CUPRINS

          Prefaţă

          I ÎN CĂUTAREA PIETREI FILOSOFALE

          1 Nicolas Flamel şi transmutarea plumbului în aur

          2 Caterina de Medici şi decapitatul vorbitor

          3 Casanova şi ţechinii Diavolului

          4 Cagliostro şi puterile fantasmagoriei

          5 Contele de Saint-Germain şi miracolul diamantelor

          II MAEŞTRII OCULTISMULUI

          6 Mesmer şi cada vindecătoare

          7 Victor Hugo şi mesele rotitoare

          8 Dunglas Home şi levitaţia umană

          9 Eva C. şi vizitele unei ectoplasme

          10 Rasputin sau puterea magnetismului

          11 Conan Doyle şi mesajul spiritist

          III VRĂJITORII ANULUI 2000

          12 M'Bako sau tradipracticianul vampir

          13 Akbar sau vrăjitorul cu funii

          14 Tangpao sau chirurgul cu mâinile goale

          15 Uri Geller sau maestrul telekineziei

          16 Robert Wavrin şi comunicarea cu morţii

          17 Doamna Musse şi povestea fermei bântuite de fantome

          18 Bassam şi apariţia untdelemnului sfânt

          19 Raşid şi materializarea sacră

          PREFAŢĂ

          Să deplasezi un obiect la distanţă doar prin puterea gândului, să te ridici în aer mişcat de o forţă psihică, să dai la o parte pielea şi carnea unui bolnav pentru a-l opera doar cu mâinile, fără nici un instrument: adeseori am visat la asemenea fapte. M-am pus aşadar pe citit vreo sută de lucrări de ocultism şi parapsihologie, fascinat de descrierea a tot felul de miracole şi — ca atâţia alţii — gata să cred în ele.

          Numai că, în decursul călătoriilor mele de tânăr student, am avut prilejul să întâlnesc mai mulţi maeştrii ai bizarului îndrăcit — dacă-mi este îngăduit să spun aşa —, de seducători şi carismatici, pricepuţi în câteva scamatorii, dar incapabili să reproducă în faţa mea miracolele prin care îşi cuceriseră faima. Alţii, ce trişau în chip flagrant, mi-au apărut ca nişte şarlatani lacomi de bani. Am ajuns deci la o dublă concluzie: pe de o parte, voiam să înţeleg geneza unor legende miraculoase, drept care trebuia să studiez psihosociologia, pe de altă parte, în faţa oricărui „miracol" aparent, se impunea o anumită neancredere şi trebuia să devin capabil de a descoperi orice eventuală trişerie. Am urmat aşadar cursurile Institutului de Psihologie de la Sorbona şi totodată, din plăcere, m-am exersat în prestidigitaţie. Treptat, arta magiei m-a acaparat şi cu toate că psihologia, sub toate aspectele ei, a rămas pentru mine o pasiune, am devenit iluzionist.

          Producându-mă în lumea întreagă, am continuat să-i vizitez pe magicieni, pe vrăjitori şi pe mulţi alţi taumaturgi celebri. Am descoperit că nu sunt nimic altceva decât nişte fascinanţi scamatori. Artişti talentaţi, ei sunt şi mari profesionişti ai blufului, ştiind să prezinte „miracolele" ca nişte adevăraţi maeştrii ai comunicării Adeseori, procedeele lor se dovedeau a fi foarte subtile, punerea în scenă ţinea de geniu, iar condiţionarea psihologică a spectatorilor era atât de bine realizată, încât până şi spiritul cel mai cartezian se putea lăsa înşelat.

          Fenomenul nu este nou. Încă din zorii omenirii personaje ieşite din comun — şi pline de îndrăzneală — speculează nevoia de miraculos inerentă oricărei făpturi umane zăvorâte în contingentul vieţii cotidiene. Cititorul va face cunoştinţă în această carte cu o întreagă galerie de astfel de personaje cum nu se poate mai pitoreşti şi care s-au manifestat cu începere din evul mediu şi până în zilele noastre. Pentru a descoperi secretul teatralelor lor înşelătorii, mi-am proiectat metodele de investigare în istorie. Timp de doi ani, am colaborat în acest scop cu prietenul meu Emmanuel Haymann, scriitor şi istoric. De fiecare dată când construiam o teorie despre faţa ascunsă a vreunui miracol relatat de cronicari sau transmis prin tradiţie, Emmanuel cerceta cu de-amănuntul contextul epocii. Astfel, am putut reconstitui genialele pregătiri ale alchimiei medievale, escamotajele neruşinate ale vrăjitorilor-consilieri regali din secolele ce-au urmat, precum şi feericele escrocherii ale marilor cavaleri ai lumii invizibilului

