I. În preajma eternităţii

Nu pare o ironie a sorţii că tocmai savanţi de reputaţie internaţională, precum prof. Leon N. Cooper (S.U.A.) şi Brian Josephson (Anglia), laureaţi ai premiului Nobel, au pledat deja, cu ani în urmă, pentru întâia oară, în favoarea integrării în universul ştiinţific al lumii a noţiunii de conştiinţă a fizicii?

După opinia lui Cooper, se semnalează o sumedenie de absurdităţi în aparent „blajinul” sistem doctrinar al ştiinţelor naturii de astăzi – contradicţii în sine şi, în mod sporadic, varii anomalii – ceea ce presupune că lumea reală, aşa cum o vedem noi, se compune dintr-o multitudine de lumi ce se întrepătrund reciproc.

Josephson sesizează chiar autentice corelaţii între Vede – e vorba de cunoscutele scrieri religioase indiene, a căror vechime e apreciată la peste 2000 de ani – şi ştiinţele naturii de astăzi. Acesta e convins de faptul că nişte sisteme inteligente sunt capabile să schimbe echilibrul din natură. Desigur, vom afla şi care vor fi consecinţele.

Probabil că ştiinţele naturii capotează acolo, unde începe „miracolul”. Pentru a fi mai bine înţelese, fenomenele Psi şi anomaliile temporale, cât şi procesele cosmice şi biologice trebuie incluse într-un sistem foarte ordonat de coordonate, pentru a fi mai bine înţelese.

Abia atunci, când vom fi conştienţi de corelaţiile posibile dintre lumea noastră şi de întregul ansamblu de universuri paralele existente, iar acest lucru va fi cu putinţă în modelele noastre viitoare de gândiri, abia atunci cu siguranţă, vom constata că toată problematica pusă acum în discuţie, aparent cuprinsă de anomalii, nu va contrazice în niciun fel legile naturii, ci le lărgeşte, le îmbunătăţeşte.

Vedele ne învaţă că universul nu este o unitate autonomă, de sine stătătoare, ci se compune dintr-o multitudine de corelaţii ce se intercondiţionează, convergând spre existenţa unui „hipercosmos” multidimensionat. O cercetare sistematică a acestui hiperspaţiu este mult mai importantă decât aşa-numita „cucerire” a spaţiului cosmic. Acesta ar fi încununarea tuturor cercetărilor ştiinţifice.

1. Năruirea unei iluzii

„E lipsită de perspectivă orice presupunere care, de la prima vedere, nu pare o nebunie.”

Freeman Dyson, prof. De fizică teoretică, Princeton.

Acelaşi lucru îl afirmă, cu toată seriozitatea, şi alţi trei astrofizicieni americani experimentaţi de la California Institute of Technology (Caltech), Pasadena, în renumita revistă de specialitate „Physical Review Letters”. Aceştia se refereau la călătoriile în timp – escapade în epoci trecute sau viitoare – lucru perfect realizabil, spuneau ei, utilizând mijloace tehnice aparţinând unei civilizaţii superioare.

Cei trei astrofizicieni îşi susţineau afirmaţia pe baza unor evaluări exacte, făcând apel la datele ştiinţifice existente.

Reacţia lumii ştiinţifice, la aflarea senzaţionalei afirmaţii venită din partea celor trei oameni de ştiinţă de la Pasadena, a fost de-a dreptul impresionantă. Cine se ocupase până atunci cu acest fel de teorii a trebuit să recunoască faptul că nu conţineau nicio greşeală de raţionament sau de calcul. Fundamentarea teoretică a viitoarelor călătorii în timp părea de neclintit. Cu toate acestea, cei trei teoreticieni ai timpului n-au acceptat starea de lucruri statornicită. Ei au prezentat, prima dată, un model realist al deplasării în timp, pe baza unor argumente ştiinţifice, şi, poate, într-o zi. Acesta va fi punctul de plecare al unor autentice experimente în materie de călătorii în timp, într-o zi? Când călătoriile în spaţiu şi timp vor fi posibile, în principiu, atunci ele vor fi mai degrabă în trecut, Aceasta ar însemna însă că El – călătorii în timp sau temponauții din viitor – ar putea să ne viziteze deja de mult timp, de la începuturile omenirii. Probabil îi cunoaştem deja, dar sub alt nume, ceva de genul „ufonauţi”. Aceştia ar fi nişte veritabili maeştri ai timpului, oameni ce nu fac o distincţie între trecut şi viitor, pentru ei existând un singur timp acum, tradus prin noţiunea de simultaneitate. Sunt oameni veniţi din oceanul timpului, în adevăratul sens al cuvântului.

Se admite că teoria călătoriei în timp, cu toate paradoxurile şi anacronismele pe care le generează, pare că, pentru „gândirea umană sănătoasă”, contrazice în mod grosolan continuitatea temporală obişnuită sau cauzalitatea şi clatină fundamentele ştiinţifice naturale. Totuşi, astăzi există nenumărate exemple de manipulare a timpului, cu indicii că aceste călătorii în timp au fost deja puse în practicări încă din antichitate…

În mod inevitabil, trebuie să ne întrebăm: ce este timpul? Întrebarea este firească dacă interpretăm corect datele oferite de fizica posteinsteiniană.

În general, există o percepţie a noţiunii de timp, impusă de nişte parametri foarte banali: de ieri până astăzi, de azi până mâine, de mâine până poimâine, ad infinitum.

