„După ce imposibilul a fost eliminat, ceea ce-ţi rămâne, oricât ar fi de improbabil, trebuie să fie adevărat

Sherlock Holmes

Cuvânt înainte

Se spune adesea că adevărul e mai straniu decât ficţiunea şi chiar aşa este. Ca să se convingă, oricine pune la îndoială această afirmaţie nu trebuie decât să citească prezenta carte.

Scriitorii de romane ştiinţifico-fantastice pot să aibă în vedere misterele legăturii dintre spaţiu şi timp, să descrie domeniile de dincolo de graniţa universului cunoscut şi să-şi poarte cititorii într-o croazieră prin centrul unei găuri negre, însă nicio poveste scrisă vreodată nu s-ar putea compara cu ciudăţeniile lumii în care locuim deja.

O planetă pe care bărbaţi şi femei izbucnesc în flăcări în timp ce-şi văd de treburile zilnice, dispar în neant sub ochii unor martori uluiţi şi, fără niciun motiv aparent, explodează în mii de bucăţi. O. Lume în care peşti, broaşte şi tot soiul de alte lucruri cad din cer ca ploaia; în care tablouri şi icoane încep brusc, pe neaşteptate, să plângă sau să sângereze. Niciunul dintre noi nu crede că aceste lucruri sunt posibile dar totuşi ele se întâmplă. Nu în mintea unui povestitor iscusit, ci pe solul planetei pe care o numim Pământ.

S-ar părea că pentru lumea în care trăim nu există niciun scenariu prea ridicol, nicio posibilitate cu şanse prea mici de a fi reală.

Ce scriitor care se respectă ar fi avut îndrăzneala să creeze personaje care să fie în stare să vadă în viitor şi să păşească în trecut, să facă instantanee cu aparate Polaroid folosindu-şi doar mintea, să plonjeze fizic în flăcări şi să iasă nevătămate, sau să prezinte aceleaşi răni pe care le-a avut acum două mii de ani, răstignitul lisus?

Cu siguranţă niciun scriitor nu şi-ar fi dat o asemenea osteneală, deoarece nu s-ar fi putut aştepta ca vreun cititor să meargă atât de departe cu credulitatea. Totuşi, acestea sunt doar câteva dintre uluitoarele puteri paranormale dovedite de bărbaţi şi femei din zilele noastre.

Aici sunt istorisite experienţele fiecăruia: întâmplări inimaginabile şi întâlniri faţă-n faţă cu extratereştri, stafii, făpturi aparţinând unor specii dispărute şi o largă varietate de fiinţe fantasmagorice de naturi diverse.

Secolul douăzeci a fost o perioadă deosebită în ceea ce priveşte dezvoltarea cunoştinţelor umane. În cursul ultimilor nouăzeci şi cinci de ani, omul nu numai că a strecurat o privire în cele mai îndepărtate unghere ale universului dar s-a uitat şi în lumea microscopică a moleculei. A stăpânit energia atomului şi, prin cercetările efectuate în legătură cu ADN-ul, descuie în fine lacătele ce păstrau tainele vieţii înseşi. Departe de laborator, setea de cunoaştere a omului l-a împins să călătorească prin cele mai îndepărtate regiuni arctice, să străbată cele mai nepătrunse jungle şi să se scufunde în adâncurile oceanelor. Un secol care a început înainte de apapriţia zborului motorizat a văzut către sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al său un om păşind pe Lună. Celor mai mulţi oameni, progresulştiinţific făcut de omenire îh secolul douăzeci li s-a părut ca un grafic urcător, cu o pantă tot mai abruptă. Conform convingerii răspândite în lume, există puţine locuri în care omul nu s-a dus, şi mai puţine pe care nu le-a văzut şi puţine care să merite să fie cunoscute şi pe care el să nu le fi descifrat.

Dar acest sentiment de automulţumire intelectuală este oare o reflectare corectă a situaţiei reale? Oare cunoaşterea de către omenire a lumii în care trăim este într-adevăr atât de atotcuprinzătoare?

