ând intri în Nemours[1], venind dinspre Paris, treci peste canalul Loing, ale cărui maluri alcătuiesc nişte metereze campestre şi, în acelaşi timp, locuri pitoreşti de plimbare pentru locuitorii acestui frumos orăşel. Din păcate, însă, începând din 1830, dincoace de pod s-au clădit mai multe case. Dacă acest soi de cartier mărginaş se întinde, fizionomia oraşului îşi va pierde fermecătoarea sa originalitate. Dar, prin 1829, marginile drumului fiind încă libere, stăpânul poştei[2], un bărbat voinic şi îndesat, de vreo şaizeci de ani, putea foarte bine cuprinde cu privirea, din punctul cel mai înalt al podului, într-o dimineaţă frumoasă, toată panglica drumului. Septembrie îşi desfăşura comorile, aerul scânteia parcă peste ierburi şi pietre, niciun nor nu întina albastrul cerului, un cer nespus de limpede, ce lăsa să se desluşească până în depărtări o neobişnuită rarefiere a aerului. Astfel că Minoret-Levrault[3], aşa se numea stăpânul poştei, era nevoit să-şi ţină mâna streaşină la ochi ca să nu fie orbit de lumină. Ca omul cuprins de neastâmpărul aşteptării, se uita când la câmpurile încântătoare de otavă din dreapta drumului, când la dealul împădurit care, în stânga şoselei, se întinde de la Nemours până la Bourron[4]. Auzea, în valea râului Loing, unde răsunau zgomotele drumului răsfrânte de colină, galopul cailor şi plesnetul de bici al surugiilor săi. Nu trebuie oare să fii stăpânul unei poşte ca să-ţi pierzi răbdarea în faţa unei pajişti unde se aflau vite ieşite parcă de sub penelul lui Paul Potter[5], sub un cer de Rafael, lângă un canal cu maluri umbroase ca în pânzele lui Hobbema[6]? Cine cunoaşte Nemoursul ştie că aici natura este la fel de frumoasă ca arta, a cărei menire este tocmai de a o spiritualiza: aici, peisajul îţi dă idei, te îmbie la cugetare. Dar, văzându-l pe Minoret-Levrault, un artist ar fi părăsit priveliştea înconjurătoare pentru a face portretul acestui burghez, atât era de original prin vulgaritatea sa. Puneţi laolaltă toate caracteristicile unei brute şi-l veţi avea pe Caliban[7] care este, fără îndoială, o creaţie mare. Acolo unde domină Forma, Sentimentul dispare. Dovadă grăitoare a acestei axiome, stăpânul poştei avea una dintre acele fizionomii care îi îngăduie anevoie cugetătorului să descopere urma unui suflet sub carnaţia violentă la care duce o creştere exagerată a cărnii. Şapca lui de postav albastru, cu cozoroc mic, rotundă, croită din clini, scotea în evidenţă un cap ale cărui dimensiuni foarte mari dovedeau că ştiinţa lui Gall[8] nu a abordat, până acum, capitolul excepţiilor. Părul cenuşiu şi parcă lustruit, care ieşea de sub marginile şepcii, ţi-ar fi arătat că părul albeşte şi din alte cauze decât oboseala intelectuală şi necazurile. De ambele părţi ale capului se vedeau urechile mari purtând parcă, pe margini, cicatricele unor ulceraţii produse de un sânge prea abundent, ce părea gata să ţâşnească la cel mai mic efort. Chipul său avea nuanţe violacee sub pielea brună, obişnuită să înfrunte soarele. Ochii cenuşii, vioi, vârâţi în fundul capului, ascunşi sub desişul sprâncenelor negre, aminteau de cei ai calmucilor veniţi pe aici în 1815; dacă scânteiau din când în când, cu siguranţă că licărirea din privire se datora vreunui gând stârnit de lăcomia sa de bani. Nasul, turtit la rădăcină, se ridica brusc, ca picioarele unei marmite. Nişte buze groase potrivite cu bărbia dublă şi aproape respingătoare, a cărei barbă, rasă cel mult de două ori pe săptămână, făcea ca fularul său ponosit să arate ca o frânghie uzată; un gât numai cute de grăsime, deşi foarte scurt; nişte obraji rotofei completau trăsăturile caracteristice ale forţei lipsite de inteligenţă pe care sculptorii o imprimă cariatidelor lor. Minoret-Levrault semăna cu aceste statui, cu singura deosebire că ele susţin povara unui edificiu, în timp ce el avea destulă bătaie de cap ca să se susţină pe el însuşi. O să întâlniţi mulţi asemenea Atlaşi[9] care nu poartă pe umeri nicio lume. Bustul acestui bărbat era făcut parcă dintr-o singură bucată; ai fi zis un taur înălţat pe picioarele dinapoi. La capătul braţelor lui vânjoase avea nişte mâini groase şi aspre, mari şi puternice, ce puteau şi se pricepeau să mânuiască biciul, hăţurile şi furca, şi cu care nu glumea niciun surugiu. Pântecul enorm al acestui uriaş se sprijinea pe nişte pulpe groase cât trupul unui adult şi pe nişte picioare ca de elefant. Probabil că acest om se înfuria rar, dar şi când izbucnea, mânia lui era cu siguranţa cumplită, apoplectică. Deşi violent şi incapabil să gândească, nu săvârşise nimic care să justifice înfăţişarea sa sinistră. Celui care tremura de frică în faţa acestui uriaş, surugiii săi îi spuneau:

— Oh! nu-i un om rău!

Stăpânul din Nemours, ca să folosim această denumire prescurtată întrebuinţată în mod curent în multe ţinuturi, purta o jiletcă de vânătoare din catifea verde-închis, pantaloni de doc verde cu dungi verzi, o vestă largă, galbenă, din păr de capră, în buzunarul căreia se zărea o tabacheră enormă ale cărei contururi desenau un cerc negru. La nas cârn, tabacheră mare, se pare că-i o lege care nu cunoaşte excepţie.

