… Şi totuşi spionul a trecut

Era a doua noapte de când pichetele fuseseră alarmate, a doua noapte de când trăia un sentiment ciudat de nelinişte, dar şi de puţină teamă: că s-ar putea să aibă ghinion, iar infractorul, în ciuda măsurilor sporite de pază pe care le luase, să treacă totuşi prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda. Da, numai în caz de mare ghinion s-ar putea întâmpla aşa ceva, şi astfel, să se facă de ruşine, tocmai acum când se împlineau zece ani de când comanda acelaşi pichet, cam „afurisit” pichet, fiindcă era cel mai izolat şi fiindcă natura parcă dinadins statornicise tocmai aici patria vânturilor,a tuturor vânturilor: şi ale celor bune, vara, şi ale celor rele, rele ca dulăii sălbăticiţi, iarna. Cu alte cuvinte, locul unde vântul nu se astâmpăra în niciun anotimp al anului. Sau, dacă, vreodată, se întâmpla şi asemenea minune – doar pentru câteva minute – şi era noapte, grănicerii lui, oricât de trudiţi erau, se trezeau din somn din cauza liniştii ce se înstăpânea brusc, linişte nefirească, de parcă până şi clădirea pichetului, căpătând dintr-o dată viaţă omenească, viaţă gră- nicerească, se concentra la rândul ei, ascuţindu-şi auzul, să surprindă paşii vreunui infractor ce se apropiase pe nesimţite, cu intenţia de a trece fraudulos frontiera.

Trecuse de miezul nopţii. La pichet nu mai rămăseseră, în afară de el, comandantul, decât oamenii ce urmau a pleca, la ore diferite, în misiune. Acum dormeau cu toţii, trudiţi, nu atât din cauza oboselii, ci a aşteptării, care se prelungise atâta: două nopţi consecutive!…

Încordarea neliniştită îl istovise nu mai puţin şi pe el şi, în mod normal, acum ar fi trebuit să-şi fi acordat câteva ore de somn. Dar nu izbutea să doarmă, pe de o parte din cauza încordării, pe de alta din cauza cafelei pe care o băuse şi pe care i-o trimisese în termos Ioana, nevastă-sa, după ce o anunţase la telefon că nici de data aceasta nu va dormi acasă, ci la pichet. Afară, noaptea era întunecoasă. Ieşise luna, dar o învăluiseră norii care, probabil, curând aveau să se călătorească mai departe, fiindcă vântul prea bătea cu putere, chiuind în horn, asemenea Crivăţului iarna, deşi era doar o noapte de august, călduroasă, aproape ca o noapte din luna lui Cuptor.

Era călduroasă noaptea, totuşi căpitanul Codru închisese fereastra, să nu mai audă vântul – de fapt continua să-l audă – care îl enerva şi-l neliniştea. Categoric, era o noapte ticăloasă, oarbă şi zgomotoasă din cauza vântului, o noapte tare mult râvnită de cei care intenţionează să treacă fraudulos frontiera.

„Mai ales dacă începe să plouă, ce mai: o noapte ideală pentru infractori!” îşi spuse căpitanul oftând.

Telefonul sună. Ridică receptorul.

— „Porumbiţa”?

— Da, „Porumbiţa”. Căpitanul Codru la aparat. Cu cine vorbesc?

— Colonel Ionaşcu. Sunt la „Curcubeul”. Ce se mai aude pe la tine?

— Linişte, tovarăşe colonel.

— Dacă se întâmplă ceva, sună-mă aici.

Căpitanul Codru depuse, încet, receptorul în furcă, de parcă i-ar fi fost frică să nu se spargă. Convorbirea avu darul să-i sporească îngrijorarea. Colonelul Ionaşcu era locţiitorul comandantului Marii Unităţi şi dacă se deplasase până la un pichet, noaptea, – pichetul comandat de căpitanul Drumaru – aceasta confirma ceea ce bănuise cu mult mai înainte: că era vorba de un caz ieşit cu totul din comun.

