Abia am apucat să ciocănesc şi uşa s-a deschis imediat de parcă stăpîna casei, aver­tizată, m-ar fi aşteptat de partea cealaltă.

— Bună seara! Mi s-a spus că la dumneavoastră...

— Intră!.... Intră odată, domnule! mă întrerupse gazda cu ton nerăbdător ca şi cînd explicaţia i s-ar   fi părut inutilă.

Fără să ia mîna de pe clanţă stătea cu spatele re­zemat de perete, cu trupul ascuns pe jumătate înapo-ia uşii. Am păşit în antreiaşul minuscul, cumva stîn-jenit, cumva neliniştit, străduindu-mă cît mai neob­servat să-mi dau seama cum arată stăpîna casei, căreia venisem să-i cer găzduire pentru o noapte. La lumina puţină — lampa ardea în cealaltă încăpere  — vedeam o femeie înaltă, mult mai înaltă decît mine, care, dacă ţineam seama de părul cu desăvîr- şire alb, era fără îndoială bătrînă. De altfel, culoarea părului părea a fi singurul indiciu de bătrîneţe. Fiindcă, pe cît era de înaltă pe atît era de dreaptă     şi de suplă. Pe de altă parte, nici vocea nu era a   unei femei în vîrstă.

Cum mă văzu trecînd pragul, închise uşa înapoia mea, încuind-o. Şi, în aceeaşi clipă, cîinele din curte începu să urle. Avea o voce răguşită şi împuţinată, ca la dulăii foarte bătrîni.

— Poftim! iarăşi a început. De cap să-ţi fie, măi Pluto! Auzi, de cap să-ţi fie!

Am înţeles că blestemul era adresat cîinelui şi am zîmbit, fiindcă fusese rostit nu cu supărare, ci mai curînd ca un fel de dezmierdare.

Dar ceea ce s-a întîmplat după aceea a făcut să-mi piară pînă şi cel din urmă dram de bună dispoziţie. Bătrîna, care între timp mă invitase s-o urmez, se întoarse brusc, descuie uşa, o deschise şi adresă cîinelui acelaşi blestem, care mai ales acum sună a dezmierdare.

— De cap să-ţi fie, măi Pluto! Pricepi, de cap    să-ţi fie!

Cîinele, auzind vocea stăpînei sale, schelălăi de bucurie; pe urmă începu din nou să urle.

„Ciudată femeie! mi-am zis. Nu cumva....” Şi     nu îndrăznii să formulez nici măcar în gînd bă-nuiala.

— Poftim, domnule! Poftim!

Am trecut pragul. Încăperea era un fel de sufra­gerie. O masă la mijloc, prea mare, care ocupa aproape tot spaţiul. Şase scaune tapiţate în jurul mesei. Un bufet demodat şi nu de o calitate deose­bită. Sub cele două ferestre, un divan cu tapiţerie decolorată. Pe masă, în mijloc, ardea o lampă de alabastru cu un picior înalt de aproximativ treizeci de centimetri.

— Ia loc, domnule! mă invită fără să mă pri­vească, ducîndu-se la rîndul ei să stea pe un colţ al divanului.

M-am aşezat pe un scaun, oarecum stînjenit, căin- du-mă în gînd că avusesem neşansa să dau de o gazdă atît de ciudată. Totodată eram furios pe necu­noscutul întîlnit mai adineauri pe uliţă, pe care întrebîndu-l unde aş putea găsi adăpost pentru o noapte, îmi răspunsese fără nici un fel de ezitare:

— În satul ăsta al nostru, dumneavoastră, care sînteţi om de la oraş, nu v-aţi putea simţi bine decît la învăţătoare.

— Dar are să vrea să mă primească?

— Cum să nu! Cum să nu! Dumneaei primeşte  pe toţi drumeţii.

— Şi unde stă învăţătoarea?

— Priviţi, casa aceea de pe colină, unde se vede lumina.

Pe urmă, după ce îmi arătase casa, îşi văzuse de drum.

Ceea ce numise necunoscutul o colină, de fapt nu era decît un tăpşan ceva mai ridicat.

Aşa se face că acum stăteam pe unul din cele şase scaune tapiţate, străduindu-mă să-mi dau seama, cît mai bine, cum arăta la faţă bătrîna mea gazdă. Dar nu am avut timp. Sau, mai precis spus, în acelaşi timp cînd înregistram reacţiile de pe chipul ei, tot atunci luam cunoştinţă şi cum arăta: era, într-ade- văr, bătrînă, la vreo şaizeci şi cinci de ani. Poate chiar mai mult. Părul cu desăvîrşire alb, lins şi   strîns la spate într-un coc. În ciuda vîrstei, după      cît îmi puteam da seama, chipul slab se păstrase neted, fără riduri. Doar bărbia ascuţită şi colţurile gurii căzute dezvăluiau, fără nici un fel de dubiu, vîrsta. Ochii pătrunzători, de o culoare nedefinită  din cauza luminii puţine, priveau trist. De fapt,   mult mai tîrziu mi-am dat seama că în mod obişnuit priveau aşa. Cercetîndu-mă, ei exprimau uimire şi, aş zice, panică. Din cauza panicii, sau, mai precis,    a ceea ce luam eu drept panică, chipul îi deveni dintr-o dată alb, iar buzele începură uşor să-i tre­-mure aşa ca la copii cînd sînt gata să plîngă.

,,Ciudată fiinţă”! mi-am zis din nou, aproape ho- tărît ca, în pofida orei înaintate, sub un pretext oarecare, să plec neîntîrziat şi să caut adăpost la       o altă casă.