Mesajul acestei cărţi sugerează că răspunsul la această întrebare este un nu răspicat şi fără echivoc. Deoarece în vreme ce omul a inventat şi a perfecţionat un sistem de reguli ştiinţifice şi certitudini care par să cuprindă toate variantele posibile ale celor mai bine cunoscute fenomene, realitatea este că nu toate evenimentele se încadrează perfect în acest tipar previzibil şi consecvent.

Aşa cum îşi va da în curând seama cititorul acestei cărţi, fiecare an al secolului douăzeci a avut parte de porţia lui de întâmplări independente care se situează în afara cadrului de legi naturale, aşa cum am ajuns să le înţelegem. Bărbaţi şi femei – oameni altminteri obişnuiţi —

au dat dovadă de puteri pe care ştiinţa nu reuşeşte să le recunoască; inteligenţe nevăzute şi-au făcut cunoscută prezenţa prin tot felul de mistere şi manifestări oarecum înspăimântătoare; făpturi despre care se credea că erau de mult dispărute ca specie au apărut cu regularitate.

Unele dintre aceste întâmplări par miraculoase; altele par să se fi petrecut ca urmare a intervenţiei unor forţe invizibile care ar putea fi descrise cel mai bine prin termenul de diabolice. Multe nu sunt nici deosebit de înspăimântătoare, nici exaltante pentru inteligenţa omenească; sunt pur şi simplu atât de stranii încât însăşi realitatea lor pare să răstoarne dintr-o dată certitudinile intelectuale pe care se sprijină întregul nostru mod de a privi viaţa.

Considerate laolaltă, aceste ciudăţenii lasă să se presupună că este posibil ca lumea materială în care trăim să se interfereze uneori şi foarte brusc cu o altă dimensiune, mai puţin substanţială; un loc din care tot felul de entităţi ar putea să apară pe neaşteptate, dispărând apoi din nou, fără niciun avertisment. Ba chiar, un alt univers.

Aceste întâmplări neobişnuite sunt cele care alcătuiesc baza unei istorii paranormale a secolului douăzeci. Unele dintre cazurile prezentate aici au mai fost publicate şi înainte în cărţi şi reviste dedicate misterelor şi inexplicabilului. Altele au rămas neobservate până acum, prin ultimele pagini ale unor ziare prăfuite de pe rafturile bibliotecilor din întreaga lume. Multe altele au fost ascunse cu grijă de ochii publicului în dosarele guvernelor, până când recenta legislaţie cu privire la libertatea de informare le-a conferit o mai largă circulaţie.

Concentrându-mi atenţia asupra câte unei singure enigme în fiecare an cred că am reuşit să cuprind o mare parte din cele mai mari mistere ale secolului douăzeci. Însă niciun scriitor n-ar putea realiza ceva care să se apropie de o trecere în revistă completă a tuturor întâmplărilor incredibile care s-au petrecut în cursul ultimilor nouăzeci şi cinci de ani, şi cu siguranţă nu într-un singur volum. Aşadar, nu pretind că aş fi scris un studiu exhaustiv al tuturor întâmplărilor anormale. Poate că, într-o zi, un alt scriitor va publica o astfel de carte. Eu unul mă îndoiesc. Se pare că tărâmurile paranormalului, ca şi universul vizibil, se extind încontinuu.

1

Intâmplarea de la Ellean Mor

Există multe poveşti marinăreşti care vorbesc despre nave găsite în derivă şi părăsite, deşi se aflau în stare bună şi cu toate bărcile de salvare intacte. Unele dintre aceste poveşti se dovedesc a fi nimic mai mult decât nişte poveşti, născocite de marinari care sorb împreună un rom fierbinte într-o noapte rece de iarnă petrecută pe uscat. Şi totuşi, multe altele s-au dovedit a fi în întregime adevărate, şi însuşi secolul nostru, ca şi cel precedent, a văzut nenumărate nave abandonate fără niciun motiv aparent. Ce s-a întâmplat de fapt cu echipajele lor constituie unul dintre marile mistere, deoarece pare ceva de neconceput ca un grup de persoane dotate cu raţiune să sară peste bord în mijlocul oceanului, renunţând la singura lor speranţă de supravieţuire. Cu toate acestea, fenomenul continuă să se repete şi până în ziua de astăzi.

