(Cei doi poeţi)

În decurs de trei ani, din decembrie 1833 şi până în decembrie 1836, autorul şi-a publicat cele douăsprezece volume care compun primele trei serii de Studii ale moravurilor din secolul al XIX-lea. Acum, când a terminal această primă ediţie, i se va ierta faptul de a atrage atenţia că atât lucrările retipărite cât şi cele inedite au necesitat o muncă egală, căci, dintre acestea din urmă, cele mai multe au fost refăcute; în unele dintre ele chiar totul a fost reînnoit, şi subiectul şi stilul. Este probabil că şi celelalte trei serii, Scene din viaţa politică, Scene din viaţa militară şi Scene din viaţa de la ţară, să nu ceară un răstimp mai mare; astfel, cei care se interesează de această operă vor putea cunoaşte în curând proporţiile ei adevărate, şi vor înţelege, din simpla expunere a cadrului, imensele detalii ce le cuprinde.

Dacă autorul revine asupra planului general al operei sale, e întrucâtva obligat la aceasta de felul în care ea se înfăţişează publicului, precum şi fiindcă e supusă unor critici nemeritate.

Când un scriitor a întreprins o prezentare completă a societăţii, privită sub toate aspectele şi surprinsă în toate Fazele ei, pornind de la principiul că starea socială îi adaptează pe oameni într-o asemenea măsură nevoilor sale. şi îi deformează până-ntr-atât, încât nicăieri oamenii nu se mai aseamănă între ei, şi că ea a creat tot atâtea specii câte profesiuni există; că, în sfârşit, omenirea socială prezintă tot atâtea varietăţi câte prezintă şi zoologia, nu e oare cazul să i se facă unui autor atât de curajos creditul unei cât de mici atenţii şi al unei cât de mici îngăduinţe? Nu s-ar putea oare bucura şi el de beneficiul acordat ştiinţei, căreia i se permite, atunci când îşi întocmeşte monografiile, un răgaz pe măsura întinderii lucrării? Oare el nu poate înainta pas cu pas în opera sa, fără a fi silit să explice, de fiecare dată, că noua sa lucrare este doar o piatră din edificiu, şi că toate pietrele ţin una de alta, pentru a alcătui într-o bună zi un vast edificiu? În fine, nu e oare un avantaj destul de mare că o face cunoscută în detaliu, atunci când ansamblul ei este atât de considerabil? Într-adevăr, aici fiecare roman nu-i decât un capitol din marele roman al societăţii. Personajele fiecărei povestiri se mişcă într-o sferă ce n-are altă circumscriere decât a societăţii înseşi. Atunci când se întâmplă ca unul dintre aceste personaje, cum e domnul de Rastignac din Moş Goriot, să fie părăsit la mijlocul carierii sale, înseamnă că îl veţi reîntâlni în Profil de marchiză (Studiu de femeie), în Interdicţia (Punerea sub interdicţie), în Marea Finanţă (Casa Nucingen) sau în Pielea de sagri, acţionând în epoca sa potrivit rangului pe care l-a dobândit şi fiind în legătură cu toate evenimentele la care oamenii de o înaltă valoare participă în realitate. Observaţia aceasta se aplică mai tuturor personajelor care figurează în această lungă istorie a societăţii: personajele de seamă ale unei epoci nu sunt chiar atât de numeroase pe cât s-ar putea crede, totuşi numărul lor se va ridica la un mai puţin de o mie în această operă, care, la o primă evaluare, urmează să cuprindă douăzeci şi cinci de volume[1], în partea sa cea mai descriptivă, e drept; astfel că, măcar sub acest raport, ea va fi fidelă.

Autorul mărturiseşte aşadar deschis că îi este greu să ştie unde va avea să se oprească o lucrare a sa, atunci când, prin felul în care se publică, îi e imposibil să o determine, din capul locului, în întregime. Observaţia aceasta este necesară şi în fruntea Iluziilor pierdute, din care volumul de faţă nu cuprinde decât introducerea. Planul iniţial nu prevedea mai mult; dar, în timpul executării lui, totul s-a schimbat; împărţirea inexorabilă pe tomuri era fixată, iar speculaţia editorială nu putea aştepta, astfel că autorul a fost nevoit să se oprească la limita stabilită de el însuşi operei. La început, nu era vorba decât de o comparaţie între moravurile din provincie şi cele ale vieţii pariziene; autorul îşi propusese să înfăţişeze acele iluzii pe care oamenii şi le fac în provincie unii asupra altora din lipsa termenilor de comparaţie, şi care ar da naştere la adevărate catastrofe dacă, spre norocul lor, provincialii nu s-ar obişnui până-ntr-atâta cu atmosfera de acolo şi cu fericitele necazuri ale vieţii lor, încât oriunde în altă parte ei suferă, iar Parisul în special le displace. În ceea ce-l priveşte, autorul a avut deseori prilejul să admire buna credinţă cu care provincialii îţi prezintă o femeie destul de prostuţă drept foarte deşteaptă, sau o urâţică oarecare drept o femeie încântătoare… Dar, zugrăvind cu îngăduinţă interiorul unui menaj şi revoluţiile dintr-o mică tipografie de provincie, dând apoi acestui tablou extinderea căpătată în introducere, e limpede că terenul s-a lărgit fără voia autorului. Când copiem natura, săvârşim cu bună credinţă erori: adesea, cuprinzând cu ochii o privelişte, nu-i ghicim de la început adevăratele dimensiuni; cutare drum părea la prima vedere o simplă potecă, vâlceaua devine mai apoi o vale, iar muntele cel uşor de trecut când îl vezi de departe cere o zi întreagă de urcuş. Tot astfel, Iluziile pierdute nu se referă numai la un tânăr ce se crede mare poet şi la femeia care îi întreţine această credinţă aruncându-l în vârtejul Parisului, sărac şi fără sprijin. Raporturile dintre Paris şi provincie, funesta atracţie exercitată de acest oraş au arătat autorului pe tânărul din secolul al XIX-lea sub o faţă nouă: dintr-odată, el s-a gândit la marea plagă a acestui veac: gazetăria, care devorează atâtea existenţe, atâtea gânduri frumoase, şi care produce înspăimântătoare reacţii în modestele regiuni ale vieţii din provincie. El s-a gândit în deosebi la cele mai fatale iluzii ale acestei epoci, la acelea pe care familiile şi le fac despre copiii înzestraţi cu unele însuşiri de geniu, fără a avea însă şi voinţa care le dă un sens, fără a deţine şi virtuţile care înăbuşă abaterile. Tabloul deci s-a extins. În loc de o singură faţă a vieţii individuale, e vorba acum de una dintre cele mai curioase feţe ale secolului nostru, de o faţă pe cale de a se uza, aşa cum s-a uzat şi imperiul[2]; de aceea trebuie să ne grăbim a o zugrăvi, ca nu cumva ceea ce e încă viu să ajungă un cadavru, chiar sub ochii pictorului. Autorul îşi dă seama că în asta constă o mare, dar şi grea sarcină. Dezvăluind moravurile ascunse ale gazetăriei, el va face poate să roşească nu numai o frunte; totodată va explica însă şi multe deznodăminte neexplicate ale atâtor existenţe literare pline de speranţe frumoase care au sfârşit totuşi rău. În fine, succesele ruşinoase ale câtorva oameni mediocri îşi vor afla astfel justificarea, în dauna protectorilor lor şi poate chiar a firii omeneşti.

Când îşi va sfârşi autorul pânza? Nu ştie, dar o va sfârşi. Această dificultate i s-a mai ivit în câteva rânduri, fie la Louis Lambert, fie la Fiul blestemat, fie la Capodopera necunoscută[3], şi, de fiecare dată, nu i-a lipsit lui răbdarea, ci publicului, căruia aceste amănunte îi sunt – de ce n-am spune-o? – indiferente; el cere cărţi, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul în care se fac.

Paris, 15 ianuarie 1837

Cei doi poeţi[4]

e vremea când începe povestirea de faţă, nici presa lui Stanhope[5], nici sulurile de distribuit cerneală nu funcţionau încă în micile tipografii din provincie. Deşi specialitatea sa îl ţinea în legătură cu tipografiile din Paris, oraşul Angoulême se slujea tot de teascuri de lemn – de unde vine expresia gem teascurile, astăzi fără aplicaţie. Tipografiile înapoiate de acolo foloseau încă şomoioagele de piele date cu cerneală, cu care unul dintre presari tampona caracterele. Placa mobilă, unde se aşază forma plină de litere, peste care se aplică apoi coala de hârtie, era tot de piatră şi îndreptăţea denumirea de marmură. Rapidele prese mecanice de azi ne-au făcut să dăm până într-atâta uitării acest mecanism, căruia îi datorăm – cu toate cusururile lui – minunatele cărţi ale editorilor Elzevir, Plantin, Aldi şi Didot[6], încât suntem nevoiţi a folosi şi noi denumirile vechilor unelte cărora Jêrôme-Nicolas Séchard le purta o dragoste superstiţioasă, deoarece îşi au rolul lor în această lungă şi – poate – neînsemnată povestire.

