AMBUSCADA

Era desăvârşit de frumoasă.

Îi spuse: „Cine sunt eu, ca să mă împotrivesc dorinţelor stăpânului meu? Împlinirea vrerilor tale îmi va fi prilej de bucurie până la moarte”.

Ea îl lovi năprasnic de două ori peste gât şi-i despărţi capul de trup.

IUDITH, cap. 8—12—13

I

ÎN PRIMELE ZILE ALE ANULUI AL VIII-lea, pe la începutul lui vandemiar sau, după calendarul actual, pe la sfârşitul lunii septembrie 1799, vreo sută de ţărani şi un număr destul de mare de orăşeni, plecaţi de cu dimineaţă din Fougères ca să ajungă la Mayenne, urcau anevoie muntele Pelerinei, situat cam la jumătatea distanţei dintre Fougères şi Ernèe, un orăşel unde călătorii, de obicei, opresc să se odihnească. Detaşamentul, împărţit în grupuri mai mult sau mai puţin numeroase, prezenta o colecţie de costume atât de bizare şi un amestec de indivizi de prin locuri şi de îndeletniciri atât de diferite, încât descrierea deosebirilor lor specifice nu va fi inutilă, spre a da povestirii noastre acele culori vii pe care se pune atâta preţ astăzi; cu toate că, după unii critici, ele dăunează zugrăvirii sentimentelor.

O parte dintre ţărani – şi anume cei mai numeroşi – erau desculţi, purtând ca îmbrăcăminte doar un cojoc de capră ce-i acoperea de la gât până la genunchi, şi nişte pantaloni de pănură albă şi învârtoşată care, prin firele prost toarse, ilustrau starea de înapoiere industrială a ţinutului. Pletele linse ale părului lor se îmbinau aşa de bine cu părul din cojoacele de capră şi le ascundeau atât de desăvârşit chipurile aplecate către pământ, încât cojoacele uşor ar fi putut să fie luate drept părul lor, iar bieţii nenorociţi să fie confundaţi, la o primă vedere, cu animalele ale căror piei le slujeau de veşmânt. Dar, de sub plete, li se întrezăreau îndată ochii strălucind ca nişte stropi de rouă într-o iarbă deasă; iar privirile lor, deşi vădeau o inteligenţă omenească, pricinuiau desigur mai mult spaimă decât plăcere. Pe cap purtau o tocă îngălată, de lână roşie, asemănătoare cu boneta frigiană pe care pe-atunci Republica o adoptase drept emblemă a libertăţii. Toţi sprijineau pe umăr câte-o bâtă noduroasă de stejar, în vârful căreia atârna o desagă lungă, destul de goluţă. Câţiva purtau peste bonetă o pălărie grosolană de fetru, cu boruri mari şi împodobită de jur împrejur cu un fel de vipuşcă de lână de culori felurite. Nici în hainele acestora, îmbrăcaţi eu aceeaşi dimie din care erau făcuţi pantalonii şi desagii celor dintâi, nu se afla mai nimic din produsele civilizaţiei actuale. Pletele lungi le atârnau peste gulerul unui suman scurt, pe laturi cu nişte buzunăraşe pătrate, şi care nu cobora decât până la şolduri, îmbrăcăminte specifică ţăranilor din Vest. Sub sumanul descheiat se zărea o jiletcă din acelaşi material, cu nasturi mari. Unii aveau în picioare saboţi; alţii, din economie, îşi duceau ghetele în mână. Acest costum, jegoşit de îndelunga purtare, năclăit de sudoare şi de praf, mai puţin original decât cei precedent, avea meritul istoric de a face tranziţia spre îmbrăcămintea aproape elegantă a câtorva inşi care, împrăştiaţi ici şi colo printre cei din gloată, străluceau ca nişte flori. Într-adevăr, pantalonii lor de pânză albastră, jiletcile roşii sau galbene, împodobite cu două rânduri paralele de nasturi de aramă şi asemănătoare unor platoşe pătrate, ieşeau numaidecât în evidenţă dintre veşmintele albe şi cojoacele tovarăşilor lor, ca albăstriţele şi ca macii într-un lan de grâu. Câţiva erau încălţaţi cu acei saboţi pe care ţăranii din Bretania se pricep să şi-i facă singuri; cei mai mulţi însă purtau botfori mari, ţintuiţi, şi haine de dimie grosolană, croite ca vechile haine franţuzeşti, a căror formă încă mai este păstrată cu evlavie de ţăranii noştri. Gulerul cămăşii le era prins cu nişte butoni de argint ce închipuiau fie inimi, fie ancore. În sfârşit, desagii pe care-i purtau păreau mai bine aprovizionaţi decât cei ai tovarăşilor lor; iar mulţi dintre ei aveau în echipamentul lor de drum şi câte-o ploscă, fără îndoială plină de rachiu, pe care o purtau atârnată de gât cu o sfoară. Printre aceşti oameni pe jumătate sălbatici, cei câţiva orăşeni păreau a reprezenta ultimul semn al civilizaţiei din acele ţinuturi. Purtând pe cap pălării rotunde, clacuri ori caschete, având în picioare cizme cu carâmbii răsfrânţi sau ghete şi jambiere, îmbrăcămintea lor, ca şi cea a ţăranilor, se remarca prin câteva trăsături specifice. Vreo zece dintre ei purtau acea vestă republicană cunoscută sub numele de carmaniolă. Alţii, de bună seamă niscaiva meşteşugari înstăriţi, erau îmbrăcaţi din creştet până-n talpă în haine din postav de aceeaşi culoare. Cei mai pretenţios îmbrăcaţi se distingeau prin fracurile şi prin redingotele de postav albastru ori verde, mai mult sau mai puţin uzate. Aceştia, adevăraţi domni, purtau cizme de diferite forme şi îşi vânturau în glumă marile bastoane, făcând haz de necaz. Câteva capete pudrate din belşug şi cu cozile destul de elegant împletite ilustrau acel soi de prestanţă pe care-l dă un început de bogăţie sau de educaţie.