De fapt, dispariţiile care ne oferă cel mai straniu dintre toate misterele legate de mare nu se referă la marinari, ci la paznicii de faruri. Spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, farul de la Eilean Mor a fost construit pe suprafaţa stâncoasă a insulei Flannan pentru a-i ghida pe marinari, în condiţii de siguranţă, în zona Hebridelor şi a coastei vestice a Scoţiei. Farul era dotat cu un personal constând dintr-o echipă de serviciu, alcătuită din doi paznici, iar un al treilea om era întotdeauna disponibil, gata să intervină ca rezervă în eventualitatea unei îmbolnăviri sau a unui accident. Prin această precauţie de siguranţă, se presupunea că baliza de avertizare, cu o intensitate luminoasă de 140.000 de lumânări, nu se va stinge niciodată. Însă în primul an al secolului, la 15 decembrie 1900, nişte marinari ce navigau pe apele îngheţate ale mării Nordului au privit uluiţi cum farul de pe insula Flannan şi-a încetat funcţionarea.

Cel dintâi care a raportat acest mister forurilor pazei de coastă scoţiene a fost căpitanul unui vas cu aburi,

2

Richard Lazarus nava maritimă Archer, care în acea noapte naviga în apropierea Hebridelor. Cu toate acestea, datorită unor condiţii meteorologice defavorabile, au trecut câteva zile până când o navă de ajutorare, Herperus, a fost trimisă să efectueze cercetări. Printre cei aflaţi la bordul acesteia se afla un anume Joseph Moore, şef al paznicilor de far din zonă şi care anterior fusese de serviciu pe insula Flannan. Dezbătând împreună cu colegii săi problema misterului, Moore nu-şi putuse imagina niciun soi de împrejurări care să fi cauzat proasta funcţionare a echipamentului tehnic; în plus, era prieten apropiat al celor trei oameni care fuseseră de serviciu în decembrie – Thomas Marschal, Donald Mearthur şi James Ducat – şi îi ştia pe toţi ca fiind paznici capabili şi cu experienţă, care ar fi fost improbabil să intre în panică în momente de criză.

Ultima dată când îi văzuse Moore, cu trei săptămâni înainte, toţi fuseseră sănătoşi şi părea de necrezut ca toţi trei să se fi îmbolnăvit atât de rău încât să nu-şi mai poată îndeplini sarcinile. De fapt – aşa cum avea să descopere Moore – cei trei fuseseră loviţi de ceva mult mai straniu decât o boală.

Când Hesperus s-a apropiat de insula cea mohorâtă, echipajul său a constatat că la debarcader nu se făcuse nicio pregătire în vederea sosirii lor, şi nici repetatele semnale lansate de sirena de ceaţă a navei n-au provocat vreun răspuns. Primul care s-a îndreptat cu paşi hotărâţi spre pereţii văruiţi ai clădirii farului, a fost chiar Joseph Moore care a găsit încăperile reci şi pustii, însă altminteri normale. Toate erau în ordine şi la locul lor; chiar şi fitilurile lanternelor fuseseră curăţate şi retezate, vasele lor fiind umplute cu ulei, gata să fie aprinse la apusul soarelui. Cercetând jurnalul de zi în căutarea unui indiciu care să lămurească misterul, Joseph Moore a remarcat cu surprindere că în noaptea de 14 decembrie se raportase o furtună dezlănţuită pe marea din jurul insulei. O asemenea consemnare era inexplicabilă, deoarece în noaptea respectivă vremea fusese comparativxalmă, furtuna izbucnind abia în

3

noaptea următoare, când se observase pentru prima oară absenta luminii farului. Ducat înregistrase ultimul raport în ziua de 15 decembrie. Textul era scurt: „Furtuna s-a sfârşit, marea este calmă, Dumnezeu stăpâneşte totul.”