          Fiecare epocă avându-şi moda sa paranormală şi evenimentele sale miraculoase specifice, vedem cum, încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, căutarea pietrei filosofale este abandonată în favoarea binefacerilor magnetismului, a puterilor hipnotice exercitate de noile eminenţe cenuşii a lumii de dincolo, accesibilă prin mijlocirea meselor rotitoare. Spiritismul şi ocultismul invadează saloanele, dar inspiră totodată, e adevărat, şi căutări medievale mai serioase. Astfel, după ce Victor Hugo l-a auzit pe Shakespeare vorbindu-i prin picioarele mesei iar Conan Doyle renunţa la al său Sherlock Holmes pentru a se consacra unor elucubraţii ezoterice, Sigmund Freud utilizează hipnoza în scopuri medicale.

          Ştiinţa progresând, s-ar fi putut crede în mod logic că secolul al XX-lea nu-i va mai îmbogăţi pe făcătorii de miracole. Eroare! Cu fiecare sfârşit de mileniu, oamenii îşi regăsesc temerile ancestrale şi au nevoie de profeţi, fie ei şi mincinoşi. Dar acum nu trebuie să mai răsfoieşti străvechi cărţi de vrăjitorie: epoca actuală mi-a oferit frumoase şi teribile confruntări cu aceşti neguţători de iluzii, deşi discreţia şi prudenţa m-au obligat să schimb, în această carte, câteva nume de persoane şi locuri.

          Şi totuşi, în paginile ce urmează, îi demistificăm cu severitate pe aceşti fabricanţi de vise doar când ei riscă să pună în pericol sănătatea fizică şi psihică a celor creduli, pretinzând că au puteri mai mari decât orice medic sau aureolându-se cu virtuţile rigorii ştiinţifice. Departe de noi gândul de a afirma sus şi tare că misterul nu există, iar dacă într-o bună zi mi s-ar propune un fenomen inexplicabil apărut fără nici un trucaj, aş fi primul care aş crede în el, aşa cum mi s-a întâmplat în tinereţea mea. Nu demistificarea e importantă în această carte, ci, dimpotrivă, mistificarea: ciudata influenţă a tuturor acestor fabuloşi actori ai iraţionalului, destinul lor romanesc, înspăimântătoarea şi uneori primejdioasa lor putere, precum şi delirul mulţimilor în faţa ei, de la cel mai credul mic-burghez, până la cei mai de seamă poeţi, oameni politici şi chiar, uneori, savanţi. Dar nu-i şi ăsta un miracol?

          Gérard Majax

          I

          ÎN CĂUTAREA PIETREI FILOSOFALE

          1

          NICOLAS FLAMEL

          şi

          TRANSMUTAREA PLUMBULUI ÎN AUR

          Picătura de mercur se desprinde încet de pe ciocul alambicului şi cade, grea. Ea se amalgamează pe dată cu bucăţica de metal aflată pe fundul vasului, dându-i sclipiri argintii. Domnul Cramoisy pare fascinat. Această transmutare alchimică i se părea până acum o legendă şi nimic mai mult.

          Ne aflăm în anul 1388 şi regele Carol al VI-lea, ajuns la majorat, vrea să ia în mână frâiele guvernării, să pună putină ordine în stat şi să curme, în sfârşit, neorânduiala şi corupţia. El a ordonat, între altele, să se cerceteze originea averii vestitului Nicolas Flamel, un supus ciudat, care cheltuieşte adevărate averi pentru construirea de biserici şi ajutorarea săracilor. De unde are atâţia bani? Primind însărcinarea de a descoperi cât mai repede sursa acestei comori inepuizabile, nobilul Cramoisy nu-şi închipuise că va putea asista la o ceremonie tainică. Până atunci, funcţia sa de raportor nu-i îngăduise decât să se cufunde în dosare uriaşe, să asculte plângeri şi să facă lumină în tot felul de afaceri negustoreşti pledate în faţa Curţii.

          Personajul ce se află în fata sa şi care face acum tot felul de manevre ciudate pentru a fabrica aur cu singurul scop de a uşura nefericirea semenilor săi n-a stat nici o clipă pe gânduri: l-a invitat în casa sa de pe strada Marivaus, spre a asista la miracol. Alchimistul i-a cerut doar să vină într-o seară cu lună plină, pentru ca rezultatul experienţei să fie cât mai bun.