Datele oferite de fizica ultimelor decenii precum şi straniile anomalii ale timpului, de ale căror repercusiuni nimeni nu mai este sigur, ne invită pe tărâmul iraţionalului. Toate acestea abat perceperea noastră, dobândită prin educaţie, de la conceptul de „parcurs ordonat al timpului”. De altfel, încă, în 1905, Albert Einstein oferă o nouă definire a noţiunii de timp, în lucrarea sa referitoare la teoria specială a relativităţii. Conform acestei teorii, timpul nu este ceva irepetabil, definitiv, ci trebuie interpretat ca ceva „flexibil”. Adesea avem impresia că, uneori, timpul se scurge mai lent sau mai rapid, iar alteori ni se pare că bate pasul pe loc.

Aceste evaluări ale timpului şi aceste decuplări subiective ale impresiilor noastre despre noţiunea de timp ne dau senzaţia că acel ceva, cu caracter particular, influenţat de factori interni şi externi, ne-a indus în eroare, permiţând o apreciere eronată a circuitului obişnuit al timpului. În astfel de cazuri, se creează corelaţii între conştiinţă şi evaluările obiective ale timpului; acesta devenind flexibil ca o minge, într-un scenariu pus la cale de propria conştiinţă. De fapt, ce înseamnă „subiectiv” într-o lume în care ştiinţele naturii şi-au pierdut mereu din relevanţă şi, prin urmare, ele trebuie reformulate, ca o consecinţă firească a faptului că avem la dispoziţie cunoştinţe proaspete, senzaţionale, oferite de o fizică dependentă de conştiinţă. Aşadar, ce este timpul, ce este realitatea? Sunt ele nişte sofisme ale conştiinţei noastre?

Este evident faptul că se impune discutarea tuturor acestor factori, pentru a ne putea întreba ce se ascunde în spatele acestui concept spiritual numit „conştiinţă”, atâta vreme cât această noţiune se sustrage, cu atâta înverşunare, din concret, tăinuindu-şi substanţializarea. Pot eu realiza că voi supravieţui morţii fizice, trupeşti?

Un lucru este limpede: există o corelaţie între conştiinţa noastră şi ceea ce, în mod obişnuit îl definim drept „timp” – adică, realitatea noastră de acum. E drept că această corelaţie cu greu o putem depista.

Se înmulţesc argumentele în sprijinul ideii că, datorită conştiinţei noastre, suntem capabili de a ne reprezenta la infinit, în moduri diferite, realitatea autentică, aşa cum televizorul are posibilitatea de a ne oferi diverse programe.

Putem compara realitatea percepută de noi. Cu un vis cu patru dimensiuni (mai ales cu un coşmar) sau cu o întâmplare visată ce nicicând nu se sfârşeşte într-un univers holografic, multidimensional (David Bohm) şi se disociază de nemuritoarea noastră conştiinţă. Am ţinut să facem aceste precizări, deoarece, în mod frecvent, ne confruntăm cu fenomene greu de înţeles, precum: telepatic, vizionarism, precogniţia, îndoirea şi mişcarea fără a atinge a unor obiecte, fie ele grele şi masive (psihokinezie), fenomene şi voci venite „din cealaltă lume” – cu alte cuvinte, efecte PSI. Cauza tuturor acestor fenomene trebuie căutată în altă realitate sau chiar în cadrul unor lumi paralele.

Există cazuri în care oameni au fost deplasaţi instantaneu, într-un mod inexplicabil, la sute sau mii de kilometri de unde se aflau iniţial, fără să realizeze ce li s-a întâmplat.

Să fi fost oare înghiţiţi de o realitate străină percepţiei noastre – un vortex spaţio-temporal din care de multe ori nu există întoarcere? Cum se poate întâmpla aşa ceva? Să fie vorba despre acele găuri negre şi albe pline de mister care, în anumite circumstanţe inoportune, produc nişte legături spontane între lumea noastră şi o altă realitate? Iată un alt mister pe care astrofizicienii noştri se străduie să-l soluţioneze… Mistere şi mistere…

Şi totuşi nu suficiente. Ne parvin din ce în ce mai des indicii că încă din cele mai vechi timpuri aparatele de comunicare electrice se făceau independent şi chiar puteau transmite în unele situaţii mesaje celor din „partea cealaltă”, lumile doritoare să stabilească contacte sau, oricât de incredibil ar suna, de la oameni din alte epoci.

Ce s-ar mai putea înţelege prin noţiunea de „timp”, atâta vreme cât în Anglia, în urmă cu câţiva ani, participanţii la un experiment credeau că trăiesc exclusiv numai într-un timp numit ACUM. Este vorba despre acel brav timp pe care noi considerăm că-l putem supune tehnic?

Precogniţia unor întâmplări ce mai târziu urmau să se petreacă în realitate ne arată cu atât mai mult că în cursul timpului nostru, aparent clar determinat prin cauzalitate, există uneori şi nişte scurtcircuite spaţio-temporale, canale ascunse în micro-cosmos, prin care întâmplări viitoare sunt proiectate în prezent.

Fizicianul-teoretician Burkhard Heim, cunoscut pentru ideile sale neortodoxe, în postulatul său despre un univers format din şase coordonate a pus fundamentul unei noi paradigme a ştiinţelor naturii, ce include nu numai forme de existenţă biologice şi spirituale, ci şi forme post-mortem ale conştiinţei, chiar şi posibilitatea existenţei lumilor paralele.

