Metodologia cercetării educaționale este, în principal, de tip decizional sau operaţional

            Niveluri de investigat:

Nevoile locale şi pertinenţa acestora;

Constrângeri în relaţie cu programul;

Impactul dintre mediu şi program;

Dezvoltarea.

            Gestiunea cercetării:

Obiective coroborate cu eficienţa rezultatelor aşteptate:

Eficacitatea: pe termen scurt;

Menţinerea / fiabilitatea: pe termen mediu şi lung;

Mijloace;

Acţiune;

Resurse materiale și financiare;

Resurse umane.

            Metodologia specifică

Cercetarea documentară

Analiza istorică realizată direct prin interviu sau indirect pe documente istorice sau literare: perspectiva temporală conferă sens materialului colectat într-o problemă particulară.

Combinarea cercetării analitice comparative cu cea istorică

            (2) Cercetarea integrată

            Activitatea integrată pe baza metodei de observaţie participantă, agentul social cunoaşte un grup sau o comunitatea şi ia parte direct la activităţile acestora. Agentul social nu poate fi prezent perpetuu în comunitate, şi atunci explică şi justifică prezenţa sa prin:

realizarea în comun a unor produse de imagine;

cooperarea şi susţinerea acţiunilor desfăşurate pe planuri sociale diferite în puncte convergente ideilor proiectelor;

desfăşurarea, în paralel, a unor strategii de continuare: delegarea funcţiilor de formare a actorilor sociali locali.

            (2) Cercetare acţiune

Niveluri şi problematici de anasinteză:

Nivel european: politici, legislaţie, instituţii, organizare, transfer

Nivel naţional: politici, legislaţie, instituţii, organizare

Contexte zonale şi regionale:

Formare

Împuternicire (atribuire de putere)

Măsuri de încredere (en. confidence building)

Contexte locale

dezvoltare socială locală;

a identifica bune practici; 

a transfera;

identifica constrângeri şi obstacole.

            Contextul de studiu este complex: interacţiune + grup + grupare + societăţi globale

            (3) Cercetare în comunicare

            Contextul de studiu în comunicare este alcătuit din mesaj + interacţiune

            Ipoteza noastră este că dialogul social se bazează pe recurenţa comportamentelor sociale aparţinând grupurilor reprezentative ale comunităţii culturale.

Ca urmare, cercetarea se bazează pe:

acţiunea practică, cu alte cuvinte, manifestările sociale care participă la forma socială de comunicare;

comportamente comunicative interpersonale între membrii unor comunităţi diferite.

2. Metode bibliometrice

Metoda bibliometrică este un tip de metodă de cercetare utilizată în bibliotecă şi în ştiinţa informaţiei. Se utilizează în analiza cantitativă şi în statistici pentru a descrie modelele de publicare dintr-un anumit domeniu sau pentru o editură de literatură. Cercetătorii pot utiliza metode bibliometrice de evaluare pentru a determina,  de exemplu, influenţa unui scriitor  sau pentru a descrie relaţia dintre doi sau mai mulţi scriitori sau lucrări. Un mod comun de a efectua cercetări bibliometrice pentru a identifica citate este folosirea:

pentru social  - Science Citation Index;

pentru ştiinţă - Citation Index;

pentru arte şi ştiinţe umaniste Citation Index.

Legi bibliometrice

Unul dintre principalele domenii de cercetare se referă la metode bibliometrice pentru aplicarea legilor bibliometrice. Cele trei legi mai frecvent utilizate în metode bibliometrice sunt:

legea Lotka - productivitatea ştiinţifică;

legea Bradford - distribuirea;

legea lui Zipf – apariţia unui cuvânt.