          Domnului Cramoisy îi trec prin minte o mulţime de întrebări, dar nu îndrăzneşte să întrerupă ritualul piosului savant. El acceptă întru totul cele câteva explicaţii date de maestru, ale cărui lămuriri sunt, de altfel, scurte şi lapidare. În timp ce face diferite operaţii fizice indispensabile, Nicolas Flamel precizează totuşi că alchimia nu reprezintă pentru el căutarea vulgară a mijlocului de a face aur şi de a se îmbogăţi. Pentru un spirit elevat, a găsi piatra filosofală înseamnă a descoperi taina esenţială a naturii, a unităţii şi a legilor sale. Înseamnă a deţine înţelepciunea desăvârşită. A întemeia spitale, a face cimitire, a-i ajuta pe cei săraci în toate împrejurările sunt fapte la îndemâna oricui a descoperit această taină, dar scopul superior este cu totul altul: e nemurirea, ce poate fi cucerită prin triumful spiritului asupra materiei, prin transmutarea a ceea ce este omenesc în ceea ce este divin.

          Nicolas Flamei se întrerupe din vorbire şi, pentru a răci cele opt bucăţele de metal aflate în tiparul lor, pune în mişcare nişte foale. Operaţia pare a fi izbutit, căci alchimistul are o figură radioasă, el aşază cu grijă bucăţelele de metal într-un vas de piatră şi le presară cu un fel de pilitură sclipitoare, un praf de protecţie, indispensabil ceremonialului. Apoi scoate tiparul din vas şi ia bucăţelele de metal argintate, una câte una, pentru a le pune într-un creuzet de lut ars. El îi atrage atenţia domnului Cramoisy asupra necesităţii de a introduce pe dată recipientul în cuptorul aşezat la picioarele lor. Alchimistul îi propune vizitatorului să ia el însuşi creuzetul cu un cleşte metalic şi să-l aşeze în cuptor. Raportorul, foarte emoţionat, ezită. Dar, făcând asta, nu elimină oare posibilitatea oricărei înşelăciuni? Şi domnul Cramoisy execută gesturile rituale.

          — Nu vom avea prea mult de aşteptat, precizează Nicolas Flamel. Apoi ia o carte veche şi citeşte din ea, cu voce tare, câteva pasaje scrise într-o limbă neînţeleasă.

          Domnul Cramoisy va afla mai târziu că fusese un text ebraic. El se întreabă dacă această lectură constituie un imperativ magic sau nu-i decât recapitularea unui modus operandi. Profită de acest răstimp ca să-l studieze pe maestru. Arătând şi mai înalt în anteriul de postav aspru pe care l-a îmbrăcat la începerea experienţei, cu chipul rotund şi trăsăturile fine, cu părul alb, acest bărbat misterios ce vorbeşte cu o voce atât de gravă i-ar fi părut a fi un vrăjitor primejdios dacă nu i-ar fi cunoscut credinţa şi faptele pioase. Fizionomia lui exprimă inteligenţă şi bunătate, dar privirea-i pare enigmatică.

          Deodată, Nicolas Flamel ia cleştele, îl întinde domnului Cramoisy şi-i cere să scoată creuzetul din cuptor. Trimisul regelui, jucându-şi cum trebuia rolul de asistent, se execută. Aşază creuzetul pe jos şi priveşte: în el se află un lichid auriu în curs de solidificare, ce seamănă a aur! Maestrul aduce un tipar de lemn, apucă creuzetul fierbinte cu cleştele şi varsă lichidul miraculos în formele rotunjite ale tiparului. Apoi îi cere oaspetelui să răcească metalul cu ajutorul foalelor. Între timp, Nicolas Flamel aruncă apă pe jăraticul din cuptor şi pune la locul lor diferitele ustensile folosite. Experienţa s-a sfârşit.

          Domnul Cramoisy pare epuizat. Nicolas Flamel se întoarce spre el şi-i propune să ia acele monede de aur cu feţe netede. Raportorul este tulburat. Ezită, căci se teme să nu se ardă când va atinge metalul. Alchimistul pune degetul pe o monedă: nu-i nici o primejdie. Atunci domnul Cramoisy apucă cele opt monede şi le cercetează, încă neîncrezător. Nicolas Flamei schiţează un surâs răutăcios şi-i spune că le poate lua cu el. I le dă în dar, cu două condiţii. Prima: să păstreze secretul asupra detaliilor experienţei şi să nu le spună nici regelui şi nici altcuiva. Căci, dacă se va şti cum procedează, lumea va veni de pretutindeni să-i ceară să preschimbe metalele în aur. Or, din tainice motive alchimice, el nu poate repeta des această transmutare. A doua: să folosească acea mică avere pentru a face bine oamenilor. Domnul Cramoisy e un om de calitate şi înţelege toate nuanţele unui asemenea avertisment. Învârtind în mâini monedele de aur, el făgăduieşte că va respecta acele nobile recomandări. Totuşi, îndrăzneşte să-şi exprime curiozitatea cu privire la sursa cunoştinţelor lui de alchimie...