Raportându-i comandantului navei Hesperus această ciudată situaţie, Moore a sugerat să se întreprindă imediat o cercetare amănunţită a micii irisule. Sfatul i-a fost urmat, însă, la sfârşitul căutărilor, echipajul vasului de intervenţie nu-i găsise nici pe paznicii farului şi nici vreun indiciu privitor la dispariţia lor. În ziua următoare Hesperus s-a înapoiat la baza sa fără supravieţuitori, cadavre sau explicaţii, lăsându-l pe Joseph Moore singur. În cursul următoarelor câtorva săptămâni, în timp ce străbătea în lung şi-n lat solul dur şi stâncos al micuţei insule Flannan, paznicul-şef a avut răgaz din plin pentru a se gândi la soarta tovarăşilor lui. Oare se hazardaseră să se apropie prea mult de apă şi fuseseră măturaţi de un val uriaş? Era improbabil, deoarece oamenii cunoşteau prea bine -primejdiile unei mări agitate. Să fi înnebunit unul din ei, ucigându-i pe ceilalţi pentru ca, după ce le aruncase de pe stânci, cadavrele, să-i urmeze şi el într-un mormânt de ape? Moore a cântărit cu grijă în minte această posibilitate, dar apoi a respins-o. Îi cunoştea personal pe cei trei ca fiind sănătoşi la trup şi la «ninte şi, împreună cu familia lui, îşi luase „la revedere” de la ei abia cu câteva săptămâni în urmă. Şi ce era cu furtuna menţionată în jurnalul de zi, ca având loc în noaptea de 14 decembrie? O asemenea eroare părea imposibilă. Nimic din toate acestea nu aveau vreun înţeles, şi totuşi rămânea realitatea dispariţiei celor trei oameni. Era ca şi cum ar fi fost brusc copleşiţi de o forţă extraordinară care-i luase de acolo împotriva voinţei lor. „Da“, reflecta Moore, „acesta trebuia să fie răspunsul. Dar luaţi unde, cum, şi de către ce?“

Şi astfel, mintea lui Joseph Moore a continuat să se frământe cu aceste conjuncturi macabre, în cursul zilelor petrecute în singurătate, de la sfârşitul lui decembrie 1900

4

Richard Lazarus şi începutul lui ianuarie 1901. Mult mai târziu, la câteva luni după ce fusese eliberat de sub vraja solitară a sarcinilor impuse de serviciu, Moore le-a povestit prietenilor săi cum, în timpul acelor sumbre săptămâni devenise conştient de o atmosferă nefiresc de apăsătoare, care părea să impregneze întreaga insulă. Ba chiar uneori credea că, în vreme ce căuta în zadar indicii pentru rezolvarea enigmei, auzise desluşit glasurile lui Marshall, Mearthur şi Ducat care-l chemau, purtate de vânt. Niciodată n-a putut fi sigur dacă acest fenomen era sau nu un rod al propriei sale imaginaţii sau dacă se explica prin ţipetele pescăruşilor ce se roteau deasupra capului său. Dar orice ar fi fost, Joseph Moore n-a mai putut fi convins nicidoată să se întoarcă în mohorâta insulă Flannan.

5

Distorsiune a timpului la Versailles

Multor persoane le-ar plăcea să păşească înapoi, în istorie, pentru a vedea cu propriii lor ochi cum trăiau oamenii în secolele precedente. Ştim, bineînţeles, că aşa ceva este imposibil, şi gândirea ştiinţifică modernă exclude posibilitatea ca omenirea să contruiască vreodată o maşină a timpului. Şi totuşi, experienţele trăite de anumite persoane „alese” par să contrazică tot ce am ajuns să credem despre timpul şi universul fizic.

în perioada vacanţei de Paşti din 1901, două profesoare britanice între două vârste, Annie Moberley şi Eleanor Jourdain, întreprindeau un tur al Parisului şi al împrejurimilor acestuia. Cum nu mai fuseseră niciodată în Franţa, cele două femei erau încântate de frumuseţea clădirilor din cea mai renumită capitală europeană. Şi totuşi, în timpul unei excursii la Palatul Versailles urmau să treacă printr-o experienţă ce avea să le rămână întipărită în minte pentru tot restul vieţii lor.