Acest Séchard, pe vremuri, făcuse parte din breasla tescuitorilor sau presărilor, cărora zeţarii le zic urşi. Mişcările de du-te-vino, întrucâtva asemănătoare cu ale urşilor în cuşcă, şi pe care le fac presării umblând de la cerneală la presă şi de la presă la cerneală, le-au atras de bună seamă această poreclă. La rândul lor, urşii le-au zis zeţarilor maimuţe, din pricina veşnicei îndeletniciri a acestora de a scotoci prin cele o sută cincizeci şi două de căsuţe spre a-şi lua literele de care au nevoie. Prăpădul din 1793[7] îl găseşte pe Séchard în vârstă de aproape cincizeci de ani şi însurat. Astfel că, fiind şi în vârstă şi căsătorit, scăpă de mobilizarea cea mare la care fură supuşi mai toţi lucrătorii. Bătrânul tescuitor se trezi singur în tipografia al cărei patron – sau fraierul, cum i se mai zice – murise tocmai atunci, lăsând o văduvă fără copii. Întreprinderea se văzu ameninţată de o apropiată ruină: ursul, rămas singur, nu era în stare să se preschimbe în maimuţă, deoarece, tipograf fiind, nu ştiuse vreodată nici să scrie, nici să citească. Fără a ţine seama de acest lucru, un reprezentant al poporului, grăbit să răspândească faimoasele decrete ale Convenţiunii[8], îl învesti pe tescuitor cu brevetul de meşter-tipograf, rechiziţionându-i totodată şi tipografia. După ce primi brevetul cel primejdios, cetăţeanul Séchard o despăgubi pe văduva patronului său aducându-i economiile neveste-sii, cu care plăti la jumătate de preţ utilajul tipografiei. Până aici fusese uşor. Acuma însă, trebuia să tipărească fără greşeală şi fără întârziere decretele republicane. În această grea situaţie, Jérôme-Nicolas Séchard avu norocul să dea peste un nobil marsiliez care nu voia nici să emigreze ca să nu-şi piardă moşiile, nici să iasă la lumină ca să nu-şi piardă capul, şi care nu-şi putea câştiga pâinea decât găsindu-şi vreo îndeletnicire. Domnul conte de Maucombe îmbrăcă aşadar sărăcăciosul halat al unui şef de atelier de provincie; culese, citi şi corectă el însuşi decretele care prevedeau pedeapsa cu moartea pentru cetăţenii care-i ascundeau pe nobili. Ursul, ajuns fraier, le tipărea şi le dădea la afişat; şi amândoi scăpară teferi şi nevătămaţi. În 1795, după ce trecu vârtejul Terorii, Nicolas Séchard fu silit să-şi caute un alt factotum, care să-i fie zeţar, corector şi şef de atelier. Un abate, ajuns mai pe urmă episcop sub Restauraţie, şi care refuza pe atunci să presteze jurământul, îl înlocui pe contele de Maucombe până în ziua în care primul consul restabili religia catolică. Contele şi episcopul se întâlniră mai târziu pe aceeaşi bancă în Camera pairilor[9]. Dacă în 1802 Jérôme-Nicolas Séchard nu ştia să citească şi să scrie mai bine decât în 1793, strânsese în schimb destui bănişori ca să-şi poată plăti un şef de atelier. Fostul breslaş, atât de nepăsător altădată faţă de viitorul lui, ajunsese acum foarte temut de maimuţele şi urşii săi. Zgârcenia începe de unde încetează sărăcia. În ziua în care fostul presar întrevăzu posibilitatea de a face avere, interesul trezi în el o agerime negustorească lacomă, bănuitoare şi pătrunzătoare. Cu practica lui îndelungată, îi dădea mâna să ia în derâdere teoria. Ajunsese să aprecieze din ochi preţul unei pagini sau al unei coli, după soiul de caractere folosite. Le explica clienţilor săi, care nu se pricepeau în ale tipografiei, că literele aldine costau mai scump decât cele de rând; iar când era vorba de cele de rând, spunea că erau mai greu de mânuit. Nepricepând nimic din munca tipografică numită cules, îi era atât de teamă să nu se înşele, încât nu încheia niciodată decât învoielile în care el avea partea leului. Dacă zeţarii lucrau cu ora, nu-i slăbea o clipă din ochi. Cum afla de vreun fabricant de hârtie strâmtorat, îi cumpăra marfa pe nimica toată şi o băga în magazia lui. Astfel că, încă de pe atunci, pusese mâna şi pe casa în care era adăpostită tipografia din vremi imemoriale. Avu parte de tot soiul de noroace: rămase văduv şi nu avu decât un fiu; îl dădu la liceul din oraş, nu atât ca să-l scoată învăţat, cât ca să-şi pregătească un urmaş; se purta aspru ca să prelungească durata autorităţii părinteşti asupra lui. De aceea, în zilele libere, îl punea să stea la casă, spunându-i că trebuie să înveţe cum se câştigă banul, spre a putea la rându-i, odată şi odată, să-l răsplătească pe sărmanu-i părinte, care se strâmtora ca să-l crească pe el. La plecarea abatelui, Séchard îl numi şef de atelier pe unul dintre cei patru zeţari pe care viitorul episcop i-l recomandase a fi cel mai cinstit şi mai destoinic. În felul acesta, omul nostru putea să se descurce până în momentul când fiul său avea să preia conducerea întreprinderii, care urma a se mări trecând în mâini mai tinere şi mai pricepute. David Séchard fu un elev strălucit la liceul din Angoulême. Deşi era un urs care făcuse avere fără învăţătură şi fără educaţie şi dispreţuia nespus ştiinţa, bătrânul Séchard îşi trimise fiul la Paris pentru studii mai înalte în ale tipografiei; însă îl povăţui atât de stăruitor să adune bani mulţi într-un loc căruia el îi zicea „raiul lucrătorilor”, atrăgându-i atenţia să nu se bizuie pe punga lui tătâne-său, încât desigur că socotea şederea fiului său în ţara înţelepciunii drept un mijloc de a-şi atinge ţelul vieţii. Învăţând meseria, David îşi desăvârşise în acelaşi timp şi educaţia la Paris. Şeful de atelier de la tipografia Didot ajunse astfel un savant. Către sfârşitul anului 1819, David Séchard părăsi Parisul fără a-l fi costat niciun ban pe taică-său, care îl chema înapoi ca să-i predea conducerea afacerilor.

Tipografia lui Nicolas Séchard scotea pe atunci singurul ziar de anunţuri judiciare existent în acel departament, deţinând totodată şi exclusivitatea lucrărilor prefecturii şi ale episcopiei, trei surse straşnice de venituri pentru un om tânăr şi întreprinzător.

Chiar în vremea aceea, fraţii Cointet, fabricanţi de hârtie, cumpăraseră de la prefectura din Angoulême cel de-al doilea brevet de tipograf. Bătrânul Séchard se complăcuse până atunci într-o desăvârşită inactivitate, fiind ajutat la aceasta şi de crizele militare care, în timpul imperiului, înăbuşiseră orice avânt industrial. Aceasta fusese pricina pentru care nu pusese el mâna pe brevet. Zgârcenia lui deveni însă una dintre cauzele ce duseră de râpă vechea tipografie. Aflând vestea, bătrânul Séchard se bucură că lupta ce avea să izbucnească între întreprinderea lui şi fraţii Cointet urma să fie dusă de fiul său, nu de el. „Pe mine m-ar fi răpus, îşi zise el; însă un tânăr crescut la domnii Didot o s-o scoată la capăt.” Septuagenarul tânjea după vremea când avea să trăiască fără nicio bătaie de cap.