Dar cu adevărat ciudată fu purtarea ei imediat după aceea. Părăsind divanul, cu o sprinteneală ui­mitoare pentru vîrsta ei, veni lîngă mine. Luă lampa de pe masă şi, ridicînd-o deasupra capului meu, îmi cercetă chipul cu o privire îndurerată cum nu mi-a mai fost dat să întîlnesc vreodată. O clipă, două         

Deşi mă simţeam tare prost, vreau să spun, deşi     mă simţeam tare jenat de acest examen care mi se părea că se prelungea nefiresc, nu eram capabil      să-l curm în vreun fel. Într-o atitudine cu desăvîr- şire pasivă aşteptam ca bătrîna să se sature privin- du-mă. În schimb, mă străduiam să înţeleg ce se petrece cu ea. Şi acum abia mi-am dat seama cu adevărat cît de mîhniţi îi erau ochii. Priveau trişti, dar, în acelaşi timp, cu un fel de aviditate nepoto-lită. Da, nu era curiozitate. Era aviditate. Cu atîta aviditate, încît nici nu-şi aminteau să mai clipească.

,,De ce s-o fi uitînd aşa la mine? Parcă nu se mai satură să mă privească!”

Cu aceste cuvinte tîlcuii constatarea pe care o făceam.

În sfîrşit, după nu ştiu cît timp, de fapt nu ştiu dacă a durat mai mult de cinci minute, bătrîna   aşeză din nou lampa pe masă. Oftă, apoi cu o voce abia auzită, sfîrşită parcă, îmi spuse:

— Ţi-o fi foame, domnule. Să-ţi dau ceva să pui în gură!

— Nu, mulţumesc! Am mîncat la cooperativă. În schimb, sînt tare, tare obosit. Vă rog să-mi arătaţi unde aş putea să mă întind puţin.

— Nu se poate, domnule! Trebuie să mănînci ceva. Nu s-a întîmplat încă să-mi treacă cineva pra­gul fără să-l ospătez. Dacă zici că ai cinat, o cană   cu lapte înainte de culcare este ceva cum nu se  poate mai nimerit.

Şi fără să ţină seama de refuzul meu repetat, dispăru din cameră. Se întoarse curînd cu o tăviţă din material plastic. Pe tăviţă, o cană mare cu lapte şi într-o farfurioară cîteva felioare de pîine de casă.

— Poftim! Ospătează-te, domnule!

Pe urmă, ridicînd fitilul lămpii, ca să facă lumina mai mare, se duse să-şi reia locul de pe divan. De acolo continuă să se uite la mine cu aceeaşi avidi­tate. Şi abia acum am înţeles că ţinuse să mă ospă­teze nu atît pentru a nu încălca datina, ci ca să aibă prilejul să mă mai privească.

O minţisem. Nu mîncasem nimic şi-mi era o foame de lup. Laptele rece era dulce şi pîinea de casă minunată. Constatînd aceasta după prima îmbucătură, cît ai clipi din ochi am înfulecat totul.

— Vezi că ţi-a fost foame! mă mustră ea. Să-ţi mai dau?

— Nu, mulţumesc!

— Lasă că ai să-mi mulţumeşti după aceea.

Dispăru din nou şi se înapoie cu o tavă mai mare. Într-o farfurie o bucată de slănină afumată. Alături, un codru de pîine, o ceapă şi o solniţă.

— Mănîncă, domnule, ca lumea. Poftim!

Îndemnul sună aproape vesel. Şi din nou am înţe­les că bătrîna era bucuroasă fiindcă foamea mea îi da un nou prilej să mă mai privească.

Am început să mănînc. De cîte ori mă uitam la    ea îi întîlneam privirea. Avidă, dar tristă, îndure- rată. Nu-mi punea nici o întrebare, nu părea cu­-rioasă deloc să afle cine sînt şi cum de am ajuns      în satul lor, noaptea. La rîndul meu, tăceam, inca­pabil să leg o conversaţie cu bătrîna aceasta atît      de ciudată, care ar fi fost în stare să mă îndoape  toată noaptea numai ca să aibă prilejul să se uite      la mine.

Poate că aş fi sfîrşit prin a descoperi singur ex­plicaţia, dacă de la început purtarea ei nu mi s-ar     fi părut neobişnuită. Mai întîi, faptul că, deschizîn- du-mi uşa larg, se ascunsese pe jumătate înapoia acesteia. Pe urmă, blestemul adresat cîinelui cu     ton de alintare. În fine, contemplaţia mută şi îndu­rerată. Toate acestea — şi trebuie să precizez că şi urletul continuu al dulăului a avut partea lui de contribuţie — au făcut ca, ignorînd explicaţia cea adevărată, să caut, fără să izbutesc bineînţeles, o alta, tot atît de stranie ca şi întreg comportamentul bătrînei.

Mîncam fără poftă, deşi îmi era tare foame, ascul- tînd urletul neobosit al cîinelui. Între timp, începuse să plouă. Ploua cu stropi mărunţi şi deşi, dar fără grabă, cu un fel de îndîrjire încăpăţînată. Cînd nu urla cîinele, auzeam zgomotul ploii care mi se pă­rea mai curînd susurul unei ape năvalnice de munte.

— Mulţumesc pentru masă!