După ce au explorat palatul principal şi terenurile din jurul acestuia, domnişoara Moberley şi domnişoara Jourdain au străbătut grădinile celebre în întreaga lume îndreptându-se spre Micul Trianon, refugiul preferat al Mariei Antoaneta, care se afla în altă parte a vastelor domenii. Cu toate acestea, nedispunând de un plan amănunţit al amplasamentului, femeile s-au rătăcit şi, întâlnind doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte din secolul al optsprezecelea, despre care şi-au închipuit că erau îngrijitori ai terenurilor, le-au cerut îndrumări, exprimându-se în franceză. În loc de a le da ajutor, cei doi le-au privit mai degrabă ciudat şi s-au mulţumit să le facă semn să se îndepărteze. La câţiva metri mai încolo, cele două englezoaice au fost depăşite de o femeie tânără şi o fetiţă, care purtau şi ele constume de epocă, deşi de astă dată îmbrăcămintea era de o calitate surpinzător de

6

Richared Lazarus proastă. Totuşi, nici uneia din profesoare nu i-a trecut prin minte că s-ar fi întâmplat ceva ciudat. Abia când au ajuns la un pavilion numit Temple d’Amour, celor două femei le devenea tot mai limpede că ceva din înfăţişarea lor părea să-i uimească pe ceilalţi.

Cu toate acestea un bărbat s-a dovedit a fi prietenos şi, cu ajutorul gesturilor, le-a îndrumat către Micul Trianon. L-au găsit după ce au trecut un pod de lemn întins peste o mică viroagă. Şi totuşi, când în cele din urmă au ajuns la destinaţia lor, cele două femei au fost impresionate mai puţin de clădirea în sine decât de înfăţişarea unei persoane care, stând acolo, picta o schiţă a lizierei pădurii împrejmuitoare. Izbitor de atrăgătoare şi purtând peruca înaltă caracteristică şi rochia lungă tipică a unei aristocrate din secolul al optsprezecelea, femeia părea mai potrivită pentru a constitui modelul unui portret decât să fie ea însăşi artista.

Annie Moberley şi Eleanor Jourdain s-au putut apropia foarte mult de ea înainte ca aceasta să se întoarcă spre ele, cu o bruscă tresărire. Englezoaicele i-au zâmbit în chip de salut, dar cealaltă s-a uitat pur şi simplu la ele cu ochi măriţi de teamă şi uimire. Abia în momentul acela au realizat cele dou vizitatoare că, nu se ştie cum, păşiseră în trecut.

Reamintindu-şi propria-i senzaţie, domnişoara Moberley a descris mediul înconjurător ca fiind cumva nefiresc. „Chiar şi arborii păreau să fi devenit plaţi şi lipsiţi de viaţă. Nu existau efecte de lumină şi umbre… niciun vânt nu agita copacii”, a scris ea mai târziu. Dar întocmai aşa cum s-ar fi trezit dintr-un vis, acea neclintire bizară a părut să înceteze şi totul în jurul lor precum şi culorile au revenit la normal. Într-o clipire, artista dispăruse, fiind înlocuită de o scenă în care un ghid modern conducea un grup de câteva doamne într-un tur al Micului Trianon.

Deşi pe tot restul şederii lor în Franţa n-au discutat decât foarte puţin despre altceva, Annie Moberley şi Eleanor Jourdain s-au hotărât să nu pomenească nimănui despre experienţa trăită de ele, de teamă să nu fie ridiculizate.