Legea Lotka

Legea Lotka descrie frecvenţa publicării de către autori într-un anumit domeniu. Acesta prevede că "... Numărul (autorilor) care aduc contribuţii n este de aproximativ 1 / ² n cele care aduc o şi procentul de contribuabili, care fac o contribuţie unică, este de aproximativ 60 la sută" (Lotka 1926, citată în Potter 1988). Aceasta înseamnă că din toţi autorii într-un anumit domeniu, 60 de procente vor fi doar o publicaţie, şi 15 procente vor fi două publicaţii (1 / 2 ori ² 0.60). 7 la sută din autorii vor avea trei publicaţii (1 / 3 ori ² 0.60), şi aşa mai departe. Potrivit legii Lotka de productivitate ştiinţifică, doar şase procente din autori într-un câmp vor  produce mai mult de 10 articole. Legea Lotka atunci când sunt aplicate la organismele mari de literatură într-o perioadă destul de lungă de timp, pot fi corecte, în general, dar nu statistic exact. Este deseori folosită pentru a estima frecvenţa cu care autorii vor apărea într-un catalog online, de exemplu (Potter, 1988).

Legea Bradford

Legea Bradford serveşte drept orientare generală a bibliotecarilor în determinarea numărului de reviste de bază din orice domeniu dat. Aceasta precizează că revistele într-un singur câmp poate fi împărţit în trei părţi, fiecare conţinând acelaşi număr de articole: 1) un nucleu de reviste pe această temă, relativ puţine la număr, care produce aproximativ o treime din toate articole; 2) o zonă din altă parte, care conţine acelaşi număr de articole, în primul rând, dar un număr mai mare de reviste; 3) o zonă terţă, care conţine acelaşi număr de articole din a doua, dar un număr şi mai mare de reviste. Relaţia matematică a numărului de reviste de bază la prima zona este o constantă şi n zona a doua este relaţia n ². Bradford a exprimat această relaţie, 1: n: n ². Bradford formulat legea lui după ce a studiat o bibliografie de geofizică, care acoperă 326 reviste în domeniu. El a descoperit că 9 reviste conţineau  429 articole, 59 conţineau 499 articole, 404 şi 258 cuprinse în articole. Deci a luat 9 reviste de a contribui de o treime din articole, de 5 ori 9, sau 45, pentru a produce a treia următoare, şi de 5 ori de 5 ori 9, sau 225, pentru a produce ultima treime. Aşa cum poate fi văzut, legea Bradford nu este statistic exactă, strict vorbind. Dar este încă frecvent folosit ca o regulă generală (Potter, 1988).

Legea Zipf  

Legea Zipf este adesea folosită pentru a prezice frecvenţa de cuvinte în cadrul unui text. Legea prevede că, într-un text relativ de lungă durată, lista de cuvinte apare în acest text în ordinea descrescătoare a frecvenţei, dacă gradul de apariție a unui cuvânt pe această listă, înmulţit cu frecvenţa acestuia va fi egal cu o constantă. Ecuaţia pentru această relaţie este: k rxf = unde r este rangul de cuvânt, f este frecvenţa, iar k este constanta (Potter, 1988). Zipf  ilustrează  cu o analiză din Ulise de James Joyce. Zipf a constatat, apoi, că gradul de cuvânt înmulţit cu frecvenţa de cuvânt este egal cu o constantă, care este de aproximativ 26500. Legea nu este statistic perfectă, dar este foarte utilă pentru indexatori.

Analiza de referire

Un alt domeniu major de cercetare bibliometrică utilizează metode diferite de analiză a citării, cu scopul de a stabili relaţii între autori sau cu activitatea lor. Atunci când un autor citează un alt autor, o relaţie este stabilită. Analiza de referire folosește citate în lucrări academice pentru a stabili legături: dintre autori, între lucrări academice, între reviste, între domenii sau chiar între ţări. Utilizarea citatelor dintr-un anumit document poate fi studiată. O utilizare foarte frecventă de analiză a citării este de a determina impactul unui singur autor pe un anumit domeniu de numărare  - a număra de câte ori autorul a fost citat de către alţii. Un dezavantaj posibil al acestei abordări este ca autorul să fie situat într-un context negativ.