Bătrîna tresări, ca şi cînd aş fi smuls-o din cine ştie ce gînduri grele şi încîlcite, apoi clipi des — ea, care aproape nu clipea deloc — şi cu o voce iarăşi parcă sfîrşită, îmi răspunse:

— Să-ţi fie de bine, domnule. Apoi cu alt ton, îndurerat, de parcă îi părea tare rău: acuma, fără îndoială, vrei să te odihneşti.

— Aş vrea! Sînt tare obosit.

— Mda!

Oftă şi se ridică în picioare. Am făcut şi eu           la fel.

— Mai aşează-te un pic pînă strîng masa.

M-am executat. Cînd se reîntoarse din bucătă­-   rie, de data asta fără tavă, cîinele, care între timp contenise, începu din nou să urle.

— Ce-o fi avînd de urlă aşa? am întrebat mai   mult ca să spun ceva.

— Cine, Pluto? Aşa urlă el cînd plouă. O fi săracu’ reumatic şi urlă fiindcă îl dor ciolanele lui bătrîne. Căci e bătrîn, tare bătrîn, domnule dragă.

Apoi, luînd de pe masă lampa, îmi spuse:

— Urmează-mă, domnule!

Şi o porni înainte.

M-am luat după ea. Am trecut mai întîi printr-un fel de holişor, pe urmă am intrat într-o cameră care mirosea a levănţică, mobilată cu un pat de bronz, apoi am deschis uşa unei alte odăi.

— Iată, asta este camera în care vei dormi dum­neata.

Şi ridică din nou lampa deasupra capului meu,    ca să mă privească pentru ultima oară, înainte de       a ne despărţi.

— De ce mă priviţi aşa am întrebat-o aproape involuntar.

Continuă să se uite, pe urmă fără să-mi răspundă la întrebare îmi spuse:

— Atunci, noapte bună! Comutatorul e aici, în dreapta uşii.

— Aţi spus comutatorul?

— Da, comutatorul. Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Casa are instalaţie electrică. Eu însă prefer lampa. Din cauza ochilor. Lumina becului mă supără.

Fu acesta un nou prilej de uimire. Casa avea in­stalaţie electrică şi cu toate acestea stăpîna ei prefera lampa, fiindcă suferea de ochi. Dar cum puteam crede că lumina puţină şi difuză a fitilului îmbibat  cu petrol ar putea face mai puţin rău unor ochi bolnavi decît electricitatea? Era şi aceasta încă o dovadă a ciudăţeniei bătrînei mele gazde.

— Noapte bună!

— Noapte bună! i-am răspuns urmărind-o cu privirea cum se depărta, înaltă şi dreaptă, cu mersul ei sprinten, care nu trăda deloc vîrsta.

Cînd n-am mai văzut-o, am intrat în odaia ce     îmi fusese destinată şi am răsucit comutatorul. Becul cu puţine lumini îşi împrăştia timid razele de sub anacronicul abajur confecţionat din mătase roşie, abia luminîrtd covorul şi nici pe acela în întregime. Ceva mai departe jucau penumbre. În schimb, spre peretele unde se găsea patul, era aproape întuneric. Între cele două ferestre se afla o consolă demodată, cu o oglindă deasupra, nu mai puţin demodată. Mai era în cameră un scrin cu nişte fotografii înrămate  pe el, dar, din cauza luminii puţine şi a miopiei   mele, nu distingeam dacă ele reprezintă chipuri de femei sau de bărbaţi.

Patul, un pat tot demodat, cu tăblii din lemn de nuc, altădată lustruit, dar acum scorojit şi înnegrit era pregătit, de parcă stăpîna casei ar fi ştiut că aveam să vin să-i cer adăpost. Aşternutul impecabil de curat mirosea a levănţică.

Cu un oftat de uşurare m-am aşezat pe marginea patului. Şi abia acum mi-am dat seama cu adevărat cît de trudit eram. M-am dezbrăcat în grabă, cu  ochii micşoraţi de somn şi m-am vîrît în aşternut.  Cu mîinile sub cap, aşa cum obişnuiesc, am închis ochii. Cred că eram pe punctul de a adormi cînd     am auzit uşa de la intrarea casei deschizîndu-se cu un scîrţîit.

„La ora asta bătrîna primeşte vizite!” m-am   mirat.

Dar în clipa următoare am auzit paşi în ogradă. Involuntar am sărit din pat şi m-am repezit la fe­reastră. Am apucat să văd pe gazda mea îndreptîn- du-se cu pasul ei deloc bătrînesc spre poartă, ur- mată de un cîine mare cum nu-mi mai fusese dat niciodată să văd. Deschise portiţa, şi în clipa urmă­toare dispăru în bezna nopţii de pe uliţă.

„Unde s-o fi dus bătrîna la o oră atît de tîrzie,        şi mai ales pe o asemenea ploaie?” m-am întrebat, mărturisesc, vag neliniştit. Pe urmă, cînd m-am lungit din nou în aşternut, neliniştea mi se păru      de-a dreptul absurdă. Nu aveam absolut nici un motiv, şi în propriii mei ochi apăream într-o postură ridicolă.

„În cel mai rău caz — mi-am zis — s-ar putea    ca bătrîna să nu fie în toate minţile”.

Totuşi eram hotărît să nu adorm pînă cînd nu  avea să se reîntoarcă. De ce, nu ştiu. Îmi ziceam, din curiozitate. Voiam să ştiu dacă avea să întîrzie   mult. Mi-am aprins o ţigară şi am început să fu­mez cu destulă silă. Era doar ultima ţigară din cel de-al treilea pachet. Niciodată pînă atunci nu atin­sesem un asemenea record. Fumam şi încercam să mă gîndesc la bătrînă, mai precis la comportamentul ei ciudat. Dar nu izbuteam. Gîndurile veneau şi se duceau fără nici o legătură între ele...

