chestiune de interpretare.

— De vreme ce el însuşi a recunoscut că niciodată nu număra picăturile...

— Ştii, Larroque, în astfel de cazuri mărturia victimei... Thérèse interveni răspicat:

— Aici n‑a existat nici‑o victimă.

— Voiam să spun: victima propriei imprudenţe, doamnă... O clipă cei doi bărbaţi o priviră cu atenţie pe tânăra femeie care stătea nemişcată, zgribulită; pe faţa ei lividă nu se citea nimic. În cele din urmă, îi întrebă unde se afla trăsura. Domnul Larroque lăsase trăsura să‑i aştepte afară din oraş, pe drumul către Budos, pentru a nu stârni comentarii.

Traversară piaţa; plouase şi pe băncile umede se lipiseră frunze de platan. Din fericire se însera mult mai devreme acum, şi apoi la drumul către Budos se putea ajunge pe străzile cel mai puţin umblate ale acestui orăşel de provincie. Thérèse, cu un cap mai înaltă decât cei doi bărbaţi, mergea între ei; îşi reluaseră discuţia ca şi cum ea nici n‑ar fi fost de faţă şi, pentru că prezenţa ei fizică îi stingherea, despărţindu‑i, o împingeau cu cotul la o parte ca pe un obiect. Thérèse căută să rămână cu câţiva paşi în urmă, îşi scoase o mănuşă, dezgolindu‑şi mâna stângă, şi începu să smulgă câte puţin muşchi de pe zidurile de piatră pe lângă care mergea. Din când în când trecea pe lângă ea câte un muncitor pe bicicletă sau o şaretă, împroşcând‑o cu noroi şi silind‑o să se lipească de ziduri. Dar seara care se lăsa o ferea pe Thérèse de privirile oamenilor, împiedicându‑i s-o recunoască. Mirosul de pâine caldă şi de ceaţă nu mai reprezenta pentru ea doar mirosul familiar al orăşelului pe înserate, ci se confunda cu însăşi aroma vieţii care îi fusese în sfârşit redată. Închidea ochii ca să se bucure din plin de miresmele pământului adormit şi ale ierburilor ude, silindu‑se să nu audă glasul omului scund, cu picioare scurte şi crăcănate, care nu‑şi întorsese nici măcar o dată privirea spre fiica lui; dacă s‑ar fi prăbuşit la marginea drumului, nici el, nici Duros n‑ar fi observat, mai ales acum, când nu se mai sfiau să vorbească în gura mare.

— Fireşte că depoziţia domnului Desqueyroux a fost foarte binevenită. Dar să nu uităm nici reţeta: oricum, era vorba de un fals... mai ales că reclamantul era chiar doctorul Pédemay...

— Bine, dar el şi‑a retras reclamaţia...

— Ca să nu mai vorbesc de explicaţiile dumneaei: cum că un necunoscut i‑ar fi dat reţeta...

Thérèse încetini şi mai mult pasul, nu atât din pricina oboselii, ci mai cu seamă ca să scape de aceeaşi poveste cu care îi împuiaseră capul săptămâni de‑a rândul; dar era cu neputinţă să nu audă glasul piţigăiat al tatălui ei repetând:

— I-am spus de atâtea ori: „Găseşte altă explicaţie, neno‑rocito, scorneşte altceva”...

Într‑adevăr îi repetase aceste lucruri de atâtea ori, încât putea fi cu conştiinţa împăcată. Atunci de ce se mai frământa? „Onoarea familiei”, cum zicea el, fusese salvată; iar până la viitoarele alegeri pentru Senat nimeni nu‑şi va mai aminti de povestea asta. Cam aşa se gândea Thérèse în timp ce mergea încet, fiindcă nu avea chef să‑i ajungă din urmă pe cei doi bărbaţi; dar în focul discuţiei aceştia se opriră în mijlocul drumului gesticulând:

— Crede‑mă pe mine, Larrpque, trebuie să înfrunţi opinia publică. Începe ofensiva în Le Semeur de duminică, afară dacă nu preferi să o fac eu? Ar fi bun un titlu răsunător, de pildă: Un zvon infam...