7

Cu toate acestea, zece ani mai târziu, în 1911, când ambele deveniseră conferenţiare universitare la Oxford, şi-au unit forţele pentru a scrie o relatare completă a extraordinarei lor călătorii în timp. Când a fost publicată, în anul următor, lucrarea s-a dovedit a avea un oarecare succes, iar autoarele ei au devenit celebrităţi în cadrul specialiştilor în fenomene psihice din epoca eduardiană. Deoarece la vremea respectivă cercetaseră în profunzime istoria Versailles-ului, cele două profesoare ajunseseră de mult la concluzia că, în realitate, pătrunseseră în trecut prin cine ştie ce distorisune a timpului sau printr-o uşă invizibilă dintre dimensiuni. După părerea lor, anul probabil în care reveniseră era 1789. Pentru autoare, „grădinarii” incapabili să le înţeleagă întrebările trebuie să fi fost gărzile elveţiene care, aşa cum se ştie, se aflau la curtea lui Ludovic al XVI-lea, iar femeia şi fata pe care le văzuseră îmbrăcate în zdrenţe puteau să fi fost ţărănci franceze ce trăiau în împrejurimile domeniilor palatului. Doamna aristocrată era considerată de ele ca fiind, cel mai probabil, nimeni alta decât însăşi Mărie Antoinette.

Scepticii – şi au fost mulţi dintr-aceştia – au ridiculizat povestea, insistând că profesoarele o ticluiseră numai în interesul obţinerii unui profit. Asemenea critici s-au găsit să sublinieze faptul că nu exista nici măcar un singur amănunt care să nu fi putut fi studiat de mai înainte. Ba mai mult, deoarece în niciunul din documentele disponibile ce descriau palatul din secolul al optsprezecelea nu exista nicăieri o menţionare a unui pod de lemn întins peste vreun şanţ, acest detaliu vital al povestirii lor părea în contradicţie cu -faptele cunoscute. Totuşi, în cazul acestei obiecţii din urmă, în curând avea să apară un indiciu de o importanţă capitală, în stare să confere credibilitate amintirilor relatate de cele două femei.

în cel de-al treilea deceniu al secolului douăzeci, un exemplar al planurilor originale ale arhitectului regal a fost găsit închis în zidăria unui coş de sobă al unei clădiri vechi

8

Richard Lazarus dintr-un oraş învecinat. Ascuns cu mult timp în urmă, eventual pentru o păstrare mai sigură, planurile nu fuseseră văzute de niciun ochi omenesc vreme de mai bine de un secol. În mod ciudat, schiţele arhitectului cuprindeau un pod de lemn peste viroaga pe care femeile spuneau că au trecut. Nu-i de mirare că autoarele britanice au susţinut că au fost răzbunate şi, deşi descoperirea nu constituie o dovadă concludentă că englezoaicele ar fi păşit în trecut, incidentul a devenit mult mai greu de trecut cu vederea.

Deşi întâmplarea de la Versailles rămâne probabil cel mai binecunoscut exemplu în care o persoană din secolul douăzeci vede trecutul reproducându-se sub ochii săi, fenomenul nu este câtuşi de puţin unic. În octombrie 1926, într-o localitate în apropiere de Bradfield St. George, în Suffolk, Anglia, alte două femei ce se plimbau împreună s-au aventurat pe domeniile unei vaste case în stil georgian, situată în afara unui drum mărginit de conifere. Când li s-a spus a doua zi că respectiva clădire fusese demolată în ultimele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, s-au înapoiat la faţa locului. Bienânţeles, au constat acum că drumul pe care merseseră doar cu o zi mai înainte nu era mărginit decât de un şanţ, dincolo de care se întindea un teren sălbăticit, de pământ răscolit, buruieni, movile şi arbori crescuţi la întâmplare. Nu exista nicio urmă a vreunui conac şi nici a brazilor plantaţi regulat.

Marea Britanie ne oferă multe exemple asemănătoare, în cursul verii anului 1930, doctorul Edward Gibson Moon, un me. Dic de ţară, se înapoia dintr-o vizită făcută lordului Edward Carson, care locuia pe insula Thanet, în Kent. Carson era foarte bolnav şi Moon îl vizita aproape zilnic, astfel că era familiarizat cu regiunea locală şi îndeosebi cu drumul ce ducea până la Cleve Court – reşedinţa provincială a aristocratului. Cu acel prilej,