Dacă în arta tipografică înaltă avea puţine cunoştinţe, trecea în schimb drept foarte priceput într-o artă pe care lucrătorii au botezat-o cu haz beţiografie, artă prea-preţuită de divinul autor al lui Pantagruel[10], dar a cărei cultivare, cu atâta înverşunare urmărită de societăţile zise de temperanţă, e din zi în zi mai părăsită. Jérôme-Nicolas Séchard, credincios sorţii pe care i-o hărăzise numele[11], era înzestrat cu o sete nepotolită. Nevastă-sa îngrădise cât şi cum putuse această patimă pentru strugurele tescuit, înclinare atât de firească la urşi, încât domnul de Chateaubriand a remarcat-o până şi la adevăraţii urşi din America[12]; dar filosofii au observat că obiceiurile din tinereţe revin cu mai multă putere la bătrâneţe. Séchard confirma această lege morală: cu cât îmbătrânea, cu atât îi plăcea mai mult băutura. Patima îi lăsa pe chipul lui de urs semne care îi dădeau o înfăţişare originală: nasul luase mărimea şi forma unui A majuscul de corpul tipografic maxim, obrajii brăzdaţi de vine semănau cu unele frunze de vită pline de umflături vinete ori vişinii, şi adesea albe la mijloc; părea o trufă[13] uriaşă înfăşurată în viţe de toamnă. Ascunşi sub două sprâncene groase ca două tufişuri încărcate de zăpadă, ochii mici, cenuşii, în care strălucea viclenia zgârceniei ce ucidea totul în el, până şi dragostea părintească, îşi păstrau chiar şi la beţie isteţimea. Capul pleşuv, dar pe de lături cu păr, cărunt şi creţ încă, îţi amintea de călugării cordelieri din Povestirile lui La Fontaine[14]. Era scurt şi pântecos ca un opaiţ de pe vremuri care consumă mai mult untdelemn decât fitil; căci excesele de orice soi împing trupul pe calea spre care e predispus din naştere: ca şi învăţătura multă, beţia îl îngraşă pe cel gras şi îl slăbeşte pe cel slab. Jérôme-Nicolas Séchard purta de treizeci de ani faimosul tricorn municipal care se mai întâlneşte încă, în unele provincii, pe capul toboşarului de la primărie. Îşi punea vestă şi pantaloni de catifea verzuie. În sfârşit, mai avea o veche redingotă cafenie, ciorapi pestriţi de bumbac şi pantofi cu catarame de argint. Costumul acesta care, sub haina de burghez, îl mai trăda încă pe vechiul lucrător, se potrivea atât de bine cu viciile şi obiceiurile lui, îi înfăţişa atât de limpede viaţa, încât ai fi zis că omul nostru se născuse gata înveşmântat; nici nu ţi l-ai fi putut închipui fără aceste straie, după cum nu-ţi poţi închipui o ceapă fără foile ei. Dacă de multă vreme bătrânul tipograf n-ar fi dat destule dovezi de oarba-i lăcomie, retragerea sa din afaceri ar fi de ajuns ca să-i zugrăvească firea. În ciuda cunoştinţelor cu care fiu-său urma să vină de la renumita şcoală a tipografiei Didot, el îşi propuse să facă tocmai cu acest fecior afacerea straşnică pe care o plănuia de mult. Dacă tatăl urma să facă o afacere bună, fiul trebuia să facă una proastă; căci, pentru omul nostru, în afaceri, nu exista nici fiu, nici tată. Dacă la început văzu în David pe singurul său copil, mai târziu văzu în el doar un cumpărător ca oricare altul, ale cărui interese erau potrivnice alor sale: ca vânzător, el voia să vândă scump, iar David urma să cumpere ieftin; fiul devenea deci un duşman ce trebuia învins. Această schimbare a sentimentului în interes personal, de! obicei înceată, întortocheată şi tăinuită la oamenii binecrescuţi, fu rapidă şi făţişă la bătrânul urs, care dovedi cât era de tare beţiografia vicleană faţă de tipografia învăţată în şcoli. La sosirea feciorului, bătrânul îi arătă dragostea negustorească pe care o au cei şireţi faţă de aceia pe care vor să-i înşele: se purtă cu el ca un îndrăgostit cu iubita sa; îi dădu braţul, îi spuse pe unde să calce ca să nu se umple de noroi; pusese să i se încălzească patul, să i se facă focul, să i se pregătească cina. A doua zi, la o masă bogată, după ce încercase să-l ameţească dându-i să bea, Jérôme-Nicolas Séchard, cherchelit zdravăn, îi trase un: „Hai să vorbim şi de afaceri!”, rostit printre neîncetate sughiţuri, încât David îl rugă să lase afacerile pe a doua zi. Bătrânul urs se pricepea prea bine să tragă folos şi de pe urma. beţiei, ca să se retragă dintr-o bătălie pregătită de atâta vreme. De altminteri, după ce umblase cincizeci de ani „cu ghiuleaua de picioare” – cum zicea el –, nu voia s-o mai tragă nici măcar un ceas. A doua zi, fiu-său avea să fie negreşit fraierul.

Aici, poate, e necesar să spunem câteva vorbe şi despre întreprindere. Tipografia, situată la colţul străzii Beaulieu cu piaţa du Mûrier, fusese instalată acolo spre sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea[15]. De aceea, de multă vreme, tot ce se afla acolo fusese hărăzit numai exploatării acelei industrii. Parterul alcătuia o singură mare încăpere, luminată prin două geamlâcuri, unul dând spre stradă, iar celălalt spre o curte interioară. La biroul patronului se putea ajunge şi pe o alee. Dar, în provincie, lucrul într-o tipografie e totdeauna obiectul unei curiozităţi atât de vii, încât clienţii preferau să intre pe uşa cu geamuri de lângă vitrina de la stradă, deşi erau nevoiţi să coboare câteva trepte, atelierul aflându-se sub nivelul străzii. Curioşii, cu gura căscată, nu luau seama la neajunsurile trecerii prin strâmtorile atelierului. Dacă se uitau la colile întinse ca nişte leagăne pe frânghiile prinse de grinzi, se ciocneau de şirurile de regaluri cu litere, sau îşi pierdeau pălăriile izbindu-se de barele de fier ce susţineau presele. Dacă urmăreau mişcările sprintene ale vreunui zeţar ce-şi umplea pumnul cu litere din cele o sută cincizeci şi două de căsuţe din regatul său, citindu-şi copia, recitindu-şi rândul cules şi mai băgând în fugă o albitură, se poticneau într-un teanc de hârtie muiată pusă la uscat cu nişte greutăţi deasupra, sau se loveau cu şoldul de colţul vreunei laviţe; toate astea spre marele haz al urşilor şi maimuţelor. Nu se pomenise vreodată ca cineva să ajungă cu bine până la cele două mari cuşti situate la capătul acestei hrube, care alcătuiau două nenorocite de pavilioane cu faţa spre curte, şi în care tronau într-o parte şeful de atelier, iar în cealaltă patronul. În curte, zidurile erau frumos decorate cu viţă de vie care, ţinând seama de faima patronului, dădea o atrăgătoare culoare locală. În fund, şi sprijinit de zidul negru din mijloc, se ridica un fel de şopron şubred, unde se uda şi se tăia hârtia. Tot acolo se afla şi jgheabul în care se spălau, înainte şi după tiraj, formele, sau, ca să folosim limbajul obişnuit, planşele cu litere: prin el se scurgea la vale un amestec de cerneală cu lături de-ale casei, care îi făcea pe ţăranii veniţi în zilele de târg să creadă că acolo se spăla pe faţă necuratul. De o parte a şopronului era bucătăria casei, iar de cealaltă, magazia de lemne. Etajul întâi al casei, deasupra căruia nu mai erau decât două camere de mansardă, cuprindea trei încăperi. Cea dintâi, care ţinea cât şi aleea – mai puţin locul ocupat de scara de lemn putred – era luminată dinspre stradă de o ferestruică lunguiaţă iar dinspre curte de un cehi de geam, şi slujea şi de anticameră şi de sufragerie. Spoită numai cu var, bătea la ochi prin cinica simplitate a avariţiei negustoreşti: podeaua murdară nu fusese nicicând spălată; mobilierul se compunea numai din trei scaune şubrede, o masă rotundă şi un bufet aşezat între două uşi care dădeau într-un dormitor şi într-un salon; ferestrele şi uşa erau negre de urmele mâinilor soioase; încăperea era mai totdeauna plină cu teancuri de hârtie albă sau tipărită, iar pe baloturi întâlneai deseori desertul, clondirele şi mâncărurile lui Jérôme-Nicolas Séchard. Dormitorul avea o fereastră cu cadru de plumb ce da spre curte, iar pe pereţi atârnau covoare vechi din acelea care, în provincie, se întind pe faţada caselor de ziua Sfintei-împărtăşanii. Se mai vedeau un pat mare cu coloane, polog, iconiţe şi o cuvertură de mătase roşie, două fotolii desfundate, două scaune de nuc, un mic birou vechi, iar, pe cămin, o pendulă. Această cameră, în care domnea o atmosferă patriarhală, fusese rânduită de jupân Rouzeau, predecesorul şi patronul lui Jérôme-Nicolas Séchard. Salonul, modernizat de răposata doamnă Séchard, înfăţişa ochilor nişte înfiorătoare lemnării, zugrăvite într-un albastru ţipător; pereţii erau împodobiţi cu un tapet de hârtie reprezentând scene orientale, colorate cafeniu pe fond alb; iar mobila consta din şase scaune îmbrăcate în piele albastră şi cu spătare în formă de liră. Cele două ferestre, grosolan boltite, şi prin care privirea îmbrăţişa piaţa du Mûrier, stăteau fără perdele, iar căminul nu avea nici candelabre, nici pendulă, nici oglindă. Doamna Séchard murise tocmai în toiul înfăptuirii planurilor sale de înfrumuseţare a salonului, iar ursul, neresimţind nevoia unor îmbunătăţiri care nu-i aduceau niciun câştig, le părăsise. În această încăpere, Jérôme-Nicolas Séchard, pede titubante[16], îşi aduse fiul şi-i arătă pe masa rotundă un inventar al utilajului tipografiei, întocmit – sub conducerea lui – de către şeful de atelier.