            Cuplarea co-citării

Co-citarea de cuplare este o metodă folosită pentru a stabili o similitudine între două documente analizate. În cazul în care documentele de A şi B sunt ambele citate de C în scris, acestea sunt legate de un altul, chiar dacă acestea nu se citează în mod direct între ele. În cazul în care documentele A şi B sunt ambele citate de multe alte lucrări, dobândesc o relaţie mai puternică.

 Cuplarea bibliografică

Cuplarea bibliografică funcţionează pe un principiu similar, dar într-un mod în care este imaginea simetrică a cuplajului de co-citare. Legăturile de cuplare bibliografică sunt atunci când două lucrări citează aceleaşi articole.

Aplicații web ale metodei bibliometrice

O zonă nouă creştere în metodele bibliometrice este în domeniul emergent din webmetric sau cybermetric cum este adesea numit. Webmetric poate fi definită ca utilizarea tehnicilor bibliometrice pentru a studia relaţia dintre site-uri diferite. Astfel de tehnici pot fi, de asemenea, folosite pentru a cartografia ştiinţific în domeniul cercetării bibliometrice tradiţionale zonele de web care par a fi cele mai utile sau influente, în funcţie de numărul de hyperlink-uri sunt la alte web-site-uri.

3. Metoda sondajelor

Sondajul este o metodă de cercetare nonexperimentală, descriptivă. Sondajele poate fi utile atunci când un cercetător doreşte să colecteze date despre fenomene care nu pot fi observate direct (cum ar fi serviciile de formare, de bibliotecă). Sondajele sunt utilizate pe scară largă în în informare și în biblioteconomie și pentru a evalua atitudinile şi caracteristicile de o gamă largă de subiecte, de la calitatea de utilizator până la o interfaţă cu utilizatorul . Într-un studiu, cercetătorii eşantionează o populaţie. Basha şi Harter (1980) afirmă că o populaţie este orice set de persoane sau obiecte care deţine cel puţin o caracteristică comună. Din moment ce populaţiile pot fi destul de mari, cercetătorii folosesc întrebări directe pe numai un eşantion pentru o populaţie.

4.Abordarea istorică pentru cercetare

Procesul de învăţare şi de înţelegere de fond şi de creştere face obiectul unui domeniu de studiu sau de profesie poate oferi introspecţie în cultura organizaţională, în tendinţele actuale, precum şi în posibilităţile de viitor. Metoda istorică de cercetare se aplică tuturor domeniilor de studiu, deoarece cuprinde: origini, creştere, teorii, personalităţi, criză etc. Variabilele cantitative şi calitative pot fi folosite în colectarea de informaţii istorice. Odată ce este luată decizia de a efectua cercetări istorice, există măsuri care trebuie urmate pentru a obţine un rezultat de încredere. Charles Busha și Șt. Harter (1980) formulează efectuarea cercetării istorice în şase paşi:

1. recunoaşterea problemei istorice sau identificarea unei necesităţi pentru anumite cunoştinţe istorice;

2. colectarea de informaţii relevante despre această problemă sau subiect posibil;

3. formularea ipotezei care explică relațiile dintre factorii istorici;
4. colectarea riguroasă şi verificarea autenticităţii informaţiilor şi a surselor sale;

5. selecţia, organizarea şi analiza probelor colectate;

6. înregistrarea de concluzii într-o naraţiune semnificativă.

În ştiinţa informării, există o gamă largă de subiecte care pot fi luate în considerare pentru efectuarea cercetării istorice. De exemplu, un cercetător poate alege să răspundă la întrebări despre dezvoltarea şcolii, a bibliotecii academice sau publice, creşterea de tehnologie şi beneficiile / problemele pe care le aduce, dezvoltarea unor metode de conservare, personalităţi renumite din domeniu, statistici de bibliotecă sau geografice, demografice.