9

tocmai când a păşit în afara vastei alei semicirculare ce permitea accesul la Cleve Court, doctorul Moon a fost oarecum surprins să constate că peisajul împrejmuitor părea foarte schimbat. În planul din faţă, atât terenul cât şi binecunoscutul gard viu ce-l înconjura aveau un aspect ciudat de neobişnuit, iar clădirile din depărtare, care în mod normai constituiau repere de hotar, păreau să fi dispărut. Suprafaţa de asfalt a aleii fusese înlocuită cu o potecă noroiasă, mult mai îngustă, ce se întindea peste câmpurile pe care, spre deosebire de alte dăţi, nu se vedeau turme de oi. În timp ce medicul încă mai încerca să se împace cu aceste schimbări aparent inexplicabile, atenţia i-a fost atrasă spre un bărbat care înainta pe potecă, venind spre el. Purtând o muschetă de modă veche şi pantaloni scurţi bufanţi, încălţat cu cizme de călărie, pe umeri cu o pelerină şi pe cap cu o pălărie de mult demodată, individul era în mod evident un locuitor dintr-un secol anterior. În clipa aceea, lui Moon i s-a părut că şi străinul l-a văzut, deoarece s-a oprit la mijlocul pasului şi a căscat gura de uimire. Cuprins brusc de spaimă, Moon a întors capul spre casa pe care tocmai o părăsise. Spre marea lui uşurare, nu arăta altfel decât de obicei, şi când s-a răsucit iar spre vedenia din faţa lui, regiunea împrejmuitoare revenise la normal iar vizitatorul înarmat cu muschetă dispăruse.

Aşadar, ce să înţelegem din astfel de experienţe? Sunt oare fapte, sau închipuiri? Unele cazuri individuale de recunoaştere pot fi explicate eventual ca fiind halucinaţii, deşi asta nu explică, desigur, motivul pentru care martorul ar deveni dintr-o dată victima unei halucinaţii. Cazurile în care acelaşi lucru este văzut simultan de mai mulţi martori – de exemplu fenomenul de la Versailles – sunt mai enigmatice, deoarece este mai greu de imaginat că două persoane ar putea avea aceeaşi vedenie în aceeaşi clipă. Cu toate acestea, cazurile mult mai convingătoare

10

RicharcJ Lazarus sunt acelea în care un anume loc devine focarul mai multor experienţe trăite de un întreg şir de martori uluiţi.

într-o localitate în apropiere de Haytor Vale, un orăşel situat pe marginea estică a regiunii Dartmoor, în Devon, o casă-fantomă a fost văzută de localnici şi de turişti în repetate rânduri în cursul actulalului secol. Într-una din împrejurări, un topometrist care lucra pentru serviciul topografic naţional a văzut el însuşi clădirea, în timp ce cuprindea cu privirea regiunea Devon-ului, dintr-un punct de recunoaştere situat la înălţime. Cu toate acestea, când mai târziu, în aceeaşi zi, a cercetat în amănunţime împrejurimile, n-a putut găsi nicio urmă a vreunei clădiri în locul pe care îl însemnase pe harta lui, deşi scriptele locale lăsau să se înţeleagă că o mică locuinţă existase într-adevăr acolo în prima parte a secolului trecut.

Dat fiind că oamenii dispar uneori în mod misterios, topindu-se literalmente în văzduh, unii savanţi specializaţi în fenomene paranormale au acceptat ideea că este posibil ca nişte distorsiuni invizibile ale timpului să fi înghiţit acele persoane, trimiţându-le înapoi, în ere anterioare. Acolo, neştiuţi de cei pe care i-au lăsat în urmă, rămân fără a putea da vreo dovadă ce ar sugera adevărata lor soartă. Aceasta e desigur o teorie neliniştitoare, dar deoarece se pare că nu există nicio consemnare istorică despre subita apariţie a unor oameni înveşmântaţi potrivit unor mode pe care acum le-am recunoaşte ca fiind contemporane cu propria noastră epocă, ipoteza rămâne improbabilă. Totuşi, este posibil să existe una sau două împrejurări în care o bruscă retrăire a unei scene din trecut ar fi putut duce la un dezastru pentru persoana în cauză.