Privindu-i pe aceşti oameni, nedumeriţi de a se vedea alături, adunaţi ca din întâmplare, s-ar fi putut crede că sunt locuitorii vreunui târg alungaţi din căminele lor de cine ştie ce incendiu. Vremurile şi locurile dădeau însă un cu totul alt rost acestei mase de oameni. Un observator iniţiat în tainele discordiilor sociale ce frământau pe atunci Franţa ar fi putut recunoaşte uşor un mic număr de cetăţeni, pe a căror fidelitate Republica putea conta, în acea trupă, alcătuită aproape numai din bărbaţi care, cu patru ani în urmă, luptaseră împotriva ei. O ultimă trăsătură, destul de evidentă, nu mai lăsa nicio îndoială asupra opiniilor ce dezbinau mulţimea respectivă. Numai republicanii păşeau cu oarecare voioşie. Pe când ceilalţi indivizi din trupă, dacă în îmbrăcămintea lor dovedeau deosebiri evidente, în schimb pe feţe şi în atitudini păstrau acea expresie uniformă pe care o provoacă nenorocirea. Orăşeni sau ţărani, toţi purtau pecetea unei tristeţi adânci; tăcerea lor avea ceva sălbatic, toţi păreau încovoiaţi sub jugul unui singur gând, cumplit, fără îndoială, însă ascuns cu grijă sub chipurile de nepătruns; numai încetineala neobişnuită a mersului lor putea să trădeze anumite socoteli tainice. Din vreme în vreme, unii dintre ei, deosebiţi de ceilalţi prin şiragurile de mătănii ce le purtau la gât în ciuda pericolului pe care se zvonea că-l prezintă un asemenea semn al unei religii mai degrabă suprimate decât zdrobite, îşi scuturau pletele şi ridicau iscoditori capul. Cercetau pe furiş pădurile, cărările şi stâncile ce mărgineau drumul, însă cu aerul cu care un câine, ridicându-şi nasul în vânt, încearcă să adulmece vânatul; pe urmă, neauzind decât cadenţa monotonă a paşilor tăcuţilor lor tovarăşi, îşi lăsau iar capu-n pământ şi-şi reluau înfăţişarea deznădăjduită, asemenea criminalilor mânaţi spre ocnă, ca să trăiască ori să moară în lanţuri.