Poate că acele cercuri misterioase şi complicatele formaţiuni simetrice din lanurile de grâu din Anglia reprezintă modalitatea prin care „vecinii” noştri din Universul multidimensional doresc să între în legătură cu noi peste spaţiu, timp şi dimensiuni. Poate şi aceasta să însemne că alături de realitatea noastră se mai găsesc încă multele altele ce urmează a fi descoperite – şi ar fi de dorit să fie paşnice.

II. Mileniul-Enigmă – Pe urmele timpului misterios

Bătaia ceasului de perete din faţa mea mă smulse dintr-un somn profund. În cameră se luminase de ziuă. Recunoşteam cu claritate poziţia limbii mici a ceasului. Era ora 8. Ca de obicei, îmi făceam anumite calcule. Era a doua sau a treia bătaie a orologiului ce mă trimitea din nou în lumea viselor. Iar eu visam, visam, visam.

De când mă culcasem, parcă trecuseră zile, chiar săptămâni. Un uriaş epos oniric mi se desfăşura prin faţa ochilor ca o poveste fără de sfârşit. Şi apoi, brusc, m-am trezit. Încă două, trei bătăi. După aceea, zgomotul amuţea. Imediat, privirea îmi alunecă pe ecranul ceasului. Limba mică a ceasului se oprise, arătând ora 8.

Imediat am realizat că ceea ce visasem durase vreo două sau trei secunde. Eram fascinat, dar şi puţin confuz. De fapt, cât durase visul? Necesita el un timp oarecare sau se derulase într-o lume „de dincolo”, paralelă cu existenţa noastră tridimensională?

Oare conştiinţa noastră călăuzeşte, în timpul somnului, o „altă” viaţă particulară? E limpede că interesul meu faţă de misteriosul „timp”, legat de evenimente pline de anomalii, sporea neîncetat. La aceasta contribuiau anumite întâmplări petrecute în copilărie şi apoi anumite evenimente traumatizante care, soluţionate pe parcurs, aveau să se accentueze, făcând ca anumite stări de fapt să sucombe. Totuşi, trecură mulţi ani până când am devenit conştient de faptul că „lumea”, aşa cum ni se înfăţişează drept „unica realitate adevărată” poate nici nu există ca atare, ea semănând mai degrabă cu o idee nedefinită – un vis, fără început şi fără sfârşit. Este vorba despre visul utilizat de Pedro Calderon şi Johann Gottfried Herder în operele lor. Poate că era o anticipare a ceea ce va fi cândva o certitudine.

1. Încercare de analiză

De noţiunea numită „timp” s-au preocupat, încă de la începuturile antichităţii, filosofii, oamenii de ştiinţă şi întemeietorii de religii. Budha, Siddhartha Gautama (560–480 înainte de Christos) compara timpul cu o roată de căruţă. Fiecărui punct rezultat din atingerea roţii cu pământul îi corespundea un „acum”.

Consecinţele neîntrerupte ale relaţiei: punct – „acum” – roata în totalitatea sa – simbolizează principiul timpului, o dimensiune căreia, fizica, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, i-a acordat puţină atenţie. Până atunci nu existau decât ştiinţele naturii şi tehnica înfiinţate de Euclid pe baza geometriei obiective. Euclid din Alexandria (365–300 î. Chr.), unul dintre cei mai mari matematicieni ai vremii sale, introdusese în opera sa „Stoicheia” – „elemente de matematică”, o extraordinară sinteză a tuturor cunoştinţelor matematice de până atunci. Această matematică fusese creată exclusiv în „limba” geometriei, noţiunea de „timp” nefiind utilizată, întrucât ea fusese stabilită într-un cuprinzător domeniu tridimensional.

Abia teoriile lui Einstein şi Minkowski referitoare la relativitate şi forţa gravitaţională au evidenţiat faptul că pentru a se ajunge la o deplină înţelegere a noilor cunoştinţe oferite de fizică, e absolut necesară o abordare a geometriei în ansamblul ei. Aceasta include inevitabile salturi în timp mişcări ale unor formaţiuni tridimensionale (corpuri materiale) prin timpul omniprezent. Aşa cum s-a putut constata deja. Noţiunea de „timp” este polisemantică. Ea cuprinde două categorii ale timpului, complet distincte: timp subiectiv şi timp obiectiv.

Prin noţiunea de timp subiectiv se înţelege acea calitate a timpului percepută exclusiv de către conştiinţa umană; existând independent de orice modalitate de evaluare şi care, în funcţie de starea conştiinţei, pare a se scurge în mod diferit.

Timpul obiectiv, fizic, dimpotrivă, este cel înregistrat de către instrumentele de măsurat mecanic sau electronic. Încă de la începutul secolului nostru se credea că acest timp „obiectiv” e independent de perceperea noastră, atribuindu-i-se o „curgere” constantă, lucru ce a fost infirmat de teoria relativităţii speciale a lui A. Einstein. Căci: un ceas-„lumină” care se derulează relativ la un observator merge mai încet decât un ceas obişnuit. Primul are un drum mai lung de parcurs. Ştim că perceperea timpului subiectiv este sortită unei evaluări eronate. Măsurarea fizică a timpului este influenţată, la nivelul conştiinţei şi al canalelor inconştiente, de impresiile şi informaţiile invadatoare ale lumii exterioare. Acest flux informaţional, brusc întrerupt în timpul somnului, de exemplu, poate fi reluat în condiţiile unei foarte eronate interpretări a percepţiei noastre temporale.