Există o varietate de locuri pentru a obţine informaţii istorice. Sursele primare sunt cele mai căutate în domeniul cercetării istorice. Resurse primare sunt conturi de informaţii primare. Găsirea şi evaluarea datelor primare istorice este un exerciţiu în munca de detectiv. Aceasta implică logică, intuiţie, perseverenţă, şi bunul simţ. Câteva exemple de documente primare sunt: jurnale personale, mărturii ale martorilor oculari ai evenimentelor,  precum şi istorii orale. Sursele secundare de informare sunt evidenţele contabile, mărturii mediate ale persoanelor care au participat la un eveniment, analiza sociologică indirectă din textele literare. Resursele secundare pot fi foarte utile pentru un cercetător care poate extinde înţelegerea unui subiect și poate furniza informaţii bibliografice extinse. În orice tip de cercetare istorică, există probleme de luat în considerare. Trei principii se iau în considerare atunci când se realizează cercetarea istorică:

1. Luăm în considerare deviaţiile de informaţii alături de cele deţinute de istoricii înşişi:                                                                                                                  

a. Acest lucru este valabil, în special, pentru cercetarea calitativă. Să presupunem că scrisorile unor femei celebre şi jurnalele sunt pertinente pentru întrebarea de cercetare privind mișcarea feministă, precum şi cele care pot localiza exemple pertinente;

b. Faptele cantitative pot fi, de asemenea, părtinitoare în tipurile de date statistice colectate sau în modul în care această informaţie a fost interpretată de către cercetător;

2. Există mulţi factori care pot contribui la conturarea episoadelor istorice;

3. Dovezile nu trebuie să fie examinate unilateral.

            4. Analiza de conţinut

Analiza este o tehnică de cercetare pentru descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului comunicaţiilor. Analiza de conţinut este un instrument de cercetare axat pe conţinutul real intern şi caracteristici ale mass media. Aceasta este folosită pentru a determina prezenţa anumitor cuvinte, concepte, teme, expresii, personaje în texte sau în seturi de texte şi care cuantifică această prezenţă într-un mod obiectiv. Textele pot fi definite în sens larg ca fiind cărţi, capitole de carte, eseuri, interviuri, discuţii, titluri de ziare şi articole, documente istorice, discursuri, conversaţii, publicitate, teatru, conversaţie informală sau orice apariţie a limbii de comunicare. Ca să efectuăm o analiză de conţinut pe un text, textul este defalcat, pe categorii de gestionat pe o varietate de nivele - cuvânt, sens cuvânt, frază, propoziţie, sau temă - şi apoi este examinat, utilizând metode de bază: analiza conceptuală sau analize relaționale. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a face deducţii despre mesajele din text (e), despre scriitor (i), despre public, despre cultura şi despre timpul din care fac parte. De exemplu, analiza de conţinut poate indica caracteristici pertinente, cum ar fi intenţiile, distorsiunile, prejudecăţile etc.. Analiza de conţinut este și un produs al erei electronice.

Utilizarea analizei de conţinut

Datorită faptului că analiza de conţinut poate fi aplicată pentru a examina orice  eveniment de comunicare înregistrat, analiza de conţinut este utilizată în multe domenii, de la studii de marketing şi mass media, la literatură și la retorică, la educație, etnografie și studii culturale, la studii de gen şi probleme de vârstă, la sociologie şi ştiinţe politice, la psihologie şi ştiinţele cognitive, precum şi alte domenii de cercetare. În plus, analiza de conţinut reflectă o relaţie strânsă cu socio- şi psiholingvistica şi joacă un rol esenţial în dezvoltarea inteligenţei artificiale.

De exemplu:

În cazul unui text de teatru, se ia în consideraţie faptul că teatrul nu este numai un gen literar, ci este o artă a spectacolului şi o practică scenică. Atunci, profesorul ia în calcul determinările, structurile şi modurile de funcţionare proprii discursului teatral, ca şi procedeele specifice limbajului dramatic. Lectura metodică trimite la studierea ordinii de intrare în scenă a personajelor, a raportului de forţe, a dinamicii jocului, a repartiţiei spaţiilor afective şi intonative pe cuvânt, a unor situaţii diverse de enunţare şi a unor forme de dialog, a distribuirii şi înlănţuirii replicilor, a destinaţiei multiple a cuvântului teatral, a prezenţei şi a funcţiei personajelor mute (Octavia Costea, Didactica lecturii – o abordare funcțională,  2006).