Sînt cîteodată distrat. Din cauza aceasta mi se întîmplă să mă găsesc uneori în situaţii de-a dreptul caraghioase sau de-a dreptul neplăcute. Şi iată că tot datorită distracţiei mele incorigibile mă găseam acum în satul acela, găzduit de o femeie bătrînă şi poate un pic nebună.

Eram în tren. Mă gîndeam... nu-mi aduc aminte   la ce. Trenul s-a oprit într-o staţie. Şi nu ştiu cum  am fost convins că era staţia în care trebuia să mă dau jos. Mi-am luat pardesiul pe braţ şi am coborît. Am făcut aceasta fără să încetez o clipă de a mă gîndi la ceea ce acum nu izbutesc să-mi amintesc. Vagonul meu era ultimul. Am coborît şi am pornit-o agale spre staţie. Cînd am ajuns acolo, trenul abia   se mai zărea. Şi atunci mi-am dat seama de greşeală. Mi-am dat seama, fiindcă n-am recunoscut clădirea gării.

„Ce gară e asta?” am întrebat pe un ceferist, murdar de ulei de sus pînă jos.

S-a uitat la mine lung, măsurîndu-mă din cap   pînă în picioare.

— „Sărăcuţi, măi tovarăşe!” mi-a răspuns, tre- cîndu-şi dintr-o mînă într-alta felinarul.

„Acum ce naiba mă fac? m-am întrebat necăjit, după ce omul cu felinarul îşi văzu de treabă.

La biroul de mişcare am aflat că primul tren cu care mi-aş fi putut continua călătoria urma să so­sească abia pe la orele trei dinspre ziuă. Impiegatul mă sfătui să dorm în sat, şi dimineaţa, nu cu acela,  ci cu următorul, care avea sosirea la orele zece,     să-mi continui călătoria. L-am ascultat. De la gară pînă în sat nu sînt mai mult de cinci kilometri.         I-am făcut aproape într-o oră. Se înnoptase şi pe uliţă nici ţipenie de om. Satul, al cărui nume era     tot Sărăcuţi se întindea de-a lungul şoselei. Era un sat mare, mai bine zis răsfirat, cu case nu prea arătoase, ca mai toate satele de prin părţile acelea. Numai locuinţele noi ale unor colectivişti prefigu-rau cum avea să arate el peste cîţiva ani. Cînd am ajuns, am mai mers pe uliţa principală încă un kilo­metru, pînă mi-a ieşit în cale omul care mă sfătuise să cer găzduire la casa de pe colină, casa învăţă­toarei.

La toate acestea mă gîndeam fumînd ţigara şi aşteptînd reîntoarcerea gazdei mele. La acestea şi     la altele. De pildă, la călătorii din compartiment şi, în special, la cei doi studenţi care tunau şi fulgerau împotriva incompetenţei arbitrilor noştri de fotbal;   la puiul de căprioară domesticit de prietenul meu, pădurarul; la slăbiciunile scenariului ultimului film italian pe care-l văzusem şi la multe altele. Şi tot gîndindu-mă aşa, fără să-mi dau seama, am adormit, mai înainte ca noctambula mea gazdă să se fi întors.

În timp ce dormeam am auzit sau mi s-a părut că aud, urletul lui Pluto — semn că stăpîna lui reve-nise —, dar nu am izbutit să mă mai trezesc.

Dimineaţa, cînd m-am deşteptat şi cînd am deschis pleoapele, ochii mi s-au oprit mai întîi asupra celor două fotografii.

A trebuit să treacă cîteva minute pînă să-mi dau seama că atît chipul surîzător din fotografia din dreapta, cît şi cel melancolic, gînditor al celei din stînga nu-mi erau necunoscute.

„Păi ăştia sînt.... Ei da, ăsta e Vlaicu şi ăsta  Bucur. Nu încape nici o îndoială!” mi-am zis sărind din aşternut.

Din doi paşi am fost lîngă scrin. Am luat amîn- două fotografiile în cîte o mînă să le privesc mai îndeaproape.

„Ei sînt! Ei, fraţii Vişinoiu”.

Vlaicu cel din fotografie nu se deosebea de cel   pe care îl cunoscusem. Surîdea. Surîsul trăda omul dintr-o anumită perioadă a vieţii sale: un pic zefle­mist, un pic egoist — sau poate chiar ceva mai mult — gata să se eschiveze de la greutăţi şi primejdii,  un pic superficial, mulţumindu-se doar cu aparenţa lucrurilor. Da, aşa fusese Vlaicu. Mai precis, aşa fu­sese pînă în ziua cînd avea să primească lovitura aceea teribilă care avea să-l schimbe profund.

Iată-l şi pe Bucur, Bădia cum îi spunea Vlaicu, deşi era cu doi ani mai mic. Bădia Bucur era anti­podul lui Vlaicu. Lui Bucur îi plăcea să gîndeaseă   şi natura îl înzestrase cu o asemenea facultate.  Bucur nu era de fel laş, şi curajul avea să şi-l dove­dească într-o împrejurare care avea să-l coste viata. Dar, mai ales, spre deosebire de fratele său, Bucur avea convingeri.