Fiu al Revoluţiei şi spectator pe vremea Imperiului, Minoret-Levrault nu făcuse niciodată politică; cât priveşte concepţiile sale religioase, nu pusese piciorul în biserică decât la cununie; principiile pe care le urma în viaţa particulară erau înscrise în Codul civil: credea că poate face orice lucru neîngrădit de lege sau neprevăzut de ea; nu citise niciodată nimic altceva decât ziarul din departamentul Seine-el-Oise[10] sau cele câteva instrucţiuni legate de meseria sa. Trecea drept un agricultor priceput; dar cunoştinţele sale erau pur practice. Aşa că se poate spune că spiritul lui Minoret-Levrault nu dezminţea aspectul său fizic[11]. Vorbea rar şi, înainte de a deschide gura, lua o priză de tutun pentru a avea timp să-şi rânduiască nu ideile, ci cuvintele. Dacă ar fi fost vorbăreţ, ar fi părut nereuşit. Şi gândind că acest soi de elefant fără trompă şi fără minte se numeşte Minoret-Levrault, nu trebuie să recunoşti, împreună cu Sterne, puterea ocultă a numelor care, uneori, ridiculizează caracterele celor care le poartă şi, alteori, le prevestesc?[12] În ciuda incapacităţilor sale evidente, în treizeci şi şase de ani adunase – ajutat fiind şi de Revoluţie – un venit de treizeci de mii de livre, din păşuni, pământuri arabile şi păduri. Dacă şi astăzi continua să muncească, având interese în serviciile poştalioanelor din Nemours şi în cele dintre Gâtinais şi Paris, Minoret o făcea nu atât din obişnuinţă, cât pentru unicul său fecior, căruia voia să-i asigure un viitor cât mai frumos. Acest tânăr, ajuns – după vorba ţăranilor – un domn, abia terminase dreptul şi trebuia să depună jurământ, în toamnă, ca avocat stagiar. Domnul şi doamna Minoret-Levrault, căci, înapoia acestui colos toată lumea zăreşte o femeie fără ajutorul căreia ei n-ar fi strâns o avere atât de mare, îi lăsau fiului libertatea de a-şi alege cariera: notar la Paris, procuror regal în vreun alt oraş, perceptor general, indiferent unde, agent, de schimb sau stăpân de poştă. Oare ce fantezie îşi putea refuza, la ce funcţie nu putea aspira fiul unui om despre care se spunea, de la Montargis până la Essonne[13]: „Moş Minoret nici nu ştie ce avere are!” Vorba asta fusese confirmată din nou, cu patru ani în urmă, atunci când, după ce îşi vânduse hanul, Minoret îşi clădise alte grajduri şi o casă superbă, mutând lăcaşul poştei de pe Strada Mare[14] în port. Acest nou stabiliment costase două sute de mii de franci, sumă pe care, până la treizeci de leghe împrejur, gura lumii o dublase chiar. Poştalioanele din Nemours au nevoie de mulţi cai, ele merg până la Fontainebleau, spre Paris, şi ajung, dincolo de capitală, pe drumurile dinspre Montargis şi Montereau; în toate direcţiile, distanţele dintre popasuri sunt lungi şi drumul nisipos ce duce la Montargis îndreptăţeşte folosirea acelui fabulos al treilea cal, pe care îl plăteşti întotdeauna dar nu-l vezi niciodată[15]. Un bărbat cu înfăţişarea lui Minoret, bogat ca Minoret, şi care conducea un atare stabiliment, se putea numi deci, fără antifrază[16], stăpânul Nemoursului. Deşi nu-şi bătuse capul niciodată în viaţa lui nici cu Dumnezeu, nici cu dracul, deşi era un materialist practic, tot astfel cum era un agricultor practic, un egoist practic şi un zgârcit practic, Minoret se bucurase până atunci de o fericire pe care n-o umbrise nimic, dacă poţi socoti o viaţă strict materială drept o fericire. Văzând umflătura de carne spână ce acoperea ultima vertebră şi apăsa pe creierul mic al acestui om, auzindu-i, mai ales, vocea firavă, subţire, în contrast ridicol cu gâtul său, un fiziolog ar fi înţeles perfect de ce fermierul acesta înalt, voinic şi greoi îşi adora unicul copil, şi, poate, şi de ce îl aşteptase atâta vreme, cum o spunea destul de limpede numele de Désiré purtat de băiat[17]. În sfârşit, dacă dragostea, ca semn al unei bogate trăiri interioare, constituie, la oameni, făgăduiala unor fapte mai de seamă, filosofii vor înţelege cauzele incapacităţii lui Minoret. Mama, cu care fiul semăna, din fericire, se întrecea cu tatăl în a-şi răsfăţa odrasla. Firea nici unui copil n-ar fi putut rezista la o atare idolatrie. Aşa că Désiré, conştient de puterea lui, ştia să scoată bani şi din caseta mamei şi din punga tatălui, lăsându-i pe fiecare dintre părinţi să creadă că numai lui îi solicita ceva. Désiré, care juca la Nemours un rol cu mult superior celui pe care îl joacă un prinţ dintr-o familie regală în capitala tatălui său, voise să facă la Paris tot ce-i trecea prin minte, aşa cum făcuse în orăşelul lui şi, în fiecare an, cheltuise peste douăsprezece mii de franci. Dar, în acelaşi timp, în contul aceleiaşi sume, ajunsese la nişte concluzii la care n-ar fi ajuns niciodată la Nemours; îşi lepădase mentalitatea de provincial, înţelese puterea banului şi văzuse în magistratură un mijloc de a  parveni. În timpul ultimului an, mai cheltuise încă zece mii franci, făcându-şi relaţii printre artişti, gazetari şi metresele lor.

O scrisoare confidenţială, destul de neliniştitoare, ar fi explicat la nevoie, aşteptarea stăpânului poştei, căruia fiul îi ceru sprijinul în vederea căsătoriei sale; dar doamna Minoret-Levrault, ocupată cu pregătirea unei mese somptuoase pentru sărbătorirea triumfului şi reîntoarcerea tânărului licenţiat în drept, îşi trimisese bărbatul să aştepte pe drum, spunându-i chiar să ia un cal spre a ieşi în întâmpinarea diligenţei, dacă aceasta nu se zărea încă. Diligenţa care trebuia să-l aducă pe acest fiu unic soseşte, de obicei, la Nemours, pe la cinci dimineaţa, iar acum ceasul bătea de nouă! De ce să fi întârziat atât? Să se fi răsturnat? Oare Désiré scăpase cu viaţă? Îşi rupse cumva un picior?

Deodată, trei bice trosnesc sfâşiind aerul ca nişte focuri de muschetă, în depărtare apar vestele roşii ale surugiilor şi   se aud nechezând zece cai! Stăpânul poştei îşi scoate şapca şi flutură; l-au zărit. Surugiul de pe calul cel mai frumos, cel care mână doi cai de caleaşcă vânăt-rotat, dă pinteni animalului, ia înaintea celor cinci cai mari ai diligenţei, un fel de Minoret al grajdului, trece şi de cei trei cai de berlină şi ajunge în faţa stăpânului.

— Ai văzut-o pe Ducler[18]?

Tuturor poştalioanelor care străbat drumuri lungi li se dau nume destul de ciudate: se vorbeşte despre Caillard, Ducle (diligenţa de la Nemours la Paris), Grand-Bureau. Orice întreprindere nouă este numită Concurenţa! Pe vremea când exista întreprinderea familiei Lecomte[19], poştalioanelor lor li se zicea Contesa. — Caillard n-a prins-o din urmă pe Contesă dar Grand-Bureau tot i-a şters… rochia! — Caillard şi Grand-Bureau le-au înfundat pe Franţuzoaice (Mesageriile franceze). Dacă îl vedeţi pe surugiu mânându-şi caii mai-mai să-şi frângă gâtul[20] şi refuzând un pahar de vin, întrebaţi-l pe vizitiu; vă va răspunde, cu nasul în vânt, cu privirea aţintită în depărtare: — Concurenţa ne-a luat-o înainte – Şi nici n-o zărim! zice surugiul. Păcătosul, probabil că nici nu i-a lăsat pe călători să mănânce! — Dar, o fi având vreunul? răspunde vizitiul. — Ia atinge-l pe Polignac! Toţi caii care nu-s prea grozavi se numesc Polignac[21]. Acestea sunt glumele şi subiectul conversaţiei dintre surugii şi vizitiii atelajelor, de sus, de pe trăsura, Câte meserii sunt în Franţa, tot atâtea argouri.