În anii de când se afla pe frontieră, în calitate de comandant, nu pentru prima dată pichetul său era în alarmă. Dar pentru prima dată se întâmpla să fie alertate absolut toate pichetele. Aceasta îi întărea convingerea că infractorul, respectiv spionul despre care fusese informat că va încerca să treacă eventual prin raionul său, era unul dintre cei mai periculoşi. Constatarea aceasta îl emoţiona în şi mai mare măsură. Îl emoţiona, fiindcă pichetul care va avea şansa să prindă pe spion sigur va fi felicitat şi, probabil, decorat, dar îl şi îngrijora, fiindcă în cazul în care, în ciuda măsurilor de pază sporite, spionul izbutea să treacă dincolo, consecinţele puteau fi dintre cele mai grave.

Căpitanul Codru avea încredere în calităţile morale ale grănicerilor săi. Încrederea aceasta nu se baza doar pe convingeri subiective, ci era rezultatul unor succese repurtate, recunoscute ca atare şi de către superiorii săi – motiv pentru care era apreciat ca cel mai bun comandant de pichet. Da, avea oameni tot unul şi unul, se putea bizui pe ei că nu-l vor face de ruşine, totuşi îngrijorat era. Şi cum să nu fie, de vreme ce de data asta nu era vorba de prinderea unui infractor oarecare, ci de un spion extrem de periculos.

Raionul de pază al pichetului pe care îl comanda nu se afla pe „drumul” obişnuit al acelora care încearcă să treacă fraudulos frontiera, deşi terenul era, în general, deluros. Dar, în ciuda reliefului accidentat, deci tentant pentru infractori, aceştia îl ocoleau, pe de o parte, fiindcă se zvonise că era greu de trecut, din cauza vigilenţei grănicerilor, iar pe de alta, fiindcă, tocmai datorită terenului, cam sălbatic şi nu prea ospitalier, prezenţa unui străin trezea imediat suspiciunile localnicilor, care se grăbeau să anunţe pichetul.

Cunoscând toate acestea, în mod normal, căpitanul Codru n-ar fi trebuit să fie neliniştit. Dar, fiindcă nu era vorba de un infractor oarecare, nu izbutea să se păstreze calm.

Ajungând la această concluzie, căpitanul Codru îşi aprinse o ţigară. Trăgând cu sete din ea, se întrebă, de ce un spion, experimentat şi periculos, alesese, ca să fugă din ţară, o cale atât de anacronică: trecerea frauduloasă a frontierei? Pe de altă parte, dacă spionul era cunoscut de către contraspionaj, de ce nu fusese arestat înainte de a ajunge în zona de frontieră?

„Ceva nu-mi este clar în toată tevatura asta, îşi mărturisi vorbind aproape tare.

Pe urmă se gândi la telefonul pe care îl primise de la colonelul Ionaşcu. De ce îl sunase tocmai pe el? Dar oare numai pe el îl sunase? Chemă la telefon pichetul „Cio-cârlia”. Nu, „Ciocârlia” nu fusese deranjată de Ionaşcu. Asta ce putea să însemne? Nimic altceva decât că Ionaşcu era informat că spionul va încerca să treacă prin raionul de pază al pichetului pe care îl comanda el, Codru.

„Să încerce dacă îi dă mâna!” îşi vorbi din nou tare.

În general, căpitanul Codru nu era superstiţios. Îi era însă frică de ghinion. Mai precis, îi era frică de întâmplare. Întâmplarea jucase în viaţa sa, în câteva rânduri, un rol nefast, şi din cauza aceasta prinsese frică de ea. Proverbul „nu aduce anul ce aduce ceasul” şi-l explica tot prin rolul pe care îl poate juca întâmplarea în viaţa unui om. Era o teamă iraţională, recunoştea, dar nu şi-o putea învinge. Şi nu şi-o putea învinge mai ales acum, când aştepta. E drept, oamenii aflaţi în serviciul de pază în ceasul acela de noapte erau tot unul şi unul: e drept, fuseseră avertizaţi; e drept, cu toţii erau dornici să-l aresteze pe spion; totuşi, întâmplarea este de obicei atât de stupidă! Şi apoi, era noapte, norii ascunseseră luna, vântul sufla dintr-o direcţie neprielnică – dinspre vecini spre interior – iar acela care intenţiona să treacă – spionul – era un individ neobişnuit de periculos… Bine, dar şi el luase măsuri speciale. Datorită acestor măsuri, paza în raionul pichetului era în mod excepţional asigurată. Nu, în niciun caz nu avea motiv să fie îngrijorat. Totuşi, întâmplarea, afurisita întâmplare… Şi, o clipă, i se năzări că aude pocnetul unui pistol de semnalizare. Imediat însă îşi dădu seama că se înşelase. Nu se auzea decât vântul, care vuia, ca în plină iarnă.

