Locotenentul major Picioruş era treaz! În cuşeta lui, culcat pe spate, încerca să doarmă. Putea să fure două ore bune de somn, fiindcă până la Cluj, unde urma să coboare „doamna cu voaletă”, mai erau exact două ore şi treizeci de minute. Aşa a poreclit-o încă din prima clipă când a văzut-o la Episcopia Bihorului. Balt Orient Expresul intrase în gară la orele douăzeci şi trei şi cincizeci şi şapte de minute, şi la ora aceea, în marea lor majoritate, călătorii veniţi de peste graniţă dormeau duşi; mai ales cei din vagoanele de dormit. Lui Picioruş i se rezervase cupeul de lângă cabina însoţitorului de vagon. Acela în care se afla doamna cu voaletă era al patrulea. Asta însemna că-i despărţea doar un singur cupeu, ocupat de o pereche de nemţi, amândoi foarte tineri şi foarte guralivi, mai ales femeia, care avea o voce puternică şi care pronunţa cuvintele într-un mod ciudat, de parcă ar fi fost profesoară de dicţiune. Sporovăiseră până mai adineauri, dar acum se potoliseră.

Cât timp trenul fusese oprit la punctul de frontieră, pentru controlul documentelor de călătorie şi al bagajelor, vagonul se trezise. Călătorii, toţi în pijamale, cu ochii cârpiţi de somn, prezentaseră paşapoartele sau răspunseseră vameşilor care, amabili, îi crezuseră pe cuvânt, fără să controleze vreun bagaj. Picioruş, care se ţinuse aproape de vameş, putuse arunca măcar o privire în fiecare cupeu; aşa că se convinsese personal că toţi călătorii se aflaseră în pijama, şi abia treziţi din somn. Toţi? Toţi, cu excepţia ei, a doamnei cu voaletă. La ora aceea târzie, doar cu trei minute înainte de miezul nopţii, doamna cu voaletă încă nu chemase însoţitorul de vagon să-i pregătească patul pentru noapte. Cupeul ei avea aşternutul strâns şi îngrămădit în cuşeta de deasupra – liberă – în timp ce aceea de jos era transformată în canapea, o canapea cu pluş albastru, inegal decolorat. Călătoarea din acel cupeu stătea picior peste picior şi fuma. A răspuns la întrebările vameşului cu amabilitate, a schiţat un zâmbet fermecător, când acesta s-a înclinat la plecare, pe urmă a întors capul cu nepăsare să privească bezna de afară, străpunsă, ici-colo de luminile anemice ale felinarelor din gară. Atunci i-a spus Picioruş pentru prima dată „doamna cu voaletă”, fiindcă femeia din cupeul acela, spre deosebire de călătorii din celelalte cupee – de altfel ca şi cei din cupeele altor vagoane de dormit, care în clipa când trenul oprise în gară dormeau sau se pregăteau să se culce – părea că se şi pregătise să coboare, deşi până la staţia terminus, din punctul ei de vedere staţie terminus, – Cluj – mai erau încă două ore şi patruzeci şi opt de minute. Era îmbrăcată într-o rochie de mătase de culoare bleumarin, şi pe cap purta o pălărie excentrică, un fel de tocă-tricorn, acoperită cu o voaletă azvârlită pe deasupra, parcă din întâmplare, dar care, în realitate, era aranjată în mai multe falduri măiestrit prinse. O margine a voaletei atârna peste frunte şi faţă, până aproape de buza inferioară. Din cauza voaletei, Picioruş nu putea să vadă decât gura cu buze roşii şi foarte umede, precum şi bărbia voluntară. În schimb avusese timp să admire bustul superb ca al Raquelei Welsh, şi coapsele prelungi ca ale regretatei Marilyn Monroe.

Picioruş stătea culcat pe spate, voia să doarmă, dar nu izbutea. Descoperindu-se cu mâinile la piept şi culcat pe spate, asemenea unui mort pe catafalc, se răsuci pe partea dreaptă, convins că acum va putea adormi. Nu suferea să doarmă pe spate şi dacă, involuntar, în timpul somnului, îşi lua această poziţie visa de fiecare dată ceva urât şi se trezea. Îi era neplăcut să doarmă aşa, acum îi era neplăcut, dar în copilărie îi fusese groază, fiindcă de fiecare dată când se descoperea culcat pe spate şi cu mâinile cruce la piept, îşi amintea de moşul său Vanghele, mai exact de năpasta care se abătuse peste răposatul moş Vanghele. Era prima noapte de priveghi. Moş Vanghele murise în timp ce se întorcea, înspre ziuă, acasă cu trăsura, fiindcă era birjar. În tot oraşul nu mai exista alt birjar, aşa cum nu mai existau nici lampagiii şi nici vânzătorii ambulanţi de pistil de caise şi lucum. Moş Vanghele era singurul reprezentant al breslei birjarilor, toţi ceilalţi, numeroşi până de curând, se reprofilaseră, întrucât meseria devenise, din cauza concurenţei automobilului, nerentabilă. Numai moş Vanghele se încăpăţâna să nu renunţe la trăsura lui cu arcuri plesnite, la căluţii lui costelivi, cu ochii atât de trişti, încât domnul Metaxa, patronul tipografiei „Litera” spunea: „Când văd cât de trişti sunt caii lui Vanghele, mi se face lehamite de mine. Ei suferă pentru condiţia lor de animale, pe când eu, nesimţitul, nu sufăr pentru condiţia mea omenească, deşi ar trebui ca lucrurile să se petreacă exact invers, fie şi numai pentru faptul că eu ştiu precis că într-o zi voi muri, pe când gloabele lui Vanghele habar nu au“.