— Nu, dragul meu, n‑are rost; la urma urmei, ce am putea răspunde? Prea este evident că afacerea a fost muşa‑malizată. Judecătorul de instrucţie n‑a cerut nici măcar

O expertiză grafologică. Nu, după mine, cel mai bun lucru este tăcerea, înăbuşirea scandalului. Am să mă zbat, n‑am să precupeţesc nimic, fiindcă de dragul familiei totul trebuie înăbuşit... cu orice preţ...

Thérèse nu auzi răspunsul lui Duros, deoarece acum cei doi bărbaţi mergeau mai repede. Trase iarăşi în piept cu nesaţ aerul umed al nopţii, ca o fiinţă gata să se sufoce şi deodată se pomeni gândindu‑se la bunica ei dinspre mamă, Julie Bellade, al cărei chip nici nu‑l cunoştea. În zadar ar fi căutat cineva în casa familiei Larroque sau Desqueyroux un portret, un daghereotip1 sau o fotografie a acestei femei, despre care nimeni nu ştia nimic, afară de faptul că într‑o zi plecase în lume. Thérèse se cutremură la gândul că şi ea ar fi putut să fie ştearsă cu desăvârşire din amintirea tuturor şi că, mai târziu, micuţa Marie, fetiţa ei, n‑ar fi avut nici măcar posibilitatea să regăsească într‑un album chipul celei care‑i dăduse viaţă. La ora aceea, Marie adoarme desigur în camera ei de la Argelouse, unde Thérèse va ajunge în puterea nopţii şi atunci va asculta prin întuneric răsuflarea copilului ei adormit, sorbind‑o, cu buze însetate, ca pe o apă vie.

La marginea şanţului se zăriră deodată felinarele unei căleşti cu capota lăsată, care luminau crupele slabe ale celor doi cai. Mai departe, în stânga şi dreapta drumului, ca un zid întunecat, se înălţa pădurea. Între cele două taluzuri, primii pini îşi împreunau vârfurile, alcătuind o boltă deasupra drumului, care se pierdea în întunericul misterios.

1 Cel mai vechi procedeu fotografic, denumit astfel după inventatorul său, francezul Jacques Daguerre (1787-1851).

Sus, cerul parcă voia să‑şi caute un culcuş în desişul crengilor. Vizitiul o privi pe Thérèse cu o curiozitate nestăpânită. Când îl întrebă dacă vor ajunge la timp la gara din Nizan ca să mai prindă ultimul tren, vizitiul îi răspunse să nu aibă nici‑o grijă, adăugând că, oricum, ar fi bine să nu mai zăbovească.

— E ultima oară, Gardère, când mai faci această corvoadă pentru mine.

— Vasăzică doamna nu mai are treabă pe aici? Drept răspuns, Thérèse clătină din cap. Vizitiul însă continua să o soarbă din ochi. Oare toată viaţa va trebui să suporte asemenea priviri indiscrete?, se întrebă Thérèse.

— Ei, eşti mulţumită?

Aşadar, tatăl ei binevoia în sfârşit să o ia în seamă. Thérèse îi aruncă o privire scurtă, scrutându‑i faţa gălbejită, de hepatic, obrajii năpădiţi de o barbă aspră, căruntă, bătând şi ea în galben, pe care cădea lumina puternică a felinarelor. Apoi spuse în şoaptă: „Am suferit atât de mult, sunt istovită”... Dar se opri brusc, gândindu‑se că nu are niciun rost să vorbească. El tot nu o asculta, nici măcar nu se uita la ea. Ce‑i păsa lui de starea ei sufletească? Singurul lucru care îl preocupa era faptul că ascensiunea lui către Senat era periclitată, poate chiar compromisă din pricina fiicei sale. („Toate‑s nişte isterice, atunci când nu sunt de‑a dreptul idioate” – spunea el despre femei.) Din fericire, n‑o mai chema Larroque, acum poartă numele de Desqueyroux, îşi zice, şi de când ştie că a scăpat de Curtea cu Juri respiră uşurat. Dar cum să‑i împiedice pe adversarii săi politici să zgândăre mereu această rană? Chiar mâine îi va face o vizită prefectului. Slavă Domnului, îl are la mână pe directorul ziarului La Lande conservatrice> de când cu tărăşenia aceea cu fetiţele... Deodată o luă pe Thérèse de braţ:

