—  I-am numărat, îi spuse băiatul fetiţei cu pistrui.

—  Ce ? întrebă ea.

—  Pistruii tăi. Sunt trei sute douăzeci şi opt.

—  Când i-ai numărat ?

—  Aseară.

—  Aseară nu ne-am văzut. Eu am stat în casă, m-am uitat la televizor.

—  I-am numărat, fără să te văd. M-am gândit la tine şi i-am numărat. Sunt trei sute douăzeci şi opt în cap.

—  Râzi de mine ?

—  De ce să râd ?

— Aşa râdeți voi, băieţii, de toate fetele.

—  Nu chiar de toate.

—  De care nu râdeți ?

—  De cele ca tine.

— Ce am eu deosebit ?

—  Pistruii.

—  Mai au şi altele pistrui.

—  Dar n-au trei sute douăzeci şi opt.

—  Dacă mai râzi de mine, plec.

— Dar nu râd. Mai rămâi.

—  Rămân dacă vorbeşti serios.

—  Vorbesc foarte serios. M-am gândit la tine aseară.

—  Şi ce-i cu asta ?

—  M-am simţit bine, când m-am gândit. Mi-am spus ce grozav ar fi fost ca tu să fi stat în alt oraş.

—  De ce ?

—  Ca să-ţi scriu.

— Ce să-mi scrii ?

—  Nu ştiu. Aş fi ştiut, însă, dacă stăteai în alt oraş.

—  Închipuie-ți că stau în altul.

—  Nu vreau. Mi-ar părea rău.

— Dar spuneai că ar fi grozav.

—  Ar fi, dar mi-ar părea rău.

—  Nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva.

—  Ba da ! E destul să vrei.

—  Vreau, dar nu înţeleg. Ce ţi-a venit să te gândești aseară la mine ?

—  Mi-am adus aminte de pistruii tăi.

—  Trei sute douăzeci şi opt.

—  În cap. Şi ?

—  Şi atât.

—  De ce nu ţi-ai adus aminte de altceva ?

— Pentru că n-am vrut —, ştiu că stai la etajul patru, ştiu în ce clasă ești, ştiu că ai un căţel alb, ştiu că ai patine cu rotile, ştiu că nu-ţi plac macaroanele. De ce să-mi aduc aminte de lucrurile pe care le ştiu ?

— Nu, zău, nu-i prea uşor să te înţeleagă cineva. Plec în casă.

—  Bine. Plec şi eu. Înveţi ?

—  Îhî !

—  Şi eu.

— La revedere !

— La... adică, mai stai un pic. Am mai văzut un pistrui. Unul pe care nu-l numărasem. Acum ai trei sute douăzeci şi nouă. La revedere !

Şi băiatul râse pentru că era primăvară — şi cel mai bun lucru pe care îl ai de făcut primăvara este să râzi...