Faptul că Vanghele încă supravieţuia concurenţei se datora, în primul rână, domnului Papatrehas, proprietarul marelui magazin de coloniale en-gros „Papatrehas-Fiu”, care obişnuia să se îmbete de două ori pe lună, la cincisprezece şi la treizeci – între orele doisprezece şi nouăsprezece – şi care de fiecare dată când se întâmpla aşa, se urca în trăsura lui moş Vanghele şi se ducea la cimitir să aprindă o luminare, mare aproape cât un lampadar, la un anumit mormânt, străjuit de o simplă cruce de piatră, fără nicio inscripţie pe ea. După aceea se întorcea acasă, tot cu trăsura lui moş Vanghele, şi se culca. Bacşişurile pe care moş Vanghele le primea la fiecare cincisprezece şi treizeci ale lunii erau atât de substanţiale, încât îi dădeau posibilitatea să supravieţuiască concurenţei. Şi a supravieţuit până în dimineaţa când a murit subit pe capra trăsurii, în timp ce se întorcea acasă, în mahalaua Băligoşi. Şi dacă a murit, a scăpat hăţurile din mână, dar n-a căzut din trăsură, ci numai s-a rostogolit de pe capră în spate, acolo unde stăteau clienţii. Caii, poate fiindcă au simţit că stăpânul lor nu mai este, sau poate fiindcă or fi simţit moartea luând pe capră locul lui moş Vanghele, s-au speriat şi au rupt-o la fugă, ca înnebuniţi. Au fugit şi au tot fugit, au năvălit în goană în grădina publică şi nu s-au oprit decât la buza râpei pe unde coborau copiii jos, în port. S-au oprit, însă prea brusc… Trăsura a venit peste ei şi s-au prăbuşit jos, în râpă, cu trăsură cu tot.

De acolo, cei care s-au întâmplat să fie martori la accident, doi elevatorişti ce lucrau în docuri, l-au pus pe moş Vanghele într-o foaie de cort şi l-au adus acasă. Mătuşă-sa Anica, a spălat cu mâna ei mortul, l-a îmbrăcat în hainele de duminică şi l-a culcat intr-un sicriu ieftin de brad. La priveghi, au venit câteva femei din mahala. Dar după miezul nopţii au plecat toate, una câte una. Au rămas doar el şi mătuşă-sa Anica. Dar şi pe ea, istovită de oboseală şi emoţie, a furat-o somnul. Şi a rămas doar el treaz, să aibă grijă să nu se strâmbe vreo lumânare şi să ia foc hainele mortului. La început nu i-a fost frică. Moş Vanghele părea că doarme, şi doar nu pentru prima dată se întâmpla să-l vadă dormind. Cât fusese în viaţă, moş Vanghele avusese un somn adânc, şi mătuşă-sa nu o dată îi spusese, că „Vanghele are somn greu ca al morţilor, de te cuprinde spaima, când îl priveşti”. Şi acum, tot privindu-l cum doarme un somn nu ca al morţilor, ci somnul adânc al morţii, deodată l-a cuprins frica, una atât de iraţională, încât a început să ţipe, de a sărit mătuşă-sa ca arsă din somn.

Degeaba, nu putea adormi. Trenul gonea prin noapte, parca înnebunit şi el de spasmele nopţii, ca pe vremuri caii lui moş Vanghele. Dacă tot nu putea dormi, încercă să-şi aducă aminte cum arătase pe vremuri moş Vanghele, dar nu izbuti. În schimb o văzu pe doamna cu voaletă foarte de aproape, ca şi când, printr-o minune, ea izbutise să vină în cupeul lui. O vedea aşa cum îi apăruse în momentul când vameşul deschisese uşa cupeului şi când el, Picioruş, fără un motiv special, simţise nevoia să înghită de două ori la rând saliva, devenită dintr-o dată foarte abundentă: stând picior peste picior pe canapea, întoarsă cu faţa spre uşa deschisă a cupeului, şi privind la vameşul politicos cu ochi pe care ei nu-i puteau vedea din cauza voaletei, cum nu-şi puteau da seama nici dacă era frumoasă sau, mai degrabă, cât de frumoasă era. Toate bagajele, două valize, erau pregătite pentru control, descătărămate şi întredeschise – trudă inutilă, deoarece vameşul avea ordin să nu i le controleze – în timp ce pe măsuţa de lângă fereastră sacoşa de voiaj părea un animal straniu şi decapitat. Fără îndoială, vameşul dorise să vadă cum arăta la faţă călătoarea ciudată care, asemenea unei ţărănci nu prea umblată cu trenul, era gata pregătită să coboare cu aproape trei ore înainte de a sosi la destinaţie, şi probabil fusese decepţionat că ea nu-şi ridica voaleta. Picioruş însă nu manifestase o asemenea curiozitate. Deşi n-o văzuse la faţă, ştia cum arată. Ştia, fiindcă ofiţerul grănicer, care strânsese paşapoartele pentru a le viza, i-l prezentase pe acela al doamnei cu voaletă şi, câteva clipe, privise atent fotografia. Fotografia unei femei aproape frumoasă pentru el, Picioruş, poate cu adevărat frumoasă pentru altcineva, care nu ştia cine este ea în realitate.