Astfel, conştiinţa noastră cotidiană, care în timpul somnului refuză invazia informaţiilor exterioare, se găseşte, pentru cel ce doarme, în imposibilitatea obiectivă a evaluării timpului. Sensul timpului este blocat. Pentru cel ce doarme există adesea doar un timp zero. Dacă cel care doarme doreşte să stabilească durata lipsei sale din lumea exterioară, atunci are nevoie de un ceas deşteptător.

Mulţi oameni, ca de pildă cei care, din motive profesionale, zilnic trebuie să se scoale la o anumită oră, şi-au însuşit în decursul anilor una din influenţele exterioare ale mecanismului de trezire, independent, biologic.

După părerea medicilor, aceste „ceasuri interioare” care, în mod frecvent, apropie perceperea subiectivă a timpului de evaluarea obiectivă a timpului, până la dimensiunea unei secunde, sunt nişte enzime albuminoide moleculare – ce conduc circuitul proceselor chimice, accelerând starea de echilibru.

Astăzi se cunosc o duzină de astfel de „cardiostimulatori”. Din punctul de vedere al omului, sensul timpului se află într-o evidentă relaţie de întoarcere la cardiostimulatorii unui timp pretins.

Medicii sunt de părere că astfel a apărut fenomenul de cronicizare a unor bolnavi de friguri. Însuşi bolnavul ajunge să creadă că boala evoluează mult mai încet ca de obicei, fiind apoi învins de propria inducere în eroare. Contactul cu apa rece creează o reacţie inversă. În cazul unei răcoriri la o temperatură mai joasă decât aceea normală a corpului, tempo-ul de lucru al unui scafandru se reduce. Concomitent, sensul timpului său a fost animat, omul având impresia că şi activitatea altor persoane a fost accelerată. Este ştiut faptul că, prin consumul de alcool şi droguri este puternic influenţată perceperea timpului. Prin acţiunea alcoolului apar „cardiostimulatorii” biologici. Facultatea de reacţie a omului băut este mult mai slabă decât a celui care nu consumă alcool. În cazul lui, timpul trece mult mai repede.

Timpul ni se pare deosebit de lung când suntem puşi în situaţia de a aştepta ceva şi surprinzător de scurt când, în timpul zilei, ne îndeletnicim cu un mare număr de activităţi. Zilele plăcute ale concediului se scurg pe nesimţite, în schimb, dacă vremea este urâtă, finalul de săptămână acasă este monoton, iar timpul, parcă, abia se mai mişcă.

Toate acestea ţin de domeniul percepţiei subiective a timpului, fiind chestiuni familiare nouă, încă din copilărie. În final, acest lucru duce la o discrepanţă între evaluarea corectă a timpului şi realitatea propriu-zisă.

Raportarea nemijlocită a dimensiunii „timp” la tehnica măsurării acestuia, prin intermediul ceasului şi a aparatelor electronice, confundarea neconformă cu realitatea a unor noţiuni de timp sunt obstacole serioase pe calea dezvoltării unei conştiinţe calificate a timpului, vizionarismul căpătând o anumită tentă metafizică. Pentru o corectă evaluare a timpului se impun anumite pauze între două evenimente ce nu sunt concomitente. Aceste intervale trebuie să indice momentul „acum”, ceea ce înseamnă că timpul în plus poate fi fragmentat. Modul tradiţional de evaluare a timpului a fost transmisibil sau pe circuitul unei dimensiuni cosmice ori pe cel al unor procese subatomice.

Teoria relativităţii speciale a lui Einstein evidenţiază marea necunoscută „timpul”, ceea ce reiese şi din următoarele constatări:

- Spaţiul şi timpul nu sunt lucruri materiale; ele nu pot fi distruse.

- Nimic nu poate exista în spaţiu dacă nu există concomitent şi în timp, şi invers.

- Coordonata timpului (a patra dimensiune) nu este nicio linie dreaptă şi niciun cerc; ea se aseamănă mai curând cu o spirală, simbolizând o desfăşurare fără sfârşit. Această constatare ridică problema unui posibil început şi sfârşit al timpului, făcând aluzie la simultaneitatea tuturor evenimentelor.

- Timpul este dependent de poziţia observatorului ce se află într-un anumit punct al timpului. Astfel, fiecare sistem de coordonate posedă propriul său timp specific, aceasta presupunând că pentru observator un sistem stelar îndepărtat devine inteligibil. Astfel, orice punct din universul nostru spaţiu-timp (de exemplu o altă planetă din Calea Lactee) posedă aceeaşi realitate ca şi al nostru „aici şi acum”.

- La o viteză puţin sub cea a luminii (circa 300.000 km pe secundă) apare fenomenul de „dilatare a timpului”. Ceasurile în mişcare (o navă spaţială percepută ca un ceas uriaş) merg mai încet.

- Presupunerea că „viteza timpului” ar fi constantă se bazează pe un sofism. Ea a fost, ritmic, măsurată. Dacă acest ritm este încetinit, atunci şi timpul ca atare este încetinit.

- „Scurgerea timpului” este relativă, depinzând de mărimea obiectelor participante. În cazul unei mase mari a obiectului, durata va fi mai lungă.

De pildă, vârsta unei galaxii se măsoară în miliarde de ani, pe câtă vreme cea a particulelor nucleului în fracţiuni de secundă. Astfel, durata de viaţă a mezonilor – particule elementare ce au menirea de a realiza coeziunea protonilor şi neutronilor în cadrul nucleului atomului – este apreciată ca fiind a 10–15 parte a unei secunde, o fracţie zecimală cu 14 zerouri după virgulă.