— Ia citeşte asta, băiete, zise Jérôme-Nicolas Séchard, mutându-şi privirea „afumată” de la hârtie la băiat şi de la băiat la hârtie. Să vezi ce comoară de tipografie îţi dau!

— „Trei prese de lemn susţinute de bare de fier, cu marmură de fontă…”

— Mie mi se datorează îmbunătăţirea asta, îl întrerupse bătrânul Séchard.

— „Cu toate ustensilele: vase de cerneală, şomoioage de piele, bănci etc., o mie şase sute de franci”! Păi, tată, zise David Séchard scăpând inventarul din mâini, presele tale sunt nişte vechituri care nu fac nici cincizeci de franci şi nu-s bune decât de pus pe foc.

— Vechituri?… exclamă bătrânul Séchard, vechituri?… Ia inventarul şi hai jos! O să vezi şi tu dacă invenţiile voastre, prost lucrate, fac treabă aşa de bună ca uneltele astea vechi dar încercate. Pe urmă, n-o să-ţi mai dea mâna să vorbeşti aşa despre nişte piese minunate care merg strună şi care or s-o mai ducă cât trăieşti tu, fără să aibă nevoie de vreo reparaţie. Vechituri! Da, vechituri, dar de pe urma cărora îţi vei câştiga pâinea de toate zilele! Vechituri pe care tatăl tău le-a mânuit timp de douăzeci de ani şi care l-au ajutat să te facă ceea ce eşti azi.

Tatăl coborî în goană scara şubredă, tocită şi scârţâitoare, fără să se clatine; deschise uşa care dădea în atelier, se repezi la prima presă, unsă şi curăţită din vreme pe ascuns, şi-i arătă pistoanele puternice de stejar, lustruite de ucenic.

— Nu-i asta o mândreţe de presă? zise el.

În ea se afla tocmai o invitaţie de nuntă. Bătrânul urs lăsă în jos rama peste aşternut, şi aşternutul peste marmură, pe care o împinse sub presă; trase căruţul, desfăşură frânghia ca să aducă marmura înapoi, ridică aşternutul şi rama cu îndemânarea unui urs tânăr. Presa, mânuită astfel, scoase un sunet atât de plăcut, încât ai fi zis că e o păsărică ce s-a ciocnit din zbor într-un geam.

— Văzut-ai măcar o singură presă englezească în stare să meargă ca asta? îl întrebă tatăl pe fiul său, mirat.

Bătrânul Séchard alergă pe rând la a doua şi a treia presă, punându-le pe fiecare în mişcare cu aceeaşi îndemânare. Cea din urmă înfăţişă ochilor săi tulburaţi de vin un loc necurăţat de ucenic; beţivul, după ce înjură straşnic, apucă un colţ al redingotei ca să-l frece, ca un geambaş care îi mai dă un lustru calului înainte de a-l vinde.

— Cu aste trei prese, şi fără şef de atelier, poţi câştiga nouă mii de franci pe an, David. În calitate de viitor asociat, mă opun să le înlocuieşti cu blestematele alea de prese de fontă, care uzează caracterele. Aţi rămas toţi cu gura căscată la Paris, când aţi văzut invenţia afurisitului ăluia de englez, un duşman al Franţei, care a vrut să-i îmbogăţească pe turnătorii de litere. Aha! vă trebuie Stanhopi! eu n-am ce face cu Stanhopii voştri care costă fiecare câte două mii cinci sute de franci, aproape de două ori mai mult decât toate trei nestematele mele laolaltă, şi care îţi tocesc litera, fiindcă n-au elasticitate. Eu n-am învăţat carte ca tine, dar ţine minte asta: viaţa Stanhopilor înseamnă moartea caracterelor. Cu aste trei piese faci treabă bună, lucrarea e bine trasă şi localnicii n-or să-ţi ceară altceva. Poţi să tipăreşti cu fier, cu lemn, cu aur sau argint, că n-o să-ţi plătească o para mai mult.

— „Item[17], citi mai departe David, cinci mii de livre de caractere provenind din turnătoria domnului Vaflard…” La numele acesta, elevul fraţilor Didot nu se putu stăpâni să nu zâmbească.

— Râzi, râzi! După doisprezece ani, caracterele sunt încă noi. Asta zic şi eu turnător! Domnul Vaflard e om cinstit, care pune material bun; şi, pentru mine, cel mai bun turnător e acela la care te duci cât mai rar.

— „…socotite la zece mii de franci”, reluă David. Zece mii de franci, tată! păi, asta înseamnă doi franci livra, pe când domnii Didot îşi vând cicero al lor, nou, cu trei franci livra. Fiarele tale nu fac niciun franc livra, adică nici cât costă fonta din ele.

— Cum? le zici fiare batardelor, cursivelor şi roadelor domnului Gillé, fost pe vremuri tipograful împăratului, nişte caractere care fac şase franci livra, nişte capodopere de gravură, cumpărate acum cinci ani, şi dintre care multe sunt încă neîntrebuinţate? Uite! Bătrânul Séchard apucă vreo câteva cornete cu sorturi care nu fuseseră încă folosite şi i le arătă. Eu nu-s tobă de carte, nu ştiu să citesc şi să scriu, dar ştiu destule ca să-mi dau seama că literele firmei Gillé sunt străbunicile englezelor de la domnii Didot ai tăi. Uite o rondă de cicero căreia nici nu i s-a luat cleiul, zise el, arătându-i o căsuţă şi luând din ea un M.

David îşi dădu seama că nu se putea sta de vorbă cu tatăl său. Trebuia ori să admită totul, ori să refuze totul; avea de ales între nu şi da. Bătrânul urs cuprinsese în inventar până şi frânghiile de întins. Cea mai mică ramă, scândurile, străchinile, piatra şi periile de spălat, toate erau socotite cu grija unui avar. Totalul se ridica la treizeci de mii de franci, în care se cuprindea şi brevetul de meşter tipograf şi clientela. David se întreba dacă afacerea merita sau nu să fie făcută. Văzându-şi fiul că nu dă niciun răspuns cu privire la suma totală, bătrânul Séchard începu să se îngrijoreze; căci el prefera o discuţie violentă unei acceptări tăcute. În acest fel de învoieli, tocmeala e o dovadă că ai de-a face cu un negustor priceput care-şi apără interesele. „Cine bate palma la orice învoială – zicea bătrânul Séchard – nu prea se ţine de ea.” Tot spionând gândul băiatului, îi făcu numărătoarea sărăciilor de unelte necesare exploatării unei tipografii în provincie; îl duse pe David în faţa unei prese de lustruit, apoi în faţa unei maşini de tăiat hârtia, lăudându-le folosul şi trăinicia.

— Uneltele vechi sunt totdeauna cele mai bune. Ar trebui ca, în tipografie, să fie plătite mai scump decât cele noi, aşa cum se face la aurării.

Nişte viniete îngrozitoare, reprezentând pe Hymen[18], pe Amor ori nişte morţi ce ridicau lespedea mormântului descriind un V sau un M, ca şi nişte cadre enorme cu măşti pentru afişele de spectacole, deveniră, datorită vorbăriei de beţiv a lui Jérôme-Nicolas, nişte obiecte de cea mai mare valoare. Îi spunea fiului său că obiceiurile provincialilor erau atât de înrădăcinate, încât degeaba ar încerca să le dea lucruri mai frumoase. Uite, el care îi vorbea, Jérôme-Nicolas Séchard, se străduise să le vândă almanahuri mai bune decât Dublul Liégeois[19], tipărit pe hârtie de împachetat! Ei bine! adevăratul Dublu Liégeois fusese preferat celor mai minunate almanahuri. David o să-şi dea repede seama de importanţa acestor vechituri, vânzându-le mai scump decât cele mai costisitoare noutăţi.

— Ehei! băiatule, provincia e provincie, iar Parisul e Paris. Dacă un om de la mahala vine să-i tipăreşti invitaţia de nuntă, şi tu i-o faci fără vreun amoraş cu ghirlande, nici n-o să se creadă însurat, şi ţi-o va aduce înapoi dacă nu vede pe ea decât un M[20], ca la domnii tăi Didot, care or fi ei fala tipografiei, dar ale căror invenţii n-au să pătrundă în provincie nici într-o sută de ani. Asta e!

Oamenii generoşi sunt proşti negustori. David era din acele firi sfielnice şi blânde care se sperie de o discuţie şi care se dau bătuţi când adversarul îi atinge cam prea mult la inimă. Sentimentele lui înalte şi autoritatea pe care bătrânul beţiv o păstrase încă asupra lui îl făceau şi mai incapabil să se tocmească pentru bani cu tată-său, mai ales că el îl credea animat de cele mai bune intenţii; căci la început lăcomia lui interesată o atribui dragostei pe care tipograful o avea pentru uneltele sale. Totuşi, deoarece Jérôme-Nicolas Séchard cumpărase totul de la văduva Rouzeau cu zece mii de franci în asignate[21] şi, deoarece, în situaţia actuală, treizeci de mii de franci erau un preţ prea ridicat, fiul exclamă:

— Tată, mă omori!