Tipuri de analize de conţinut

Există două categorii generale de analiză de conţinut: analiza conceptuală şi analiza relaţională. Analiza conceptuală poate fi considerată ca stabilirea existenţei şi frecvenţa de concepte într-un text. Analiza relaţională se bazează pe analiza conceptuală prin examinarea relaţiilor dintre concepte într-un text.

Analiza conceptuală

În analiza conceptuală, un concept este ales pentru examinare şi numărul de apariţii sale în textul înregistrat. Pentru a limita subiectivitatea în definiţii ale unor noţiuni, sunt utilizate dicţionare de specialitate.

Ca şi în cele mai multe alte metode de cercetare, analiza conceptuală începe cu identificarea întrebări de cercetare şi alegerea textului sau a extrasului de text. Odată ales, textul trebuie să fie codificat în categorii de conţinut de gestionat. Procesul de decodare este de fapt o reducere selectivă, care este ideea centrală în analiza de conţinut. Prin descompunerea conţinutului materialelor în unităţi semnificative şi pertinente de informaţii -anumite caracteristici ale mesajului pot fi analizate şi interpretate.

Întrebarea de cercetare ar putea implica examinarea numărului de cuvinte pozitive folosite pentru a descrie un argument, spre deosebire de numărul de cuvinte negative folosit pentru a descrie o stare de curent sau respingerea argument.

Cercetătorul ar fi interesat nu numai de cuantificarea aceste cuvinte, dar și de examinarea modului în care sunt legate, care este o funcţie de analiză relaţională. În analiza conceptuală, cercetătorul vrea să examineze prezenţa întrebării de cercetare, adică dacă există o prezenţă mai puternică de cuvinte pozitive sau negative utilizate, de exemplu, cu privire la un argument specific sau argumentele respective.

Analiza relațională

Aşa cum s-a menţionat mai sus, analiza se bazează pe o analiză relaţională conceptuală prin examinarea relaţiilor dintre conceptele într-un text. Pentru analiza relațională, este important să decidem ce tip de concept (e) va fi / vor fi explorate în analiză. Există mai multe tehnici de analiză relaţionale şi cercetătorii pot să conceapă procedurile proprii ale acestora în funcţie de natura proiectului lor. Procesul de analiză relaţională a atins un grad ridicat de automatizare pe calculator, dar, la fel ca majoritatea formelor de cercetare, sunt consumatoare de timp.

Probleme de fiabilitate şi de valabilitate

Fiabilitatea unui studiu de analiză de conţinut se referă la stabilitatea sa sau la tendinţa de programare în mod consecvent, la re-codarea acelorași date, în acelaşi mod, pe o perioadă de timp; reproductibilitatea sau tendinţa unui grup de programatori de a clasifica categoriile în acelaşi fel; acuratețea sau măsura în care clasificarea unui text corespunde unui standard sau normă statistic.

Problema majoră de cercetare a analizei conceptuale este natura atacabilă a concluziilor obținute din procedurile inferenţiale. Întrebarea constă în ce nivel de implicare este admisibil, adică concluziile rezultă din date sau sunt explicabile datorită unor alte fenomene?

