ntr-una dintre cele mai pricăjite capitale de provincie ale Franţei, în mijlocul târgului, la colţul unei străzi, se află o casă; dar numele străzii şi oraşului nu pot fi date în vileag aici. Va înţelege oricine înţeleptele motive ale discreţiei pe care împrejurările o impun. Când porneşte la drum să cerceteze lumea în care trăieşte, scriitorul atinge multe răni…

Casa noastră era palatul Esgrignon, dar trebuie să aflaţi că Esgrignon este un nume convenţional, cu nimic mai real decât Belval, Floricour, Derville din Comedia umană, sau Adalbert ori Monbreuse din roman. Numele principalelor personaje vor fi de asemenea schimbate. Autorul ar dori să adune aci elemente contradictorii şi să îngrămădească unele anacronisme, pentru a acoperi adevărul cu un văl de absurdităţi şi lucruri de necrezut; dar îşi dă seama că orişice ar face, acest adevăr va încolţi necontenit, aşa cum viţa prost smulsă răzbate cu vlagă în podgoria desţelenită.

Palatul Esgrignon era nimic alt decât locuinţa unui nobil bătrân, pe nume Charles-Marie-Victor-Ange-Carol, marchiz d’Esgrignon, sau des Grignons potrivit unor mai vechi titluri. Negustorimea şi burghezia oraşului îi decretase casa „palat” mai mult în derâdere; şi, de vreo douăzeci de ani, cei mai mulţi dintre localnici sfârşiseră prin a pronunţa cu seriozitate „palatul Esgrignon”, ori de câte ori vorbeau despre reşedinţa marchizului.

Carol (fraţii Thierry ar fi scris Karawl[1]) era numele glorios al uneia dintre cele mai de vază căpetenii venite pe vremuri din nord pentru a cuceri şi feudaliza pe gali. Purtătorii acestui nume nu plecaseră niciodată capul, nici în faţa Comunelor[2], nici în faţa Regalităţii, nici în faţa Bisericii, nici în faţa marii finanţe. Chemaţi în alte vremi să apere o provincie franceză, titlul de marchiz reprezenta pentru ei în acelaşi timp o datorie şi o onoare, şi nicidecum simulacrul presupuselor împuterniciri: iar feuda Esgrignon fusese din totdeauna un bun al lor.

Adevărată nobilime de provincie, neluată în seamă la curtea regală timp de două secole, dar neprihănită de orice mezalianţe, atotputernică în împrejurimi, respectată de oamenii locului ca un crez, familia aceasta – precum o binefăcătoare fecioară ce tămăduieşte durerile de dinţi – se conservase în străfundul provinciei, aşa cum în adâncul unui fluviu se păstrează pilonii carbonizaţi ai vreunui pod din vremea lui Cezar. Timp de treisprezece veacuri – fără să se abată o singură dată – domnişoarele fuseseră căsătorite fără zestre, sau trimise la mănăstire; mezinii acceptaseră supuşi succesiunea maternă, se făcuseră ostaşi, preoţi, sau se căsătoriseră la Curte. Un mezin al casei d’Esgrignon, fost amiral, e făcut duce şi pair[3], dar moare fără urmaşi. Marchizul d’Esgrignon, şeful ramurii principale, n-a acceptat niciodată titlul de duce.

— Eu stăpânesc marchizatul d’Esgrignon în aceleaşi condiţii în care regele stăpâneşte Statul Francez, spunea el conetabilului Luynes[4] care în timpul acela apărea în ochii săi ca un partener neînsemnat. În timpul tulburărilor, câţiva din familia Esgrignon fuseseră decapitaţi. Sângele lor frânc s-a păstrat nobil şi mândru până la 1789. Actualul marchiz d’Esgrignon nu a emigrat: el trebuia să-şi apere moşia. Datorită respectului pe care i-l purtau ţăranii, capul lui a fost cruţat de eşafod; dar ura adevăraţilor „Sans-Culottes”[5] atât a fost de aprigă, încât l-au considerat emigrat, când de fapt el fusese silit doar să se ascundă. În numele poporului suveran, districtul a cotropit pământul familiei d’Esgrignon, iar pădurile au fost vândute ca bunuri naţionale, în pofida împotrivirii marchizului care, pe atunci, avea patruzeci de ani.