— Cum? eu care ţi-am dat viaţa?… zise bătrânul beţiv ridicând mâna spre frânghiile de sus. Păi, David, la cât evaluezi tu brevetul? Ştii tu cât face Jurnalul de anunţuri cu jumătate de franc rândul, privilegiu care, singur, luna trecută, a adus un beneficiu de cinci sute de franci? Băiatule, deschide registrele şi vezi cât produc afişele şi imprimatele prefecturii, ale primăriei şi ale episcopatului! Eşti un leneş care dă averii cu piciorul. Stai să te tocmeşti pentru calul care te va duce la o moşioară de toată frumuseţea, ca aceea de la Marsac.

La acest inventar era anexat un contract de asociaţie între tată şi fiu. Bunul părinte închiria asociaţiei casa lui în schimbul sumei de o mie două sute de franci, cu toate că el nu o cumpărase decât cu şase sute, şi pe deasupra îşi rezerva şi una dintre cele două camere de la mansardă. Până ce David Séchard nu restituie cei treizeci de mii de franci, beneficiile se împart pe din două; în ziua în care îi achită tatălui suma în întregime, devine singurul şi unicul proprietar al tipografiei. David evaluă brevetul, clientela şi ziarul, fără să ia în seamă uneltele; socoti că va putea plăti, şi primi condiţiile. Obişnuit cu tocmelile ţărăneşti şi neavând habar de socotelile în mare ale parizienilor, tatăl fu mirat de o hotărâre atât de pripită.

„Să se fi îmbogăţit fiu-meu? îşi zise el, sau născoceşte ceva ca să nu-mi plătească?”

La gândul ăsta, îi puse tot soiul de întrebări ca să afle dacă avea bani, pentru ai-i lua ca acont. Curiozitatea tatălui trezi bănuiala fiului. David rămase de nepătruns. A doua zi, bătrânul Séchard, cu ajutorul ucenicului, îşi duse, în camera de la etajul al doilea, mobilele pe care plănuia să le transporte apoi la ţară cu căruţele ce se întorceau goale de la târg. Îi predă cele trei camere de la etajul întâi, fără mobilă, tot aşa cum îl puse în posesia tipografiei fără să-i dea un sfanţ ca să-şi plătească lucrătorii. Când David îl rugă ca, în calitate de asociat, să contribuie la cheltuielile necesare exploatării comune, bătrânul presar se făcu a nu înţelege. Când îşi predase tipografia, nu-şi luase obligaţia să dea şi bani, zicea el; el îşi dăduse partea lui. Încolţit de logica băiatului, îi răspunse că el, când cumpărase tipografia de la văduva Rouzeau, o scosese la capăt fără un ban. Dacă el, lucrător lipsit de cunoştinţe, izbândise, un elev de la Didot va realiza lucruri şi mai frumoase. De altminteri, David câştigase bani în urma învăţăturii, plătită de bătrânul său părinte cu sudoarea frunţii, aşa că putea prea bine să-i întrebuinţeze astăzi.

— Ce-ai făcut cu depunerile tale? îl întrebă, reluând atacul spre a lămuri problema pe care tăcerea feciorului o lăsase nelămurită în ajun.

— Păi, n-a trebuit să trăiesc, să-mi cumpăr cărţi? răspunse David mânios.

— A! cumpărai cărţi? O să faci atunci afaceri proaste. Oamenii care cumpără cărţi nu sunt buni să le tipărească, răspunse ursul.

David suportă cea mai grozavă dintre umiliri, aceea pricinuită de înjosirea la care te supune un tată; fu nevoit să înfrunte valul de argumente meschine, plângăreţe, laşe, negustoreşti, cu care bătrânul avar îşi sprijinea refuzul. Îşi înăbuşi durerea în suflet văzându-se singur, fără reazem, descoperind că taică-său e un speculant, pe care, din curiozitate filosofică, voi să-l cunoască până în fundul sufletului. Îi atrase atenţia că nu-i ceruse niciodată socoteală de averea mamei. Dacă această avere nu compensa preţul tipografiei, cel puţin să servească la exploatarea în comun.

— Averea maică-tii, zise bătrânul Séchard, era inteligenţa şi frumuseţea ei!

La răspunsul acesta, David îl ghici pe taică-său în întregime şi înţelese că, pentru a obţine ceea ce i se cuvenea, ar trebui să deschidă un proces fără sfârşit, costisitor şi dezonorant. Sufletul acesta nobil acceptă povara ce avea să-i apese umerii, căci îşi dădea seama cu câtă strădanie îşi va achita îndatoririle contractate faţă de tată.

„Voi munci, îşi zise el. La urma urmelor, dacă o să-mi fie greu, i-a fost şi bătrânului. Doară tot pentru mine o să muncesc.”

— Îţi las o comoară, zise tatăl neliniştit de tăcerea băiatului.

David întrebă ce comoară.

— Pe Marion, zise tatăl.

Marion era o fată voinică, de la ţară, care făcea o mulţime de treburi în tipografie: umezea hârtia şi o rotunjea, se ducea în piaţă, gătea, spăla rufele, descărca hârtia din căruţe, încasa banii de la clienţii din oraş şi curăţa sulurile. Dacă Marion ar fi ştiut să citească, bătrânul Séchard ar fi pus-o şi la culesul literelor.

Tatăl plecă la ţară, pe jos. Deşi foarte bucuros de vânzarea mascată sub numele de asociaţie, era totuşi neliniştit de felul în care va fi plătit. Căci, după emoţiile pricinuite de încheierea vânzării, urmează totdeauna cele ale realizării ei. Toate patimile sunt iezuitice prin esenţa lor. Omul acesta, care socotea ca nefolositoare învăţătura, se străduia acuma să creadă în puterea ei. Dădea cu ipotecă treizeci de mii de franci pe ideile de cinste pe care educaţia trebuie neapărat să i le fi sădit feciorului său. Ca un tânăr binecrescut ce era, David avea să muncească până la istovire ca să-şi îndeplinească angajamentele luate; cunoştinţele lui îl vor ajuta să găsească mijloacele necesare; se arătase doară plin de sentimente frumoase, o să plătească el! Mulţi taţi, care fac la fel, cred că procedează părinteşte, aşa precum bătrânul Séchard sfârşise prin a se convinge pe sine însuşi când ajunsese la via sa de la Marsac, un mic sat la patru leghe de Angoulême. Moşia aceasta, pe care fostul proprietar construise o locuinţă frumuşică, se mărise an de an, din 1809, de când o dobândise bătrânul urs. Şi aici făcea tot treabă de tescuitor, şi era, după cum singur spunea, prea priceput la vinuri ca să nu se priceapă şi la vie. În timpul primului an al retragerii sale la ţară, putea fi văzut plimbându-şi chipul plin de îngrijorare printre butucii de viţă; căci toată vremea stătea în vie ca altădată în mijlocul atelierului. Cei treizeci de mii de franci neaşteptaţi îl îmbătau mai straşnic decât mustul, şi îi mânuia în gând cu degetele. Dorea cu atât mai mult suma, cu cât i se cuvenea mai puţin. De aceea, dădea deseori fuga de la Marsac la Angoulême, mânat de temeri. Suia gâfâind coastele stâncii pe care e aşezat oraşul, pătrundea în atelier ca să vadă dacă fiul o scotea la capăt. Presele erau tot la locul lor! Singurul ucenic, cu un coif de hârtie pe cap, curăţa sulurile. Bătrânul urs auzea scârţâind câte o presă cu vreun anunţ în ea, îi zărea pe fiu-său şi pe şeful de atelier, fiecare citind în cuşca lui câte o carte despre care ursul credea că-i vreo corectură. După ce lua masa cu David, se înapoia la moşia din Marsac, frământat de gânduri. Zgârcenia, ca şi dragostea, are darul de a adulmeca lucrurile ce vor să vină, de a le simţi, de a le presimţi. Departe de atelier unde vederea uneltelor sale îi lua minţile, transportându-l în zilele când făcea avere, podgoreanul descoperea la fecioru-său simptome neliniştitoare de nepăsare. Firma Fraţii Cointet îl înspăimânta, o vedea doborând firma Séchard şi fiul. Într-un cuvânt, bătrânul adulmeca nenorocirea în aer.

Presimţirea era îndreptăţită: nenorocirea plutea deasupra firmei Séchard. Dar zgârciţii au zeul lor. Printr-un concurs de împrejurări neprevăzute, zeul acesta avea să verse în punga beţivului preţul vânzării lui cămătăreşti.