Acum, când se chinuia să doarmă şi nu izbutea, acum când închipuirea i-o proiecta atât de aproape, n-o vedea, la fel ca în fotografie, ci cu voaleta acoperindu-i faţa şi simţea – ciudat! – aceeaşi curiozitate pe care sigur o simţise şi vameşul. Iarăşi se răsuci, furios că somnul refuză să-l adoarmă. Doamna din cupeul patru continua să-l privească de sub voaleta ei albastră şi să-i surâdă, aşa cum probabil surâsese vameşului când acesta o salutase, pregătindu-se să se retragă fără să arunce măcar o singură privire celor două valize din piele fină şi galbenă, care aşteptau întredeschise, ca două guri căscate de aligatori.

„Parcă aş fi un boboc”, îşi spuse Picioruş, recunoscând, fără să-i facă mare plăcere, că era un pic emoţionat. Şi, după părerea sa, n-ar fi trebuit să fie. Primise însărcinări mult mai grele decât aceasta şi se descurcase destul de bine. De altfel, misiunea, în sine nu fusese de loc dificilă. Şeful său, maiorul Radu Mănăilă, îi spusese la plecare:

— O iei în primire la frontieră şi o conduci până la Cluj. Din gară, vor avea grijă de ea cei de la judeţeană. Dumneata ai să aştepţi acolo, la sediu, ordinele mele. Presupun că, după vreo zi-două, va trebui s-o conduci aici, la Bucureşti, fiindcă nu-i exclus ca popasul la Cluj să fie doar un fel de haltă de ajustare.

Da, chiar aşa spusese maiorul Radu Mănăilă: o vei „conduce”. Un cuvânt aproape inofensiv, neutral. Totuşi, din felul cum rostise cuvântul, dar, mai ales din privirea gravă în care îl învăluise doar o clipă, Picioruş înţelesese că misiunea ce-i fusese încredinţată era deosebit de importantă.

— Şi cum o voi recunoaşte, tovarăşe maior? întrebase el.

— După pălăria cu voaletă albastră.

— Asta-i tot?

— Tot, Picioruş.

De la Bucureşti până la Oradea călătorise cu avionul, iar de la Oradea până la Episcopia Bihorului cu o maşină. Balt Orient Expresul sosise fără întârziere şi, în clipa în care locomotiva intrase în staţie, Picioruş răsuflase uşurat. Urcase în vagon împreună cu un ofiţer grănicer. Un alt ofiţer, acela care strânsese paşapoartele, îi făcuse semn că persoana pe care o căuta se afla în cupeul patru. Cu toate acestea, vroise să se convingă personal. Abia după aceea, coborând în staţie, răsfoise, în biroul grănicerilor, şi paşaportul doamnei cu voaletă.

După datele înscrise în el, doamna cu voaletă se numea Matilde Healy, avea treizeci de ani, un metru şi şaizeci şi opt înălţime, era blondă, culoarea ochilor căprui, nasul şi bărbia potrivite etc., etc. Paşaportul purta stigmatele a o mulţime de vize, ceea ce dovedea că doamna cu voaletă călătorise foarte mult, prin Europa şi peste Ocean. Şi tocmai fiindcă atât de mult călătorise, părea ciudat că se pregătise să coboare cu aproape trei ore mai înainte de Cluj. Ciudat doar dacă nu era o fiinţă excentrică, aşa cum sunt de obicei persoanele ce călătoresc fără companie. E drept, ele sunt, în general, femei mai în vârstă, dar nu era de loc exclus ca doamna cu voaletă, în ciuda celor treizeci de ani ai săi, să constituie o excepţie, şi să-i placă să călătorească de una singură, fără să se simtă părăsită, ca o coadă de mătură uitată după uşă.

De la Episcopia Bihorului până la Oradea, Picioruş stătuse de vorbă pe culoar cu însoţitorul vagonului. Băuse o „Pepsi” şi mâncase nişte biscuiţi, fiindcă nu cinase şi i se făcuse foame. De la însoţitorul de vagon, Picioruş aflase că doamna cu voaletă se urcase la Budapesta, dar că venea de la Viena sau, în orice caz, biletul ei de călătorie fusese emis acolo, pe ruta: Viena – Budapesta – Episcopia Bihorului – Bucureşti. Va să zică şeful său avusese dreptate când prepusese – presupusese sau deţinea informaţia? – că pentru doamna cu voaletă Clujul nu reprezenta decât o „haltă de ajustare”. La Budapesta, când se urcase în tren, doamna cu voaletă îl anunţase că va întrerupe călătoria la Cluj şi îl rugase s-o anunţe cu un sfert de oră mai înainte de a intra trenul în staţie. Precizase: cu un sfert de oră, nu mai devreme, fără să explice motivul.

„Dar, tovarăşe, nu eram la primul meu voiaj peste graniţă, pentru ca excentricităţile călătorilor, în special ale călătoarelor, să mă mai mire”.

La rândul său, nici Picioruş nu fusese de loc surprins auzindu-l pe însoţitorul de vagon făcând remarca de mai sus. Chiar de la primele cuvinte îşi dăduse seama că avea de-a face cu un tip deştept şi un bun cunoscător de oameni. Îl găsise chiar prea deştept, din care motiv, la capătul conversaţiei, de altfel scurtă, Picioruş simţise pentru interlocutorul său un pic de antipatie. Însoţitorul de vagon fusese dotat de natură cu acel fel de deşteptăciune care îi împinge pe unii oameni cu o moralitate dubioasă ca, socotindu-i pe toţi ceilalţi mult mai proşti decât ei, să caute să profite de pe urma prostiei lor.