— L-ai văzut pe Ducler?…

— Pe domnul Désiré? răspunse surugiul întrerupându-şi stăpânul. Ehei! sigur că ne-au auzit, bicele ne vesteau de departe sosirea, eram siguri că ne ieşiţi în drum.

— De ce a întârziat diligenţa patru ore?

— S-a desfăcut cercul de la o roată dindărăt, între Essonne şi Ponthierry. Dar n-a fost niciun accident; noroc că, la urcuş, Cabirolle şi-a dat seama de ce se întâmplase.

În acel moment, o femeie de vreo treizeci şi şase de ani, îmbrăcată în haine de sărbătoare, căci dangătele clopotului din Nemours îi chemau pe locuitori la slujba de duminică, se apropie de stăpânul poştei.

— Ei, bine, vere, n-ai vrut să mă crezi, spuse ea. Unchiul nostru e cu Ursule[22] pe Strada Mare, se duc împreună la biserică.

În ciuda legilor poeticii moderne cu privire la culoarea locală, e imposibil să respecţi adevărul într-atât încât să repeţi groaznica insultă şi înjurăturile ieşite din gura cea mare a lui Minoret-Levrault la auzul acestei veşti, atât de puţin dramatică, în aparenţă; vocea lui subţire deveni şuierătoare iar chipul său căpătă acea culoare care îi face pe oamenii simpli să spună, cu agerime, despre câte unul, că l-a pălit soarele[23].

— E sigur? zise el, după prima izbucnire de furie.

Surugiii trecură cu caii lor, salutându-şi stăpânul, care parcă nici nu-i văzu, nici nu-i auzi. În loc să-şi mai aştepte fiul, Minoret-Levrault porni pe Strada Mare alături de verişoara lui.

— Nu ţi-am spus eu mereu? reluă ea. Când doctorul Minoret[24] o să-şi piardă capul de-a binelea, mironosiţa asta o să-l convertească; şi cum, cel ce pune stăpânire pe suflet pune mâna şi pe pungă, Ursule o să ne ia moştenirea.

— Dar, doamnă Massin!… spuse, năucit, stăpânul poştei.

— Ah! parcă văd că şi dumneata o să-mi zici ca Massin, continuă doamna Massin întrerupându-şi vărul: Oare se poate ca unei fetiţe de cincisprezece ani să-i treacă prin minte asemenea planuri şi să le şi înfăptuiască? Poate ea să-l facă să-şi schimbe părerile pe un om de optzeci şi trei de ani care n-a pus piciorul în biserică decât la nuntă, căruia îi e atât de silă de preoţi încât nici măcar n-a însoţit copila la slujbă în ziua primei împărtăşanii? Ei bine, dacă doctorului Minoret îi este silă de preoţi, de ce, mă rog, îşi petrece de cincisprezece ani încoace toate serile în tovărăşia abatelui Chaperon? Bătrânul ăsta prefăcut i-a dat întotdeauna Ursulei douăzeci de franci pentru lumânare când împărţea pâinea sfinţită. Cum de nu-ţi mai aminteşti de darul făcut de Ursule bisericii, spre a-i mulţumi preotului că a pregătit-o pentru prima împărtăşanie? Şi-a cheltuit toţi banii pe care îi avea, şi naşul ei i-a dat alţii în schimb, dar de două ori pe-atât. Numai voi, bărbaţii, nu vedeţi nimic! Când am aflat toate astea, mi-am zis: De-acum, laptele s-a vărsat![25] Un unchi bogat nu se poartă astfel cu o neisprăvită mică adunată de pe drumuri, dacă n-are cine ştie ce gânduri în legătură cu ea.

— Măi, verişoară, începu să spună stăpânul poştei, poate că bătrânul se duce aşa, din întâmplare, cu Ursule la biserică. E timp frumos, se mai plimbă şi el.

— Ascultă, vere, unchiul ţine o carte de rugăciuni în mână; şi ce mutră făţarnică are! Da’ ce mai încoa’ şi încolo, o să-l vezi.

— S-au prefăcut bine, răspunse Minoret, căci bătrâna Bougival mi-a spus că nici pomeneală n-a fost vreodată de religie între doctor şi abatele Chaperon. De altfel, preotul din Nemours e cel mai cinstit om din lume, şi-ar da şi cămaşa de pe el unui om sărman; nu e în stare de vreo faptă rea; şi a pune mâna pe o moştenire, înseamnă…

— Să furi, preciza doamna Massin.

— Ba mai rău! strigă Minoret-Levrault, scos din fire de observaţia guralivei sale verişoare.

— Ştiu că abatele Chaperon, cu toate că-i preot, e un om cinstit, răspunse doamna Massin; dar e în stare de orice pentru săracii lui! L-a tot săpat, l-a tot săpat şi unchiul nostru, doctorul, o fi căzut în habotnicie. Eram liniştiţi şi uite-l cum s-a stricat! Un om care n-a crezut niciodată în nimic şi care îşi avea principiile lui! S-a zis cu noi! Bărbatu-miu e complet întors pe dos!

Doamna Massin, ale cărei cuvinte îl înţepau ca nişte săgeţi pe vărul ei cel voinic, îl făcea să meargă repede, în ciuda grăsimii sale, în pas cu ea, spre mirarea celor care se duceau la biserică. Ţinea să-l ajungă din urmă pe unchiul Minoret şi să i-l arate stăpânului poştei.

Înspre Gătinais, oraşul Nemours este dominat de un deal de-a lungul căruia se întind drumul spre Montargis şi râul Loing. Biserica, peste ale cărei pietre timpul şi-a aşternut mantia neagră, căci a fost, fără îndoială, reconstruită în secolul al paisprezecelea de către familia de Guise[26], pentru care Nemours a fost ridicat la rangul de ducat şi pairie, se înalţă la marginea orăşelului, la picioarele unei construcţii mari, în fermă de arc, care o încadrează. Pentru monumente, ca şi pentru oameni, poziţia înseamnă totul. Umbrită de câţiva arbori, scoasă în evidenţă de o piaţă curăţică, această biserică singuratică produce un efect cu adevărat grandios. De cum ajunse în piaţă, stăpânul Nemoursului putu să-l vadă pe unchiul său intrând în biserică, la braţ cu tânăra numită Ursule, fiecare cu o carte de rugăciuni în mână. Bătrânul îşi scoase pălăria sub portal şi capul său cu părul complet alb, ca un pisc înzăpezit, străluci în umbra plăcută a faţadei.