Iată acum de ce tipografia Séchard mergea de râpă, cu toate că avea atâtea temeiuri să înflorească. Nepăsător faţă de reacţiunea religioasă produsă de Restauraţie în sistemul de guvernare, dar la fel de nepăsător şi faţă de liberalism, David păstra cea mai nefericită neutralitate în materie politică şi religioasă. El trăia într-o vreme în care negustorii din provincie erau neapărat obligaţi să aibă o părere ca să poată avea clienţi: să fie sau cu liberalii, sau cu regaliştii. O dragoste care puse stăpânire pe inima lui David, apoi preocupările sale ştiinţifice, cât şi firea lui aleasă îl împiedicară să fie atras de câştig, aşa cum sunt adevăraţii negustori, şi, prin urmare, să observe deosebirea dintre industria provincială şi industria pariziană. Nuanţele, atât de bătătoare la ochi în provincie, se pierd în marea vâltoare a capitalei. Fraţii Cointet adoptară opiniile monarhice, ţinură post în văzul lumii, colindară bisericile, căutară prietenia preoţilor şi retipăriră primele cărţi religioase de care se simţi nevoie. În felul acesta, negustoria lor luă avânt, iar pe David Séchard îl ponegriră în ochii lumii, învinuindu-l de liberalism şi de ateism. „Cum să lucrezi, ziceau ei, cu un om al cărui tată luase parte la masacrele din septembrie[22], era beţiv, bonapartist, un avar bătrân care mai curând sau mai târziu avea să-i lase moştenire grămezi de aur? Ei erau săraci, împovăraţi de familie, pe când David era burlac şi avea să fie nespus de bogat: de aceea nu lucra decât ce-i plăcea” etc. Influenţate de aceste învinuiri aduse lui David, prefectura şi episcopia sfârşiră prin a trece privilegiul tipăriturilor lor asupra fraţilor Cointet. În scurtă vreme, rivalii aceştia lacomi, încurajaţi de nepăsarea concurentului lor, înfiinţară un al doilea ziar de anunţuri. Vechii tipografii nu-i mai rămaseră decât tipăriturile primăriei, iar venitul gazetei de anunţuri scăzu la jumătate. Îmbogăţită de câştigurile considerabile realizate cu cărţile bisericeşti, firma Cointet propuse celor doi Séchard să le cumpere ziarul, în scopul de a avea anunţurile departamentului şi publicaţiile judecătoreşti în întregime. De îndată ce David îi transmisese această veste tatălui său, bătrânul podgorean, îngrozit de progresele de până atunci ale firmei Cointet, năvăli din Marsac în piaţa du Mûrier cu repeziciunea corbului care a adulmecat hoiturile de pe un câmp de luptă.

— Lasă-i în seama mea pe aceşti Cointet, nu te mai băga tu în chestia asta, îi zise el băiatului.

Bătrânul ghici îndată interesul fraţilor Cointet şi îi sperie cu puterea lui de pătrundere. Fiul său săvârşea o prostie pe care el venea s-o împiedice, spunea dânsul. „De unde o să ne mai găsim clienţi, dacă feciorul cedează ziarul? Avocaţii, notarii, toţi negustorii din Houmeau sunt liberali; fraţii Cointet au vrut să-i facă rău firmei Séchard, acuzând-o de liberalism; în felul acesta însă i-au făcut rost de o portiţă de scăpare: anunţurile liberalilor vor rămâne la Séchard! Să vândă ziarul?… dar asta ar însemna să vândă tot, şi utilajul şi brevetul.” Aşadar, cerea de la Cointet şaizeci de mii de franci pentru tipografie ca să nu-şi ruineze fiul; el doară îşi iubea fiul, îşi apără fiul. Podgoreanul se sluji în argumentare de fiu-său, precum ţăranii se slujesc în tocmeli de nevestele lor; fiul ba voia, ba nu voia, după fiecare propunere şi acceptare ce le-o smulgea una câte una fraţilor Cointet, şi îi făcu, în cele din urmă, nu fără multă bătaie de cap, să plătească suma de douăzeci şi două de mii de franci pentru Journal de la Charente. David însă trebui să-şi ia obligaţia de a nu mai tipări pe viitor niciun fel de ziar; în caz contrariu, urma să plătească treizeci de mii de franci daune-interese. Vânzarea aceasta însemna sinuciderea tipografiei Séchard; dar podgoreanului puţin îi păsa. Jaful e însoţit totdeauna de asasinat. Omul nostru ţinea să întrebuinţeze această sumă la plata părţii lui din întreprindere; şi ca s-o aibă, l-ar fi vândut şi pe David, cu atât mai mult cu cât fiul acesta stingheritor avea dreptul la jumătate din comoara nevisată. Ca despăgubire, generosul tată îi lăsă tipografia, păstrând însă faimoasa chirie de o mie două sute de franci. După vânzarea ziarului, bătrânul venea rar pe la oraş, sub pretextul vârstei înaintate; dar motivul adevărat era lipsa de interes pentru o tipografie care nu mai era a lui. Totuşi, nu putu alunga din inimă pe de-a-ntregul vechea dragoste pentru uneltele sale. Când treburile îl aduceau la Angoulême, i-ar fi fost greu să spună ce anume îl atrăgea mai mult în casa lui: presele de lemn sau fiu-său, căruia, de formă, venea să-i ceară chiria. Fostul şef de atelier, acuma angajat la Cointet, ştia care era ţinta acestei generozităţi părinteşti; el spunea că bătrânul vulpoi îşi păstra astfel dreptul de a-şi băga nasul în afacerile fiului, devenind creditor privilegiat, pe baza chiriilor ce se acumulau.

Nepăsarea lui David Séchard faţă de afacerile sale avea cauze care ne vor zugrăvi limpede firea tânărului. La câteva zile după instalarea sa în tipografia părinteasca, îl întâlnise pe unul dintre prietenii săi din liceu, pe atunci în prada celei mai negre mizerii. Prietenul lui David Séchard era un tânăr, pe vremea aceea în vârstă de douăzeci şi unu de ani, cu numele de Lucien Chardon, fiul unui fost felcer în armata republicană, scos din serviciu din cauza unei răni. Natura făcuse din domnul Chardon-tatăl un chimist, iar întâmplarea îl adusese farmacist la Angoulême. Moartea îl surprinse în toiul unor cercetări determinate de o preţioasă descoperire, pentru care pierduse mai mulţi ani de studii. Urmărea anume să vindece toate soiurile de gută. Guta este boala bogaţilor, iar bogaţii plătesc scump sănătatea, când n-o mai au. De aceea alesese farmacistul această problemă de rezolvat, dintre toate câte îi veniseră în minte. Între ştiinţă şi empirism, răposatul Chardon înţelese că numai ştiinţa îl putea căpătui; studiase deci cauzele bolii, întemeindu-şi leacul pe un anumit regim potrivit fiecărui temperament. Muri însă la Paris, unde se dusese să obţină aprobarea Academiei de ştiinţe, şi pierdu astfel roadele muncii. Fiind sigur că avea să facă avere, farmacistul nu cruţase nimic pentru creşterea fiului şi fiicei sale, astfel că întreţinerea familiei înghiţise toate veniturile spiţeriei. De aceea, nu numai că-şi lăsă copiii în mizerie, dar, spre nenorocul lor, îi mai crescuse şi în speranţa unui viitor strălucit care se stinse odată cu el. Vestitul Desplein[23], care-l îngrijise, îl văzu murind chinuit de necaz. Ambiţia lui pornise din marea iubire pe care fostul felcer o nutrea pentru soţia sa, ultimul vlăstar al familiei Rubempré, ca prin minune salvată de el, în 1793, de la eşafod. Cu toate că fata se împotrivise acestei minciuni, el câştigase timp declarând-o însărcinată. După ce-şi creă întrucâtva, în acest chip, dreptul de a o lua de soţie, se şi căsătoriră fără a ţine seama de sărăcia amândurora. Copiii lor, ca toţi copiii rod al dragostei, nu avură moştenire decât minunata frumuseţe a mamei, un dar prea adesea fatal când e întovărăşit de mizerie. Nădejdile, strădaniile, dezamăgirile, atât de fierbinte împărtăşite şi de dânsa, vestejiseră adânc frumuseţea doamnei Chardon, după cum treptata înjosire la care o obligau lipsurile îi schimbase şi felul de viaţă; dar atât curajul ei, cât şi cel al copiilor le-a fost la fel de mare ca şi nenorocul. Sărmana văduvă vându farmacia aflată pe Strada Mare din Houmeau, cea mai importantă mahala din Angoulême. Preţul luat pe farmacie îi permise să-şi constituie o rentă de trei sute de franci, sumă neîndestulătoare chiar numai pentru propria-i existenţă; însă atât ea cât şi fiică-sa acceptară această situaţie fără a roşi, apoi se apucară de câte o îndeletnicire plătită. Mama îngrijea de femeile lăuze şi felul ei frumos de a se purta făcea să fie preferată altora în casele bogate unde găsea şi întreţinere, mai câştigând totodată şi câte un franc pe zi, astfel că nu-i supunea pe copii la niciun fel de cheltuieli. Ca să-şi ferească fiul de durerea de a o vedea într-o asemenea condiţie umilitoare, mama îşi luă numele de doamna Charlotte. Persoanele care aveau nevoie de îngrijirile ei se adresau domnului Postel, succesorul domnului Chardon. La rându-i, sora lui Lucien lucra la o femeie foarte cinstită, respectată de toată mahalaua Houmeau, numită doamna Prieur, spălătoreasă de lux, vecină cu dânsa, şi câştiga ceva mai puţin de un franc pe zi. Era conducătoarea lucrătoarelor şi se bucura în atelier de o oarecare consideraţie, care o scotea într-un fel din categoria lucrătoarelor de rând. Slabele venituri ale muncii lor, împreună cu cei trei sute de franci din renta doamnei Chardon, se ridicau cam la opt sute de franci pe an, din care cele trei persoane trebuiau să trăiască, să se îmbrace şi să-şi plătească chiria. Cu toată marea economie pe care o făceau, această sumă de-abia le ajungea, fiind mai toată înghiţită de Lucien. Căci doamna Chardon şi fiică-sa Ève credeau în Lucien ca soţia lui Mahomet în soţul ei; devotamentul lor pentru viitorul rezervat acestuia era nemărginit. Stăteau în mahalaua Houmeau, într-o locuinţă închiriată pe nimica toată de la succesorul domnului Charden şi situată în fundul unei curţi interioare, deasupra unui laborator. Lucien avea o odăiţă la mansardă. Stimulat de un tată care, fiind pasionat după ştiinţele naturale, îl împinsese şi pe el la început pe această cale, Lucien fu unul dintre cei mai străluciţi elevi ai liceului din Angoulême, unde era în clasa a treia, pe când Séchard isprăvea şcoala.