Cu privire la această temă a „timpului”, cunoscutul fizician englez, David Bohm, remarca faptul că fiecare moment conţine în sine atât trecut, cât şi viitor. Acesta aduce următoarele argumente: „Să încercăm să prevestim viitorul în prezentul din trecutul lui; atunci aceste lucruri pe care încercăm să le prezicem vor fi trecutul viitorului sau, astfel spus, ştiinţa ce va exista într-un moment viitor. Pe baza a ceea ce ştim actualmente, noi prezicem că vom fi capabili să ştim în viitor. Prin urmare, prezentul este indescriptibil, lipsit de specificitate.”

Dificultatea de a percepe timpul în mod corect, din punct de vedere calitativ şi cantitativ, constă în absenţa unei autentice obiectivităţi, ceea ce-i permite lui Niels Bohr să conchidă: „Aidoma spectatorului şi actorului, ne aflăm într-o mare dramă existenţială.”

În vederea cercetării corespunzătoare a „poziţiei temporale stabile”, astăzi se pot face disocieri corecte între trecut, prezent şi viitor, cu toate că noi ştim exact că de la un nivel de observare ultradimensionat, în universul nostru domneşte simultaneitatea.

Prin urmare, ar fi fundamental greşit să-i conferim trecutului statutul de fantomă, înregistrând, în fiecare secundă, toate activităţile lumii fizice şi spirituale. De pildă, în fiecare an, un pom îşi mai adaugă un inel, aceasta datorându-se nu numai înaintării în vârstă, ci şi graţie unor condiţii climatice favorabile, manifestate prematur.

Descoperirile arheologice scot la iveală vestigiile unor străvechi culturi a căror ascensiune şi decădere este evidenţiată de operele de artă ale acelor vremuri.

Prezentul şi viitorul se construiesc pe baza trecutului. Trecutul poate a nu fi cel real, întrucât realitatea – astăzi – nu apare din irealitate, iar „ceva” nu se naşte din „nimic”. Tot astfel, amintirile despre ieri sunt tot atât de „palpabile” ca şi experienţele de astăzi. Aşadar, trecutul îşi are locul său undeva, pe coordonata timpului.

Dacă realitatea trecutului este pusă la îndoială, atunci şi cea a prezentului, care se formează pe baza întâmplărilor trecute, este pusă sub semnul întrebării.

Dacă şi viitorul este complet îndoielnic sau cel puţin nu a fost încă deformat, există, totuşi, dovezi – şi experienţa pare să confirme aceasta – că anumite evenimente, într-un fel oarecare, au fost „programate”.

Desigur, nu poate fi atât de simplu de admis faptul că prezentul se extinde într-o nonexistenţă, dar să nu omitem ideea că în universul nostru curbat, în dimensiunea „timp”, întotdeauna se întâmplă ceva, căci altminteri principiul entropie şi-ar fi pierdut valabilitatea.

Ultimii metri ai unui videoclip au fost astfel realizaţi încât trebuie să exprime evenimente viitoare. Această parte a filmului (viitorul) există, numai că fragmente izolate ale imaginii n-au fost încă proiectate pe ecran (în lumea noastră), realitatea lor fiind virtuală, adică ascunsă nouă.

Cine spune „viitor”, mai întâi de toate se gândeşte la o multitudine de variante ale pseudoviitorului. Însă numai una dintre ele, proiectată în lumea noastră, are şansa de a deveni reală. Legat de acest lucru, nu întâmplător, când se vorbeşte despre călătoriile în timp, apar aşa-numitele „anacronisme”, precum şi „paradoxul timpului”.

Dacă alăturăm trecutului şi viitorului fantomaticul prezent, ne apar ca unice şi solitare momentele trecerii de la trecut la prezent şi de aici, la viitor. În acest caz, este vorba despre infime fragmente ale timpului pe care dorim să le definim, din punct de vedere fizic.

Viaţa noastră cuprinde, reamintindu-ne exemplul acela referitor la roata de la căruţă, o multitudine de succesiuni de puncte „acum”; se aseamănă cu un film format din miliarde de imagini separate, cu o bandă în continuă rotire, ce chiar şi în clipa morţii nu se opreşte, ci comută existenţa noastră spirituală, ca să spunem aşa, de la „starea normală” la o „super-stare”. Ceea ce definim noi drept „acum”, în clipa următoare, el devine „trecut”, iar ceea ce în clipa de faţă taxăm drept „viitor”, el e deja prezent. Referindu-ne la „acum”, el se poate defini ca un punct variabil aflat între două laturi de lungimi nemăsurabile, respectiv trecut şi viitor. Aşadar, viitorul şi trecutul se extind de-a lungul liniei timpului sau a lumii, plecând de la acele „puncte fixe variabile” (ce le definesc pe „acum”), înainte, respectiv înapoi, îndreptându-se spre îndepărtatele ţărmuri ale universului nostru şi, de acolo, undeva în ceaţa unei ordini supradimensionate, pe care nu o mai putem percepe.