— Hai, urcă‑te în trăsură, e târziu!

Atunci avocatul, poate cu o intenţie perfidă, ori poate ca să n‑o lase pe Thérèse să plece fără să‑i fi spus un cuvânt, o întrebă dacă se întoarce chiar în seara aceea acasă, la domnul Bernard Desqueyroux. În timp ce‑i răspundea:

— Fireşte, soţul meu mă aşteaptă...

Thérèse se gândi pentru prima oară de când părăsise tribunalul că într‑adevăr peste câteva ore va trece pragul camerei în care soţul ei, încă suferind, mai zăcea şi că, din momentul acela, va începe un şir nesfârşit de zile şi de nopţi pe care va trebui să le petreacă în preajma lui.

De la începutul anchetei, Thérèse se stabilise în casa tatălui ei de la marginea orăşelului şi făcuse de multe ori călătoria pe care o hotărâse pentru acea seară; pe atunci, însă, singura ei preocupare era de a‑i da soţului ei informaţii cât mai precise şi, înainte de a se urca în trăsură, asculta de fiecare dată cu atenţie ultimele sfaturi ale avocatului Duros privitoare la ceea ce trebuia să răspundă domnul Desqueyroux la vreun nou interogatoriu; dar în perioada aceea, Thérèse nu avea nici‑o strângere de inimă, nu se simţea nici măcar stingherită la gândul că va fi silită să dea ochii cu acest om bolnav, fiindcă pe atunci nu vorbeau despre ceea ce se petrecuse de fapt între ei, ci numai despre ceea ce era important să‑i spună sau să nu‑i spună judecătorului de instrucţie. Niciodată cei doi soţi nu fuseseră atât de uniţi ca în perioada când trebuiau să‑şi apere în primul rând fetiţa, carne din carnea lor, şi primejdia care o ameninţa pe mica Marie îi lega trup şi suflet. Se străduiau să ticluiască împreună o poveste simplă, bine închegată, care să poată satisface logica stringentă a anchetatorului. Şi pe atunci Thérèse se urca în aceeaşi caleaşca ce o aştepta şi în astă‑seară; în schimb, cât era de nerăbdătoare pe vremea aceea să ajungă la capătul călătoriei nocturne, pe care acum ar fi dorit‑o nesfârşită! Îşi aminteşte că de cum se suia în trăsură, ar fi vrut să se şi vadă în camera aceea de la Argelouse şi de câte ori îşi repeta pe drum lămuririle pe care trebuia să i le dea lui Bernard Desqueyroux (bunăoară, să nu se teamă să susţină că ea îi vorbise într‑o seară de reţeta pe care i‑o întinsese un necunoscut, implorând‑o să o ducă în locul său la farmacie, pe motiv că el nu mai îndrăznea să dea ochii cu farmacistul, deoarece îi datora bani... Dar Duros nu era de părere ca Bernard să meargă prea departe, pretinzând, de pildă, că‑şi aminteşte că şi‑ar fi certat soţia pentru imprudenţa săvârşită...).

Acum, când coşmarul se terminase, Bernard şi Thérèse ce vor mai avea să‑şi spună unul altuia? Îi apărea în minte casa izolată unde el o aştepta; parcă şi vede patul în mijlocul camerei pardosite cu lespezi de piatră, lampa mică pe masa încărcată cu gazete şi sticluţe cu doctorii...