„Dar mai potoleşte-te odată, blestematule!”

Şi, cuprins de o furie iraţională, izbi cu pumnul în masa de brad, care îi servea drept birou. Se ruşină imediat şi, oftând, se lungi pe patul de campanie. Vântul se înteţi brusc şi căpitanul Codru, tot ascultându-l, la un moment dat avu senzaţia că trainica clădire a pichetului este ridicată în aer şi că, purtată pe sus, asemenea unui balon, pluteşte spre întinsul ţării vecine. Era foarte plăcută călătoria într-un asemenea vehicul, mai plăcută decât cu avionul, fiindcă nu auzea zgomotul motoarelor, nu auzea decât vântul care fluiera ca o reptilă uriaşă. Da, era plăcut, deocamdată era plăcut, dar nu avea să mai fie aşa în momentul în care ciudatul vehicul – pichetul – va ateriza în ţara vecină, şi grănicerii îl vor aresta, învinuindu-l de trecere frauduloasă a frontierei.

Sări în picioare. O clipă-două îl furase, de bună seamă, somnul. Acum, treaz, se bucura că pichetul se afla pe locul său. Era o bucurie puţintel cam ridicolă, dar nu se prea sinchisi, în aşa măsură se speriase în vis.

Telefonul sună din nou.

— Nimic, Codrule?

— Nimic, tovarăşe colonel.

— Bine!...Noroc!

Aşteptarea creştea în el, ca nisipul într-o clepsidră. Poate că, totuşi, spionul nu va încerca să treacă tocmai pe la el. Se îndreptă spre uşă, hotărât. Voia să privească macheta cu relieful raionului subunităţii sale, spre a încerca să ghicească locul pe unde eventual ar putea să treacă spionul, dar, când ajunse la uşă, renunţă. Cunoştea pe dinafară raionul. Chiar fără să închidă ochii, îl vedea, într-o privire panoramică, aşa cum i se întâmplase să vadă, şi casa, şi pe ai lui atunci când l-a furat Dunărea, şi când numai puţin a lipsit să se înece. Îl trăgea curentul la adânc, el ţinea ochii deschişi, fără să-l usture, şi vedea, acolo, în apă: casa, ograda, fântâna cu jghiabul din care tocmai se adăpa mânzul lor Roibuleţ. Înghiţea mereu apă, ştia că are să moară, dar nu se zbătea – nu-i venea în minte – fiindcă nu înceta să se mire cum de era posibil să vadă sub apă, într-o singură imagine panoramică, şi casa, şi fântâna, şi mânzul, şi pe ai lui, şi pe domnul Tase, brutarul, şi uliţa mare a satului pe care tocmai trecea, şchiopătând, nenea Gurău, vătăşelul. Da, pe toate le vedea, dintr-o dată şi, privindu-le, cu uimire şi duioşie, simţea, cum îi dau lacrimile de părere de rău: că le vedea pentru ultima oară, fiindcă acuşi-acuşi se va îneca. (Nu se înecase. Cineva îl salvase, un pescar, parcă moş Dimofte.)

Întocmai, ca atunci, vedea acum, parcă aievea, raionul de pază al pichetului. Nu, infractorul nu va putea trece, Toate căile de acces spre fâşia arată fuseseră blocate prin posturi de observare, abil mascate. Prin oricare din aceste căi ar încerca, sigur că avea să fie prins. Iar prin alte locuri, mai puţin accesibile, spionul putea trece numai dacă era de prin partea locului şi cunoştea văile şi viroagele, cu alte cuvinte, contorsionata configuraţie a terenului. O asemenea ipoteză era însă exclusă. Dar cine îi putea garanta că spionul nu se afla de mai multe zile în zona de frontieră şi că nu trecuse dinadins până acum, ca să studieze în prealabil terenul şi să se familiarizeze cu itinerarele patrulelor grănicereşti?