Sora sa, domnişoara d’Esgrignon, fiind minoră, a salvat o parte a feudei prin mijlocirea unui tânăr administrator al familiei care, în numele clientei sale, a cerut împărţirea presuccesorală; cu prilejul lichidării efectuate de Republică, i-au fost atribuite câteva ferme şi castelul. Devotatul Chesnel a trebuit să cumpere pe numele său (cu bani pe care îi dădu marchizul) anumite părţi ale domeniului, la care stăpânul său ţinea în chip deosebit, precum biserica, prezbiteriul şi grădinile castelului.

Sfârşindu-se cu anii cei iuţi, dar trecători, ai terorii, marchizul d’Esgrignon, al cărui caracter impusese respect în regiune, voi să-şi reia reşedinţa în castel, împreună cu sora sa, domnişoara d’Esgrignon, pentru a repune în picioare ce putuse fi salvat datorită strădaniilor lui Chesnel, fostul său intendent, devenit acum notar. Dar vai! Castelul jefuit, rămas fără mobilă, nu era oare prea mare, prea costisitor pentru un proprietar ale cărui drepturi la dijmă fuseseră suprimate, ale cărui păduri fuseseră parcelate, care deocamdată nu putea scoate mai mult de nouă mii de franci de pe pământurile fostelor sale domenii?

Când notarul îl readuse pe vechiul său stăpân, în octombrie 1800, în bătrânul castel feudal, nu-şi putea stăpâni o adâncă emoţie văzând pe marchiz cum sta înmărmurit, în mijlocul curţii, în faţa şanţurilor pline, privind turnurile năruite până la nivelul acoperişurilor. Urmaşul francilor contempla tăcut când cerul, când locul unde pe vremuri se-nvârteau elegantele morişti de vânt ale turlelor gotice, întrebând parcă pe Dumnezeu ce rost a avut toată această răsturnare socială.

Doar Chesnel putea cuprinde adânca mâhnire a marchizului, care se numea atunci cetăţeanul Carol. Marele d’Esgrignon, rămas multă vreme mut, sorbind parcă adânc mireasma strămoşească a acelor meleaguri, i se adresă cu o adâncă melancolie:

— Chesnel, vom reveni aci mai târziu, când vor înceta tulburările; întrucât nu-mi dau voie să-mi refac blazonul, până la edictul de pacificare n-aş mai putea locui aici.

Arătă castelul, se întoarse şi, încălecând, îşi petrecu sora care venise în şubreda trăsurică de răchită a notarului.

În oraş nu mai exista palatul d’Esgrignon. Măreaţa casă fusese dărâmată; pe locul ei se ridicaseră două fabrici de manufactură.

Cu ultima pungă de galbeni a marchizului, maestrul Chesnel îi cumpără, într-un colţ al pieţei, o veche casă cu stâlpi, cu morişti, cu turnuleţe, cu hulubărie, care fusese pe vremuri un tribunal seniorial, apoi Preşedinţia, şi care aparţinuse odinioară marchizului d’Esgrignon. Contra sumei de cinci sute de galbeni, achizitorul naţional înapoie vechiul edificiu proprietarului său legitim.

De atunci, mai în batjocură, mai în serios, casa a fost poreclită „palatul” d’Esgrignon. În 1800, când ştergerea numelor din listele negre ale proscrişilor se obţinea destul de uşor, – câţiva emigranţi se întoarseră în Franţa. Printre nobilii care cei dinţii se înapoiară În oraş, se aflau baronul de Nouastre cu fiica sa; erau cu desăvârşire scăpătaţi. Domnul d’Esgrignon le oferi cu mărinimie un adăpost, unde baronul muri după două luni de amărăciune. Domnişoara de Nouastre avea douăzeci şi doi de ani. Familia Nouastre era de cea mai nobilă viţă şi marchizul d’Esgrignon, pentru ca să nu i se stingă stirpea – o luă în căsătorie; dar ea muri atunci când avea să nască, ucisă de nepriceperea medicului. lăsând – din fericire – familiei d’Esgrignon un fiu.

Bietul bătrân (cu toate că marchizul n-avea atunci decât cincizeci şi trei de ani, necazurile şi chinuitoarele dureri ale vieţii sale făcură ca anii săi să fie mai lungi), pierdu şi bucuria ultimelor zile, văzând cum s-a dus cea mai frumoasă dintre făpturi, femeia nobilă în care retrăiau gratiile – azi asfinţite – ale figurilor de femei din al XVI-lea veac… A fost una dintre acele lovituri care nu se uită, care lasă urme adânci în tot restul vieţii.