5. Analiza de discurs

Analiza discursului poate fi caracterizată ca o modalitate de abordare şi de gândire despre o problemă. În acest sens, analiza discursului nu este nici o calitate, nici o metodă de cercetare cantitativă, ci un mod de a contesta ipotezele de bază a metodelor de cercetare cantitative şi calitative. Analiza discursului nu oferă un răspuns concret la probleme bazate pe cercetare ştiinţifică, dar permite accesul la ipotezele ontologice şi epistemologice din spatele unui proiect, unei declaraţii, unei metode de cercetare sau unui sistem de clasificare. Cu alte cuvinte, analiza discursului permite să se  dezvăluie motivaţii ascunse din spatele unui text sau din spatele alegerii unei anumite metode de cercetare de a interpreta acest text. Analiza sau critica discursului este o lectură deconstructivistă şi de interpretare a unei probleme sau a textului. Teoriile postmoderne conceptualizează fiecare interpretare a realităţii şi, prin urmare, realitatea însăşi ca un text. Fiecare text este condiţionat şi înscris în cadrul unui discurs. Analiza discursului ne permite să înţelegem condiţiile din spatele unei anumite probleme şi să ne dăm seama că esenţa acestei probleme şi rezoluţia sa se află în ipotezele sale. Analiza discursului vizează o imagine globală a problemei şi pe noi înşine în legătură cu această problemă. Analiza discursului este menit să ofere o mai mare conştientizare a motivaţiilor ascunse şi subiectul înscris, prin urmare, ne permite să rezolvăm probleme concrete nu și prin oferirea de răspunsuri fără echivoc, ci prin întrebări ontologice şi epistemologice.

Analiza discursului este, în general, percepută ca produs al perioadei postmoderne. Teoriile postmoderne nu oferă o vedere deosebită a lumii, nu există o imagine adevărată sau o interpretare a lumii. Cu alte cuvinte, perioada postmodernă se deosebeşte de alte perioade (Renaştere, Iluminism, modernism, etc.), în convingerea că nu există niciun sens, că lumea este în mod inerent fragmentată şi eterogenă şi că orice sens al sistemului de luare sau convingeri este simpla interpretare subiectivă. Teoriile postmoderne, prin urmare, oferă numeroase lecturi care vizează "deconstruirea" de concepte, de convingeri-sisteme sau, în general, valorile sociale şi ipoteze. Unele dintre teoriile cele mai frecvent utilizate sunt cele de Jacques Derrida (termenul de deconstrucţie), Michel Foucault, Julia Kristeva, Jean-François Lyotard şi Fredric Jameson

Atunci când se realizează evaluarea critică a unui proiect de cercetare sau a unui text, aceasta nu se limitează la teorii postmoderne.

Utilizarea analizei discursului

Analiza discursului este aplicarea gândirii critice la situaţii sociale şi dezvăluirea politicii dominante din cadrul social, precum şi interpretări ale lumii, sisteme de convingeri etc. Analiza discursului poate fi aplicată la orice text care conține o varietate de probleme sau de situaţii. Deoarece analiza discursului este, în esenţă, o interpretare şi o deconstrucție prin lectură, nu există orientări specifice de urmat. Se face uz de teoriile lui Jacques Derrida, Michel Foucault, Julia Kristeva, Fredric Jameson sau altor gânditori critici şi postmoderni.

Scopul analizei discursului nu este de a oferi răspunsuri precise, ci de a extinde orizonturile noastre personale şi motivaţiile.  

Analiza discursului se concentrează pe existenţa şi mesajul acestor texte localizate într-un context istoric şi social,  de exemplu, puterea imaginilor. Analiza discursului vizează și dezvăluie motivaţia şi politica implicată în argumentația în favoarea sau împotriva unei metode de cercetare specifice, declaraţie, sau valoarea. Rezultatul concret este de sensibilizare pentru a calităţile şi deficienţele din fiecare discurs şi crearea de premise pentru o dezbatere informată. Deşi această dezbatere nu va fi soluţionată, permite corectarea caracterului subiectiv şi includerea aspectelor periferice în cadrul dezbaterii şi al analizei de discurs.