Imposibil!… Da, era imposibil ca spionul să se afle în raionul de pază al pichetului fără ca oamenii săi să nu-l fi dibuit până acum. Dar, chiar dacă, prin absurd, aşa stăteau lucrurile, spionul tot n-a putut să-şi dea seama cum anume era organizată paza raionului. Zilnic schimbase itinerarele patrulelor, locurile de pază ale posturilor fixe.

„Nu trebuie să-mi fac griji, îşi spuse. Am luat toate măsurile posibile ca să închid direcţiile ce ar putea favoriza deplasarea infractorului spre fâşie. Dacă va încerca pe la mine, sigur că îl vom prinde. Nu va scăpa el lui Detunatu!”

Detunatu! Cel mai dibaci, dar şi cel mai norocos dintre grănicerii pe care îi avea în subordine. Pe cei mai mulţi infractori Detunatu îi prinsese. Ce mai buldog şi De- tunatu ăsta! Îşi aminti ce impresie proastă îi făcuse Detunatu atunci când i-l trimisese compania. Un păsărilă molâu şi cam adormit. Privirea inexpresivă a unor ochi de culoare, poate, gri; un nas enorm; bărbie proeminentă; buze subţiri, care păreau şi mai subţiri din cauza bărbiei, ca de vrăjitoare; gât lung, ridicol de lung, parcă de caricatură; picioare încălţate cu bocanci, probabil cel mai mare număr aflat în magazia de efecte a regimentului. Impresia aceasta şi-o făcuse despre Detunatu în ziua în care îi fusese trimis la pichet. Dar impresia defavorabilă a fost, întrucâtva, atenuată când l-a auzit vorbind. Avea o voce caldă, plăcută, baritonală. Ascultându-l, îşi spusese că Detunatu avea o voce foarte potrivită de crainic la radio.

Poate că de aceea primele cuvinte pe care i le-a adresat au fost acestea:

— Câte clase ai, Detunatu?

— Opt, tovarăşe căpitan.

— Admiterea de ce n-ai dat-o?

— Am dat-o, dar m-au picat.

— Se mai întâmplă.

— N-a fost nicio întâmplare, tovarăşe căpitan. N-am fost pregătit mai de loc. Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi vâră în traistă, spune proverbul. Eu m-am prezentat cu traista goală, sperând că cei din Comisie îmi vor face hatârul să mi-o umple. M-am înşelat.

Sinceritatea ostaşului îi merse la inimă şi făcu eforturi să se elibereze de impresia neplăcută pe care i-o stre- curase în suflet fizicul deloc agreabil al lui Detunatu.

În zilele următoare, Detunatu deveni „bobocul cu probleme”. De fapt, o singură problemă, şi nu prea importantă, dacă ţinea seama că se întâmplase ca şi alţi „boboci” să fie frământaţi de ea. A luat cunoştinţă de „problema lui Detunatu” în ziua în care acesta, pentru prima dată a trebuit să plece singur în serviciu:

— Îmi permiteţi să raportez, tovarăşe căpitan: Îmi este frică să plec singur în misiune.

— Dar celorlalţi cum de nu li-e frică, Detunatu?

— Brava lor! Mie însă mi-e frică. Ziua, mă duc şi până la capătul pământului; dar acum, noaptea, zău, tovarăşe căpitan, că mi-e tare, tare frică.

— Dacă am înţeles bine, ţi-e frică de întuneric. Precum copiilor, Detunatu. Felicitările mele. Aşa grănicer, mai zic şi eu! îl ironiză, neputându-şi inhiba iritarea. Pe urmă, regretând, cu bunăvoinţă: Să ştii, am mai avut asemenea cazuri. Până la urmă, băieţii s-au obişnuit cu serviciul de noapte. Sunt sigur că şi tu te vei obişnui.

— Acelora nu li s-a întâmplat ceea ce mi s-a întâmplat mie.