Câinii din curte, pe care sosirea trăsurii îi va trezi din somn, vor mai lătra un timp, apoi se vor potoli şi iarăşi se va lăsa aceeaşi tăcere sinistră ca în nopţile când îl vedea pe Bernard chinuit de vărsături îngrozitoare. Thérèse se sileşte să‑şi închipuie cum se vor uita unul la altul în primul moment al revederii lor atât de apropiate; apoi noaptea care va urma şi ziua care va veni după ea, săptămânile care se vor scurge, atunci când nu vor mai avea de ticluit împreună versiunea oficială a dramei pe care o trăiseră. Între ei nu va mai fi nimic altceva decât ceea ce fusese în realitate... ceea ce se întâmplase...

Înspăimântată, Thérèse îngăimă, uitându‑se la avocat, dar adresându‑i-se tatălui ei:

— Am de gând să stau câteva zile cu  domnul Desqueyroux, apoi, dacă se va simţi mai bine, am să mă întorc la tata.

— Asta nu, fata mea, nu, în niciun caz nu.

Văzând însă că Gardère, care stătea pe capră, începe să se foiască, domnul Larroque continuă mai încet:

— Nu cumva ai înnebunit de‑a binelea? Tocmai acum să‑ţi părăseşti bărbatul? Acum, când trebuie să fiţi mai uniţi ca oricând. Nedespărţiţi ca degetele de la mână... Înţelegi? Până la moarte...

— Ai dreptate, tată. Unde mi‑a fost capul? Atunci vei veni tu la Argelouse, nu‑i aşa?

— Nu, Thérèse. Am să vă aştept la mine, ca de obicei, joia, când e zi de târg. Şi voi o să veniţi regulat, aşa cum aţi venit întotdeauna.

Bătrânului nici nu‑i venea să creadă cum de ea nu‑şi dădea seama că cea mai mică abatere de la obiceiurile consfinţite prin tradiţie ar fi dus toată familia la pierzanie.

— Aşadar, Thérèse, ne‑am înţeles. Mă pot bizui pe tine? Măcar acum, după ce ai făcut atâta rău familiei... Ai să faci tot ce‑ţi va cere soţul tău. E sfatul cel mai bun pe care ţi‑l pot da.

Şi o împinse în trăsură.

Thérèse văzu mâna avocatului întinsă spre ea; mai precis, două unghii murdare.

— Sunt mulţumit că totul s‑a sfârşit cu bine, zise el. Şi era, într‑adevăr, sincer: dacă s‑ar fi ajuns la proces, el n‑ar fi avut nimic de câştigat, deoarece familia l‑ar fi angajat pe cunoscutul avocat Peyrecave de la Bordeaux. Aşa, avea într‑adevăr de ce să fie mulţumit...

3

Mirosul acela de piele mucegăită caracteristic vechilor trăsuri îi place Thérèsei... Îi pare rău ca şi‑a pierdut ţigările, dar se mângâie cu gândul că niciodată nu i‑a făcut plăcere să fumeze în întuneric. Felinarele luminează marginile ridicate ale şanţurilor, tivite cu franjuri de ferigă, baza trunchiurilor unor pini uriaşi... Grămezile de pietriş de la marginea drumului destramă umbra trăsurii şi a cailor. Uneori apare câte o căruţă şi catârii se trag singuri pe dreapta, fără să mai aştepte un îndemn din partea căruţaşului adormit. Thérèse are impresia că n‑o să mai ajungă niciodată la Argelouse, mai bine zis speră să nu mai ajungă: doar până la gara din Nizan trăsura face o oră şi mai bine; apoi trenul acela mic stă o veşnicie în fiecare gară. De la Saint-Claire, unde trebuie să coboare, şi până la Argelouse mai are de mers zece kilometri cu şareta, fiindcă pe un astfel de drum nu se aventurează noaptea nici‑o maşină. Şi în flecare dintre aceste etape ale călătoriei ar putea interveni destinul s‑o izbăvească. Thérèse încearcă un sentiment asemănător cu acela care ar fi pus stăpânire pe ea în ajunul procesului, dacă dosarul n‑ar fi fost clasat: groaza cu care aştepţi o catastrofa inevitabilă, un cutremur, bunăoară.