          Nicolas Flamel face un gest şi-şi invită vizitatorul să ia loc pe un fotoliu din curele împletite, în timp ce el, ştergându-şi fruntea asudată de sudoare din pricina căldurii cuptoarelor, se aşază pe un modest scaun de lemn. Afară, viaţă clocoteşte, indiferentă. Un negustor de apă trece pe stradă, vesel şi gălăgios, o căruţă încărcată cu legume hurducăie pe pietrele desfăcute ale caldarâmului, în timp ce clopotele bisericii din apropiere bat orele cu o monotonie neliniştitoare. Apoi se face auzită vocea bătrânului maestru şi agitaţia vieţii de zi cu zi devine dintr-o dată neînsemnată. Cu liniştita certitudine a unui suflet senin, Nicolas Flamel îi povesteşte drumul, însemnat prin tot felul de întâmplări şi semne, prin căutări şi tenacitate, care l-a condus spre misterele sacre ale pietrei filosofale. El vorbeşte la început pe un ton scăzut, aproape ezitant, apoi entuziasmul şi credinţa par a-l transfigura. Flamel găseşte în el puteri noi; îşi retrăieşte nopţile de veghe pe care le-a petrecut stând aplecat peste cărţile de magie, călătoriile în îndepărtata Spanie, experienţele din faţa alambicelor înşirate de-a lungul peretelui pivniţei boltite a casei sale, istoriseşte toate aceste încercări pe care le-a făcut în singurătate, însoţit doar de blânda încredere a doamnei Pernelle, soţia sa. În cuvinte simple şi adevărate, el îi prezintă o epopee fabuloasă, un vârtej febril în care a fost târât doar de puterea unui vis revelator. Trecutul iese la iveală, capătă formă şi luminează prezentul.

          ***

          Totul a început în 1357, când Nicolas Flamel avea douăzeci şi şapte de ani. În căsuţa sa de lângă biserica Saint-Jacques-de-la-Boucherie, care-şi înălţa spre cer turnul cu gorgone infernale, el îşi făcea meseria de copist. Recopia opere istorice, cărţi sfinte sau glose religioase pentru studenţii de la universitate şi pentru nobilii literaţi. Ducea o viaţă liniştită şi obscură, fiind înconjurat de manuscrise, suluri de hârtie şi pergamente. Se minuna când transcria faptele măreţe din timpul cruciadelor, predicile preoţilor de la Sorbona, extrapolările splendide ale filosofilor antichităţii. Din când în când, peniţa i se oprea din scris, scrâşnetul ei pe hârtie se întrerupea şi mintea lui Nicolas evada într-un univers himeric. În acele momente, în el dănţuiau cuvinte latine şi nume ebraice, armatele regilor Franţei se desfăşurau într-un cortegiu nestăvilit sau îi vedea pe Apostolii lui Iisus adunaţi la Cină, uneori i se părea că rătăceşte pe colinele Iudeii, unde odinioară Dumnezeu s-a înfăţişat sub formă omenească... Dar curând îşi relua lucrul, apucându-se de vreo miniatură, literele deveneau imagine şi prindeau viaţă.

          Într-o noapte, Nicolas a avut un vis. Dar fost-a oare un vis sau o apariţie ivită pe când abia aţipise, o manifestare palpabilă a destinului? Un înger cu faţa luminoasă se afla aici, la picioarele patului; aripile sale albe umpleau cămăruţa şi ocupau tot spaţiul. Încet, serafimul îşi deschise braţele, ţinea în mâini o carte cu coperte strălucitoare de aramă, cerul se deschisese pentru a lăsa să coboare pe pământ acest spirit luminos, deodată se auzi o voce ca o melodie de pe cealaltă lume:

          — Priveşte bine această carte. Ţi se pare necunoscută, ţie, ca şi tuturor celorlalţi oameni, dar într-o zi vei vedea în ea ceea ce trebuie să vezi şi vei şti ceea ce nimeni altul nu ştie...

          Nicolas întinse mâna pentru a lua cartea cea enigmatică, dar forma dispăru într-un nor ce se risipi curând. Impresionat, mişcat până în străfundul fiinţei sale, copistul se aşeză pe pat. Camera era rece şi întunecoasă. Cu degetele tremurătoare, aprinse o lumânare; flăcăruia pâlpâi, cercetă pereţii de piatră ca şi cum ar fi căutat încă, în jurul lui, urma visului. Dar nu găsi nimic şi, în depărtare, se auzea doar glasul paznicului de noapte: „Dormiţi, oameni buni... dormiţi..."