Marşul către Mayenne al unei asemenea coloane, elementele eterogene ce-o alcătuiau şi simţămintele deosebite pe care le vădea, se explicau, destul de firesc, prin prezenţa unei alte trupe, ce forma fruntea detaşamentului. Vreo sută cincizeci de soldaţi mergeau înainte, cu arme şi cu bagaje, sub comanda unui şef de demi-brigadă. Nu e inutil să atragem atenţia celor ce n-au asistat la drama Revoluţiei, că denumirea aceasta înlocuia titlul de colonel, proscris de către patrioţi, ca fiind prea aristocratic. Aceşti soldaţi făceau parte dintr-o demi-brigadă de infanterie stabilită la Mayenne. Pe vremurile acelea de vrajbă, locuitorii din Vest îi numeau albaştri pe toţi soldaţii Republicii. Porecla se datora primelor uniforme, albastre şi roşii, a căror amintire este încă destul de proaspătă pentru a face de prisos descrierea lor. Detaşamentul albaştrilor era, aşadar, escorta acelei gloate de oameni, aproape toţi nemulţumiţi că sunt duşi spre Mayenne, unde disciplina militară urma să le dea repede acelaşi mod de a gândi şi de a simţi, aceeaşi tunică şi aceeaşi înfăţişare ce le lipseau deocamdată cu desăvârşire.

Coloana reprezenta contingentul obţinut cu greu din districtul Fougères, contingent pe care ţinutul îl datora în cadrul mobilizării ordonate de Directoratul Executiv al Republicii franceze, printr-o lege din 10 messidor precedent. Guvernul ceruse o sută de milioane de franci şi o sută de mii de oameni, ca să trimită ajutoare grabnice armatelor sale, bătute pe atunci de austrieci în Italia, de prusaci în Germania şi ameninţate în Elveţia de ruşii pe care Suvorov îi făcea să viseze la cucerirea Franţei. Departamentele din Vest, cunoscute sub numele de Vandeea, Bretania şi o parte din Normandia-de-Jos, pacificate în urmă cu trei ani prin eforturile generalului Hoche după un război de patru ani, păreau să fi socotit momentul potrivit pentru reînceperea luptei. Faţă de atâtea lovituri, Republica îşi regăsi energia de la începuturi. Îşi asigură mai întâi apărarea departamentelor atacate, dându-le în paza locuitorilor patrioţi, printr-unul dintre articolele acelei legi din messidor. În consecinţă, guvernul, neavând nici trupe, nici bani de care să poată dispune în interior, rezolvă dificultatea printr-o gasconadă legislativă: neputând trimite nimic în departamentele răzvrătite, le acorda încrederea sa. Nădăjduia, poate, că o asemenea măsură, înarmându-i pe unii cetăţeni împotriva altora, va înăbuşi răzvrătirea din faşă. Acel articol, sursă de represalii funeste, era redactat astfel: „Se vor organiza detaşamente loiale în departamentele din Vest”. O atare dispoziţie, lipsită de tact politic, provocă în Vest o atitudine atât de ostilă, încât Directoratul pierdu orice speranţă că va birui prea curând acolo. Iar după câteva zile, ceru Adunărilor măsuri speciale în privinţa slabelor contingente datorate pe temeiul articolului ce legaliza detaşamentele loialiste. Deci, o nouă lege, promulgată cu câteva zile înainte de începutul acestei povestiri, şi comunicată în a treia zi complementară a anului al VII-lea, ordona să se organizeze în legiune acele firave recrutări de oameni. Legiunile urmau să poarte numele departamentelor Sarthe, Orne, Mayenne, Ille-et-Vilaine, Morbihan, Loire-Inférieure şi Maine-et-Loire. „Aceste legiuni, spunea legea, vor fi folosite în mod special în lupta împotriva şuanilor şi nu vor putea, sub niciun pretext, să fie duse la graniţe” Detaliile acestea plicticoase, dar ignorate, explică deopotrivă şi starea de slăbiciune în care se afla Directoratul, şi marşul grupului de oameni condus acum de către albaştri. Aşa încât, poate că nu va fi de prisos să adăugăm că frumoasele şi patrioticele hotărâri directoriale n-au obţinut niciodată altceva decât înserarea lor în Buletinul de legi. Nemaifiind susţinute de marile idei morale, de patriotismul ori de teroarea care le făceau până nu demult executorii, decretele Republicii creau milioane de franci şi de soldaţi, din care nimic n-ajungea nici în Tezaur, nici în armată; Resortul Revoluţiei se uzase în mâini neîndemânatice, iar aplicarea legilor căpăta amprenta împrejurărilor, în loc să le domine.