Îşi scoate pălăria, îşi reazimă obrazul palid de tapiseria de piele cu miros tare a trăsurii şi se lasă purtată peste hârtoape, moale, în voia zdruncinăturilor. Până în această seară a trăit într‑o permanentă tensiune, ca o fiară hăituită; abia acum, când ştie că a scăpat, îşi dă seama cât e de istovită. Obrajii supţi, buzele strânse şi fruntea largă, superbă, îi dădeau înfăţişarea unei condamnate, şi aşa era – cu toate că oamenii n‑o mai considerau vinovată – era condamnată la singurătate pe veci.

Farmecul ei, pe care lumea îl socotea irezistibil pe vremuri, era farmecul pe care îl au toţi oamenii a căror faţă trădează un zbucium tainic, durerea unei răni sufleteşti, atunci când nu fac un efort istovitor pentru a se preface. În fundul acestei căleşti care o zdruncină, pe drumul care taie întunecimea pădurii de pini, tânăra femeie, acum fără mască, îşi mângâie încetişor cu mâna dreaptă faţa de condamnată la rug. Care vor fi primele cuvinte ale lui Bernard, a cărui mărturie mincinoasă a salvat‑o? Probabil că în seara aceea nu‑i va pune nici‑o întrebare... Dar mâine? Thérèse închide ochii, apoi îi deschide din nou şi, cum caii merg la pas, se străduieşte să recunoască povârnişul pe care îl urcă. Ah, de‑ar putea să nu se mai gândească la ceea ce o aşteaptă! Poate că totul va fi mult mai simplu decât îşi închipuie. N-are rost să anticipeze. Ce bine ar fi să adoarmă... Cum de nu se mai află în trăsură? Omul acesta în spatele mesei acoperite cu postav verde este judecătorul de instrucţie... Tot el... Ce mai vrea? Doar ştie şi el că totul s‑a aranjat. Clatină din cap în semn că nu: el nu poate clasa dosarul... fiindcă s‑a ivit un fapt nou. Ce fapt nou? Thérèse întoarce capul pentru ca duşmanul să nu‑i vadă faţa descompusă. „Căutaţi să vă aduceţi bine aminte de toate, doamnă. Oare în buzunarul interior al pelerinei aceleia vechi, pe care n‑o mai purtaţi decât în octombrie, când mergeţi la vânătoare de porumbei sălbatici – oare n‑aţi uitat nimic, n‑aţi ascuns nimic?” E cu neputinţă să tăgăduiască şi simte cum se sufocă. Fără a‑şi lăsa prada din ochi, judecătorul pune pe masă un mic pacheţel cu o pecete de ceară roşie. Thérèse ar putea spune pe de rost formula scrisă pe plic şi pe care judecătorul o descifrează cu voce aspră:

Cloroform: 30 grame Aconit, granule: nr. 20 Soluţie de digitală: 20 grame

Judecătorul izbucneşte în râs... Frâna scârţâie, firecându‑se de roată. Thérèse se trezeşte. Respiră adânc şi simte cum ceaţa îi pătrunde în plămâni (desigur coboară spre valea seacă). Aşa visase pe vremuri, când abia terminase gimnaziul, că din pricina unei greşeli căzuse la examenul de absolvire şi că trebuia să‑l dea din nou. Şi în această seară respiră uşurată, ca şi atunci, când se deştepta din coşmar; e doar puţin neliniştită fiindcă clasarea dosarului încă nu a fost comunicată oficial: „Ştii doar că întâi va fi comunicată avocatului...” îşi spunea ca să se liniştească.