Când întâmplarea îi făcu pe cei doi colegi de şcoală să se reîntâlnească, Lucien, sătul să mai bea din amara cupă a mizeriei, era pe punctul de a lua una dintre acele hotărâri extreme la care recurgi doar când ai douăzeci de ani. Patruzeci de franci pe lună, pe care David i-i dădu cu generozitate lui Lucien, oferindu-se să-l înveţe meseria de şef de atelier, deşi această specializare îi era cu totul nefolositoare, îl salvară pe Lucien de la deznădejde. Legăturile de prietenie din şcoală, astfel reînnoite, se strânseră curând, datorită asemănării sorţii şi deosebirii dintre caracterele lor. Amândoi, cu inima plină de năzuinţe ce ar fi putut umple mai multe vieţi, posedau acea inteligenţă aleasă care îl face pe om egalul tuturor somităţilor, şi ambii se vedeau totuşi zvârliţi la fundul societăţii. Această nedreptate a sorţii îi legă şi mai mult. Apoi, amândoi ajunseseră la poezie pe un drum diferit. Deşi hărăzit speculaţiilor celor mai înalte ale ştiinţelor naturale, Lucien se simţea puternic atras de gloria literară; pe când David, pe care tendinţa sa spre meditaţie îl predispunea la poezie, avea înclinaţii înspre ştiinţele exacte. Această inversare de roluri dădu naştere unei adevărate frăţii sufleteşti. Lucien îi împărtăşi de îndată lui David tot ceea ce îi semnalase tatăl său asupra perspectivelor ce se deschid aplicaţiilor ştiinţei în industrie, iar David îl făcu pe Lucien să întrevadă drumurile noi pe care trebuia să pornească în literatură ca să dobândească renume şi avere. Prietenia dintre cei doi tineri ajunse în scurtă vreme una dintre acele pasiuni care nu se nasc decât la vârstă ieşirii din adolescenţă. David o cunoscu în curând pe frumoasa Ève şi se îndrăgosti de ea aşa cum se îndrăgostesc sufletele melancolice şi meditative. Vorbele Et nunc et semper et in secula seculorum[24] din liturghie sunt lozinca acestor sublimi poeţi necunoscuţi, ale căror opere constau în măreţe epopei ce se nasc şi se pierd numai în intimitatea dintre două inimi! Când îndrăgostitul pătrunse taina nădejdilor pe care mama şi sora lui Lucien le puneau în acea frumoasă frunte de poet, când devotamentul lor orb îi fu pe de-a-ntregul cunoscut, i se păru cel mai dulce lucru să se apropie de iubită şi să împartă cu ea jertfele şi speranţele. Lucien fu, deci, pentru David un frate pe care ţi-l alegi singur. Ca acei extremişti care voiau să fie mai regalişti decât regele, David le întrecu chiar pe mama şi sora lui Lucien în încrederea pe care o aveau în geniul lui, şi îl răsfăţă cum îşi răsfaţă mama copilul. În timpul uneia din acele convorbiri în care, chinuiţi de lipsa de bani ce îi ţinea cu mâinile legate, îşi băteau capul, cum fac toţi tinerii, trecând în revistă mijloacele de a se îmbogăţi cât mai neîntârziat, şi scuturau astfel toţi arborii despuiaţi înaintea lor, de către primii veniţi, fără să le pice vreun fruct, Lucien îşi aminti de două idei ale tatălui său. Domnul Chardon îi vorbise anume că s-ar putea reduce la jumătate preţul zahărului prin întrebuinţarea unui nou agent chimic; şi apoi că s-ar putea scădea cu tot atâta preţul hârtiei, aducând din America anumite materii vegetale asemănătoare cu acelea pe care le folosesc chinezii şi care costă ieftin. David cunoştea importanţa acestei chestiuni vânturate şi la Didot, aşa că se agăţă de această idee, văzând în ea o sursă de avere şi îl socoti pe Lucien drept un binefăcător faţă de care nu se va putea nicicând plăti.

Oricine ghiceşte cât de puţin potriviţi să se ocupe de tipografie îi făceau pe cei doi prieteni gândurile şi viaţa lor lăuntrică. În loc să producă cincisprezece-douăzeci de mii de franci, ca aceea a fraţilor Cointet, tipografi-editori ai episcopatului, proprietari ai ziarului Courrier de la Charente, în viitor singurul ziar al departamentului, tipografia Séchard-fiul producea abia trei sute de franci pe lună, din care trebuiau plătiţi şeful de atelier, Marion, impozitele, chiria, ceea ce îl reducea pe David la un câştig de o sută de franci pe lună. Nişte oameni harnici şi întreprinzători ar fi reînnoit caracterele tipografice, ar fi cumpărat prese de fier şi şi-ar fi procurat de la Paris cărţi pe care le-ar fi tipărit apoi la preţ scăzut; dar patronul şi şeful de atelier, pierduţi în investigaţii literare şi ştiinţifice care le absorbeau tot timpul, se mulţumeau cu lucrul pe care li-l mai dădeau ultimii clienţi. Fraţii Cointet ajunseseră să cunoască în sfârşit firea şi obiceiurile lui David şi nu-l mai calomniau; dimpotrivă, o politică înţeleaptă îi povăţuia să lase tipografia aceea să trăiască aşa cum putea, într-o cuviincioasă mediocritate, ca să nu cadă în mâinile altui rival, mai de temut; şi-i trimiteau ei înşişi lucrările zise „de oraş”. În felul acesta, fără să ştie, David Séchard nu exista, comercialmente vorbind, decât printr-o dibace socoteală a concurenţilor săi. Fericiţi de ceea ce ei numeau mania lui, fraţii Cointet se purtau în aparenţă plini de echitate şi loialitate, dar, în realitate, făceau ca administraţia mesageriilor, când simulează o concurenţă ca să se pună la adăpost de una adevărată.

Exteriorul casei Séchard era în armonie cu zgârcenia murdară care domnea în interior, unde bătrânul urs nu reparase niciodată nimic. Ploaia, soarele, intemperiile fiecărui anotimp dăduseră porţii înfăţişarea unui bătrân trunchi de copac, într-atâta de brăzdată era de crăpături. Faţada, prost clădită din pietre şi cărămizi amestecate la întâmplare, părea că se prăbuşeşte sub povara unui acoperiş ciuruit, alcătuit din olane scobite cu care se obişnuieşte a se acoperi casele din sudul Franţei. Ferestrele, putrezite şi ele, erau prevăzute, împotriva arşiţei de prin partea locului, cu nişte obloane cât toate zilele, sprijinite de bare groase de fier. Cu greu ai fi găsit în tot Angoulême-ul o casă atât de dărăpănată ca aceasta, care nu mai stătea în picioare decât prin rezistenţa cimentului. Închipuiţi-vă acum atelierul, luminos la cele două capete, întunecos la mijloc, cu pereţii acoperiţi de afişe, înnegriţi în partea de jos de toţi lucrătorii care se perindaseră pe-acolo, timp de treizeci de ani, frânghiile împrăştiate pe duşumea, grămezile de greutăţi ce se puneau peste teancurile de hârtie muiată, presele vechi, rândurile de regaluri cu litere, şi, într-un capăt, cele două cuşti în care stăteau patronul şi şeful de atelier; şi veţi înţelege atunci viaţa celor doi prieteni.