După ce rămase câteva clipe în picioare lângă catafalc, marchizul sărută fruntea soţiei sale, culcată ca o sfântă, cu mâinile împreunate, îşi scoase ceasul, îi sfărâmă rotiţa şi se duse să-l atârne deasupra căminului. Era unsprezece înainte de amiază.

— Domnişoară d’Esgrignon, să rugăm pe Dumnezeu ca această oră să înceteze a mai fi năpasta casei noastre. Unchiul meu, arhiepiscopul, a fost căsăpit la această oră şi tot la aceeaşi oră s-a prăpădit şi tatăl meu.

Îngenunche, rezemându-şi capul pe pat; tot astfel făcu şi sora sa. Apoi, după un timp, amândoi se ridicară; domnişoara d’Esgrignon izbucni în plâns, bătrânul marchiz privi cu ochii uscaţi copilul, odaia şi pe moartă. La încăpăţânarea sa de franc se adăuga un zel creştinesc, întâmplarea aceasta avea loc în al doilea an al veacului nostru.

Domnişoara d’Esgrignon avea atunci douăzeci şi şapte de ani. Era frumoasă, Un parvenit, furnizor al armatelor Republicii născut în acel ţinut, având o rentă de o mie de scuzi[6], obţinu de la maestrul Chesnel – după ce izbuti să-i înduplece împotrivirea – să intervină în favoarea căsătoriei cu domnişoara d’Esgrignon. Şi fratele şi sora se mâniară de această nemaipomenită îndrăzneală. Chesnel nu-şi ierta faptul că se lăsase înduplecat de jupânul du Croisier. Din ziua aceea, el n-a mai găsit mângâietoarea bunăvoinţă, care putea fi socotită prietenie, nici în felul de a se purta, nici în vorbele marchizului d’Esgrignon. Marchizul nu-i mai păstra decât recunoştinţă. Dar această recunoştinţă, deşi nobilă şi adevărată, a rămas pentru notar o pricină de nesfârşită amărăciune. Sunt unele inimi deosebite cărora recunoştinţa li se pare o prea mare răsplată şi care preferă monotonia unor sentimente prieteneşti, pe care ţi-o dă comuniunea unor gânduri şi o voită fuziune sufletească. Maestrul Chesnel gustase din bucuria acestei preţioase amiciţii; marchizul îl ridicase până la el. Pentru nobilul bătrân, personajul acesta era mai puţin decât un copil şi mai mult decât un servitor; un şerb supus de bună voie, un vasal legat cu tot sufletul de suzeranul său. Nu mai putea fi vorba de socoteli cu acest notar, ci totul se cumpănea printr-un neîncetat schimb de afecţiune. În ochii marchizului, caracterul oficial pe care notariatul îl conferea lui Chesnel nu mai însemna nimic, i se părea că servitorul său este doar deghizat în notar.

În ochii lui Chesnel, marchizul rămăsese o fiinţă de obârşie dumnezeiască; el credea în aristocraţie şi îşi amintea, fără umilinţă, că tatăl lui deschidea porţile salonului, vestind: – „Masa este servită, domnule marchiz!”

Devotamentul său pentru nobila familie scăpătată nu pornea însă numai dintr-o evlavie, ci dintr-un tel de egoism; se socotea ca făcând parte dintre ai casei. Adâncă i-a fost dar mâhnirea când a îndrăznit să vorbească de eroarea sa marchizului, cu toate că marchizul îi interzisese.

— Chesnel – îi răspunse bătrânul nobil pe un ton grav – înainte de Tulburări[7] cred că nu ţi-ar fi trecut prin cap să ai năluciri atât de jignitoare. Cum sunt oare aceste noi doctrine de ţi-au putut strica în aşa hal mintea?

Maestrul Chesnel era preţuit, se bucura de încrederea întregului oraş. Cinstea sa desăvârşită şi marea sa avere îi sporeau prestigiul. Din ziua aceea nenorocită descoperi că avea o adevărată silă pentru jupân du Croisier. Cu toate că notarul nu purta nimănui pică, făcu în aşa fel ca această silă să fie împărtăşită de un număr destul de însemnat de familii. Du Croisier, om afurisit şi în stare să clocească o răzbunare timp de douăzeci de ani, prinse o ură de moarte împotriva notarului şi a familiei d’Esgrignon, o ură din acelea mocnite, cum numai în provincie se mai întâlnesc.