E liberă... ce‑ar putea să‑şi mai dorească? N-ar fi decât un joc să‑şi facă suportabilă viaţa alături de Bernard. Să‑şi deschidă complet sufletul în faţa lui, să nu‑i ascundă nimic, să scoată la lumină chiar în astă‑seară tot ceea ce mocnea în întuneric – aceasta e singura scăpare. Hotărârea luată o umplea pe Thérèse de bucurie. Înainte de a ajunge la Argelouse, are destul timp ca să‑şi „pregătească spovedania”, cum repeta în fiecare sâmbătă prietena ei Anne de la Trave, crescută în frica lui Dumnezeu, pe vremea vacanţelor fericite petrecute împreună. Anne, care‑i fusese ca o soră iubită şi nevinovată, nu putea şti ce rol important avea să joace în această poveste. Fiinţele cele mai curate nici nu bănuiesc în ce drame sunt amestecate în fiecare zi, în fiecare noapte şi ce buruieni otrăvite încolţesc sub paşii lor de copil

Desigur, avea dreptate fetiţa crescută la călugăriţe când îi tot repeta Thérèsei, pe atunci elevă de liceu lucidă şi ironică: „Nici nu‑ţi închipui cum ţi se uşurează inima după ce te spovedeşti şi te simţi iertată; atunci poţi trăi iarăşi cu cugetul curat, ca şi cum te‑ai fi născut din nou.” într‑adevăr, era de‑ajuns ca Thérèse să fi luat hotărârea de a mărturisi totul pentru ca să şi simtă un soi de destindere nespus de plăcută: „Bernard va afla totul; am să‑i spun...”

Dar ce‑i va spune? Cum să‑şi înceapă mărturisirea? Oare cuvintele pot exprima o asemenea înlănţuire încâlcită de dorinţe, de hotărâri, de acţiuni imprevizibile? Cum reuşesc unii să‑şi dea seama ce crime au săvârşit şi de ce?... „Eu nu ştiu ce crime am comis. N-am vrut s‑o săvârşesc pe cea de care sunt acuzată. De fapt, nici nu ştiu ce am vrut. N-am înţeles niciodată încotro mă mâna forţa aceea oarbă din mine şi din afara mea: doar eu însămi eram îngrozită de tot ceea ce distrugea în calea ei”...

În lumina tulbure a unei lămpi de petrol care fumega, abia se zărea tencuiala coşcovită de pe zidurile gării din Nizan şi o şaretă oprită în faţa ei. (Ce repede înghiţea bezna din jur orice rază de lumină care încerca s‑o străpungă!) Dintr‑un tren tras pe o linie moartă se auzeau mugete şi behăieli triste. Gardère luă geanta de voiaj a Thérèsei şi o privi din nou cu aceeaşi curiozitate neruşinată. Pesemne că nevastă‑sa îi spusese la plecare: „Să te uiţi bine cum arată, cum se poartă...” Şi pentru vizitiul domnului Larroque, Thérèse îşi regăsi instinctiv zâmbetul, despre care lumea zicea: „Nici nu‑ţi dai seama dacă este frumoasă sau urâtă, dar în orice caz farmecul ei te cucereşte...”

Îl rugă să‑i cumpere biletul de tren deoarece n‑avea curajul să traverseze sala de aşteptare unde două ţărance, cu câte un coş pe genunchi, tricotau clătinând din cap.

Când îi aduse biletul, îi spuse să păstreze restul. Vizitiul o salută ducând mâna la şapcă şi, după ce luă hăţurile în mână, se mai întoarse încă o dată spre fiica stăpânului său şi o măsură din ochi.