În 1821, în primele zile ale lunii mai, David şi Lucien se aflau lângă geamul dinspre curte în momentul când, pe la două, cei patru sau cinci lucrători se duceau la masă. După ce patronul îşi văzu ucenicul închizând uşa cu clopoţel care dădea spre stradă, îl duse pe Lucien în curte, ca şi cum mirosul hârtiilor, al cernelurilor, al preselor şi al lemnăriei vechi i-ar fi făcut rău. Amândoi se aşezară sub bolta de viţă de unde puteau vedea pe oricine ar fi intrat în atelier. Razele de soare, care jucau printre frunze, îi mângâiau pe cei doi poeţi, învăluindu-i ca într-o aureolă. Contrastul dintre cele două caractere şi dintre cele două figuri apăru atunci atât de puternic, încât ar fi ispitit penelul unui mare pictor. David avea înfăţişarea pe care natura o dă fiinţelor sortite marilor lupte, zgomotoase sau tainice: avea un piept lat cu umerii puternici, potriviţi cu trupul său vânjos. Chipul oacheş, colorat, gras, sprijinit pe un gât gros, purtând o pădure deasă de păr negru, semăna la prima vedere cu al călugărilor cântaţi de Boileau[25]; însă la o nouă cercetare descopereai pe buzele groase şi brăzdate, în cuta din bărbie, în conturul nasului turtit, în ochi mai ales, flacăra nestinsă a unei singure iubiri, pătrunderea gânditorului, arzătoarea melancolie a unui spirit ce putea îmbrăţişa ambele capete ale orizontului, pătrunzând prin toate întortocherile, şi care se sătura repede de bucuriile exclusiv ideale, îndreptând asupră-le şi luminile analizei. Dacă ghiceai pe acest chip fulgerările geniului care-şi ia zborul, vedeai însă şi cenuşa lângă vulcan; nădejdea se stingea într-un adânc simţământ al neantului social, în care lipsa de nume sau de avere îi menţine pe atâţia oameni superiori. Alături de sărmanul tipograf, căruia meseria lui, deşi aşa de apropiată de o îndeletnicire intelectuală, îi făcea scârbă, alături de acest Silene[26] greoi care bea în înghiţituri mari din cupa ştiinţei şi a poeziei, îmbătându-se ca să uite de nefericirea vieţii de provincie, Lucien stătea în poza graţioasă găsită de sculptori pentru Bacchus-ul indian. Faţa lui avea distincţia de linii a tipului de frumuseţe antică: o frunte şi un nas grecesc, figura de o albeaţă catifelată ca a femeilor, ochi de un albastru atât de închis încât păreau negri, ochi plini de iubire, cu albul întrecând în prospeţime pe acela al unui copil. Ochii aceştia frumoşi aveau deasupra nişte sprâncene trase parcă de o pensulă chinezească, şi erau mărginiţi de gene lungi, castanii. De-a lungul obrajilor strălucea un puf mătăsos de culoarea părului său, blond şi buclat natural. O dulceaţă dumnezeiască fremăta în tâmplele-i de un alb auriu. O nobleţe fără seamăn era întipărită pe bărbia lui scurtă şi uşor curbată. Zâmbetul îngerilor trişti rătăcea pe buzele-i de mărgean, subliniate de albeaţa strălucitoare a dinţilor. Avea mâinile omului de neam, mâini elegante, de care bărbaţii ştiu să asculte, şi pe care femeile doresc să le sărute. Lucien era zvelt şi de statură mijlocie. Văzându-i picioarele, un bărbat ar fi fost în stare să-l ia drept o femeie deghizată, cu atât mai mult cu cât, asemeni celor mai mulţi dintre oamenii fini – ca să nu le zicem vicleni – avea şi şoldurile de femeie. Semnul acesta, rareori înşelător, se adeverea la Lucien, pe care inteligenţa-i iscoditoare îl târa adesea, când analiza starea actuală a societăţii, pe panta depravării specifice diplomaţilor, care cred că izbânda justifică orice mijloace, oricât ar fi ele de josnice. Căci una dintre nenorocirile la care sunt expuse marile inteligenţe este aceea de a înţelege orice, atât viciile cât şi virtuţile.

Cei doi tineri judecau societatea cu atât mai de sus cu cât ei înşişi se aflau mai jos, deoarece oamenii necunoscuţi de lume se răzbună pe micimea situaţiei lor prin înălţimea de la care o privesc. Dar de aceea şi deznădejdea le era cu atât mai amară, cu cât zburau mai repede cu gândul pe culmile unde îi mâna adevărata lor soartă. Lucien citise multe, comparase multe; David gândise mult, meditase mult. În ciuda înfăţişării de ţăran zdravăn şi voinic, tipograful avea o fire melancolică şi bolnăvicioasă, şi se îndoia chiar de sine însuşi; pe câtă vreme Lucien, înzestrat cu un spirit întreprinzător, dar nestatornic, avea o îndrăzneală nepotrivită cu înfăţişarea-i molatică, aproape firavă, şi plină de graţii femeieşti. Lucien era din creştet până-n tălpi un adevărat gascon, curajos, aventuros, care vede mai mult binele şi mai puţin răul, care nu se dă în lături de la o greşeală dacă e de tras vreun câştig de pe urma ei, şi care nu se sperie de viciu dacă îi ajută planurile. Pornirile acestea de ambiţios îi erau ţinute pe atunci în frâu de minunatele iluzii ale tinereţii şi de însufleţirea care îl mâna către mijloacele nobile pe care oamenii însetaţi de glorie le folosesc mai înaintea oricăror altora. Deocamdată nu avea de luptat decât cu dorinţele sale şi nu cu greutăţile vieţii, cu puterea lui şi nu cu slăbiciunea oamenilor, care constituie o pildă foarte primejdioasă pentru spiritele schimbăcioase. Cucerit de strălucitoarea deşteptăciune a lui Lucien, David îl admira, corectându-i totuşi excesele la care îl împingea faimoasa „furie franceză”[27]. Omul acesta drept avea o fire sfioasă, care nu se potrivea deloc cu făptura lui puternică, dar era totuşi înzestrat şi cu stăruinţa oamenilor din nord. După cum întrevedea şi toate greutăţile, se hotăra totodată să le şi învingă fără a se lăsa doborât; şi, dacă avea dârzenia unei virtuţi cu adevărat apostolice, o domolea cu farmecul unei nemărginite îngăduinţe. În prietenia lor, încă de pe atunci veche, unul din doi iubea până la idolatrizare, şi acela era David. Lucien poruncea ca o femeie ce se ştie iubită, iar David se supunea cu plăcere. Frumuseţea fizică a prietenului său reprezenta în ochii lui o superioritate pe care el o accepta, socotindu-se pe sine drept un om greoi şi de rând.

„Vita e făcută pentru munca răbdătoare a câmpului, iar pasărea pentru viaţa nepăsătoare, îşi zicea tipograful. Eu voi fi vita, iar Lucien vulturul.”

De aproape trei ani, cei doi prieteni îşi contopiseră deci soarta, care le apărea atât de strălucită în viitor. Citeau împreună marile opere care se iviră, după ce se făcu pace[28], la orizontul literar şi ştiinţific: lucrările lui Schiller şi Goethe, ale lordului Byron şi Walter Scott, ale lui Jean-Paul, Berzelius şi Davy, ale lui Cuvier, Lamartine[29] etc. Se încălzeau la flacăra acestor torte, îşi încercau puterile în opere neizbutite sau începute, părăsite şi reluate cu patimă. Îşi frământau mereu, fără odihnă, neistovitele forte ale tinereţii. La fel de săraci, dar mistuiţi de iubirea pentru artă şi ştiinţă, uitau de mizeria de azi, îngrijindu-se de renumele de mâine.

— Lucien, ştii ce am primit de la Paris? zise tipograful scoţând din buzunar un volumaş în 18. Ia ascultă!

Şi David citi, cum ştiu să citească poeţii, idila lui André de Chénier intitulată Neera, apoi aceea a Tânărului bolnav, pe urmă elegia asupra sinuciderii, aceea în formă antică, precum şi cei doi din urmă Iambi.

— Vasăzică ăsta e André de Chénier? exclamă Lucien în mai multe rânduri. Te apucă deznădejdea, repeta el pentru a treia oară când David, prea emoţionat ca să mai citească, îl lăsă să ia volumul. Un poet descoperit tot de un poet[30]! zise el văzând semnătura prefeţei.

— Chiar după ce-a scris volumul ăsta, reluă David, Chénier credea că nu făcuse încă nimic vrednic de a fi publicat.

Lucien citi la rându-i poemul epic al Orbului şi câteva elegii. Când dădu peste fragmentul:

Dacă nici ei n-au fericirea, ea mai există pe pământ?