Departamentele Mayenne şi Ille-et-Vilaine erau comandate pe-atunci de un ofiţer cu veche experienţă care, judecând la faţa locului oportunitatea măsurilor de luat, încercă să-i smulgă Bretaniei contingentele pretinse, şi mai ales pe cel din Fougères, unul dintre focarele cele mai de temut ale şuaneriei. Nădăjduia că astfel va slăbi forţa acestor districte primejdioase. Devotatul militar profită de prevederile iluzorii ale legii, spre a afirma că el îi va echipa şi îi va înarma imediat pe cei rechiziţionaţi şi că ţine la dispoziţia lor solda promisă de guvern unor astfel de trupe speciale. Cu toate că pe atunci Bretania refuza orice fel de serviciu militar, planul reuşi, în primul rând datorită făgăduielilor făcute, şi cu atâta rapiditate încât ofiţerul se alarmă. El era însă un bătrân dulău de pază şi cu greu putea fi luat prin surprindere. De îndată ce văzu sosind atât de grabnic la district o parte din contingente, bănui că numai vreun motiv tainic provocase acea promptă avalanşă de oameni, şi nu se înşela, poate, când socotea că ei nu vor decât să-şi procure arme. Atunci, fără a-i mai aştepta pe cei întârziaţi, luă măsuri spre a încerca să se retragă spre Alençon, ca să se apropie de regiunile aduse la supunere, deşi răzvrătirea crescândă din acele ţinuturi făcea foarte problematic succesul planului său. Ofiţerul, care, după informaţiile primite, păstrase cel mai mare secret în legătură cu dezastrele armatelor noastre şi cu ştirile prea puţin încurajatoare sosite din Vandeea, încerca, deci, în dimineaţa în care începe această istorisire, să ajungă printr-un marş forţat la Mayenne, unde era hotărât să aplice legea aşa cum va socoti de cuviinţă, completându-şi cadrele demi-brigăzii cu conscrişii bretoni. Cuvântul conscris, devenit mai târziu atât de celebru, înlocuise, pentru prima dată, în legi, numele de rechiziţionaţi, dat la început recruţilor republicani. Înainte de plecarea din Fougères, comandantul poruncise soldaţilor lui să-şi ia în taină cartuşele şi raţiile de pâine necesare, ca să nu atragă luarea-aminte a conscrişilor asupra lungimii drumului; şi îşi făcea socoteala să nu poposească nici măcar la Ernée, unde, revenindu-şi din buimăceală, oamenii ce alcătuiau contingentul s-ar fi putut înţelege cu şuanii, care fără îndoială că erau răspândiţi prin toate câmpiile vecine. Tăcerea mohorâtă ce domnea în trupa de rechiziţionaţi, luaţi prin surprindere de manevra bătrânului republican, precum şi încetineala marşului lor peste munte stârneau în cel mai înalt grad bănuielile acestui şef de demi-brigadă, pe nume Hulot; trăsăturile cele mai izbitoare ale descrierii precedente erau pentru el de un viu interes; aşa încât mergea tăcut, între cinci tineri ofiţeri care, cu toţii, respectau îngrijorarea şefului lor. Dar în clipa când ajunse pe culmea muntelui Pelerinei, Hulot întoarse brusc capul, parcă instinctiv, spre a inspecta chipurile întunecate ale rechiziţionaţilor, şi nu întârzie să rupă tăcerea. Într-adevăr, încetineala tot mai mare cu care mergeau bretonii crease între ei şi escortă o distanţă de vreo două sute de paşi. Hulot făcu atunci o grimasă, care-i era tipică.