Tipuri de analiză a discursului

Există numeroase tipuri sau teorii de analiza discursului:

Jacques Derrida – deconstrucţia;

Michel Foucault - genealogie şi critică socială şi analiza utilizări ale discursului de a exercita puterea: cum ar fi analiza a modului în care cunoaşterea este creată în societăţile noastre, cu ce scop sau efect;

Fredric Jameson - analiza marxistă;

Julia Kristeva  - postmodernismul în sine oferă un alt demers interesant de lectură cu privire la discursul dominant al timpului nostru.
Probleme de fiabilitate şi de valabilitate

Analiza discursului sau critica rămâne întotdeauna o chestiune de interpretare. Deoarece nu există date certe furnizate prin analiza discursului, fiabilitatea şi validitatea de cercetare, constatările depind de forţa şi de logica argumentelor cuiva. Chiar şi cele mai bune argumente construite fac obiectul de lectură deconstructivistă, proprii şi de contra-interpretări. Valabilitatea analizei critice este, prin urmare, în funcţie de calitatea retoricii. În ciuda acestui fapt, argumentele bine întemeiate rămân autoritare de-a lungul timpului şi au aplicaţii concrete.

Avantaje şi dezavantaje

Analiza discursului şi a gândirii critice este aplicabilă la fiecare situaţie şi la fiecare subiect. Noua perspectivă furnizată de analiza discursului permite dezvoltarea personală şi un nivel ridicat de împlinire creatoare. Analiza discursului poate duce la schimbări fundamentale în practicile unei instituţii, a unei profesii şi a societăţii în ansamblu. Cu toate acestea, analiza discursului nu oferă răspunsuri definitive; este o perspectivă / sunt cunoştinţe bazate pe dezbatere continuă şi argumentare.

6. Analiza structurală

Structuralismul, din care derivă analiza structurală, este principiul metodologic potrivit căruia cultura umană este formată din sisteme în care o schimbare în orice element produce schimbări în celelalte.

Patru tipuri de bază ale activităţii teoretice sau critice sunt considerate ca structuraliste:

utilizarea unui limbaj ca un model structural;

căutare pentru funcţii universale sau acţiuni în texte;

explicaţia modului în care sensul este posibil;

negarea post-structuralistă a sensului obiectiv.

 În domeniul literaturii, în care structuralismul şi post-structuralismul au câştigat o importanţă deosebită, structuralismul încearcă să explice structurile care stau la baza textelor literare, fie în termeni de o gramatică modelată pe cea a limbii, fie în termeni de principiu. Ferdinand de Saussure consideră că sensul fiecare cuvânt depinde de locul său în sistemul total de limbă.

Teoreticianul francez Roland Barthes extinde această definiţie și caracterizează structuralismul în ceea ce priveşte activitatea sa de reconstituire a unui obiect, în aşa fel încât să se manifeste normele de funcţionare (funcţiile) ale acestui obiect. Structura este, prin urmare, de fapt, un simulacru al obiectului, dar este un simulacru direcţionat, interesat, din moment ce obiectul imitat face să apară ceva care a rămas invizibil sau, în cazul în care o preferă, în obiect natural neinteligibil.

Pentru Jean-Marie Benoist, o analiză este structurală, dacă şi numai dacă, acesta afişează conţinutul ca un model, şi anume, dacă se poate izola un set de elemente formale şi relaţiile în termeni de care este posibil să se susţină fără să intre pe semnificaţia conţinutului de date. Cu alte cuvinte, structuralismul nu este în cauză cu privire la conţinutul unui text sau orice alt tip de sistem, ci mai degrabă, analizează şi explorează structurile care stau la baza textului sau a sistemului care fac posibil conţinutul. Unul din principiile de bază ale structuralismului este că forma defineşte conţinutul ("forma este conţinut"). Asta este, că structura de bază a unui text sau a unui sistem, care prezintă şi organizează conţinutul, determină natura acestui conţinut, precum şi mesajul său sau comunicat informaţii. Astfel, analizează modul în care structuralismul sensul este posibil şi modul în care aceasta este transmisă - indiferent de sensul real.