— Şi, mă rog, ţie ce ţi s-a întâmplat?

— Am să vă spun eu. Altă dată. Dacă aud ei…

Şi nu mai continuă, stânjenit.

— Înţeleg! Ceva personal…

— Nu de asta, tovarăşe căpitan. Dar dacă vă spun acum, s-ar putea să li se facă şi lor frică.

Şi arăta către grănicerii care se aflau de faţă.

— Bine!… Atunci ai să-mi povesteşti altă dată. La noapte, însă, să ştii, mergem împreună în misiune.

Au plecat noaptea. L-a lăsat pe Detunatu să meargă înainte, urmându-l de la distanţă, de la o distanţă care, puţin câte puţin, s-a mărit, încât, la un moment dat, Detunatu, ca să se încredinţeze că nu fusese lăsat singur, se oprea să asculte, şi nu pornea mai departe decât atunci când auzea paşii căpitanului, fiindcă de văzut, din cauza întunericului, în niciun caz nu-l putea vedea.

— Ei? A mers greu? îl întrebă când se întoarseră la pichet.

— Nu prea mi-a fost frică. Dar numai fiindcă vă ştiam pe dumneavoastră în spatele meu.

— Mâine noapte ai să pleci singur.

— Am să plec, n-am încotro!

Şi oftă atât de zgomotos, încât oftatul păru mai curând geamăt. Pe urmă, cu voce rugătoare şi privindu-l cu ochii lui gri, care exprimau frică, umilinţă, rugăminte, parcă toate la un loc: Tovarăşe căpitan, nu s-ar putea să mă trimiteţi înapoi la companie? Să raportaţi că mi-e frică şi să trimită pe altcineva, unul care nu-i iepure ca mine. Că de frica ticăloasă ce s-a cuibărit în mine n-am să mă vindec niciodată.

— Ba ai să te vindeci, Detunatu! Ai să te vindeci, aşa cum s-au vindecat şi alţii.

Şi, într-adevăr, Detunatu s-a vindecat. Nu dintr-o dată, bineînţeles. Dar după o lună, din iepure, cum singur se caracterizase, deveni un grănicer de nădejde, de fapt, cel mai bun dintre toţi. Cel mai bun, dar şi cel mai „norocos”, după opinia celorlalţi care, într-un fel, îl invidiau. Parcă era un făcut: cei mai mulţi dintre infractorii care încercaseră să treacă frontiera prin raionul de pază al pichetului, de Detunatu fuseseră prinşi. Cât de mare fusese „norocul” său o dovedea faptul că, în decurs de două luni, îi fuseseră acordate douăzeci de zile de permisie, drept recompensă pentru reţinerea unor indivizi care, încercând să fugă peste graniţă, voiau de fapt să scape de răspunderea penală pentru infracţiuni comise anterior.

„Cred că nici de data asta norocul nu-l va ocoli!” îşi spuse căpitanul Codru, aproape convins că, în cazul în care spionul va încerca să treacă, tot Detunatu va fi acela care avea să-l aresteze.

Telefonul sună din nou.

„Trebuie să fie tot Ionaşcu” îşi spuse ridicând recepto-rul. Dar se înşela. Era Ioana, soţia lui

— Ce s-a întâmplat, Ioana?

— Nu s-a întâmplat nimic. Dormeai cumva?

— Numai de somn nu-mi arde mie acum. Tu de ce nu dormi?

— Am dormit până mai adineaori, când m-am trezit din cauza visului.

— Ai visat urât? Ce vrei! Nu putem avea totdeauna numai vise frumoase.

— Dimpotrivă, am avut un vis foarte frumos.

— Da? Şi ce ai visat?

— Am visat că ne-am mutat cu casa la oraş…

— Frumos vis! Şi în orice caz, realizabil, replică el puţin mâhnit, fiindcă înţelesese unde bate Ioana.

— Ar fi şi timpul, Marine!… Ar fi şi timpul…

— Ştii, Ioana, că nu depinde de mine, se strădui el să se păstreze calm.

— Ştiu, dragă, ştiu. Te rog, nu te enerva.