          Câteva zile mai târziu, Nicolas Flamel se afla în magherniţa sa, ca de obicei, aplecat asupra mesei de lucru şi recopiind cu mare grijă un pasaj din Cartea cuvintelor sfinte şi a faptelor bune săvârşite de preasfântul nostru rege Ludovic, de domnul de Joinville... O mie opt sute de vase plecaseră spre Levant, vântul sufla şi umfla pânzele... Copistul îşi ridică privirea şi zări în faţa lui un bărbat pe care nu-l auzise intrând. Obrazul vizitatorului părea ars de soare, hainele îi erau prăfuite de pe drum şi părea sfârşit de oboseală. Nicolas se uită la el cu bunăvoinţă, îi surâse şi îl întrebă cu amabilitate, pe un ton blând, fără să-l repeadă:

          — Nu-i aşa că vii de departe? Odihneşte-te puţin pe bancă. Prietene, ai văzut vreodată marea?

          Dar se vedea bine că bărbatul nu înţelegea deloc limba franceză. Deschise uşa, dar nu rosti decât cuvinte scrâşnite, de neînţeles. Privi cu teamă în jurul lui şi apoi, liniştit, îşi deschise desaga şi scoase din ea, cu foarte mare grijă, un obiect dreptunghiular, învelit în fâşii de pânză. Desfăcu cu încetineală fâşiile de pânză şi scoase la iveală o carte. Lui Nicolas îi veni să leşine de emoţie. Cartea... şi legătura asta... le mai văzuse... totul i se arătase în visul pe care îl avusese cu o noapte în urmă; îngerul îi întinsese aceeaşi carte! Plin de nervozitate, Nicolas luă cartea în mână, parcurse repede cele douăzeci şi una de foi făcute dintr-un papirus fin şi rar; se uită cu atenţie la caracterele misterioase şi la desenele alegorice, viu colorate. Pe prima pagină, el citi următoarea inscripţie, scrisă cu litere mari şi aurite: ABRAHAM JIDOVUL, PRINŢ, PREOT, LEVIT, ASTROLOG ŞI FILOSOF, CĂTRE POPORUL IUDEU, ÎMPRĂŞTIAT PRIN MÂNIA LUI DUMNEZEU PRINTRE GALI. SALUT. D. I.

          Străinul îl făcu pe copist să înţeleagă că dorea să scape de această carte, accepta să i-o lase în schimbul doar a doi florini. Nicolas îi dădu banii fără să mai discute. Bărbatul băgă banii în buzunar, parcă uşurat, şi plecă în tăcere, aşa cum venise.

          ***

          — Cel care mi-a vândut această carte nu ştia cât valorează, ca şi mine, de altfel, atunci când am cumpărat-o. Cred că a fost furată de la jidovi, undeva, în vechile lor locuri de baştină... explică Flamel, ridicând privirea spre domnul Cramoisy, care îl ascultă neclintit temându-se să nu întrerupă povestirea prin vreo vorbă nelalocul ei sau prin vreun gest întrebător.

          ***

          După plecarea grăbită a necunoscutului, Nicolas rămase singur în faţa cărţii. Ştia că viaţa sa luase o nouă întorsătură. Apariţia nocturnă fusese deci un semn al Providenţei, un semn că a fost ales, această lucrare îi era destinată lui şi el trebuia să-i descifreze enigmele. Lui Nicolas i se făcu frică. Dar dacă această carte de magie era a Diavolului?... Şi dacă Belzebut luase înfăţişarea îngerească pentru a-l înşela? O, Doamne, arată bietului tău servitor calea cea adevărată... Cu inima bătând de emoţie, Nicolas întoarse cu încetineală paginile cărţii. Citi cu spaimă Cuvântul către cititori, în care era ameninţată cu mari nenorociri şi cu blesteme orice persoană care ar îndrăzni să-şi arunce privirea pe aceste foi, dacă nu era sacrificator sau scrib. Nicolas era un fel de scrib, căci el nu făcea numai muncă de copist servil, citise operele filosofilor şi ale istoricilor, avea cunoştinţe ştiinţifice şi s-ar fi priceput să-şi însuşească cu înţelepciune învăţămintele lui Abraham Jidovul.