Desigur, faptul că el, Picioruş, se urca în tren chiar de la punctul de frontieră fusese pentru însoţitor un indiciu că avea de a face nu cu un fiecine. Dar însoţitorul a putut presupune că era un „ştab” – expresie des utilizată – fie grănicer în civil, fie vameş, venit în control, în niciun caz nu avea vreun motiv să creadă că prezenţa sa în tren se datora faptului că îl interesa în mod deosebit o anumită persoană aflată într-unul din cupeele vagonului. Şi cu toate acestea, însoţitorul bănuise adevărul. Ori tocmai aceasta îl deranjase pe Picioruş, şi acesta fusese motivul care îl făcuse să ajungă la concluzia că însoţitorul de vagon era mai deştept decât ar fi trebuit să fie.

Se foi din nou în aşternut, amintindu-şi toată conversaţia, care durase şaisprezece minate, adică exact cât îi trebuise expresului să ajungă de la Episcopia Bihorului la Oradea:

— „Pepsi” ai?

— Cum să nu. Doriţi?

— Da.

— O beţi aici sau la dumneavoastră?

— Aici!

— V-o torn în pahar.

— Mulţumesc. Dă-mi şi nişte biscuiţi.

Însoţitorul de vagon avea o privire şmecheră, să deschidă cu ea, de la distanţă, un seif.

— Vă rog, biletul dumneavoastră.

— Poftim.

Se uită o clipă la bilet cu ochii lui de şperaclu.

— Mergeţi numai până la Cluj.

— Numai.

— Cupeul dumneavoastră nu-i cel mai bun. E cam pe osie. Dacă vreţi, vă dau altul, că vagonul e aproape gol. Nu sunt ocupate decât patru cupeuri. Adică, cinci cu al dumneavoastră.

— Nu! Mulţumesc! Sunt obosit şi sigur am să adorm imediat ce am să pun capul pe perină.

— Cum doriţi. La Cluj coboară şi călătoarea de la cupeul patru.

— Da?

— S-a urcat Ia Budapesta. Vine din Austria. Biletul e de la Viena.

— Cum a fost călătoria? întrebase cu ton indiferent, ca să nu rămână însoţitorul de vagon cu impresia că îl interesează în mod deosebit călătoarea din cupeul patru.

— Bine. La Berlin a plouat toată ziua. Ce ziceţi de moda asta?

— Ce modă?

— Moda pălăriilor cu voaletă.

— E o modă? întrebase el naiv.

— N-aţi văzut-o pe doamna din cupeul patru? Poarta o pălărie cu voaletă. Presupun că e modă.

— În voiaj, pălăriile cu voaletă s-au purtat totdeauna. E o modă care nu cade niciodată.

Habar nu avea dacă era sau nu adevărat, dar i-o spusese sentenţios, ca un ghid din Veneţia în exerciţiul funcţiunii. Poate de aceea, însoţitorul de vagon îl privise aproape admirativ, impresionat de cunoştinţele sale.

— Nu ştiam! Apoi, după o clipă: Dacă vreţi să schimbaţi cupeul, cel din dreapta ei e liber.

— De ce să-l schimb? Ţi-am spus că nu sufăr de insomnii.

— Am zis şi eu aşa.

— Când ajungem la Oradea?

— La zero şi treisprezece. Adică, în vreo cinci minute. Iarăşi, după o scurtă pauză: În gară la Budapesta a condus-o un domn. Mult mai în vârstă.

— Pe cine?

Ochii-şperaclu îl cercetaseră o clipă, vag ironici, pe urmă:

— Pe doamna de la patru. Domnul purta melon. Semăna cu Peter Sellers, aşa cum va arăta când va avea şaizeci şi cinci de ani. Am tras cu urechea, dar n-am înţeles ce vorbeau. Nu vorbeau nemţeşte. Nemţeşte o rup eu binişor.

— Dar ce limbă vorbeau? întrebase cu un aer indiferent.

— Englezeşte. În englezeşte nu ştiu ce înseamnă decât O.K.

— Cam puţin pentru un însoţitor de vagon al unui tren internaţional.

— E o lipsă, recunoscuse, parcă ipocrit. Cu alt ton: Când domnul cu melon a coborât, arăta foarte nenorocit.

— O fi fost bărbatul ei, şi probabil se simţea nenorocit că n-o însoţeşte în călătorie. Totdeauna soţii mai în vârstă…

— Nu-i era soţ.

— De unde ştii?

— La un moment dat, i-a spus pe nemţeşte: „gnädige Frau Matilde…” [1]

— Atunci sigur nu-i era soţ.

— I-a dat un buchet de flori.

— Un argument în plus. Soţii nu au asemenea atenţii faţă de soţiile lor.

— Da, dar nu ştiţi ce a făcut doamna cu buchetul…

— Ce?

— Cum am pornit, l-a aruncat pe fereastra.

— Cel puţin n-a aşteptat să iasă trenul din gară?

— N-a aşteptat. Aşa că domnul a observat.

— Probabil că după aceea a arătat şi mai nenorocit.

— Nu! A zâmbit. Părea foarte, foarte mulţumit că doamna aruncase florile. Aş zice, chiar fericit. Dar iată că am ajuns la Oradea.

Asta se întâmplase la ora zero şi cinci minute. Deci tot fără întârziere. Când trenul se oprise în staţie, doamna cu voaletă îl sunase pe însoţitorul de vagon şi îi ceruse să-i facă un ceai din nişte plante medicinale. Plantele le păstra într-o cutie din plastic. Însoţitorul îi adusese ceaiul când trenul încă nu apucase să plece din Oradea. Doamna cu voaletă îi mulţumise şi-i ceruse să revină peste zece minute să ia paharul. Exact peste unsprezece minute, însoţitorul de vagon ieşise din cupeul ei cu paharul gol în mâna stângă şi cu o sticlă de whisky în mâna dreaptă, aproape pe jumătate consumată.