— Dar nu mă enervez, protestă el doar din vârful buzelor, fiindcă ştia că pe Ioana niciodată nu izbutea s-o păcălească.

— Acum te las, Marine. Serviciu uşor.

— Somn uşor, Ioana!

Puse receptorul în furcă. Iritarea însă nu-i dispăru imediat. Tocmai acum îşi găsise Ioana să-i facă reproşuri Probabil că şi visul fusese doar un pretext. De fapt, ea era convinsă că el nu se zbătea în suficientă măsură să obţină mutarea la oraş.

În definitiv, el îşi făcuse stagiul pe frontieră. Era timpul să fie înlocuit de altul mai tânăr. Timp de zece ani avusese parte numai de pichete izolate, adevărate sihăstrii Trei ani la graniţa de nord, şapte la acest pichet. Locuia cu familia în sat. Sat? Oare se puteau numi sat cele câteva aşezări? Cândva fusese, într-adevăr, sat. Acum, din satul de altădată nu mai rămăseseră în picioare decât douăzeci de case. Toate celelalte fuseseră dărâmate de foştii lor proprietari, înainte de a se muta la oraş, ca să vândă, celor interesaţi, cărămizile, materialul lemnos, tabla sau olanele de pe acoperişuri. Scăpaseră, nevătămate, doar cele douăzeci de case ce mai alcătuiau aşezarea omenească denumită, foarte potrivit, Ceaunu.

În urmă cu şapte ani, când s-a însurat cu Ioana, căpitanul Codru ar fi protestat dacă cineva i-ar fi spus că soţia sa nu este cea mai frumoasă femeie din regiune. Convingerea lui se datora, în primul rând, faptului că Ioana, până a nu se mărita, făcuse tot ceea ce se pricepuse ca să fie băgată în seamă de el, Codru, noul comandant al pichetului, iar în al doilea, fiindcă venea de la altă frontieră aflată în codrii din nordul ţării, unde, timp de şase luni – atâta ţinea acolo iarna – rămânea izolat în munte, la pichet. Trei ani fusese comandantul acelui pichet. Trei ani de serviciu greu, fiindcă raionul pichetului era format din codri bătrâni, din scurmături, din spinări de munţi şi din prăpăstii… Da, de serviciu greu, mai ales din cauza lui Toni, a faimosului bandit Toni, de nenumărate ori încolţit de grăniceri şi de trupe M.A.I., dar tot de atâtea ori izbutind să scape, ca prin minune. Pe urmă, după ce Toni a fost împuşcat, la puţină vreme, i s-a aprobat căpitanului cererea şi a fost mutat.

Când a venit să locuiască în sat, aici s-a simţit fericit. I se păruse că după trei ani petrecuţi, parcă în afara lumii, în sfârşit, reintrase în ea. Acolo, la pichetul din munte, se întâmpla să treacă şi luni fără să vadă, cu excepţia ostaşilor săi, un chip de om. În schimb, întâlnea, când executa controlul posturilor de pază, urşi, mistreţi, lupi, căprioare. De aceea, după ce a fost mutat şi a venit să locuiască în Ceaunu – pe atunci locuitorii lui încă nu începuseră să-l părăsească – toţi bărbaţii şi toate femeile i se păreau de o frumuseţe neasemuită. Toate femeile, dar mai frumoasă decât toate, Ioana, fetişcana cu cosiţe blonde care, în niciun caz nu se afla mereu în curte doar din întâmplare, făcându-şi cine ştie ce de lucru, de fiecare dată când el, comandantul, pleca la pichet sau când se înapoia de acolo.

Mai târziu, după ce s-au luat, Ioana i-a mărturisit:

 „Ştii, când te vedeam trecând călare pe Zamfir, ţinându-te în şa drept şi mândru, îmi păreai frumos ca un erou dintr-un film, şi tare mult îmi doream să fii bărbatul meu”.

Trecuseră de atunci şapte ani. Trecuseră repede primii cinci, mai greu ultimii doi, de când începuseră discuţiile cu Ioana.

— Toţi pleacă, Marine. Am auzit că se mută şi Dră-gănescu.

— Da? Se mută? Unde?