— Ce dracu au muscadinii ăia? exclamă el, cu glas răsunător. Conscrişii noştri mi se pare că închid compasul, în loc să-l deschidă!

La aceste cuvinte, ofiţerii ce-l însoţeau se întoarseră printr-o mişcare spontană, foarte asemănătoare cu tresărirea din somn pricinuită de un zgomot brusc. Sergenţii şi caporalii îi imitară, iar compania se opri, fără să fi primit porunca: „Stai”! Dacă ofiţerii aruncară mai întâi o privire asupra detaşamentului care, asemenea unei lungi broaşte-ţestoase, urca anevoie muntele Pelerinei, tinerii aceştia, pe care apărarea patriei îi smulsese, ca pe atâţia alţii, de la eminentele lor studii, şi în sufletul cărora războiul nu stinsese încă sensibilitatea faţă de frumuseţe, rămaseră atât de impresionaţi de spectacolul ce li se înfăţişa, încât lăsară fără răspuns observaţia lui Hulot, a cărei importanţă le era necunoscută. Cu toate că veneau din Fougères, de unde priveliştea ce li se înfăţişa acum ochilor se vede la fel, doar cu deosebirile pricinuite de schimbarea de perspectivă, nu putură să n-o mai admire, pentru o ultimă oară, asemeni acelor dilettanti cărora o muzică le produce cu atât mai multe plăceri, cu cât o cunosc mai în amănunt.