Nu se întîmplă des ca doi fraţi — mai ales cînd între ei diferenţa de vîrstă este de doi ani — să nimerească în aceeaşi companie, în acelaşi pluton, ba chiar în aceeaşi grupă. În ceea ce priveşte pe  fraţii Vlaicu şi Bucur Vişinoiu nu fusese deloc o întîmplare că au ajuns în aceeaşi subunitate, res-pectiv în compania a cineea, plutonul doi, grupa a treia. Faptul acesta s-a datorat intervenţiei lui  Vlaicu. Acestuia oamenii din pluton îi spuneau Vişinoiu I, lui Bucur Vişinoiu II, iar mie, deşi nu purtam acelaşi nume, mi-au zis Vişinoiu III. Mi-au spus aşa datorită unei oarecare asemănări fizice în­tîmplătoare. Şi mi-au zis aşa probabil fiindcă mai înainte de a se naşte porecla mă împrietenisem cu amîndoi fraţii.

Acum, cînd descoperisem cele două fotografii, purtarea bătrînei mele gazde nu mai mi se părea chiar atît de ciudată. Ea era mama lor. A lui Vlaicu şi a lui Bucur. Faptul că, în ajun, ridicase lampa deasupra capului meu ca să mă vadă mai bine, iar apoi mă ospătase din belşug ca să aibă posibilitatea de a mă privi în voie nu mă mai intriga. Se datora, fără îndoială, aproximativei mele asemănări fizice cu cei doi fii ai săi.

„Dacă ar şti bătrîna că i-am cunoscut, şi încă bine!” mi-am zis, depunînd înapoi pe scrin cele  două fotografii înrămate.

În clipa aceea am auzit în odaia de alături paşi     şi şoapte. Am tuşit ca să dau de veste că nu mai dorm.

— Te-ai trezit, domnule dragă?

— Da, bună dimineaţa!

— Bună dimineaţa! Cînd vei vrea să te speli,       să şti că ţi-am pregătit aici de spălat.

— Mulţumesc!

Cîteva minute mai tîrziu am trecut dincolo. Ime­diat lîngă uşă era lavoarul. Un lavoar de lemn. Un lighean de porţelan înflorat, pe jumătate plin cu    apă şi o cană pîntecoasă, tot de porţelan, mă aş­teptau. Pe un scaun, un prosop lung din borangic. Apa era rece şi nimic nu-mi face o mai mare plă-cere decît s-o simt aşa pe faţă. M-am dezbrăcat pînă la brîu şi m-am spălat ferindu-mă să fac lăcăraie     pe jos.

Ceva mai tîrziu, cînd am intrat în sufragerie, bă­trîna nu era singură. Pe sofa, cu picioarele adunate sub ea, îmbrăcată într-o rochie neagră o femeie ca   la vreo patruzeci de ani împletea un ciorap. Bătrîna stătea pe un scăunel la celălalt capăt, lîngă uşa care da în bucătărie.

— Bună dimineaţa! am spus trecînd pragul.

— Bună dimineaţa! mi-a răspuns bătrîna, în- dreptîndu-se de spate şi lipindu-şi-l de perete.

Cealaltă femeie cînd îmi auzi vocea încetă să    mai împletească. Se uită la mine, mai întîi cu un     fel de curiozitate sceptică. Pe urmă păli şi cu voce alterată de emoţie îmi răspunse la bineţe.

— Ai dormit bine, domnule? se interesă bătrîna.

— Minunat. Am dormit dus.

Pe urmă, văzînd că mă tot uit la femeia care, de asemenea, nu-şi lua ochii de pe mine, îmi spuse:

— Asta e noră-mea, Varvara. Aşează-te, domnule dragă, să iei ceva în gură. Tu, Varvară, adu-i de mîncare.

Varvara coborî de pe divan, încălţă nişte papuci vechi şi, în drum spre bucătărie, trecu pe lîngă   mine, mlădioasă şi felină, fără să se grăbească. Nu era propriu-zis frumoasă. În schimb, nu ştiu cum,  dar parcă din întreaga ei făptură se degaja femini- tatea.

Varvara era nora bătrînei. Dar oare a cui nevastă fusese? A lui Bucur sau a lui Vlaicu? Nu apucai    să-mi răspund că o auzii întrebîndu-mă de dincolo, din bucătărie:

— Vrei cafea cu lapte, domnule sau cacao?

— Lapte simplu...

— Cum ţi-e voia, domnule!

După cîteva clipe îmi puse dinainte o ulcică plină cu lapte, pîine şi, la fel ca în ajun, slănină. Am în­ceput să mănînc, urmărit de privirile celor două femei.

— De unde eşti, domnule dragă? mă întrebă bătrîna.

— Din Bucureşti.

— Pleci cu trenul de zece?

— Da, cu acela.

Bătrîna oftă:

— Departe mai e Bucureştiul!...

— Nu-i chiar aşa departe. În trei ore....

— Departe-i. Dacă ar fi mai aproape poate că ai mai trece pe la mine.

Şi fu atîta tristeţe în tonul cu care rosti aceste cuvinte, încît mă tălăzui mila. Înţelegeam de ce ar   fi fost bucuroasă să mă mai vadă. Semănăm doar   cu cei doi fii ai săi.

„Oare să-i spun că i-am cunoscut? Să-i spun,      de ce nu!”.

— Dumneavoastră vă numiţi Vişinoiu, nu-i aşa? am întrebat-o pe bătrînă.

— Da, aşa mă numesc. Dar de unde ştii? Apoi   tot ea, imediat: Ce întrebare! Ţi-au spus, de bună seamă, oamenii din sat.

— Nu mi-au spus oamenii. Am văzut fotografiile de pe scrin. Sînt fiii dumneavoastră, nu-i aşa?