— La Oneşti. L-a chemat tată-său, care lucrează acolo, nu ştiu la ce fabrică.

— Aşa se întâmplă: dacă unul ajunge la oraş, trage după el toate neamurile.

— Numai noi rămânem în văgăuna asta.

— Nu-ţi place? Doar aici te-ai născut, Ioană.

— Şi cei care au plecat tot aici s-au născut. Aminteş-te-ţi cum arăta satul când ai venit, şi cum arată astăzi.

— Mda!… Una câte una au plecat multe familii. Dar lasă că n-au să ne apuce anii de pensie tot aici.

— Atâta ar mai lipsi. Copila creşte, trebuie dată şi ea la o şcoală mai ca lumea. Şi apoi noi suntem încă tineri. Ce, n-avem dreptul să ne trăim viaţa şi altfel? Aici, nici tu teatru, nici tu operă, nici tu cinematograf. Nimic decât amărâtul ăsta de radio.

— Dar filmele…

Ce-i drept însă, doar câteodată poposea caravana şi la ei în sat. Când se întâmpla acest eveniment, Filip, responsabilul cooperativei, se urca pe un dâmb, ducea palmele la gură şi începea să strige:

„Atenţiune!… Atenţiune!… Deseară film”.

Îl auzea întreg satul, mai exact ceea ce mai rămăsese din satul de altă dată…

Căpitanul Codru tresări, gândurile se călătoriseră departe. Se întâmplase ceea ce se întâmpla, de altfel, foarte rar, prin meleagurile acelea. Pentru câteva minute – ştia din experienţă că nu pentru mai mult – vântul încetase brusc. Bănuia ce se petrecea dincolo, în dormitorul comun. Liniştea îi trezise pe oameni din somn şi acum se foiau sub pături. Şi doar unii dintre ei abia dacă apucaseră să fure o oră de somn. Dar oare cât era ceasul? Două. Noaptea aproape trecuse; Dum- nezeule, oare nici în noaptea aceasta nu avea să se întâmple nimic?

În clipa următoare, vântul iarăşi începu să sufle, iar clădirea pichetului, asemenea unei nave aeriene, să navigheze din nou prin noaptea parcă dinadins de tăciune, ca să-l favorizeze pe spion. Brusc i se făcu somn. Dar, fiindcă nu voia să doarmă, şi pentru ca somnul să se sperie şi să fugă, sună „Aurora”. Îi răspunse căpitanul Fărcăşanu.

— Ce se aude la tine, Fărcăşanule?

— Nimic! Linişte. Dar la tine?

— De asemenea.

— Atunci de ce m-ai sunat?

— Ca să ştiu cum stai.

— Acuma chiar că stau prost, fiindcă m-ai trezit din somn.

— Ai putut să dormi? se miră el.

— De ce nu?

— Fiindcă eu n-am închis un ochi.

— Treaba ta. În ceea ce mă priveşte, sunt englez.

— Da, eşti calm! Şi te invidiez.

— Apropo, m-a chemat şi pe mine Ionaşcu. Ascultă-mă, până la urmă va ieşi apă de ploaie.

— Vrei să spui că spionul va trece?

— Vreau să spun că noi îl aşteptăm aici, şi el o s-o tulească cine ştie pe unde.

— Nu cred. De altfel au fost alarmate toate pichetele.

— Dacă nu crezi, atunci lasă-mă să dorm. Mi s-a făcut din nou somn.

— Te las!… Te las!… Somn uşor şi iartă-mă că te-am deranjat.

Dar în clipa în care puse receptorul în furcă, telefonul sună.

— Alo! Cine-i?

— Soldatul Vulpe Ilarion. Raportez: în dreptul repe- rului „Găluşca”, am descoperit urme pe fâşie.

— Ce fel de urme?

— Proaspete, tovarăşe căpitan.

— Nu asta mă interesează, ci direcţia. Înspre sau dinspre raionul de pază al pichetului nostru?

— Dinspre, tovarăşe căpitan.

— Mă deplasez imediat într-acolo. Trânti receptorul în furcă şi murmură necăjit: Şi totuşi spionul a trecut! Tocmai pe la mine şi-a găsit să treacă.