— Mi-a făcut cadou whisky-ul. Doriţi cumva un păhărel? îl invitase însoţitorul de vagon, fiindcă Picioruş încă nu se hotărâse să intre la el în cupeu.

— Nu, mulţumesc.

Câteva minute mai târziu, îl văzuse pe însoţitorul de vagon umplând cu whisky cam până la jumătate un pahar pântecos şi sorbind apoi lichidul galben-maroniu, tacticos şi plescăind din limbă după fiecare înghiţitură.

Şi întrucât până la Cluj expresul nu mai oprea nicăieri, Picioruş se decisese să intre în cupeul său, ca să fure câteva ore de somn.

Dar iată, trecuse o oră şi el încă nu izbutise să aţipească. În cupeul alăturat, perechea se trezise. Bărbatul povestea ceva cu multă însufleţire, iar femeia izbucnea din când în când în râs.

„Pe semne a visat ceva caraghios şi-i povesteşte şi ei, ca să se amuze”.

Pe urmă, brusc, în cupeul de alături se făcu linişte. Picioruş închise ochii. Dar cum îi închise, în lumea de sub pleoape o văzu din nou pe doamna cu voaletă, de data asta privind pe fereastră bezna de afară. Era conştient că, atâta vreme cât nu va izbuti s-o alunge de sub pleoape, somnul îl va ocoli. Dar oare de ce naiba nu izbutea? Şi abia acum înţelese că era neliniştit. Se ridică în capul oaselor şi, fiindcă o făcu brusc, se lovi cu moalele capului de somiera cuşetei suspendată deasupra sa. Se lovi atât de tare, încât, câteva minute, avu senzaţia că se află într-un carusel care se învârte cu o viteză ameţitoare.

Zadarnic îşi spuse că e o prostie, că nu avea niciun motiv să fie neliniştit. Cu toate acestea continua să fie. Era neliniştit de parcă sta să se întâmple o nenorocire, pe care el ar fi trebuit s-o preîntâmpine, s-o împiedice. Oare ce se petrecea cu el? Temerea sa era absurdă, nu exista niciun motiv de nelinişte. Locomotiva gonea ca o bezmetică, totul era în perfectă ordine. O clipă îi trecu prin minte că neliniştea tulbure care îl invadase ar putea să însemne un fel de presentiment al unei iminente catastrofe feroviare şi în aşa măsură gândul îl înspăimântă, încât fără voie căuta cu privirea semnalul de alarmă. Dar imediat ştiu că încerca doar să se mistifice, şi că, în realitate, neliniştea lui nu însemna, neapărat, presimţirea unei catastrofe. Se uita la ceas. Nu era nici măcar ora două. Totuşi, de dormit în niciun caz nu-i mai ardea. Se îmbrăcă cu gesturi grăbite, dar dezordonate, tocmai din cauza nerăbdării, aşa cum i se întâmplase cu ani în urmă când făcuse armata, după prima noapte dormită în cazarmă. Când termină, ieşi pe culoarul pustiu, cu lumină puţină. Uşile tuturor cupeurilor erau închise şi, pentru prima dată, deşi călătorise în nenumărate rânduri într-un vagon de dormit, culoarul pustiu îi apăru straniu, aproape macabru, de parcă s-ar fi aflat într-un tren mortuar. Din cauza vitezei mari, vagonul se legăna în tangaj, ca o barcă de salvare în hulă. Porni spre cabina însoţitorului de vagon şi, ca să-şi menţină echilibrul, trebui să se sprijine cu palmele de pereţii laterali. Uşa cabinei era deschisă. Însoţitorul de vagon dormea pe jumătate culcat, cu gura întredeschisă, cu şapca lui de ceferist căzută undeva pe jos. Dormea şi sforăia cumplit.

Somnul adânc de om trudit şi sănătos avu darul să-l liniştească într-o oarecare măsură. Totuşi, nici el nu-şi putea da seama de ce, se duse să încerce dacă uşa de trecere spre celălalt vagon era încuiată. Era. Străbătu întreg vagonul, ca să verifice şi cealaltă uşă. O găsi şi pe aceasta încuiată. De altfel, se aşteptase să fie aşa. Încuiatul uşilor vagonului de dormit în timpul nopţii era doar una dintre sarcinile elementare ale însoţitorului. Şi acum? Acum când – verificase doar – totul era în ordine? Acum, ce? Ei da, acum, devreme ce totul era în ordine, devreme ce uşile erau încuiate, devreme ce călătorii dormeau în cupeurile lor, devreme ce până şi însoţitorul de vagon dormea şi sforăia zgomotos ca un actor prost într-o comedie bufă, ce motiv avea să fie neliniştit? Niciunul! Se rezemă cu spatele de uşă. Culoarul pustiu, cu lumină puţină, din nou i se păru nefiresc de lung, din nou avu senzaţia că nu numai vagonul acela, ci întreg trenul era un tren al morţii, un tren care transporta cadavre, în fiecare cupeu unul sau doi morţi, de la primul până la ultimul vagon, morţi, numai morţi, şi numai un singur om viu, el, Picioruş, unicul însoţitor al acestui tren al morţii, care gonea prin noapte, venind de undeva, ducându-se altundeva, într-o goană bezmetică şi, în ultimă instanţă, fără nicio destinaţie. Îl cuprinse frica, deşi era perfect conştient că numai în închipuire era însoţitorul de vagon al unui tren mortuar. Clipi mărunt şi se scutură involuntar, ca un câine când iese din apă, să alunge imaginea macabră din închipuire. Izbuti. Cât de caraghios fusese! Trenul morţii nu exista, exista acel vagon al expresului, exista el, Picioruş, supraveghind culoarul pustiu, şi exista, în cupeul al patrulea, doamna cu voaletă. Şi abia acum ştiu că era neliniştit numai din cauza ei.