De pe culmea muntelui Pelerinei, ochii călătorilor priveau larga vale a râului Couësnon unde, pe unul dintre punctele cele mai înalte, se ridică la orizont oraşul Fougères. Castelul din Fougères domină, de pe vârful de stâncă pe care e zidit, trei sau patru drumuri importante, poziţie ce-l făcea odinioară una dintre cheile Bretaniei. De acolo, ofiţerii contemplară în toată întinderea lui acel bazin, tot atât de remarcabil prin darnica fertilitate a solului, cât şi prin varietatea priveliştilor sale. Jur-împrejur, munţii de şist se înalţă ca un amfiteatru, ascunzându-şi coastele roşcate sub pădurile de stejari şi tăinuind pe povârnişurile lor vâlcele pline de răcoare. Stâncile acelor culmi descriu o vastă centură circulară, la poalele căreia se întinde domoală o câmpie imensă, frumoasă ca un parc englezesc. Mulţimea de garduri de mărăcini ce împrejmuiesc numeroasele proprietăţi risipite pretutindeni, toate plantate cu livezi, dau acestui covor verde o înfăţişare rară printre peisajele Franţei, şi închid, în multiplele lor contraste, nenumărate frumuseţi tainice, ale căror efecte sunt atât de copleşitoare, încât cuceresc până şi sufletele cel mai puţin sensibile. În acea clipă, priveliştea era însufleţită de strălucirea fugară cu care naturii îi place să-şi încunune uneori nepieritoarele-i creaţii. În vreme ce detaşamentul străbătuse valea, răsăritul soarelui împrăştiase încet-încet aburii albi şi uşori care plutesc peste pajişti în dimineţile de septembrie. Iar când soldaţii se opriră, o mână nevăzută părea că ridică ultimul văl ce acoperea peisajul, mulţimea de nori diafani, asemănători linţoliului de voal străveziu ce se pune peste bijuteriile scumpe, pentru ca, privite prin acel văl, să stârnească şi mai mult curiozitatea. În vastul orizont pe care ofiţerii îl contemplau nu se mai zărea pe cer nici cel mai suav nor, care prin strălucirea lui de argint să confirme că imensa boltă albastră ar fi într-adevăr firmamentul. Părea mai degrabă un baldachin de mătase, sprijinit pe piscurile zimţuite ale munţilor şi ridicat în văzduh pentru a proteja acea magnifică îmbinare de câmpuri, de pajişti, de pârâiaşe şi de crânguri. Ofiţerii nu se mai săturau să contemple priveliştea scăldată în atâtea frumuseţi câmpeneşti. Unii şovăiau îndelung înainte de a-şi coborî privirile spre uimitoarea risipă de dumbrăvi ale căror culori de bronz erau sporite de nuanţele severe ale tufişurilor galbene şi pe care verdele de smarald al pajiştilor îl scoteau şi mai mult în evidenţă. Alţii se fixau asupra contrastelor dintre miriştile roşiatice – unde hrişcă recoltată se ridica în snopi conici, ca piramidele de arme pe care soldaţii în bivuac le aşază una lângă alta – şi suprafeţele de aur ale miriştilor de secară. Ici-colo, ardezia sumbră a câtorva acoperişuri de unde se înălţau fumuri albe; apoi făgaşele sprintene şi argintate prin care curg pârâiaşele întortocheate ce se varsă în Couësnon atrăgeau ochiul prin acele ispite optice care, fără a şti de ce, tulbură sufletul şi-l predispun la visare. Răcoarea îmbălsămată a adierilor de toamnă şi mireasma tare a pădurilor se înălţau ca un abur de tămâie, fermecându-i pe admiratorii minunatului ţinut, ce contemplau ca vrăjiţi florile necunoscute, vegetaţia puternică, pajiştile rivalizând cu cele ale Angliei, vecina sa, al cărei nume e comun ambelor ţări. Câteva turme însufleţeau scena, îndeajuns de emoţionantă şi-aşa. Păsările cântau, umplând valea de o suavă şi dulce melodie ce fremăta în văzduhuri. Dacă imaginaţia contemplativă ar vrea să perceapă din plin bogatele jocuri de umbră şi lumină, orizonturile vaporoase ale munţilor, fantasticele perspective ce lăsau vaste spaţii fără arbori, pe unde râurile străluceau desfăşurându-şi cochetele sinuozităţi; dacă amintirea ar colora, ca să spunem aşa, descrierea noastră tot atât de rapidă ca şi clipa în care a fost încadrată, persoanele pentru care atari privelişti nu-s lipsite de valoare vor obţine o imagine aproximativă a magicului spectacol în faţa căruia sufletul impresionabil al tinerilor ofiţeri rămăsese înmărmurit.

Atunci, gândindu-se că bieţii oameni îşi părăseau cu părere de rău ţinutul şi obiceiurile dragi spre a se duce să moară, poate, în pământuri străine, ei le iertară conserişilor lipsa de grabă, pe care le-o înţelegeau. Apoi, cu mărinimia firească a soldaţilor, îşi ascunseră duioşia sub o prefăcută dorinţă de a examina poziţiile militare ale frumosului ţinut. Hulot, însă, pe care e mai bine să-l numim comandantul, spre a evita numele prea puţin armonios de şef de demi-brigadă, era unul dintre acei militari care, în faţa unei mari primejdii, nu se prea lasă vrăjiţi de farmecele unui peisaj, de-ar fi acela chiar şi raiul pământesc. Îşi scutură, aşadar, capul cu un gest de nemulţumire? şi îşi încruntă sprincenele groase şi negre ce dădeau fizionomiei lui o expresie aspră.