          Totuşi, el constată pe dată că o bună parte din lucrare îi rămânea inaccesibilă. O grafie necunoscută — poate greacă, gândi el — se amesteca, se contopea cu literele latine, pe pagini se mai aflau şi desene cu sens ascuns. Totuşi, anumite pasaje din text puteau fi uşor înţelese: autorul îşi consola poporul condamnat la exil, îi sfătuia să se ferească de idolatrie şi să aştepte cu răbdare venirea lui Mesia eliberatorul. Mai departe, Abraham voia să-şi ajute naţia captivă să plătească împăraţilor romani tributul şi se străduia să o înveţe transmutarea plumbului în aur. De data asta, Nicolas se clătină de emoţie şi simţi ca o săgeată care îi străpungea pieptul: deci această carte cuprindea misterul misterelor, taina veche a alchimiei. El înţelese că acela ce va izbuti să descifreze aceste pagini va obţine bogăţia şi înţelepciunea, se va întâlni cu marii iniţiaţi care au făcut omenirea, va putea răspândi în jurul lui fapte bune, va uşura nefericirile şi-l va glorifica pe Dumnezeu. Da, această carte venea din Cer, căci alchimia este o ştiinţă divină.

          ***

          Nicolas adăugă apoi pentru domnul Cramoisy:

          — Nu vă voi înfăţişa ceea ce era scris într-o frumoasă şi foarte inteligibilă latină în toate celelalte foi, Dumnezeu m-ar pedepsi, căci aş face un păcat şi mai mare decât cel care, cum se spune, ar dori ca toţi oamenii din lume să nu aibă decât un cap, pe care el să-l poată tăia dintr-o singură lovitură.

          În ceea ce priveşte desenele, Nicolas e mai vorbăreţ şi îi prezintă vizitatorului său, în detaliu, imagini al căror sens ascuns scapă privitorului neinstruit. El face următoarea descriere amănunţită:

          — Foaia a patra reprezintă un bărbat tânăr, cu aripi la călcâie, ţinând în mână un băţ în jurul căruia se încolăcesc doi şerpi, băţ cu care loveşte coiful ce-i acoperă capul. După părerea mea, el pare a fi zeul Mercur al paginilor. Din partea opusă vine, alergând şi zburând cu aripile desfăcute, un bătrân ce poartă pe cap un orologiu şi în mâini — ca şi Moartea — o coasă cu care, furios şi înspăimântător, vrea să-i taie lui Mercur picioarele.

          Pe cealaltă parte a foii a patra, este înfăţişată o floare frumoasă aflată pe vârful unui munte foarte înalt, munte pe care crivăţul suflă cu putere...

          Pe foaia a cincea este desenat un trandafir înflorit, aflat în mijlocul unei grădini frumoase, lângă un stejar scorburos, la poalele căruia bolboroseşte un izvor cu apă foarte limpede, care se azvârle în adâncuri, după ce, mai întâi, trece peste mâinile a o mulţime de oameni ce scormonesc în pământ...

          Pe cealaltă parte a celei de-a cincea foi, se află un rege ce poartă în mână un satâr, cu care vrea să-i pună pe soldaţi să căsăpească, în faţa sa, o mulţime de copilaşi, ale căror mame plâng la picioarele necruţătorilor oameni înarmaţi...

          Domnul Cramoisy începe să dea semne de nerăbdare... La ce poate folosi descrierea atât de amănunţită a unor desene a căror semnificaţie nu o poate înţelege? Alchimistul reia firul povestirii...

          ***

          Aflându-se în posesia cărţii lui Abraham, ale cărei puteri uriaşe nu le cunoştea încă prea bine, Nicolas Flamel se strădui cu un zel neobosit să-i pătrundă tainele. De acum înainte, toate lecturile, studiile şi meditaţiile îi erau legate de imperioasa dorinţă de a înţelege secretul acestei cărţi de magie. Timp de mai bine de douăzeci de ani, stând retras în singurătatea camerei sale, el îşi întrebă cartea în fiecare zi.

          Timp de mai bine de douăzeci de ani, el încercă cu înverşunare să pătrundă simbolistica imaginilor şi metafora cuvintelor. Se impregnă de ştiinţa hermeticilor şi, de la Platon şi Aristotel, află temeiurile materiei şi rolul celor patru elemente; datorită lui Avicena, medic arab din secolul al XI-lea, şi Kabbalei iudaice, el descoperi simbolistica aurului, semn absolut al purităţii şi al elevaţiei sufleteşti. Nicolas îşi însuşi lecţiile tuturor marilor alchimişti ai trecutului şi ascultă întru totul de poruncile teologului german Albert cel Mare, date celor care încercau să preschimbe plumbul în aur, alchimistul trebuie să fie discret şi tăcut, el nu va dezvălui nimănui rezultatul operaţiilor făcute; va locui departe de oameni, într-o casă unde vor fi două sau trei camere destinate experienţelor, va trebui să fie destul de bogat pentru a putea face faţă cheltuielilor cerute de experienţele de laborator, va trebui să se ferească de orice legătură cu prinţii şi nobilii...