Absurd!… Fără îndoială că neliniştea lui era absurdă, în definitiv, dacă era neliniştit din cauza ei, ia să se gândească, lucid, ce anume cauză ar putea avea neliniştea, afurisita de nelinişte? Categoric, niciuna! Ar fi fost normal să fie neliniştit numai dacă ar exista vreun motiv să se teamă că nu îşi va putea îndeplini misiunea: Adică, dacă ar fi existat pericolul să n-o poată „conduce” până la Cluj pe doamna cu voaletă. Ori un asemenea pericol nu exista. Ea se afla în tren, în cupeul numărul patru, o văzuse, cu ochii lui, la punctul de frontieră, ţinuse în mână şi cercetase paşaportul ei. La Oradea, unde trenul se oprise, supraveghease atent ieşirile, mai mult din obişnuinţă decât din teama că doamna cu voaletă ar putea să se eclipseze. Doamna cu voaletă se afla singură în cupeu şi, probabil, în clipa asta, când el se neliniştea atâta, ea, sub efectul ceaiului din buruieni, calmante, aţipise, dacă nu cumva dormea dusă. Raţional găsea şi alte argumente ca să se convingă că neliniştea ce stăruia în el, ca o remuşcare, era absurda: Deci, dacă doamna cu voaleta se afla în tren, însemna că până la Cluj nu trebuia să-şi facă niciun fel de probleme, fiindcă până la Cluj trenul nu mai oprea nicăieri. Iar din momentul când doamna cu voaletă avea să pună piciorul pe peron, însărcinarea lui lua sfârşit. Altul sau alţii aveau datoria să se ocupe de ea. Categoric, da, categoric, niciun motiv de nelinişte.

Câteva clipe, dar numai câteva clipe, simţi un fel de uşurare, şi chiar începu să se bucure că apele tulburi din el porniseră să se limpezească. Pe urmă, brusc, neliniştea, pe care o simţi mai curând ca un presentiment, aproape îl gâtui. Înghiţi în sec, o dată, de două ori, de mai multe ori. Se uită la ceas: mai erau şaptesprezece minute până când expresul urma să intre în gara Cluj. Şi deodată se trezi vorbind tare:

„Şi pe însoţitorul ăsta de vagon ce naiba l-a găsit de doarme atâta? Peste două minute trebuie s-o trezească, aşa cum i-a cerut ea”.

Străbătu din nou culoarul până la celălalt capăt al vagonului. Omul dormea în aceeaşi poziţie, incomodă cum remarcă abia acum. Din prag, îl strigă:

— Şefule, trezeşte-te! Acuşi ajungem la Cluj.

Dar însoţitorul de vagon nici nu se clinti. Bănuiala o simţi fizic, ca şi când, din nebăgare de seamă, ar fi atins o sursă de curent electric. Îl apucă de umeri şi începu să-l zgâlţâie.

— Hei, trezeşte-te! N-auzi? Trezeşte-te!

Însoţitorul de vagon deschise ochii, îl privi buimac, dar, neputându-se smulge din mrejele somnului, îi închise la loc. Picioruş îi cârpi o palmă, încă una, şi încă una. Omul se dezmetici şi sări în picioare, bâiguind:

— M-a furat somnul!… Thii, cum naiba s-a întâmplat! Pe urmă, dezmeticindu-se de-a binelea, şi uitându-se la ceas: Oare cât mai avem până la Cluj?

— Ajungem în paisprezece minute. Trebuie s-o trezeşti pe doamna din cupeul patru.

— Aveţi dreptate! Uitasem. Hm! Ce somn, domnule, ce somn! În viaţa mea nu mi s-a mai întâmplat să dorm aşa de greu.

— Grăbeşte-te! se răsti la el Picioruş, mirându-se, fiindcă, ascultându-se vorbind, constatase că vocea îi tremura.

Însoţitorul de vagon îşi încheie tunica, fără însă să se grăbească, şi ieşi din cabină. Se apropie de cupeul numărul patru, urmat îndeaproape de Picioruş. Bătu în uşă cu cheia. Dinăuntru nu-i răspunse nimeni. Mai bătu încă o dată, de data asta ceva mai tare.

— Gnädige Frau, bitte…

— Deschide! ţipă la el Picioruş. Deschide!

Însoţitorul avu o scurtă ezitare, dar, până la urma, se supuse. Ezitarea nu dură mai mult de şase secunde. Lui Picioruş i se păru un timp infinit de lung, timp de supliciu. În cele cinci sau poate şase secunde i se îmbrobonise fruntea de transpiraţie, i se uscase cerul gurii şi tâmplele îi zvâcneau ca ale unui scufundător de adâncime.

Când, în sfârşit, uşa fu deschisă, Picioruş avu certitudinea a ceea ce de mai bine de o oră fusese doar presimţire: Cupeul era gol. Doamna cu voaletă dispăruse. Dispăruseră cele două valize, sacoşa. Fereastra era închisă. În scrumieră, câteva chiştoace de ţigări murdărite de ruj. Atât. Însoţitorul de vagon se frecă la ochi. Literalmente se frecă la ochi, cu o înverşunare caraghioasă, ca un copil abia trezit din somn. Avea pe semne îndoieli serioase că era treaz şi că doar în vis călătoarea din cupeul patru dispăruse.