— De ce dracului nu vin? întrebă el, pentru a doua oară, cu vocea-i îngroşată de mizeriile războiului. Nu cumva se află în sat cine ştie ce sfântă Fecioară cu care-ar vrea să schimbe vreo strângere de mână?

— Întrebi de ce? răspunse o voce.

Auzind nişte sunete ce păreau a ieşi din cornul cu care ţăranii de prin acele văi îşi strâng turmele, comandantul se întoarse brusc, ca înţepat de vârful unei săbii, şi văzu la doi paşi de el un personaj mult mai bizar decât oricare dintre cei mânaţi spre Mayenne ca să slujească Republica. Necunoscutul, un bărbat bondoc şi lat în spete, îi arătă un cap aproape tot atât de mare cât al unui bou, animal cu care se asemuia şi în alte privinţe. Nişte nări groase făceau ca nasul lui să pară încă şi mai scurt decât era. Buzele-i late, răsfrânte peste dinţii albi ca zăpada, ochii-i mari, rotunzi şi negri, adumbriţi de nişte sprâncene crunte, urechile-i clăpăuge şi pletele-i roşii aparţineau mai puţin frumoasei noastre rase caucaziene, cât mai degrabă genului erbivorelor. În sfârşit, lipsa totală de orice alte caracteristici ale omului social îi făceau capul şi mai vrednic de luare-aminte. Faţa, ca bronzată de soare, şi ale cărei linii colţuroase prezentau o vagă analogie cu granitul ce formează solul ţinuturilor de-aci, era singura parte vizibilă a trupului ciudatei făpturi. De la gât în jos, era acoperit cu un soi de zeghe de dimie roşcată, încă şi mai grosolană decât cea a pantalonilor celor mai sărăcani dintre conscrişi. Această zeghe, în care un muzeograf ar fi recunoscut vechea saye (saga) sau sayon a galilor, nu cobora mai jos de brâu şi era încheiată cu ajutorul a două fâşii din piele de capră şi a câtorva bucăţi de lemn cioplite grosolan, unele încă mai păstrând pe ele coaja. Sub cojoacele de bique^[1], spre a vorbi în limba regiunii, care-i împodobeau pulpele şi coapsele, nu se putea distinge niciun fel de formă omenească. Picioarele îi erau vârâte în nişte saboţi enormi. Lungile-i plete lucitoare, asemănătoare cu părul din cojocul de capră, îi cădeau de-a lungul obrajilor, despărţite în două părţi egale, ca pletele acelor statui din evul mediu ce se mai văd încă prin unele catedrale, în locul bâtei noduroase pe care o purtau pe umăr conscrişii, el ţinea strâns la piept, ca pe-o flintă, un bici gros, a cărui curea, împletită cu dibăcie, părea să fie de două ori mai lungă decât a biciuştilor obişnuite. Brusca apariţie a bizarei fiinţe părea uşor de explicat. După prima impresie, câţiva ofiţeri presupuseră că necunoscutul era vreun rechiziţionat ce se apropiase de coloană când o văzuse oprită. Pe comandant, însă, sosirea lui îl impresionase în mod deosebit; deşi păru omul cel mai puţin tulburat de pe lume, fruntea i se înnegură: şi, după ce-l cântări îndelung pe străin, repetă maşinal şi parcă năpădit de gânduri sinistre:

— Da’ de ce nu vin? Ştii tu cumva, ai?

— Păi, răspunse sumbrul interlocutor, cu un accent ce dovedea că vorbeşte destul de greu franţuzeşte, păi, din pricină că acolo, spuse el, întinzându-şi mâna aspră şi butucănoasă către Ernée, acolo e Maine şi acolo se sfârşeşte Bretania.