— Ei, bine, Minoret, ce zici de convertirea unchiului tău? strigă Crémière, perceptorul din Nemours.

— Păi, ce vrei să zic? îi răspunse stăpânul poştei oferindu-i nişte tutun de prizat.

— Bun răspuns, nea Levrault! Nici nu poţi spune ce gândeşti, de vreme ce un autor celebru[27] a scris, pe bună dreptate, că omul e nevoit să-şi gândească spusa înainte de a-şi spune gândurile, strigă ironic un tânăr care apăruse între timp şi care juca în Nemours rolul lui Mefisto din Faust.

Acest soi rău, numit Goupil[28], era prim secretar al domnului Crémière-Dionis, notarul din Nemours. În ciuda trecutului cam tulbure al tânărului, Dionis îl angajase în Biroul său al unei când Goupil, sărăcind complet, nu mai putuse rămâne la Paris, unde risipise toată moştenirea rămasă de la tatăl lui, un fermier bogat care îşi hărăzise fiul carierei de notar. Numai văzându-l pe Goupil puteai înţelege imediat de ce se grăbise să se bucure de viaţă; căci, pentru a-i gusta plăcerile, el trebuia să le plătească scump. Deşi era mic de statură şi avea doar douăzeci şi şapte de ani, bustul îi era dezvoltat ca acela al unui bărbat de patruzeci. Picioarele subţiri şi scurte, o figură lată cu pielea cenuşie ca cerul înainte de furtună şi, pe deasupra, o frunte pleşuvă scoteau şi mai clar în evidenţă această conformaţie ciudată. Chipul său părea că e cel al unui cocoşat ghebos pe dinăuntru. Un alt element straniu al acestui chip ursuz şi palid confirma existenţa acestui gheb invizibil. Curbat şi strâmb ca al multor cocoşaţi, nasul o lua de la dreapta spre stânga, în loc să împartă faţa exact în două. Gura, cu colţurile strânse, ca a sarzilor[29], era întotdeauna gata să spună o ironie. Părul, rar şi roşiatic, cădea în şuviţe netede lăsând să se vadă pe alocuri pielea capului. Mâinile, groase şi prost legate la capătul unor braţe prea lungi, aminteau nişte, gheare şi erau arareori curate. Goupil purta pantofi buni de aruncat la marginea drumului şi ciorapi din borangic gros de un negru-roşiatic; haina şi pantalonii lui negri, în ultimul hal de tociţi şi aproape graşi de jeg, vestele ponosite, cărora le lipseau întotdeauna câţiva nasturi, fularul prăpădit care îi ţinea loc de cravată, tot aspectul său exterior trăda mizeria cinică la care îl condamnau patimile sale. Acest ansamblu de elemente sinistre era dominat de doi ochi ca de capră, lascivi şi laşi totodată, cu pupilele încercuite cu galben. Nimeni nu era mai temut şi mai respectat în Nemours decât Goupil. Având toate pretenţiile pe care le implica în sine urâţenia sa, era dotat cu acera inteligenţă oribilă caracteristică oamenilor care îşi permit orice, şi se folosesc de ea pentru a-şi compensa decepţiile datorate unei invidii permanente. Rima cuplete satirice care se cântau la carnaval, organiza serenade batjocoritoare[30] şi scria, de unul singur, micul ziar local. Dionis, om şiret şi prefăcut, şi tocmai de aceea destul de fricos, îl ţinea pe Goupil alături de sine de teamă, dar şi pentru că tânărul era extrem de inteligent şi, în plus, cunoştea foarte bine interesele oamenilor din regiune. Dar atât de puţină încredere avea în secretarul său încât îşi administra singur afacerile băneşti, nu-l găzduia în casa lui, îl ţinea la distanţă, şi nu îi încredinţa nicio afacere mai secretă sau mai delicată. Secretarul îşi linguşea patronul ascunzând ura izvorâtă din această purtare şi o supraveghea pe doamna Dionis, nutrind gânduri de răzbunare. Cum pricepea lucrurile foarte repede, munca nu-i era deloc anevoioasă.

— Ei, văd că ai şi început să râzi de necazul nostru, îi zise stăpânul poştei secretarului văzându-l că îşi freacă mâinile.

Cum Goupil încuraja, în mod josnic, toate patimile lui Désiré, al cărui prieten devenise în ultimii cinci ani, stăpânul poştei nu se purta cu el cu prea mare consideraţie, fără a bănui ce uriaşă cantitate de dorinţe cumplite se aduna în fundul inimii lui Goupil la fiecare nouă rană pe care o primea. După ce îşi dăduse seama că banii îi erau mai necesari decât orice, secretarul, ştiindu-se superior întregii burghezii din Nemours voia să facă avere şi conta pe prietenia lui Désiré ca să cumpere unul dintre cele trei oficii importante din oraş: grefa Judecătoriei de Pace, biroul unuia dintre portărei, sau pe cel al lui Dionis. Aşa că suporta cu multă răbdare atacurile stăpânului poştei, dispreţul doamnei Minoret-Levrault şi juca un rol infam pe lângă Désiré care, de doi ani încoace, îl lăsa să consoleze toate Ariadnele[31] seduse la sfârşitul vacanţei. Goupil devora astfel firimiturile supeurilor rafinate[32] pe care le aranjase.

— Dacă eram cu nepotul bătrânului, nu mă punea el să împart moştenirea cu Dumnezeu, replică secretarul dezvelindu-şi dinţii rari, negri şi ameninţători, într-un rânjet hidos.

Chiar atunci, Minoret-Levrault junior, grefierul de la Judecătoria de Pace, îşi ajunse din urma soţia care o însoţea pe doamna Crémière, soţia perceptorului din Nemours. Acest personaj, unul dintre cei mai aprigi burghezi din orăşel, semăna cu un tătar: avea ochii mici şi rotunzi ca bobitele de măceş sub o frunte teşită, părul creţ, tenul unsuros, urechile mari, fără margine, o gură aproape fără buze şi barba rară. Gesturile lui aveau blândeţea nemiloasă a, cămătarilor, a căror purtare se bazează pe nişte principii imuabile. Vorbea ca un om care şi-a pierdut vocea. În fine, spre a-l zugrăvi şi mai bine, e suficient să spunem că îşi punea fiica cea mare şi soţia să-i scrie diferitele copii ale sentinţelor judecătoreşti.

Doamna Crémière era o femeie grasă de un blond îndoielnic, cu obrajii numai pistrui, cu rochiile cam prea strânse pe corp, bună prietenă cu doamna Dionis, şi care trecea drept o persoană cultă, pentru că citea romane. Această femeie interesată de bani în ultimul grad, cu pretenţii de eleganţă şi de inteligenţă, aştepta moştenirea unchiului său pentru a-şi crea un anumit gen, pentru a-şi împodobi salonul şi a primi burghezia din localitate; asta fiindcă soţul ei nu voia să audă de lămpile Carcel[33], de litografii şi de multe alte fleacuri pe care le vedea în casa soţiei notarului. Îi era nespus de teamă de Goupil, care pândea şi difuza capsulinghetele ei (aşa traducea ea lapsus linguae). Într-o zi, doamna Dionis îi spusese că nu mai ştie ce apă de gură să întrebuinţeze.