Refuzul dispreţuitor al marchizului îl desfiinţa în ochii răutăcioşilor provinciali printre care venise să-şi petreacă zilele şi pe care voia să-i domine. A fost o adevărată catastrofă, încât urmările ei n-au întârziat să se facă simţite. Du Croisier, în disperare de cauză, se adresă unei fete bătrâne, care de asemenea îl respinse. Şi astfel ambiţioasele planuri pe care le făurea s-au năruit, întâi datorită refuzului domnişoarei d’Esgrignon, care i-ar fi deschis porţile acestui provincial „Faubourg Saint-Germain[8]”, apoi datorită celui de-al doilea refuz care îl umili atât de mult, încât abia se putea menţine în societatea de mâna a doua a oraşului.

În 1805, domnul de la Roché-Guyon, primul născut al uneia dintre cele mai vechi familii din regiune, care se înrudise pe vremuri cu d’Esgrignon – peţi, tot prin maestrul Chesnel, mâna domnişoarei d’Esgrignon. Dar domnişoara Marie-Armande-Claire d’Esgrignon nu voi să asculte pe notar.

— Ar fi trebuit să ghiceşti că sunt mamă, dragul meu Chesnel, îi zise ea adormindu-şi nepotul, un copil frumos de cinci ani.

Bătrânul marchiz se ridică pentru a-şi întâmpina sora care se întorcea de lângă leagăn; plin de respect, îi sărută mâna apoi, aşezându-se din nou, îşi regăsi graiul pentru a-i spune;

— Eşti o adevărată d’Esgrignon, scumpa mea soră!

Nobila fată tresări şi plânse. La bătrâneţe, domnul d’Esgrignon, tatăl marchizului, se căsătorise cu nepoata unui mic birtaş, înnobilat sub Ludovic al XIV-lea. Această căsătorie a fost socotită în familie o îngrozitoare mezalianţă, dar fără importanţă, deoarece din ea nu rezultase decât o fată. Armande ştia aceasta, cu toate că fratele său era atât de bun cu ea. O privise întotdeauna ca pe o străină; acum însă cuvintele lui o repuneau în drepturi. Dar şi răspunsul ei nu era oare o deplină încoronare a purtării nobile pe care o avusese timp de unsprezece ani de când, după majorat, fiece faptă a sa purta pecetea celui mai desăvârşit devotament? Avea un soi de cult pentru fratele ei.

— Voi muri domnişoară d’Esgrignon! spuse ea cu simplitate notarului.

— Nu există pentru dumneavoastră un titlu mai frumos, răspunse Chesnel, crezând că-i face un compliment.

Sărmana fată se îmbujoră.

— Ai spus o prostie, Chesnel, replică bătrânul marchiz, în acelaşi timp măgulit de vorbele fostului său servitor, dar necăjit de mâhnirea pricinuită surorii sale, O d’Esgrignon se poate căsători cu un Montmorency: sângele nostru nu este atât de amestecat cum a fost al lor. Pajura Esgrignonilor cuprinde pe un câmp de aur, două benzi roşii. Nimic altceva, de nouă sute de ani încoace, n-a fost schimbat în blazonul nostru. El este acelaşi ca şi în prima zi.

Blondet, căruia literatura contemporană îi este îndatorată, printre altele, şi pentru această povestire, istoriseşte următoarele:

„Nu-mi amintesc să fi întâlnit vreo femeie care să-mi stimuleze mai mult imaginaţia ca domnişoara d’Esgrignon. Eram într-adevăr foarte tânăr copil şi poate că imaginea care mi-a rămas stăruitoare în minte, cu strălucirea şi coloritul ei, se datorează în bună parte şi acelei porniri ce presupunea în copilăria noastră predispoziţia pentru supranatural. Când o vedeam de departe venind pe Promenadă, unde mă jucam cu alţi copii, însoţită de Victurnien, nepotul său, simţeam o emoţie asemănătoare reflexelor produse de curenţii galvanici asupra morţilor. Cât eram de tânăr, mă simţeam totuşi însufleţit de o nouă viaţă.