Potrivit lui Claude Levy-Strauss, precum şi altor gânditori structuraliști în lingvistică, în antropologie, în psihologie, în biologie etc., mintea umană este structurată să funcţioneze în anumite moduri care determină modul în care gândim şi acționăm, indiferent de disciplina în care activăm, cultura în care trăim sau limba pe care o vorbim. Acesta consideră că există în om o componentă înnăscută, genetic transmisă şi că mecanismul stabilit care acţionează ca o forță de structurare este una dintre premisele de bază ale structuralismului. Deşi acest punct de vedere este departe de a ajunge la un consens între gânditorii structuraliști, acesta conduce la ideea că nu există structuri permanente în mintea noastră, care determină cine suntem şi ce putem fi. În acest sens, acest punct de vedere al structuralismului este bazat pe aplicarea principiilor structuraliste ale minții umane.

Ca și analiza de discurs sau analiza critică, analiza structurală (care poate fi considerată și ca parte a analizei discursului) poate fi aplicată la orice disciplină. Ceea ce diferă analiza discursului de structuralism este cerința sa ştiinţifică de a se concentra pe structurile de bază în loc de conţinut. Prin această concentrare, structuralismul pretinde că păstrează un anumit nivel de obiectivitate în analiza sa.

Structuralismul s-a transformat în post-structuralism şi mulţi dintre gânditorii care au fost considerați anterior structuraliști sunt acum post-structuraliști. Acesta este cazul lui Michel Foucault, Derrida, Barthes, şi Lacan şi a altora. Trebuie remarcat faptul că analiza structurală joacă un rol important în domeniul ingineriei şi chimiei şi în alte ştiinţe de bază, precum economia politică, economia socială. În timp ce principiile sunt aceleaşi, analiza structurală din aceste domenii este, probabil, cu mai puține controverse, iar termenul de structuralism se aplică în mod variat în științele umaniste şi în știinţele sociale.

Avantaje şi dezavantaje

Analiza structurală poate fi folosită pentru a studia orice tip de sistem, text sau material Deşi are conotaţii diferite, metodele de analiză structurale ar putea fi diferite la fiecare disciplină. Premisele de bază, cu toate acestea, sunt aceleaşi. Ca şi în cazul celorlalte metode de cercetare, valabilitatea concluziilor obținute prin analiza structurală depinde de calitatea şi de rigoarea studiului. În ştiinţele sociale, valabilitatea analizei structurale poate conferi cercetării un caracter cuantificabil şi verificabil; deşi acest lucru poate fi și în cazul științelor umaniste, construcţia de argumentație ar putea avea o mai mare importanţă. Avantajul major al analizei structurale este că permite o conştientizare a structurilor de suport şi arată limitarea lor şi natura condiţionată a acestora. Cu toate acestea, aceasta nu permite o analiză a conţinutului. Un alt dezavantaj este faptul că structurile de căutare pentru partea finală (în special, în psihologie şi în antropologie) pot sufoca inovarea şi evidențierea valorilor adăugate.  Nu mai vorbim de caracterul său limitat cu privire la psihologia umană şi la interacţiune.

            7. Alte metode de investigare

            7.1. Practica de observare participantă presupune o apreciere nouă a cotidianului, sparge iluzia etnocentristă şi tinde să ofere o măsură echilibrată percepţiei noastre şi a limitelor sale . Pentru a deveni fiabilă, practica observaţiei participante este însoţită de note şi de înregistrări, decodate în contextul real faptic, ţinându-se seama de elementele paralingvistice.

            7.2. Intervievarea: înregistrarea, consemnarea

            Analizele calitative, realizate prin interviuri sau dezbateri, au rolul confirmării ipotezelor de plecare;

            7.3 Chestionarea

            Chestionarele aduc, de asemenea, confirmări sau infirmări în analizele calitative care, în cazul nostru, urmăresc:

relaţii structurale simetrice (între participanţi cu acelaşi statut) sau asimetrice (între participanţi cu statut diferit);           

relaţii categoriale (care ţin seama de funcţiile participanţilor, de vârstă sau de sex);

relaţii personale observate în context;