— Ia nişte licoare cu opiu[34], o sfătuise ea.

Aproape toate rudele colaterale ale bătrânului doctor Minoret se adunaseră în piaţă, şi importanţa evenimentului care le pusese pe foc era resimţită de atât de multă lume încât grupurile de ţărani şi de ţărănci cu umbrelele lor roşii, purtând straie în culorile acelea ţipătoare care realizează o imagine atât de pitorească în zilele de sărbătoare de-a lungul drumurilor, aveau ochii aţintiţi asupra moştenitorilor lui Minoret. În orăşelele care ocupă un loc de mijloc între târgurile mari şi oraşe, cei care nu se duc la biserică stau în piaţă. Se discută tot soiul de afaceri. La Nemours, ceasul slujbei era şi cel al unei burse săptămânale la care luau parte, adeseori, stăpânii locuinţelor răspândite pe o rază de o jumătate de leghe. Aşa se explică coaliţia ţăranilor împotriva burghezilor cu privire la preţul alimentelor şi al mâinii de lucru.

— Dar tu ce-ai fi făcut? îl întrebă stăpânul din Nemours pe Goupil.

— M-aş fi străduit să-i fiu tot atât de folositor ca aerul pe care îl respiră. Că, la drept vorbind, nici n-aţi prea ştiut cum să vă daţi pe lângă el! Cu o moştenire trebuie să le porţi cu tot atâta grijă ca şi cu o femeie frumoasă, că de’, altfel zboară amândouă. Dacă stăpâna mea ar fi pe aici, continuă el, v-ar spune cât de justă este această comparaţie.

— Dar domnul Bongrand mi-a zis şi mai adineauri să nu fim neliniştiţi, răspunse grefierul de la Judecătoria de Pace.

— Oh! există o mie şi una de feluri de a rosti asta, replică Goupil râzând. Tare aş mai fi vrut să-l aud şi eu pe şmecherul ăsta, de judecător de pace! Dacă n-ar mai fi nimic de făcut; dacă, stând şi eu, ca el, toată ziua la unchiul dumneavoastră, aş şti că totul e pierdut, v-aş spune: — Nu vă fie teamă de nimic!

Rostind această ultimă frază, Goupil avu un surâs atât de comic, cu o semnificaţie atât de limpede, încât moştenitorii bănuiră că grefierul fusese indus în eroare de şiretul de judecător de pace. Perceptorul, un bărbat mic şi îndesat, cu totul neînsemnat ca om, aşa cum trebuie să fie un perceptor, şi tot atât de mărginit pe cât îşi poate dori o femeie inteligentă să fie soţul ei, îi trânti cu furie, lui Massin, care se număra şi el printre moştenitori:

— Ţi-am spus eu doar!

Cum oamenii cu două feţe le atribuie întotdeauna celorlalţi duplicitatea lor, Massin îl privi strâmb pe judecătorul de pace, care, lângă biserică stătea de vorbă, în clipa aceea, cu marchizul du Rouvre[35], unul dintre vechii săi clienţi.

— Dac-aş fi sigur de treaba asta! zise el.

— Aţi zădărnici protecţia pe care o acordă marchizului du Rouvre, împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare, şi pe care îl unge acum cu sfaturile sale, spuse Goupil strecurând în mintea grefierului un gând de răzbunare. Dar să fiţi supus cu şeful dumneavoastră; este un om viclean, probabil că are o oarecare influenţă asupra unchiului dumneavoastră şi mai poate să-l împiedice să-şi lase Bisericii toată averea.

— Ei şi! Că n-om muri din asta! glăsui Minoret-Levrault deschizându-şi tabachera lui cea uriaşă.

— Dar nici n-o să trăiţi din ea, insistă Goupil, făcându-le pe cele două femei să se înfioare, pentru că mai iute decât soţii lor, ele înţelegeau de ce lucruri avea să le lipsească pierderea acestei succesiuni, mai toate moştenirile ducând la sporirea unei bunăstări. Las’ că o să înecăm acest mic necaz în valuri de şampanie, sărbătorind reîntoarcerea lui Désiré, nu-i aşa, grăsanule? adăugă el lovindu-l pe colos pe pântec şi invitându-se astfel singur, de teamă să nu fie uitat.

Poate că înainte de a trece mai departe, oamenii cărora le plac lucrurile exacte vor fi bucuroşi să afle aici, de la bun început, un fel de inventar, destul de necesar, de altminteri, spre a cunoaşte gradele de rudenie care îi legau pe aceşti trei capi de familie sau pe soţiile lor, de bătrânul atât de brusc convertit. Încrucişările de neamuri, în provincie, pot constitui adeseori subiectul unor cugetări pline de învăţăminte.