Şi vechii indieni s-au preocupat de clipa trecătoare, cea pe care noi o definim prin cuvântul „acum”. Ei subdivizau secunda în 300 de milioane de unităţi, care se apropie uimitor de mult de durata de viaţă a particulelor atomice, descoperite abia în secolul nostru. În vremurile mai recente, au mai fost descoperite, cel puţin teoretic, încă multe mici unităţi temporale, aşa-numitele „cuante ale timpului” sau crononi. Durata unei astfel de cuante temporale ipotetice a fost calculată astfel: diametrul celei mai mici particule cunoscute, adică cea mai mică distanţă măsurabilă de circa 10–14 cm se împarte la cea mai mare viteză măsurată în universul nostru – cea a luminii, de aproximativ 300.000 km/sec. În acest mod, se obţin cele mai mici unităţi fizice temporale, respectiv a l0^–24-a parte dintr-o secundă, o fracţie zecimală cu 23 de zero-uri (!) după virgulă.

Evaluările experimentale referitoare la durata medie a rezonanţei particulelor elementare (mezoni) dovedesc existenţa unei astfel de cuante a timpului, lucru demonstrat şi datorită experimentelor cu protoni grei (particule atomice încărcate pozitiv).

Fără aceste infinitezimale unităţi ale timpului – acele infime puncte „acum” aflate de-a lungul axei timpului – am fi pierdut orientarea în interiorul complicatei structuri temporale. Înţelegerea şi diferenţierea punctelor-acum este posibilă numai dacă acestea sunt ordonate înaintea sau după un Acum. Evenimentele ce se petrec după prezent sunt denumite, în mod obişnuit, viitor, aşa cum cele ce intervin înainte de prezent sunt denumite trecut. Dacă nu ar exista acest punct comun acum ales aleatoriu, atunci într-adevăr nu am mai putea face nicio diferenţă între trecut şi viitor.

Sir Arthur Eddington descria astfel mişcarea obiectelor din universul nostru: „Definirea timpului drept trecut şi viitor este strâns legată de ideile noastre despre cauzalitate şi liberul arbitru. În interiorul unei astfel de scheme precis conturate, e posibil ca trecutul şi viitorul să fi fost deformate. Ambele noţiuni pot fi abordate de cercetare în aceeaşi măsură ca sectoarele extrem de îndepărtate ale universului nostru. Evenimentele nu se nasc, ele există deja, iar noi ne mişcăm în interiorul lor.”

Un lucru este cert: fără anumite activităţi temporale – îndeosebi acţiuni de natură biologică, ca de exemplu schimbările din natură – n-am putea percepe ceea ce noi, în mod obişnuit, definim sub numele de timp. Factorul „timp” capătă un sens, graţie anumitor relaţii şi prin comparaţii permanente cu alte fenomene. Dar acest lucru poate crea şi neînţelegeri.

În mod obişnuit, sintagma „în decursul timpului” se confundă cu timpul însuşi. Însă timpul, dată fiind „natura” sa, este cu totul altceva, întrucât acesta se poate adapta diverselor sisteme extrem de variate.

De aceea este imperios necesar, ca pe baza interpretării noilor teorii referitoare la timp, să se treacă la o reflecţie riguroasă, iar perimatele interpretări tradiţionale să fie aruncate peste bord. Putem aminti aici pe cele referitoare la sensul de „curgere” a timpului. Una dintre cele mai eronate interpretări constă în a admite că toate mişcările în timp sunt îndreptate spre înainte. De aici se naşte fireasca întrebare: ce se înţelege prin noţiunile de „înainte” şi „înapoi” din punct de vedere temporal?

Pentru a te putea deplasa înapoi în timp, ar trebui să fii mai rapid decât lumina, iar acest lucru ar presupune să întreci particulele luminii (fotonii). Superviteza luminii poate fi atinsă în momentul în care străpungem bariera luminii părăsind universul spaţio-temporal descris de Einstein şi mişcându-ne printr-un univers – creaţie liberă, noţiune denumită de fizica modernă drept „hiperspaţiu”.

Datorită paradoxurilor determinate de mişcările cu viteze superluminice prin hiperspaţiu, astfel de deplasări înapoi în domeniul macro-cosmic au fost considerate excluse, dar aceste păreri trebuie neapărat revizuite pe baza noilor cunoştinţe despre structura timpului.

Aceste cunoştinţe, ce păreau de neclintit, revigorează idei familiare domeniului science-fiction, idei ce duc la o autentică manipulare a timpului; în cazul de faţă fiind vorba despre „călătoriile” în timp.

Când Gerald Feinberg, profesor de fizică la Universitatea Columbia, a postulat, în 1967, existenţa unor particule superrapide, aşa-numiţii tahioni, a avansat ipoteza orientării unilaterale a axei timpului. Independent de teoria lui Feinberg cu privire la tahioni, definiţi până acum ca nişte particule neizolate, care, din momentul formării lor, depăşesc în viteză lumina, se pune întrebarea dacă nu cumva se găsesc deja particule care să se mişte înapoi în timp, aşadar, nişte particule elementare călătoare în timp ce scot din discuţie cauzalitatea. E posibil ca efectul să se afle înaintea cauzei? Ce se întâmplă cu imaginea lumii noastre fizice?

2. „Călătoriile în timp”, în microcosmos

Carl David Anderson, profesor de fizică la California Institute of Technology (Caltech) din Pasadena, a descoperit, în 1932, în radiaţiile cosmice o particulă ciudată care, în poziţie imobilă, are masa şi particularităţile unui electron, dar, spre deosebire de acesta, posedă o sarcină electrică pozitivă.