Trenul nu era încă tras la peron. Pe vremuri, lunga aşteptare din gara Nizan era o mare bucurie pentru Thérèse Larroque şi pentru prietena ei Anne de la Trave, de câte ori se întorceau acasă în vacanţa mare sau plecau împreună la deschiderea şcolii. Se opreau la han să mănânce ochiuri cu şuncă, apoi se plimbau ţinându‑se de mijloc, pe acelaşi drum, cufundat în beznă astă‑seară, dar care în amintirea Thérèsei rămăsese tot scăldat în razele lunii, ca în anii copilăriei încheiate de mult. Pe atunci râdeau amândouă, văzând cum se confundă umbrele lor lungi. Vorbeau bineînţeles despre profesoarele şi colegele lor, fiecare luând apărarea şcolii unde învăţa, una a pensionului de maici, iar cealaltă a liceului. „Anne”... Thérèse îi rosteşte numele cu glas tare în întuneric. Despre ea ar trebui să‑i vorbească în primul rând lui Bernard... Dar Bernard e omul cel mai tipicar din lume: clasează sentimentele, rupându‑le unele de altele, fără să ţină seama de firele complicate care le leagă, de trecerile adesea obscure dintre ele. Cum să‑l facă să pătrundă în zonele confuze, fără limite precise, unde Thérèse a trăit şi a suferit? Şi totuşi, trebuie să încerce. Singura atitudine pe care o va putea lua în clipa, din ce în ce mai apropiată, când va intra în dormitor, va fi să se aşeze pe marginea patului şi să‑l facă pe Bernard s‑o urmărească etapă cu etapă, până când el însuşi o va opri, spunându‑i: „Acum înţeleg în sfârşit; ridică‑te, te‑am iertat.”

Thérèse trecu orbecăind prin grădina şefului de gară şi simţi mirosul crizantemelor fără să le vadă. Compartimentul de clasa întâi era gol şi, de altfel, atât de slab luminat, încât tot n‑ar fi recunoscut‑o nimeni. Era prea întuneric să poată citi, dar care roman nu i s‑ar fi părut oare anost în comparaţie cu viaţa ei îngrozitoare? Se gândea că putea să moară de ruşine, de atâta zbucium, de remuşcări, de oboseală, dar în niciun caz de plictiseală.

Se ghemui într‑un colţ şi închise ochii. Era oare de crezut că o femeie atât de inteligentă ca ea să nu‑l fi putut face pe altul să‑i înţeleagă drama?... Nu, era cu neputinţă; când îşi va termina confesiunea, Bernard o va ajuta să se ridice, spunându‑i: „Fii liniştită, Thérèse, nu te mai frământa. Vom trăi împreună până la moarte, în această casă din Argelouse, fără ca ceea ce s‑a întâmplat să ne poată despărţi vreodată. Mi‑e sete. Te rog, du‑te în bucătărie şi fa‑mi, cu mâna ta, o oranjadă. Am s‑o beau dintr‑o sorbitură, chiar dacă e tulbure. Ce importanţă are dacă gustul ei îmi va aminti de acela pe care îl avea pe vremuri ceaşca mea de ciocolată de la micul dejun? Îţi mai aduci aminte, iubita mea, de vărsăturile care m‑au chinuit? Mâna ta atât de dragă îmi sprijinea capul şi nu‑ţi întorceai ochii de la lichidul acela verzui, dezgustător; nici leşinurile mele nu te înspăimântau. Şi totuşi, cum ai pălit în noaptea aceea când mi‑am dat seama că nu‑mi mai simt picioarele care‑mi paralizaseră. Îţi aminteşti cum mă scuturau frigurile? Şi imbecilul acela de doctor Pédemay, care se tot mira cum pot avea o temperatură atât de scăzută, când pulsul mi‑era atât de agitat...”

„Of, se gândeşte Thérèse, dacă va vorbi aşa, înseamnă că tot n‑a înţeles. Va trebui să reiau totul de la început...”

Dar unde este oare începutul faptelor noastre? Destinul nostru, atunci când vrem să‑l delimităm, seamănă cu acele plante pe care este cu neputinţă să le smulgi cu toate rădăcinile lor. Thérèse se întreabă dacă nu va trebui să urce firul amintirilor până la copilărie. Dar copilăria este ea însăşi un fel de încheiere, sfârşitul unui drum.