Pe urmă, izbi năprasnic în pământ, la picioarele comandantului, cu greaua codirişte a biciului său. Impresia pe care laconica omilie o produse asupra spectatorilor acestei scene fu asemenea celei pe care ar provoca-o un bubuit de tam-tam în curgerea lină a armoniilor unei melodii. Cuvântul omilie de-abia izbuteşte să redea ura şi dorinţa de răzbunare pe care le exprimară gestul sfidător, vorba repezită şi înfăţişarea plină de o dârzenie cruntă şi rece. Grosolănia acelui bondoc, parcă cioplit cu toporul, aspectu-i noduros, ignoranţa stupidă gravată pe chipul lui, îl făceau să pară un fel de semizeu barbar. Păstra o atitudine profetică şi se ivise acolo ca însuşi duhul Bretaniei, ce se redeştepta dintr-un somn de trei ani spre a reîncepe un război în care victoria se ascundea sub două rânduri de văluri.

— Ia uite ce cocoşel grozav! zise Hulot, vorbind cu sine însuşi. Tare-mi vine să cred că e ambasadorul celor ce se pregătesc să parlamenteze cu noi prin bubuituri de puşcă.

După ce mormăi printre dinţi vorbele acestea, comandantul îşi plimbă pe rând privirile de la acest om la peisaj, de la peisaj la detaşament, de la detaşament la povârnişurile abrupte ale drumului, cu crestele adumbrite de înaltele grozame ale Bretaniei; apoi le întoarse deodată către necunoscut, pe care-l supuse parcă unui interogatoriu mut, încheiat printr-o întrebare bruscă:

— De unde vii?

Privirea-i cruntă şi pătrunzătoare încerca să ghicească tainele impenetrabilului chip care, în acest răstimp, luase înfăţişarea năucă, de toropeală, în care se cufundă ţăranul când se odihneşte.

— Din ţara garsilor^[2], răspunse omul, fără să arate vreo tulburare.

— Numele tău?.

— Marche-à-Terre.

— De ce porţi, împotriva legii, poreclă de şuan?

Marche-à-Terre, cum singur se recomandase, îl privi pe comandant cu un aer de imbecilitate atât de profund autentic, încât militarului i se păru că n-a fost înţeles.

— Faci parte dintre cei rechiziţionaţi la Fougères?

La această întrebare, Marche-à-Terre răspunse printr-un Nu ştiu, a cărui inflexiune exasperantă curmă orice discuţie. Se aşeză liniştit pe marginea drumului, scoase de sub zeghe câteva bucăţi de azimă subţire şi neagră de secară, hrană naţională ale cărei triste delicii nu pot fi înţelese decât de bretoni, şi începu să mănânce cu o nepăsare tâmpă. Făcea impresia unei lipse atât de totale de inteligenţă, încât ofiţerii îl asemuiră, în acea situaţie, rând pe rând, ba cu vreunul dintre animalele ce păşteau prin păşunile grase de pe vale, ba cu sălbaticii din America, ba cu vreun primitiv de pe la Capul Bunei-Speranţe. Înşelat de o asemenea atitudine, comandantul însuşi începuse să-şi uite temerile, când, aruncând o ultimă privire pre caută spre omul pe care-l bănuia a fi crainicul unui măcel apropiat, îi văzu pletele, zeghea şi cojoacele de capră pline de spini, de resturi de frunze, de crengi şi de mărăcini, ce dovedeau că şuanul străbătuse un drum lung prin tufărişuri. Aruncă o privire semnificativă către adjutantul său Gérard, lângă care se afla, îi strânse puternic mâna şi-i spuse şoptit:

— Am plecat după lână, şi-o să ne-ntoarcem tunşi.

Ofiţerii, nedumeriţi, se priviră în tăcere.