Pentru această descoperire, patru ani mai târziu, savantul a primit Premiul Nobel. Tot atunci, Anderson a descoperit accidental ceva ce nu avea ce căuta în universul nostru: o antiparticulă numită pozitron datorită încărcăturii sale electrice pozitive. Omul de ştiinţă avea convingerea că acest anti-electron ar putea deveni vizibil într-un dispozitiv numit cameră cu ceaţă, iar mai târziu va putea fi obţinut pe cale artificială, lucru ce se va adeveri în scurt timp. Prin bombardarea nucleului atomic cu fotoni, a căror energie totală însumează mai mult de un milion de electron-volţi, s-au obţinut atât electroni cât şi pozitroni.

Ca antiparticulă, pozitronul, geamănul electronului, are o durată de viaţă redusă. Întâlnirea gemenilor are urmări tragice. De îndată ce atât pozitronul cât şi electronul sunt pe punctul de a se stinge, brusc, îşi transformă masele în radiaţii. Aşadar, aceştia se iradiază şi, prin contactul cu cel puţin doi fotoni, dispar. În acest puternic şi cunoscut proces de distrugere, va fi eliberată de o sută de ori mai multă energie decât, de exemplu, în interiorul soarelui, când are loc fuziunea nucleară.

Această distingere reciprocă a materiei şi antimateriei conţine ceva lugubru în sine. Procesul nu are nevoie, prin contrast cu fuziunea nucleului, de milioane de grade Celsius. Procesul de distrugere are loc, conform relaţiei lui Einstein, a transformării masei în energie: E=mc² (Energia = masa înmulţită cu pătratul vitezei luminii) în stare „rece”. Un adevărat infern!

După numai câţiva ani de la descoperirea lor, pozitronii ne ofereau o altă surpriză. A avut un efect absolut senzaţional o constatare făcută de Richard Feynmann, profesor de fizică la acelaşi institut ca şi C.D. Anderson.

Feynman opina că, în anumite condiţii, pozitronii se mişcă înapoi în timp. În domeniul particulelor subatomice se tinde, prin urmare, spre o inversare a axei de orientare a timpului. Pentru această descoperire uluitoare, Feynmann a primit atât Medalia Einstein, cât şi Premiul Nobel, în 1965.

După reuşita confirmare a existenţei anti-electronilor (pozitronilor), a început o adevărată vânătoare a altor antiparticule; antiprotoni, antineutroni şi antineutrini, adică antimaterie, pur şi simplu. Cu ajutorul unui spectometru de ultimă oră, aparţinând Institutului de fizică atomică „Max Planck”, fizicienii atomişti de la Heidelberg au demonstrat la un accelerator de protoni din Genf că, la o energie de 1940 MeV, protonii şi antiprotonii rămân stabili chiar şi pentru un timp relativ lung, mai înainte ca ei să se despartă unul de celălalt. Prin urmare, materia şi antimateria nu se consumă imediat; în orice caz, ele se anulează reciproc. Se pare că există, totuşi, condiţii ce nu exclud o coexistenţă efemeră a ambelor şi atât de diferitelor „specii” de particule. Savanţii sovietici au reuşit, prin intermediul unui accelerator de particule, să dovedească existenţa atomului de antiheliu. Între timp, s-a descoperit antiparticula-safari.

Dacă s-ar adeveri presupunerea prof. Bogdan Povhs (CERN, Geneva), conform căreia, în micro-cosmos s-ar afla mecanisme care ar împiedica o imediată distrugere a materiei şi antimateriei, ar trebui să luăm în considerare faptul că fizicienilor noştri atomişti le va reuşi în curând izolarea unei unităţi mai mari de antimaterie.

S-ar putea deduce existenţa unor universuri din prezenţa terestră a antiparticulelor şi a antiatomilor, plecând de la premiza că aceste universuri se compun exclusiv din antimaterie?

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem convinşi că există anti-lumi de acest fel, universuri ce se deosebesc de lumea noastră nu numai prin sarcina opusă, ci şi prin reversibila axă a timpului.

Unii consideră că ele ar exista departe, în afara universului nostru, alţii, dimpotrivă, ar dori ca acestea să fie colonizate în vecinătatea noastră „nemijlocită”.

La graniţele sistemului nostru solar încetează posibilitatea obţinerii unor informaţii exacte cu privire la antimaterie. În sistemul nostru, steaua cea mai apropiată, Proxima Centauri, ar putea fi socotită o anti-stea. Evident, speculaţiile care se fac, în legătură cu sistemul nostru solar, sunt nenumărate.

Există, fireşte, – precum în microcosmos – pentru fiecare galaxie un corespondent, respectiv o anti-galaxie, un soi de lume paralelă în care domină alte legităţi fizice. Poate că jumătate din universul nostru se compune din materie, iar cealaltă jumătate aparţine antimateriei. E posibil ca lumea antimaterie să se afle de partea cealaltă a găurilor negre, a acelor deschideri în hiperspaţiu, cu statut fizic special, din pricina anomaliilor ce le caracterizează.

Câţiva astrofizicieni fac o serie de speculaţii, afirmând că între lumea materiei şi cea ipotetică a antimateriei s-ar putea afla un strat izolator „foarte fierbinte” care ar împiedica distrugerea reciprocă a celor două universuri. În condiţiile existenţei unei astfel de bariere energetice, ar fi de presupus că timpul sau o altă dimensiune de ordin superior ar îndeplini funcţia de izolator între cele două lumi, iar acestea s-ar bloca una pe cealaltă.