Copilăria îi apare Thérèsei ca un izvor născut din zăpezi, apoi transformat pe parcurs într‑un râu în care s‑au scurs toate murdăriile. La liceu ea dădea impresia că trăieşte indiferentă şi absentă în mijlocul colegelor ei, fără să‑i pese de măruntele tragedii care le frământau şi le făceau să sufere. Profesoarele o dădeau întotdeauna de exemplu pe Thérèse Larroque celorlalte eleve: „Therese nu urmăreşte altă răsplată decât bucuria de a se realiza, adică de a deveni un exemplar uman de calitate superioară. Şi pentru aceasta ea nu face apel decât la propria conştiinţă, care‑i luminează îndeajuns calea. Mândria de a face parte din elita omenirii este pentru ea un stimulent mai puternic decât teama de pedeapsă”... Astfel vorbea despre ea una dintre profesoare. Acum Thérèse se întreabă: „Oare eram chiar atât de fericită? Chiar atât de pură? Pesemne că tot ce a fost înainte de căsătorie mi‑a rămas atât de curat în amintire prin contrast cu pata de neşters pe care mi‑a lăsat-o în suflet nunta. Anii de liceu, dinainte de a fi devenit soţie şi mamă, îmi apar acum ca un paradis. Pe atunci, însă, nu‑mi păreau chiar atât de frumoşi. Cum aş fi putut să ştiu că numai în anii aceia, înainte de a intra în viaţă, îmi trăiam adevărata viaţă. Da, eram pură ca un înger, dar un înger plin de pasiuni, în ciuda părerii profesoarelor, eu sufeream şi îi făceam şi pe alţii să sufere. Mă bucuram de răul pe care îl făceam şi de acela pe care mi‑l pricinuiau prietenele mele; era o suferinţă pură, pe care n‑o altera nici‑o remuşcare: atât durerile, cât şi bucuriile se năşteau pe atunci din cele mai inocente plăceri.”

Cea mai mare răsplată pentru Thérèse era să se considere demnă de Anne, vara, când se reîntâlneau în pădurea de stejari de la Argelouse. Simţea nevoia să‑i poată spune acestei fete crescute la călugăriţe: „Pentru a mă simţi la fel de pură ca tine, eu nu am nevoie de îndemnuri şi laude răsuflate, nici de panglicuţe drept răsplată...” De fapt, puritatea Annei de la Trave se datora mai degrabă neştiinţei, deoarece călugăriţele de la Sacré-Cœur le ascundeau micilor lor eleve realitatea prin mii de văluri. Thérèse dispreţuia fetiţele de vârsta ei care confundau virtutea cu ignoranţa. „Tu nu cunoşti viaţa, draga mea”, îi repeta Annei în acele veri de demult petrecute la Argelouse. Frumoase veri... Acum, în micul tren care se pune în sfârşit în mişcare, Thérèse îşi mărturiseşte că spre acele veri trebuie să‑şi întoarcă gândul, ca să poată vedea limpede ceea ce a urmat. E de necrezut şi totuşi adevărat că în zorii atât de puri ai vieţii noastre, semne imperceptibile prevestesc deja furtunile îngrozitoare ce vor veni. Adesea dimineţile prea senine nu sunt un semn bun; ele anunţă după‑mese şi seri furtunoase, cu ronduri de flori răvăşite, crengi rupte şi atâta noroi! În niciun moment al vieţii ei, Thérèse nu s‑a gândit prea mult, n‑a făcut niciun gest premeditat, nici‑o cotitură bruscă: a coborât doar pe nesimţite o pantă alunecoasă, întâi mai încet, apoi mai repede. Şi totuşi, femeia sfârşită din această seară e tot fata tânără şi fericită de pe vremea vacanţelor petrecute la Argelouse, unde se întorcea acum fugară şi apărată de întunericul nopţii.