          ***

          Cramoisy îşi arată uimirea: Oare cele auzite nu reprezintă tocmai portretul lui Nicolas Flamel? Copistul parizian se străduie, într-adevăr, să nu sufle nici un cuvânt despre cercetările sale şi nu-şi împărtăşeşte speranţele decât doamnei Pernelle. El stă singuratic în casa sa şi nu invită pe nimeni, niciodată, să pătrundă în încăperile unde sunt adunate lucrările savante. Munca sa de copist îi aduce un venit destul de mare ca să poată să-şi procure fără greutate cuptoarele, foalele şi metalele necesare pentru cercetări.

          ***

          După lungi incursiuni într-un domeniu al cunoaşterii pe care nu-l stăpânea, Nicolas ajunse la concluzia că numai învăţaţii evrei ar putea să-i deschidă porţile ştiinţei. Numai ei, se gândea el, deţineau vechea înţelepciune în totalitate şi numai ei erau în stare să o transmită. Dar unde i-ar putea întâlni pe aceşti învăţaţi? Evreimea pariziană, nefericită şi exprimată, supusă la neîncetate persecuţii, uneori tolerată, adeseori expulzată, mereu jefuită de edictele regale, nu mai este alcătuită decât dintr-o populaţie sărmană şi temătoare, căci cei puternici au părăsit demult malurile neprimitoare ale Senei. Trebuie să mergi până foarte departe, dincolo de Pirinei, în inima Spaniei catolice, pentru a descoperi, sub marmura măiestrit sculptată, sub colonadele şi bolţile de

          piatră ale somptuoaselor sinagogi, întreaga vitalitate a unei filosofii ale cărei rădăcini se afundă în adâncurile istoriei omenirii.

          După ce a stat multă vreme pe gânduri, amânându-şi hotărârea, Nicolas Flamel se decise, în sfârşit, să îmbrace mantia de pelerin şi să se alăture evlavioşilor care mergeau în procesiune, străbătând câmpii şi drumuri, până la Saint-Jacques-de-Compostelle. Acest lung periplu îi va îngădui, fără îndoială, să întâlnească un învăţat în stare să pătrundă tainele cărţii lui Abraham.

          Aşa se face că într-o bună zi a anului de graţie 1379, cu puţin înainte de Paşte, Nicolas se alătură celor care, de dragul credinţei, porniseră în această lungă călătorie. Înarmat cu o desagă şi cu un baston, el străbătu toată Franţa, mergând din han în han. Cu picioarele umflate, cu degetele însângerate, el se îndrepta spre locul unde îl mâna soarta. Ajunseră în Spania şi nu după mult timp erau la Compostelle unde îşi putură agăţa la pălărie cochilia, semne ale credinţei lor de nezdruncinat în sfântul îngropat în acel loc. Nicolas se puse pe dată să caute pe unul dintre numeroşii medici evrei din oraş, spre a-i arăta câteva pagini din carte, pe care le ţinea cusute cu grijă în pulpana hainei. Din nefericire, la întrebările sale nu răspundeau decât oameni cu fete bănuitoare; la evocarea cărţii lui Abraham, gurile amuţeau... Şi venise vremea când trebuia să pornească pe drumul de întoarcere...

          Mergând din oraş în oraş, Nicolas punea întrebări, cerşea şi implora răspunsuri şi, până la urmă, norocul îi surâse. La Leon, un negustor venit din Boulogne-sur-Mer pentru afaceri îi spuse că ştie un învăţat, un om înţelept şi respectat, a cărui ştiinţă este nesfârşită. I se spunea maestrul Canches şi era un medic evreu convertit la catolicism, o fiinţă de-o mare bunătate, care se dedicase îngrijirii gratuite a săracilor din oraş, fără îndoială că acest om va primi să se pună în serviciul unui bărbat atât de respectabil precum era evlaviosul Flamei.

          Îngrozitor de slab, cu faţa brăzdată de zbârcituri adânci şi cu privirea vie, Canches îşi primi vizitatorul venit atât de departe, îl lăsă să povestească visul pe care îl avusese şi întâmplarea în urma căreia se afla în posesia tainicelor pagini şi tresări când auzi pronunţându-se numele lui Abraham. Da, ştia din bătrâni de existenta acestei lucrări, demult pierdută! Auzind acestea, Nicolas îşi sfâşie căptuşeala pelerinei şi Îi arătă bărbatului sfânt cele câteva pagini purtate cu el de-a lungul călătoriei.