— Da! răspunse bătrîna cu mîndrie de mamă.

— I-am cunoscut pe zonă, în Moldova. Toţi trei am făcut parte din acelaşi pluton.

— Aşa!... I-ai cunoscut!...

Şi deodată ochii bătrînei se umplură de lacrimi. Plîngea. Numai după atîta se cunoştea că plînge :  că-i curgeau lacrimile. Multe, mari, nefiresc de mari. Se scurgeau pe obraji încet şi, din cauza aceasta, nu păreau lacrimi adevărate, ci mai curînd de gli- cerină. Plînsul acesta mut era mai sfîşietor decît oricare alt fel de plîns.

— Vorbeşte-mi, domnule dragă, despre Bucur!

Vocea era aproape cea obişnuită. Şi cu toate aces­tea mi-am dat seama că suferinţa bătrînei era cum­plită şi de nealinat.

— Vorbeşte mai bine despre Vlaicu! îmi ceru Varvara care, din clipa cînd auzise că i-am cunos- cut pe amîndoi fraţii atîta se foise pe divan, încît rochia strîmtă i se ridicase dezvelindu-i genunchii.

— Tu să taci! se răsti la ea bătrîna. Să vorbească despre Bucur. Mai întîi despre el. Şi pe urmă şi despre Vlaicu. Despre băiatul meu Vlaicu.

Nu era deloc o treabă uşoară ceea ce mi se cerea. Aveam ce povesti despre fiecare din ei, dar nu   ştiam cum să încep. Pe de altă parte, nu ştiam nici dacă ceea ce mie mi se părea interesant li s-ar fi părut la fel şi lor. Aveam sentimentul vag că nu  orice se aşteptau să audă de la mine, ci numai anu­mite lucruri.

Şi, fiindcă trecuse cîtva timp, de cînd fusesem întrebat, deodată m-am trezit că spun:

— Bucur, să ştiţi, a fost un om adevărat!

Erau exact cuvintele pe care nu aş fi vrut să le rostesc, tocmai fiindcă mi se păreau de o banalitate exasperantă. Şi, copleşit de ridicolul în care eram convins că mă găsesc, deşi doream tare mult, alte cuvinte nu mi-au mai venit pe buze.

— Dar Vlaicu? întrebă Varvara. Ce, el nu a fost un om adevărat?

— Taci! Tu nu auzi să taci? Taci îţi spun! Ar trebui să-ţi fie ruşine! Lasă-l să vorbească de Bucur. Mai întîi de Bucur. Apoi către mine: Da, a fost un om adevărat. Asta o ştiam. Dar altceva ce-mi poţi spune despre el? L-ai cunoscut bine?

— Am fost puţintel prieteni. Şi cu Vlaicu, soţul dumneavoastră, am adăugat, fiindcă observasem că Varvara tocmai se pregătea să-mi pună o astfel de întrebare.

— Nu Vlaicu a fost bărbatul ei, ci Bucur, mă lă­muri bătrîna.

„Atunci de ce se interesează de Vlaicu?”

Dar întrebarea mi-am pus-o numai în gînd. Şi răspunsul tot în gînd mi l-am dat:

„Dacă bătrîna a mustrat-o că se interesează de Vlaicu, probabil că între această Varvara şi cumna-tul ei au existat şi altfel de legături decît cele de rudenie. Altă explicaţie nu văd”.

Cu toate acestea, femeia nu-mi deveni acum anti­patică. Îmi era, mai curînd, milă de ea. De ce, nea­părat milă, nu ştiu! Poate pentru că aveam presen­timentul că suferise mult.

— ...Şi cînd l-au executat nu i-a fost prea greu? întrebă bătrîna. Nu s-a arătat slab?

— Nu!... Dimpotrivă. În timp ce comandantul plutonului de execuţie urla comanda, Bucur a stri- gat din adîncul plămînilor: „Moarte fascismului!”

— Şi l-au împuşcat ca pe un cîine!... Fără jude­cată... fără nimic, murmură bătrîna care, între timp, contenise să plîngă.

— Chiar fără judecată, nu. L-au judecat la pre- tura diviziei. Dacă se întîmpla cu cîteva luni mai înainte, îl trimiteau la Curtea Marţială.

— Unii spun că dacă l-ar fi judecat Curtea Mar­ţială, ăia nu l-ar fi condamnat la moarte. Oare ade­vărat să fie? întrebă bătrîna cu îndoială.

— Da de unde! Pentru astfel de „crime” nu   exista atunci decît o singură pedeapsă: plutonul de execuţie. Numai într-un singur caz poate că ar fi scăpat cu viaţă. Doar dacă ar fi avut şansa să nu-i vină rîndul de a fi judecat pînă la evenimentele în- tîmplate la 23 August. Ştiţi, în perioada aceea, de­zertările, nesupunerile la încorporare se ţineau lanţ. Cauzele acestei avalanşe de acte de nesupunere erau multe. De pildă, mizeria din ce în ce mai accentuată a celor rămaşi acasă care, pe deasupra trebuiau să îndure şi samavolniciile sălbatice ale aparatului de represiune antonescian. Dar ceea ce îi făcea să urască şi mai mult războiul era faptul că ei îşi dădeau  seama că li se cerea să lupte împotriva propriilor   lor interese. Nemulţumirea şi revolta mocnită erau aşa de mari în rîndul unităţilor de pe zonă, încît    pînă şi unii comandanţi de unităţi erau nevoiţi să recunoască, în rapoartele lor secrete şi strict-secrete, că nu se mai putea conta pe armată.