În schimb, Picioruş ştia că nu visa. Dispăruse pe distanţa dintre Oradea şi Cluj, în timp ce locomotiva înghiţea, ca zmeoaica din poveste hăurile, pădurile, apele, munţii, să-l ajungă din urmă pe Făt Frumos. Cum, cum de fusese posibil? Absurdul situaţiei îl împiedica să gândească. Doamna cu voaletă dispăruse dintr-un tren care gonea cu o viteză de nouăzeci de kilometri pe oră, dacă nu şi mai mult. Dispăruse din tren, împreună cu cele două valize şi cu sacoşa. Ea, o femeie! De necrezut. O performanţă imposibil de atins de o femeie. Atunci? Atunci ce se întâmplase cu ea? Maiorul Radu Mănăilă, şeful lui, îl învăţase să nu accepte decât acele ipoteze care se susţineau din punct de vedere raţional. Ipoteza că doamna cu voaletă sărise din tren în timp ce acesta gonea cu o viteză atât de mare nu se susţinea raţional.

Deci, dacă raţional lucrul acesta nu era posibil, însemna că ea încă se mai afla în tren. Dintr-un anumit motiv, numai de ea cunoscut, în timp ce el, Picioruş, se răsucea pe o parte şi pe alta în aşternut, chemând somnul, ea îşi luase bagajele şi se mutase într-un alt vagon. Aceasta era explicaţia raţională! Era? Nu, nu era. Şi nu era, fiindcă cele două uşi de trecere ale vagoanelor fuseseră încuiate de însoţitor. Verificase doar şi, într-adevăr, le găsise încuiate. Dar dacă atunci nu fuseseră? Dacă însoţitorul le încuiase ceva mai târziu, mai înainte de a-l fura somnul? Da, aceasta era o explicaţie, puţin probabilă ce-i drept, dar, în orice caz, mult mai plauzibilă decât de a accepta ipoteza că doamna cu voaletă nu se mai afla în tren. Ei bine, dacă se mai afla în tren – chiar dacă nu se afla, el tot trebuia să se convingă – nu-i rămânea altceva de făcut decât să pornească în căutarea ei. Tocmai se pregătea să iasă, când observă, pe jos, câteva picături, pe care sigur că le-ar fi remarcat încă de la început dacă incredibilul, absurdul nu l-ar fi invadat chiar din prima clipă. Se aplecă să le cerceteze şi imediat nu mai avu nicio îndoială că erau picături de sânge. În sfârşit, enigma care se învăluise în absurd şi incredibil, ca o indiană în sari-ul ei, începea să capete un contur ceva mai raţional: Doamna cu voaletă fusese omorâtă, cadavrul ei aruncat peste fereastră, iar valizele fuseseră şterpelite de ucigaş, care apoi dispăruse fără să fi fost observat de însoţitor.

Acum, când exista o explicaţie raţională, Picioruş îşi regăsi stăpânirea de sine, energia care îl caracterizau. Senzaţionalul absurd al întâmplării îi paralizase iniţiativa, aşa cum şarpele îşi paralizează victima.

— Închide cupeul.

Însoţitorul de vagon se execută. Mâna îi tremura. Era palid, speriat.

— Tovarăşe şef – era formula pe care o auzise în nenumărate rânduri şi în diverse împrejurări – eu n-am nicio vină. Să nu mă nenorociţi, tovarăşe şef! se rugă de Picioruş.

— Deschide celelalte cupeuri libere!

— Pe cele libere?

— Da, pe cele libere.

Însoţitorul de vagon avea dreptate să se mire. Dar lui Picioruş îi trecuse un gând prin minte şi voia să verifice. Cupeurile fură deschise pe rând, unul după altul. Era un gând absurd: că, poate, după ce doamna cu voaletă fusese omorâtă, asasinul, din motive necunoscute, îi transportase cadavrul într-un alt cupeu.

— Perechea de nemţi unde coboară?

— La Bucureşti.

— Vezi dacă sunt înăuntru.

— Cum? Să dau buzna peste ei? se opuse însoţitorul de vagon, şi pe bună dreptate,

— Verifică dacă sunt înăuntru.

— Cum?

— Bate-le în uşă şi întreabă-i ceva.

Însoţitorul de vagon bătu în uşă:

— Bënotigen Sie irgend etwas?

— Nein! Lassen sie uns schlafen.

— Verzeihen Sie.[2]

Trenul încetini. Intra în gară. Dacă asasinul se mai afla în tren şi cobora la Cluj? Dacă aşa se va întâmpla, nu avea cum să-l oprească, fiindcă nu-l cunoştea.

— Dă-mi cheia!

— După regulament, trebuie să cobor şi eu în staţie.

— De data asta n-ai să cobori. Dacă ai să ai neplăceri, îmi iau eu toată răspunderea. Dumneata rămâi să păzeşti aici.

Însoţitorul de vagon îi dădu cheia, nu fără o oarecare ezitare.

Picioruş, o luă, descuie uşa, ieşi pe platformă şi încuie înapoia sa. Când trenul încă nu se oprise de tot, Picioruş se afla pe peron.

Îl întâmpină căpitanul Patrichi de la judeţeană, pe care îl cunoştea dinainte.

— N-a venit? îl întrebă căpitanul.

— Am să vă explic. Deocamdată trebuie să fim atenţi la cei care coboară. Sunteţi singur?

— Nu!