          — Ştiţi unde se află cartea din care provin aceste pagini? îl întrebă medicul.

          — Nădăjduiesc că-i voi da vesti bune celui care ar izbuti să descifreze aceste enigme, răspunse Nicolas la fel de evaziv.

            Cuprins de bucuria acestei descoperiri, maestrul Canches îi dezvălui noului său prieten sensul ascuns al misterioaselor semne. Pentru Nicolas, totul deveni dintr-o dată clar: coasa ce tăia picioarele unei divinităţi era Saturn (plumbul), care fixa mercurul, masacrul copiilor indica extracţia sulfului activ din mercurul pasiv aflat în metalele obişnuite... Convins pe dată de marea întindere a cunoştinţelor lui Canches, Flamel îi spuse că posedă toată lucrarea şi îi propuse să-l conducă pe învăţat până la Paris, unde acesta putea, în linişte, să consulte, să traducă şi să interpreteze cartea lui Abraham în totalitatea sa.

          În ciuda vârstei sale înaintate, Canches primi să-l însoţească pe Ni-colas Flamel, fără să stea pe gânduri nici o clipă. Dar era cu neputinţă ca el să facă toată această călătorie pe jos. Pentru a-i cruţa bătrânului puterile se îmbarcară pe vas cu destinaţia Bordeaux. De aici trebuia să meargă la Paris, Nicolas şi Canches străbătură regiuni întregi din Franţa vorbind despre alchimie şi evocând înfricoşătoarele taine transmise de învăţaţii evrei încă de pe vremea faraonilor Egiptului. Bătrânul mergea voiniceşte pe drumuri, purtat de gândul că, în curând, va ţine în mâini cartea pierdută, dar această expediţie fără sfârşit îi măcina puterile. Slăbi, deveni palid, forţele păreau a-l părăsi. Ajuns la Orléans, atât de aproape de ţintă, maestrul Canches vomită, căzu la pat într-un han şi începu să delireze. Îl chema fără încetare pe Nicolas, îi era frică să nu fie părăsit de tovarăşul său de drum, îl ţinea de mână... Cartea... cartea... aceste cuvinte reveneau fără încetare. Înainte de a muri şi a părăsi acest pământ pentru a cunoaşte pacea veşnică, el voia să consulte cartea, să o atingă, să-i interpreteze desenele, să ajungă, în sfârşit, să afle toate tainele artei alchimice. Dar voinţa muribundului ajunsese la capătul ei şi acesta nu mai putea lupta împotriva bolii care-l copleşea, în minte i se amesteca totul, Parisul şi Spania, îngerul din vis, Abraham Jidovul, plumbul oprind fuga lui Mercur... Mai pomeni o ultimă oară de carte, apoi privirea îi deveni fixă, capul i se rostogoli pe aşternut şi Nicolas, cu evlavie, îi închise ochii.

          Ajuns acasă, copistul reluă, una câte una, foile lucrării. Maestrul Canches îi deschisese căi pe care singur nici nu le putea măcar bănui, acum se simţea destul de iscusit în arta sacră pentru a interpreta mesajul lui Abraham. Cuptoarele din pivniţă ardeau zilnic, topea metalul, amesteca elementele şi alambicele scuipau picăturile pe care alchimistul le cerceta, cu inima plină de speranţă şi credinţă. Timp de doi ani, el îşi puse toate puterile în slujba acestui scop, timp de doi ani, încercă, în fiecare zi, marea transmutare, având mereu în străfundul sufletului amintirea prietenoasă şi în acelaşi timp dureroasă a maestrului Canches.

          În cele din urmă, căutările sale fură încununate de izbândă. Îşi va aminti întotdeauna de acea clipă minunată din ziua de 25 aprilie 1382, puţin după ora cinci seara. În acea zi şi în acel moment, strada fremăta de tumultul poporului ce se revoltase împotriva taxelor mari impuse de ducele de Anjou, regentul regatului. În timpul ăsta, Nicolas urmărea cu exactitate şi pas cu pas indicaţiile cărţii. Făcea din nou gesturile de atâtea ori repetate, relua amestecurile, varia cantităţile de praf şi timpul decocţiilor. După ce fusese de multe ori aproape de adevăr, acum, în sfârşit, ajunsese la el şi realizase pentru prima oară transmutarea la care domnul Cramoisy avea să asiste mai târziu, fiind unul dintre puţinii martori.