La Nemours nu există decât trei sau patru familii nobile mai puţin importante, chiar necunoscute; printre acestea cea mai strălucită era pe atunci familia Portenduère[36]. Aceste familii exclusive îi frecventează pe nobilii care au pământuri şi castele prin împrejurimi, precum cei din familia d’Aiglemont[37], stăpâni ai frumoasei moşii Saint-Lange, şi marchizul du Rouvre, ale cărui bunuri, împovărate de ipoteci, erau pândite de burghezi. Nobilii din oraş n-au avere. Toate bunurile doamnei de Portenduère se reduceau la o fermă, cu un venit anual de patru mii şapte sute de franci, şi la casa ei din oraş. În faţa acestui minuscul cartier Saint-Germain se grupează vreo zece bogătani, foşti morari, comercianţi retraşi din afaceri, în sfârşit, o burghezie în miniatură sub care se agită micii negustori detailişti, proletarii şi ţăranii. Ca şi în cantoanele elveţiene şi în mai multe alte ţinuturi mici, această burghezie oferă spectacolul curios al răspândirii câtorva familii autohtone, de origine galică, poate, care ajung să stăpânească un teritoriu, invadându-l şi făcând ca aproape toţi locuitorii să fie uniţi prin legături de rudenie. Sub Ludovic al XI-lea, epocă în care Starea a Treia a izbutit să-şi facă din porecle nume autentice dintre care unele s-au amestecat cu cele ale feudalilor[38], burghezia din Nemours se compunea din Minoret, Massin, Levrault şi Crémière. Pe timpul lui Ludovic al XIII-lea[39], aceste patru familii dădeau naştere unor Massin-Cremiere, Levrault-Massin, Massin-Minoret, Minoret-Minoret, Crémière-Levrault, Levrault-Minoret-Massin, Massin-Levrault, Minoret-Massin, Massin-Massin, Crémière-Massin, toate aceste nume fiind împestriţate cu junior, cu fiul cel mare, eu Crémière-François, Levrault-Jacques, Jean-Minoret, precizări în stare să-l înnebunească şi pe un Anselme[40] al poporului, dacă poporul ar avea vreodată nevoie de genealogişti. Variaţiile acestui caleidoscop familial cu patru elemente se complicau atât de tare prin naşteri şi căsătorii, încât arborele genealogic al burghezilor din Nemours i-ar fi pus în încurcătură chiar pe benedictinii redactori ai Almanahului de la Gotha[41], cu toată ştiinţa atomistică cu care alcătuiesc zig-zagurile diferitelor alianţe germane. Cei din clanul Minoret deţinură multă vreme tăbăcăriile, Crémière-ii, morile, Massin-ii, comerţul, în timp ce membrii familiei Levrault rămaseră fermieri. Din fericire pentru regiunile, aceste patru trunchiuri se despărţeau în mai multe ramuri[42], în loc să se adâncească, sau dădeau lăstari prin expatrierea copiilor plecaţi să-şi caute norocul pe aiurea: există mai mulţi Minoret fabricanţi de cuţite la Melun, câţiva Levrault la Montargis, nişte Massin la Orléans şi unii Crémière ajunşi persoane de vază la Paris. Foarte diferite sunt şi destinele acestor albine care au părăsit stupul matcă. Massin-ii bogaţi angajează obligatoriu muncitori Massin, tot aşa cum în slujba Austriei şi a Prusiei există prinţi germani. Acelaşi departament îl vede pe un Minoret milionar păzit de un Minoret soldat. Fiind de un sânge şi purtând acelaşi nume, aceste patru suveici ţesuseră, fără întrerupere, o pânză omenească din care fiecare fâşie devenise rochie sau şervet, batist splendid sau căptuşeală grosolană. Acelaşi sânge în capete, în picioare sau în inimi, în mâini pricepute, într-un plămân bolnav sau sub o frunte de geniu. Credincioşi tradiţiei, şefii clanurilor continuau să locuiască în micul orăşel în care legăturile de rudenie slăbeau sau se strângeau în funcţie de evenimentele reprezentate de acest ciudat cognomonism[43]. În orice ţară v-aţi duce, schimbaţi numele şi veţi regăsi fenomenul, dar lipsit de poezia pe care i-a imprimat-o Feudalitatea şi pe care Walter Scott[44] a evocat-o cu atâta talent, în scrierile sale. Să ne ridicăm privirile încă puţin mai sus, să examinăm omenirea de-a lungul istoriei. Toate familiile nobile din secolul al unsprezecelea, astăzi dispărute aproape toate, cu excepţia dinastiei regale a Capeţienilor[45], au colaborat, prin forţa lucrurilor, la naşterea unui Rohan, a unui Montmorency, a unui Bauffremont, a unui Moriemart[46] de astăzi; în sfârşit, toate se vor regăsi, în mod inevitabil, în sângele celui din urmă gentilom cu adevărat gentilom. Altfel spus, orice burghez este vărul altui burghez, orice nobil este vărul altui nobil. După cum ne arată şi sublima pagină a genealogiilor biblice, într-o mie de ani, trei familii, Sem, Ham şi Iafet, pot acoperi tot pământul cu descendenţii lor[47]. O familie poate deveni o naţiune şi, din păcate, o naţiune poate redeveni o singură familie. Ca dovadă e de ajuns să aplicăm la cercetarea strămoşilor şi a neamului lor, pe care impui îl face sa crească într-o retrogradă progresie geometrică multiplicată prin ea însuşi, calculul acelui înţelept care, cerându-i unui rege persan, drept răsplată că inventase şahul, un spic de grâu pentru primul pătrat al tablei şi, dublând mereu numărul spicelor, demonstra că întreg regatul tot n-ar ajunge pentru a-l putea plăti[48]. Reţeaua nobilimii întrepătrunsă de reţeaua burgheziei, antagonismul dintre cele două soiuri de sânge diferite, apărate unul de instituţiile imobile, celălalt de activa perseverenţă a muncii şi de şiretenia comerţului, a dus la Revoluţia din 1780. Cele două soiuri de sânge aproape reunite stau astăzi faţă în faţă cu rudele lor colaterale lipsite de moştenire.[49] Oare ce vor face? Viitorul nostru politic depinde în cea mai mare măsură de răspunsul dat la această întrebare.

Familia celui care, în timpul lui Ludovic al XV-lea, se numea Minoret, pur şi simplu, era atât de numeroasă încât unul dintre cei cinci copii, acel Minoret a cărui intrare în biserică făcuse vâlvă, plecase să-şi caute norocul la Paris şi nu se mai arătase decât arareori în oraşul natal, unde se reîntoarse, fără îndoială, pentru a-şi lua partea de moştenire ce îi revenea la moartea bunicilor săi. După ce suferise mult, ca toţi ţinerii cu o voinţă dârză ce vor să-şi câştige un loc în lumea strălucitoare a Parisului, fiul lui Minoret îşi croi o soartă mai frumoasă chiar decât şi-o visase, poate, la început; căci se consacră mai întâi medicinei, una dintre acele profesii care cer talent şi noroc, dar mai mult noroc decât talent. Ajutat de Dupont de Nemours[50], împrietenindu-se, printr-o fericită întâmplare, cu abatele Morellel[51] căruia Voltaire îi spunea Mords-les (Muşcă-i), protejat de enciclopedişti, doctorul Minoret se numără printre adepţii fanatici ai marelui doctor Bordeu[52], prietenul lui Diderot. D’Alambert, Helvetius, baronul d’Holbach, Grimm[53], în faţa cărora apărea ca un băieţaş, ajunseră fără îndoială, ca şi Bordeu, să se intereseze de soarta lui Minoret care, prin 1777 avea o clientelă destul de frumuşică, formată din deişti, enciclopedişti, senzualişti, materialişti, sau cum doriţi să-i numiţi pe bogaţii filosofi din acea vreme. Deşi nu era un şarlatan, Minoret inventă vestitul balsam Lelièvre[54], atât de lăudat de Mercure de France[55], şi a cărui reclamă se afla în permanenţă pe ultima pagină a acestui ziar, organ săptămânal al enciclopediştilor. Farmacistul Lelièvre, un om ingenios, văzu o afacere bănoasă în preparatul respectiv – în timp ce Minoret nu văzuse decât un produs demn de a fi înscris în Codex – şi împărţi cinstit beneficiile realizate cu doctorul, elev al lui Rouelle[56] în domeniul chimiei, după cum era discipolul lui Bordeu în medicina. Oricine ar fi devenit materialist şi pentru mai puţin. Doctorul se căsători din dragoste, în 1778, pe când era la moda Noua Eloiză[57]; şi când oamenii se căsătoreau, uneori, din dragoste, cu fiica faimosului clavecinist Valentin Mirouët, o muziciană celebră, plăpândă şi delicată, pe care Revoluţia o ucise. Minoret îl cunoştea foarte bine pe Robespierre, care obţinuse, odinioară, graţie doctorului, o medalie de aur pentru o disertaţie cu următorul subiect: Care este originea opiniei care extinde asupra unei întregi familii o parte din ruşinea legată de pedepsele infamante pe care le ispăşeşte un vinovat? Această, opinie este oare, mai curând vătămătoare decât utilă? În cazul în care răspunsul ar fi afirmativ, care ar fi mijloacele de a preveni inconvenientele ce rezultă de aici? Academia regală de ştiinţe şi de arte din Metz, din care făcea parte Minoret, păstrează, probabil, această disertaţie în original[58]. Cu toate că, datorită acestei prietenii, soţia doctorului nu avea de ce să-i fie frică, atât de teamă îi era să n-ajungă şi ea pe eşafod încât groaza ei de nestăpânit înrăutăţi anevrismul[59] provocat de prea marea sa sensibilitate. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie luate de un bărbat care îşi adora soţia, Ursule se întâlni pe drum cu cotiga plină de condamnaţi, printre care se află şi doamna Roland[60], şi vederea acestora îi provocă moartea. Plin de slăbiciune faţă de Ursule a lui, care dusese viaţa unei femei elegante şi pretenţioase, căreia el nu-i refuzase nimic, Minoret rămase aproape sărac după dispariţia soţiei sale. Robespierre îl numi medicul şef al unui spital.