În faţa unei atari situaţii au fost luate, bine- înţeles, măsuri de „redisciplinare”, din cele mai severe. Pentru te miri ce vini, reale sau închipuite, ajungeai uşor la Curtea Marţială. Cei de acolo nu mai pridideau să judece pe toţi cei presupuşi vi­novaţi. Stăteau bieţii oameni închişi cu lunile pînă să le vină rîndul. Tocmai de aceea, Antonescu a împuternicit pe comandanţii de mari unităţi să  aplice pedeapsa cu moartea în cazurile grave, spre pildă în cazurile de dezertare de pe front, fără ca    cei vinovaţi să mai fie înaintaţi Curţilor Marţiale. Dacă Bucur ajungea la Curtea Marţială, ar fi avut şansa să scape cu viaţă doar în cazul cînd nu i-ar      fi venit rîndul să fie judecat înainte de evenimen­- tele întîmplate la 23 August.

— Două luni!... Numai două luni şi ar fi scăpat   cu viaţă!...

De data asta vorbise Varvara. Cuvintele îmi su­nară straniu. Cum să explic? Îmi sunară ca o con­statare exterioară, obiectivă, imparţială. Pronun-  ţase cuvintele rămînînd disponibilă sufleteşte.

— Taci!... Ţi-am spus să taci... Să-l laşi să vor­bească... Ar trebui să-ţi fie ruşine... Ştii tu din         ce motiv, se răsti la ea bătrîna, fără ură. Tonul trădase doar o mare amărăciune.

— Mamă! De ce vorbeşti aşa! Ştii bine că nu   este adevărat.

Bătrîna, ca şi cînd s-ar fi rugat de ea, murmură:

— Lasă-l să vorbească despre Bucur. Apoi către mine: Vezi dumneata, am avut doi băieţi. Pe amîn- doi i-am pierdut. Iată, au trecut atîţia ani, dar  durerea sufletului meu nu s-a alinat. Pe Bucur mi     l-au împuşcat. Vlaicu a murit şi el. Durerea asta    din urmă s-a mai astîmpărat cumva. Dar nu şi    aceea pricinuită de moartea lui Bucur. Mi l-au împuşcat. Mi l-au împuşcat ca pe un cîine. E ade­vărat că, înainte de a-l împuşca, i-au legat mîinile    la spate?

— Da, i-au legat mîinile la spate.

— Şi ochii?

— Şi! El a cerut să nu-i acopere ochii, ca să-şi poată lua rămas bun cu privirea de la noi.

— Şi cîinii, de ce nu i-au făcut pe plac? De   vreme ce urmau să-l împuşte, pentru ei nu era to-tuna dacă el avea să moară cu sau fără ochii legaţi?

— Totuna, bineînţeles. Altcineva dacă ar fi co­mandat plutonul de execuţie aproape sigur că ar fi ţinut seama de ultima lui dorinţă. Locotenentul Marinoiu însă n-a vrut.

— Şi de ce n-a vrut cîinele?

— Fiindcă nu era un om. Era o fiară cu chip de om. Nu i-a fost de ajuns că avea să împuşte un nevinovat. Şi nu i-a fost de ajuns, fiindcă plăcerea lui era să chinuiască. În bestialitatea sa, socotind aceasta ca o metodă de supliciu, i-a refuzat lui  Bucur ultima dorinţă înainte de moarte: să nu i se lege ochii ca, înainte de a trece dincolo, în ne­-  fiinţă, să-şi poată lua rămas bun, cu privirea, de       la noi.

— Ce fiară, Dumnezeule, ce fiară! se revoltă bătrîna frîngîndu-şi mîinile.

— Da, fiară! Din păcate, deşi erau acolo, de     faţă, mulţi ofiţeri, nimeni n-a protestat, chiar dacă vreunul, în sinea sa, — şi sînt sigur că au fost şi dintr-aceştia — era revoltat de cruzimea locote­nentului. L-au lăsat să-şi facă mendrele, să se facă risipă de exces de zel, care, în fond, nu era altceva decît bestialitate.

Şi fiindcă întîmplarea de atunci, retrăită prin amintire, mă tulburase, am tăcut.

— Şi? Spune, domnule dragă, rogu-te, spune!     se frămîntă bătrîna pe scăunel continuînd să-şi  frîngă mîinile.

— Ce să vă mai spun! Din cauza fiarei de lo­cotenent şi execuţia s-a desfăşurat altfel decît după tipic. Locotenentul n-a mai rostit comenzile cu glas tare, aşa cum ar fi fost normal. I-a instruit în pre­alabil pe cei din plutonul de execuţie ca atunci    cînd el avea să ridice batista deasupra capului, ei să ducă armele la ochi, iar atunci cînd avea s-o lase     în jos, să tragă. Totuşi, nu-mi pot explica defel cum, dar Bucur a ştiut exact cînd va muri. Cu o clipă    mai înainte ca locotenentul Marinoiu să lase ba- tista, a strigat, cît a putut de tare: „Moarte fas­cismului!”. Aşa a murit Bucur! am încheiat după o clipă, privind pe rînd la cele două femei. Chipul bă­trînei arăta ca o mască a durerii, deşi nu mai plîngea. În schimb, al Varvarei era de nerecunoscut. Nu-mi puteam da seama dacă cele relatate de mine o impresionaseră în vreun fel, deşi acela despre a  cărui moarte amintisem fusese soţul ei.

„Ce ciudată fiinţă!” mi-am zis. Poate chiar mai ciudată decît bătrîna.