într-o noapte întunecoasă din luna martie 1979, o conducătoare auto de origine engleză, doamna Barbara Davison, a scăpat ca prin urechile acului când a evitat un grav accident rutier pe drumul de ocolire Sevenoaks din Kent. Conducând singură pe un teren pe care-l cunoştea foarte bine, doamna Davison s-a mirat când a

11

văzut partea carosabilă din faţa ei dispărând brusc, apărând în locul ei un alt drum, mai îngust, ce părea că duce undeva, în dreapta ei. Ignorând plină de curaj ceea ce vedea cu ochii, a continuat să conducă spre stânga, prin întunericul în care ştia că trebuie să se afle drumul adevărat. Peste câteva secunde, trecuse de poteca întunecoasă şi totul revenise la normal. Dacă ar fi urmat drumul-fantomă, ar fi nimerit drept în traficul ce venea din sens opus. S-a constatat că experienţa trăită de femeia din Kent – pe care aceasta a relatat-o unui ziar local – s-a potrivit cu povestirile a cel puţin trei şoferi care au parcurs acelaşi drum în acea noapte. Cu toate acestea, ciudat este că în locul respectiv nu existase niciun cot la dreapta de mai bine de douăzeci de ani. Ca şi Barbara Davison, niciunul dintre acei conducători auto nu încercaseră să cotească la dreapta, dar ziariştii locali care au cercetat fenomenul, au descoperit că pe respectivul tronson de drum, în ultimele optsprezece luni, avuseseră loc nu mâi puţin de patru accidente mortale. În fiecare din acele tragedii, şoferii cotiseră în mod inexplicabil spre spaţiul central acoperit cu iarbă al drumului de ocolire cu dublu sens. Experţii în trafic rutier au încercat la vremea aceea să stabilească dacă lumina lunii sau farurile vehiculelor ce veneau din sens opus ar fi putut crea o iluzie care să-i fi îndemnat pe şoferi să cotească în direcţie greşită. Nu au găsit nicio explicaţie firească a accidentelor.

12

Richard Lazarus

Enigma din Atlantic

Posibila existenţă a unor civilizaţii suboceanice constituie un subiect care a excitat îndelung imaginaţia autorilor de scrieri ştiinţifico-fantastice. Deoarece fundul oceanelor pământului rămâne în mare măsură neexplorat, îţi poţi lesne închipui că acolo, nedescoperite de oameni, ar putea exista cetăţi subacvatice construite de fiinţe aparţinând unor civilizaţii subpământene avansate. Cu toate acestea, deşi poveştile bazate pe o astfel de posibilitate continuă să aibă o largă popularitate în literatura ştiinţifico-fantastică, o serie de întâmplări din viaţa reală care au avut loc în cursul actualului secol par să sugereze că adâncurile mărilor ar putea într-adevăr să ascundă taine ce n-ar fi deplasate într-un roman de Jules Verne.

în primele ore ale dimineţii zilei de 28 octombrie 1902, nava comericală maritimă Fort Salisbury se îndrepta spre nord prin golful Guineei, la o oarecare distanţă de Africa de Vest, în Atlanticul de Sud. Marea era calmă şi cerul de deasupra senin, astfel că marinarului însărcinat cu veghea nu i-a fost greu să distingă două lumini roşii care au apărut din apă la câteva sute de metri în faţă şi spre tribordul navei.. Concentrându-şi privirea asupra luminilor cu ajutorul, binoclului, marinarul a observat că acestea echipau un obiect uriaş şi întunecat care, deşi în mod evident era o navă maritimă, nu aparţinea nici unui tip văzut de el până atunci. Începând să se îngrijoreze în legătură cu o posibilă coliziune, l-a alertat pe timonier şi l-a chemat pe secundul vasului, un anume A.H. Raymer, care s-a grăbit să urce pe punte ca să vadă el însuşi misterioasa navă. Cert este că secundul n-a dispus decât de câteva clipe scurte în care să privească obiectul, înainte ca acesta să se scufunde. Totuşi, i-au fost de ajuns pentru a-i confirma datele de bază ale celor observate de marinarul de veghe.