— Dacă oamenii sunt pe aproape, chemaţi-i şi spuneţi-le că trebuie să fie cu ochii pe cei ce coboară din tren.

— Pe toţi?

— Pe toţi, tovarăşe căpitan.

Când trenul se opri, coborâră doar câteva persoane.

Un ofiţer al securităţii locale trecu prin tren între linii să supravegheze dacă nu cumva asasinul încearcă să se furişeze pe acolo. Expresul avea o oprire de opt minute. Fură luate măsuri de supraveghere a garniturii până în clipa plecării, fiindcă nu era exclus ca, din prudenţă, el să se decidă a coborî abia în ultima secundă. De altfel, era aproape sigur că nu avea să-şi continue călătoria până la Bucureşti decât numai în cazul când exista un motiv puternic să rămână la Cluj. De asemenea, fură, luate măsuri ca, la nevoie, să poată fi identificaţi puţinii călători ce coborâseră.

Între timp, Picioruş, însoţit de căpitanul Patrichi, urcă în vagon. Îl găsiră pe însoţitor dormind pe un scaun, spre marea surprindere a lui Picioruş.

— Uite că ăstuia tot îi mai arde de somn! se supără el, aplecându-se să-l scuture ca să se trezească.

Îl izbi în faţă un damf de whisky şi se dumiri. Vasăzică asta era. Whisky-ul pe care i-l dăruise doamna cu voaletă conţinea un narcotic. Însoţitorul băuse din el şi adormise. Cum de nu-şi dăduse seama de la început! Mai adineaori, în timp ce el, Picioruş, coborâse pe peron, însoţitorul de vagon, ca să mai prindă un pic de curaj, din nou băuse. Căută cu privirea sticla şi o găsi. Mai rămăseseră, pe fund, ca la vreo două degete.

— Tovarăşe căpitan, credeţi că vom avea nevoie de însoţitorul de vagon? întrebă Picioruş.

— Poate că da.

— Dacă nu aveţi imediat nevoie de el, aş propune să-l mai lăsăm să doarmă. A băut nişte whisky în care se afla un narcotic. Un cadou din partea… doamnei cu voaletă.

— Vrei să spui, din partea Matildei Healy?

— Din partea ei. V-aş ruga să daţi la analiză conţinutul acestei sticle. Până la proba contrară, e doar o presupunere de-a mea. Cred însă că nu mă înşel.

— Bine, am să-l dau la analiză. Dacă, însă presupunerea dumitale se confirmă, enigma devine şi mai de nepătruns.

— Vă gândiţi la petele de sânge?

— Petele de sânge dovedesc sau par a dovedi că Matilde Healy a fost asasinată. Aceasta pe de o parte. Pe de alta, nu trebuie să ignorăm faptul că ea a fost aceea care a dat însoţitorului de vagon sticla de whisky în care turnase întâi un narcotic, puternic fără îndoială, dacă ţinem seama cât de profund este somnul acestui om. Deci, înseamnă că ea a avut interes să-l ştie adormit. Ori, în timpul când el dormea, asasinul s-a strecurat în vagon şi a omorât-o. Iată de ce spuneam că enigma devine şi mai de nepătruns. Cum, l-a adormit pe însoţitor, ca să-i dea posibilitate asasinului s-o ucidă mai uşor, fără complicaţii? În toată povestea asta ceva e de neînţeles.

— Tovarăşe căpitan, ar exista o explicaţie.

— Care?

— Doamna cu voaletă a ţinut să-l ştie adormit pe însoţitorul de vagon, fiindcă urmărea un anumit plan al ei. Independent însă de aceasta, asasinul a avut planul său. Şi, datorită întâmplării, cum se dovedeşte adesea, somnul provocat al însoţitorului de vagon i-a folosit nu Matildei Healy, ci asasinului.

— Mda! Explicaţia dumitale, dacă n-o fi chiar cea adevărată, e una raţională. Altfel ar trebui să acceptăm ipoteza că Matilde Healy a creat ea însăşi condiţiile cele mai favorabile ca să fie ucisă. Ceea ce este întrutotul absurd. Se uită la ceas: în două minute Expresul va pleca. Nu-l putem întârzia. Dumneata ce faci? Pleci mai departe?

— Nu pot pleca înainte de a raporta tovarăşului maior Mănăilă. Din gară n-o pot face, având în vedere caracterul ultraconfidenţial al convorbirii noastre. Deci trebuie să rămân. De altfel, cercetările trebuie începute de aici. Doamna cu voaletă a dispărut între Oradea şi Cluj. Poate că şi vagonul acesta n-ar trebui să meargă mai departe. Dar, ca să-l oprim pe loc, ar trebui să transportăm pasagerii în alt vagon sub pretextul că acesta s-a defectat. Un pretext plauzibil? Poate. Dar asta înseamnă să întârziem trenul. De aceea, dacă îmi permiteţi, aş propune: în primul rând, doi dintre oamenii pe care îi aveţi la dispoziţie să însoţească garnitura până la Bucureşti. Asta pentru orice eventualitate. Pe urmă, întrucât de somnorosul ăsta sigur vom avea nevoie, cred că ar fi bine să daţi dumneavoastră un „însoţitor de vagon”.

— Se poate. Până una alta, mă duc să-i spun şefului de gară să întârzie totuşi trenul cu un minut. E o treabă destul de neplăcută, dar nu avem încotro.

— Până vă întoarceţi cu noul însoţitor de vagon, eu am să mă străduiesc să-l trezesc pe ăsta.

Şi fără prea multe menajamente, Picioruş aplică pe obrajii rotofei ai însoţitorului câteva palme.