— Şi cîinelui, fiarei de locotenent, nu i s-a cerut după aceea să dea socoteală?

— Nu, fiindcă n-a mai apucat să trăiască mult.    L-a împuşcat unul de-ai noştri. Îl cheamă Ciz-   maru. Trăieşte în Bucureşti. Acum vreo doi ani,  cînd l-am revăzut întîmplător, mi-a mărturisit adevărul.

— Dacă ai să-l mai întîlneşti, să-i spui că-l bine- cuvîntează o mamă.

M-am uitat la ceas. Repede mai trecuse timpul! Dacă voiam să nu pierd trenul trebuia să mă gră-besc.

— Într-o oră trenul meu soseşte în gară. Şi pînă ajung acolo, pe jos... Ar trebui să mă grăbesc.

Bătrîna se nelinişti. Se nelinişti şi Varvara.  Ultima poate chiar mai mult.

— Să nu plecaţi încă!

Cuvintele Varvarei n-au sunat ca o rugăminte,      ci mai curînd ca o poruncă. Înţelegeam: cum să pleci, de vreme ce încă nu ne-ai povestit nimic despre Vlaicu?

— Domnule dragă — vorbi bătrîna — iată sîntem două femei care te rugăm să-ţi amîni plecarea. Să rămîi pînă mîine, pînă poimîine. Oare nu-ţi stă în putinţă, dragă domnule?

Cuvintele sunară atît de rugător, încît mi-am  simţit sufletul inundat de un val de duioşie şi, aş zice, de dragoste. În clipa aceea, bătrîna nu era numai mama prietenilor mei Bucur şi Vlaicu, ci parcă şi propria mea mamă. Nu, n-o puteam refuza. Mai precis, nu-i puteam refuza mîngîierea de a sta de vorbă cu cineva care îi cunoscuse copiii. Apoi, dacă aproape mă hotărîsem să rămîn, o făceam nu numai pentru a-i face ei plăcere ci şi pentru alt motiv. Aveam vagă intuiţie că, rămînînd, voi afla poate lucruri mult mai interesante în legătură cu    cei doi fraţi decît ceea ce le-aş fi putut eu povesti despre Bucur şi Vlaicu.

În definitiv, ce ştiam eu despre ei? Ştiam numai ceea ce mi se păruse că sînt în cele patru luni cît fuseserăm toţi trei pe zonă în Moldova. Şi mai    ştiam în ce împrejurare muriseră amîndoi. Atît.    Dar care fusese viaţa lor mai înainte de a ne fi întîlnit? Bucur nu-mi povestise niciodată nimic.       E drept, nu se ferise de mine şi îmi dăduse pri-    lejul să-i cunosc concepţiile. Dar mai mult de atît nimic. „Mama este învăţătoare. Tată n-am şi nici   nu mi-l amintesc. A murit pe cînd eram mic         într-un accident de vînătoare. Mai tîrziu, am auzit   că n-ar fi fost un stupid accident de vînătoare, ci unul aranjat. Adică, o crimă premeditată. Culmea, cică, asasinul ar fi fost chiar propriul său frate.     Dar eu n-am crezut niciodată, şi nici n-am între­-   bat-o pe mama. Ce rost avea să răscolesc asemenea murdării!”...

Atîta aflasem de la el despre familia lui. Iar  despre sine însuşi, Bucur a evitat întotdeauna să vorbească. Cît priveşte pe Vlaicu... Cu Vlaicu, atunci cînd l-am cunoscut, pe frontul din Moldova, nu       se putea niciodată discuta serios. Pe atunci, îi pu- teai pretinde să-ţi cînte ceva din muzicuţă — şi       se pricepea aşa de bine s-o facă, încît nu-ţi venea    să crezi că o drăcie atît de mică e în stare să      scoată asemenea sunete — să-ţi spună o anecdotă, să-ţi dezvăluie ultimele întîmplări senzaţionale pe­trecute în regiment, brigadă ba chiar divizie, sau    să-ţi relateze una din multele lui aventuri senti­mentale, reale sau închipuite. La vremea aceea, cu Vlaicu nu se putea „discuta serios”, nu numai  fiindcă avea oroare de aşa ceva, ci, în primul rînd, fiindcă ţie nu-ţi trecea prin minte că ai putea      purta cu el asemenea discuţii. Dintr-un anumit   punct de vedere, Vlaicu era pentru noi toţi un fel    de tonic. Cu muzicuţa, glumele, anecdotele şi snoa­vele sale, cu buna sa dispoziţie care nu-l părăsea niciodată risipea tristeţile şi amărăciunile zilelor      şi nopţilor noastre de ostaşi din primăvara şi vara anului 1944.

Dar nici despre viaţa lui, în afară de faptul că avusese nenumărate aventuri sentimentale — care nici măcar nu ştiam dacă toate sînt adevărate —, mare lucru nu izbutisem să aflu. Şi nici Vlaicu de  mai tîrziu nu fusese mai predispus la confesiuni.    De aceea, consimţind să-mi amîn plecarea, am fă- cut-o hotărît mai mult să întreb decît să aştept         să fiu întrebat.

— Măicuţă, nu am nişte treburi atît de urgente care să facă imposibilă amînarea plecării, să zicem cu douăzeci şi patru de ore.

I-am spus „măicuţă” atribuind cuvîntului nu un sens peiorativ, ci fiindcă de cînd mă rugase cu „domnule dragă” să mai rămîn începusem s-o simt puţin şi măicuţa mea.