Filosoful grec, Platon (427–347 înainte de Christos), prin ideile sale referitoare la universul pulsatoriu, a cărui săgeată a timpului îşi schimbă periodic orientarea, a fost precursorul, acum mai bine de 2400 de ani, al lui Gerald Feinberg, cel ce a formulat ipoteza asupra tahionilor, oferindu-ne informaţii şi asupra fenomenului „timp inversat”.

În opera sa, „Politica”, filosoful grec avansează ipoteza conform căreia dezvoltarea lumii noastre s-ar întrerupe la sfârşitul fiecărui ciclu, şi după aceea s-ar desfăşura în sens invers.

Într-un astfel de univers „inversat”, cei care au decedat ar trebui să revină la viaţă şi, în continuare, aceştia ar trebui să întinerească mereu. Mai apoi, ar urma ca ei să se reîntoarcă la copilărie, iar existenţa lor să se curme, dispărând în pântecul mamei. Pentru aceşti oameni, naşterea ar fi similară cu moartea, iar aceasta ar însemna trezirea la o nouă viaţă.

Prin urmare, un atare curs al vieţii (considerat de noi pervertit), într-o astfel de anti-lume ar părea ceva absolut normal.

Prin teoria sa referitoare la tahioni, Feinberg putea să nuanţeze şi să modifice ideea lui Platon, unde acesta făcea referiri la universul-inversat. De asemenea, putea să includă în teoria sa şi imaginea lumii relative prezentată de Einstein. Prin incitantul său articol „Possibility of Faster-than-Light-Particles” („Posibilitatea existenţei unor particule mai rapide ca lumina”), Feinberg a provocat o discuţie animată în lumea specialiştilor. Acesta, în articolul său, trata problema particulelor care, după toate aparenţele, aparţineau unui alt univers şi unui alt sistem de timp, evident orientat înapoi. Un anti-univers?

E cu putinţă să existe astfel de particule care, venind din viitor, călătoresc în trecut iar acestea, spre deosebire de pozitroni, să aibă o existenţă mai îndelungată?

În cele din urmă, geniala teorie a tahionilor trebuia să eşueze pe tărâmul teoriei relativităţii? Aceasta ar presupune că o particulă obişnuită, având viteza luminii, primeşte o masă infinită, astfel încât, niciodată să nu treacă dincolo de „zidul luminii”.

Cât priveşte problema violării ordinii timpului (a cauzalităţii), lucrurile se pot prezenta şi astfel: să urmărim, de pildă, un observator care, aflat la punctul A, a descărcat un tahion din arma sa încărcată cu tahioni, scopul acestuia fiind acela de a distruge un obiectiv aflat în punctul B. Acest observator l-ar putea percepe pe un alt observator aflat într-un loc diferit, într-o succesiune întoarsă pe dos. De la acesta din urmă ar putea părăsi punctul B un proiectil cu tahioni care, la punctul A, s-ar strecura în ţeava puştii. Fizicienii noştri se întreabă cum e cu putinţă ca un al doilea observator să ia parte la un lanţ de evenimente atât de absurde?

În virtutea celor discutate, vom încerca o clasificare a particulelor elementare, în funcţie de viteza lor:

Tardionii (clasa I) sunt acele particule care se deplasează mult mai încet decât lumina (anumite particule mici şi electronii); cu cât se apropie mai mult de viteza luminii, cu atât mai intens primesc energia acesteia.

Luxonii (clasa a II-a) se deplasează cu viteza luminii şi pot primi diferite valori de energie. În această categorie pot fi incluşi, printre altele, fotonii, gravitonii (purtători ai câmpului gravitaţional), neutrinii (neutri din punct de vedere electric).

Tahionii (clasa a III-a) sunt particule ipotetice a căror viteză, pentru un observator din sistemul nostru de coordonate, este mai mare decât cea a luminii.

Să presupunem că avem de-a face cu un sistem „răsfrânt în oglindă”. În cadrul acestuia, se întâlnesc legităţile dominante reversibile ce nu numai că sunt compatibile cu teoria relativităţii, ci chiar o completează. Masa, respectiv energia tahionilor, este reală, ceea ce înseamnă că, realmente, nu se pune problema existenţei acestora. Privite din universul nostru ele posedă o energie negativă şi nicio masă reală. Teoretic, ei se comportă invers faţă de particulele ce aparţin clasei I; ceea ce înseamnă că tahionii îşi pierd energia, în cazul unei viteze progresive.

La o viteză superioară, ei nu mai primesc niciun fel de energie. La „zidul luminii”, viteza tahionilor coboară la zero, ori, în acest caz, energia atinge o valoare nelimitată. Se pare că tahionii n-au nicio şansă de a străpunge „zidul luminii”, însă presupunând că ei ar veni de „nicăieri” şi s-ar materializa în lumea noastră, noi ar trebui să îi percepem căci, în pofida vitezei înapoi, ei provin din viitor. Însă viitorul nu poate fi „nicăieri”, iar ceva real trebuie să se fi produs în trecut sau poate că se realizează în prezent, iar realul se apropie de noţiunea de viitor. Astfel spus: viitorul nu este un vacuum, ci el reprezintă un produs al unor manifestări trecute ori ulterioare.

Astfel, conştiinţa noastră, independentă de factorul timp, datorită caracterului ei imaterial, poate străpunge fără efort „zidul luminii”, având posibilitatea de a opera de partea cealaltă a lumii noastre (în hiperspaţiu), iar acolo poate întâlni tahioni „încărcaţi” cu informaţii despre evenimentele viitoare.