Deşi pe vremea discuţiilor însufleţite iscate de doctrina lui Mesmer[61], numele lui Minoret dobândise o faimă care îl purtase, din când în când, până la urechile rudelor sale, Revoluţia a fost un factor atât de dizolvant şi a destrămat în atare măsură legăturile de familie încât, în 1813, la Nemours nici nu se mai ştia de existenţa doctorului; numai o întâlnire neaşteptată îi făcuse să nutrească gândul de a se reîntoarce, ca iepurii, să moară în bârlogul lui.

Străbătând Franţa, unde privirea oboseşte repede dată fiind monotonia câmpiilor, cine n-a cunoscut plăcerea încântătoare de a zări, din vârful unei coline, la poalele ei sau la vreo cotitură, deşi ea te făcea să te aştepţi mai curând la un peisaj arid, o vale răcoroasă udată de un râu şi un orăşel adăpostit sub stâncă, asemenea unui stup în scorbura unei sălcii bătrâne? Auzind strigătul surugiului care merge pe lângă cai, îţi piere somnul şi admiri – ca pe un vis în timpul visului – o privelişte. Încântătoare care devine pentru călător exact ceea ce este pentru un cititor pasajul remarcabil al unei cărţi, o cugetare strălucită a naturii. Aceasta este senzaţia pe care o ai, văzând deodată oraşul Nemours atunci când vii dinspre Bourgogne, zăreşti încercuit de stânci pleşuve, cenuşii, albe, negre, cu forme ciudate, cum sunt multe în pădurea de la Fontainebleau; peste ele se înalţă arbori răzleţi care se profilează limpede pe cer dând acestui soi de zid năruit un aspect cu totul rustic. Aici se termină lunga colină împădurită care de la Nemours la Bourron se târăşte de-a lungul drumului. La baza acestui circ inform se întinde o pajişte prin care curge râul Loing forumul iazuri cu mici căderi de apă. Peisajul agreabil de pe lângă drumul dinspre Montargis seamănă cu un decor de operă, atât îi sunt de studiate efectele. Într-o dimineaţă, pe când se întorcea în mare grabă la Paris de la un bolnav bogat care îl chemase în Bourgogne, doctorul, uitând să spună la popasul anterior pe ce anume drum doreşte să o ia, se trezi, fără voia lui, la Nemours şi revăzu, între două picoteli, priveliştea în mijlocul căreia îşi petrecuse copilăria. Doctorul pierduse, pe atunci, mai mulţi dintre vechii săi prieteni. Sectarul Enciclopediei fusese martorul convertirii lui La Harpe[62], îi înmormântase pe Lebrun-Pindare[63], pe Marie-Joseph de Chénier[64] pe Morellet[65] şi pe doamna Helvétius[66]. Asista – ca sa zicem aşa – la căderea lui Voltaire, atacat de Geoffroy[67], continuatorul lui Fréron[68]. Se gândea, deci, să se pensioneze. Iată de ce, atunci când diligenţa se opri în partea de sus a Străzii Mari din Nemours, se interesă despre ce se întâmplase cu familia sa. Minoret-Levrault în persoană veni să-l vadă pe doctor, care recunoscu în stăpânul poştei pe fiul fratelui său mai mare. Nepotul îi prezentă pe soţia sa, singura fiică a lui Levrault Crémière, care îi lăsase, cu doisprezece ani în urmă, poşta şi cel mai frumos han din Nemours.

— Ia zi, nepoate, spuse doctorul, mai am şi alţi moştenitori?

— Mătuşa mea Minoret, sora dumitale, s-a căsătorit cu un Massin-Massin.

— A, da, intendentul de la Saint-Lange.

— A murit văduvă, lăsând doar o fiică, măritată de curând cu un Crémière-Crémière, un băiat tare drăguţ, deocamdată fără nicio slujbă.

— Bine! e nepoata mea directă. Or, cum fratele meu, marinarul, a murit holtei, şi cum căpitanul Minoret a fost ucis la Monte-Legino iar pe mine mă vedeţi aici, asta înseamnă că nu mai există alte neamuri din partea tatălui meu. Dar am cumva vreo rudă dinspre mama? Mama era din familia Jean-Massin-Levrault.

— Din neamul Jean-Massin-Levrault, răspunse Minoret-Levrault, n-a mai rămas decât o Jean-Massin căsătorită cu domnul Cremière-Levrault-Dionis, un negustor de furaje mort pe eşafod. Soţia lui a murit de amărăciune, ruinată, lăsând o fiică măritată cu un Levrault-Minoret, fermier la Montereau, care o duce bine; şi fata lor a luat, de curând, un Massin-Levrault, secretar de notar la Montargis, unde taică-su lucrează ca lăcătuş.

— Înţeleg că nu duc lipsă de moştenitori, rosti vesel doctorul, care dori să dea o raită prin Nemours în tovărăşia nepotului său.

Unduindu-şi apele, râul Loing străbate oraşul, străjuit, de-o parte şi de alta, de grădini în terase şi de case curăţele al căror aspect exterior te face să crezi că fericirea sălăşluieşte aici mai degrabă decât prin alte locuri. Când doctorul ieşi din Strada Mare în strada Burghezilor, Minoret-Levrault îi arătă proprietatea domnului Levrault, un bogat negustor de fierărie din Paris care, spunea el, se lăsase să se prăpădească.

— Uite, unchiule, casa asta frumoasă e de vânzare; are o grădină minunată care dă înspre râu.

— Hai să intrăm, zise doctorul, văzând, la capătul unei curţi mici, pietruite, o casă înghesuită între zidurile celor două clădiri vecine, ascunse de pâlcuri de arbori şi de plante agăţătoare.

— E zidită pe pivniţe, rosti doctorul urcând pe. scara foarte înaltă de la intrare, pe marginea căreia se aflau vase de faianţă albă şi albastră în care înfloreau atunci tot soiul de muşcate.

Tăiată, ca majoritatea caselor din provincie, de un coridor care duce din curte până în grădina din spate, locuinţa n-avea, în dreapta, decât un salon luminat de patru ferestre, două dând spre curte, două spre grădină; dar Levrault-Levrault construise în locul uneia dintre aceste ultime ferestre intrarea într-o seră lungă, din cărămidă, ce se întindea până la râu, unde se termina printr-un oribil pavilion chinezesc.

— Bun! Dacă acopăr sera asta şi pun parchet pe jos, zise bătrânul Minoret, o să pot să-mi instalez aici biblioteca şi să transform construcţia asta ciudată într-un birou frumos.

De cealaltă parte a coridorului se afla, înspre grădină, o sufragerie având pereţii tapisaţi cu o imitaţie de lac negru cu flori verzi şi aurii, despărţit de bucătărie prin casa scării. Cu bucătăria, ale cărei ferestre zăbrelite dădeau spre curte, se comunica printr-un mic oficiu instalat în dosul scării. La etaj erau două apartamente iar deasupra lor câteva camere mansardate, cu lambriuri, destul de bune de locuit[69]. După ce vizită foarte repede această casă acoperită cu spaliere verzi de sus şi până jos, spre curte ea şi spre grădină, şi care, lângă râu, avea o terasă încărcată eu vase de faianţă, doctorul spuse:

— Da! Levrault-Levrault a cheltuit aici o groază de bani!

— Oh! ce contează la un om bogat cum a fost el, răspunse Minoret-Levrault. Îi plăceau tare mult florile; o prostie! — Ce câştig poţi să ai de pe urma lor? zice nevastă-mea. Vedeţi, a adus un pictor de la Paris să-i picteze fresce cu flori pe coridor. A pus peste tot oglinzi dintr-o bucată. Tavanele au fost refăcute cu stucaturi de jur împrejur, şi astea costă şase franci piciorul[70]. Sufrageria, parchetele, totu-i marchetărie, nebunie curată! Altfel, casa nu face cine ştie ce.

— Ei bine, nepoate, ocupă-le de cumpărarea ei, şi înştiinţează-mă; uite adresa mea. Restul îl priveşte pe notarul meu.

— Cine locuieşte în casa din faţă? întrebă el ieşind pe uşă.

— Unii din emigraţie! răspunse stăpânul poştei, un cavaler de Portenduère.

După cumpărare, în loc să se mute el în casă, ilustrul doctor îi scrise nepotului s-o închirieze. Aceasta Folie-Levrault[71] fu locuită de notarul din Nemours care îşi vându atunci slujba lui Dionis, primul sau secretar şi care muri doi ani mai târziu, lăsându-i pe cap doctorului o casă de închiriat, tocmai în vremea când soarta lui Napoleon se hotăra prin împrejurimi. Moştenitorii doctorului, gata să se lase cuprinşi de iluzii, luaseră dorinţa lui de a se reîntoarce în orăşelul natal drept capriciul unui om bogat şi îi cuprindea disperarea la gândul că el avea, la Paris, alte legături sufleteşti care îl puteau reţine acolo, lipsindu-i de moştenire. Totuşi, soţia lui Minoret-Levrault profită de această ocazie ca să-i scrie doctorului. Bătrânul îi răspunse că imediat ce se va semna pacea şi drumurile nu vor mai fi înţesate de soldaţi, circulaţia redevenind normală, va veni locuiască la Nemours. Sosi cu doi dintre clienţii săi, arhitectul azilurilor şi un tapiţer, care se ocupară de reparaţii, cu amenajările interioare şi de transportul mobilierului. Doamna Minoret-Levrault propuse, ca păzitoare, pe bucătăreasa bătrânului notar decedat, pe care doctorul o primi imediat. Când moştenitorii aflară că unchiul Minoret avea, să locuiască în mod sigur, la Nemours, în ciuda evenimentelor politice apăsătoare resimţite mai ales în Gâtinas şi Brie, familiile lor fură cuprinse de o curiozitate fără de margini, dar aproape legitimă. Oare unchiul era bogat? Era econom sau risipitor? Şi ce-o să lase după moarte? O avere frumuşică sau nimic? Avea cumva rente viagere? Iată ce aflară, în cele din urmă, dar cu eforturi din cale afară de mari şi făcând tot soiul de cercetări misterioase. După decesul soţiei sale, Ursule Mirouët, între 1789[72] şi 1813, doctorul, numit medic curant al împăratului în 1805, câştigase, probabil, foarte mult, dar nimeni nu ştia exact ce avere are; ducea o viaţă simplă, nu cheltuia alţi bani decât cei pentru o trăsură închiriată cu anul şi pentru un apartament somptuos; nu primea niciodată şi lua masa în oraş aproape întotdeauna. Îngrijitoarea lui, furioasă că nu-l însoţeşte la Nemours, îi spuse Zéliei Levrault, soţia stăpânului poştei, că ştia că doctorul are o rentă de paisprezece mii de franci înscrisă la fisc. Or, după ce exercitase timp de douăzeci de ani o profesiune pe care titlurile de medie şef al unui spital, de medic al împăratului şi de membru al Institutului[73] o făceau foarte bănoasă, această rentă de paisprezece mii de franci, rezultată din plasamente succesive, erau dovada unor economii de cel mult o sută şaizeci de mii de franci! Faptul că doctorul nu pusese deoparte decât opt mii franci pe an, arăta că avusese de satisfăcut ori multe vicii, ori multe virtuţi. Însă nici îngrijitoarea, nici Zélie nu putură să afle de ce avea doctorul o avere atât de modestă; Minoret, care fu foarte regretat de cei din cartierul său, era unul dintre oamenii cei mai generoşi din Paris şi, ca şi Larrey[74], nu vorbea nimănui despre acţiunile sule de binefacere. Moştenitorii asistară deci, cu o vie satisfacţie, la sosirea mobilierului bogat, şi a bibliotecii foarte mari a unchiului lor, ofiţer al Legiunii de onoare, numit de curând, de către rege cavaler al Ordinului Sfântul Mihail[75], poate drept mulţumire fiindcă retrăgându-se din viaţa activă lăsa locul liber pentru vreun favorit. Dar, după ce arhitectul, pictorii, tapiţerii aranjară totul cât mai confortabil cu putinţă, doctorul nu apăru. Doamna Minoret-Levrault, care îi supraveghea pe tapiţer şi pe arhitect de parcă ar fi fost vorba de propria ei casă, prin indiscreţia unui tânăr trimis să aranjeze biblioteca află că doctorul creştea o orfană numită Ursule. Aceasta ştire provocă o ciudată tulburare în oraşul Nemours. În sfârşit, bătrânul sosi către mijlocul lunii ianuarie 1815 şi se instală pe furiş în casă, împreună cu o fetiţă de zece luni şi cu doica acesteia.