„Am crezut nimerit să fac această lungă

introducere de teamă că povestirea

de necrezut pe care am să v-o spun ar

putea fi socotită mai degrabă rod al unei

închipuiri greoaie decât al experienţei

pozitive a unui spirit pentru care

plăsmuirile închipuirii erau literă

moartă şi deşertăciune”.

EDGAR ALLAN POE: Manuscris găsit într-o sticlă.

Era înalt, cu umerii largi şi puţin aduşi. Văzut din spate şi de la o oarecare distanţă părea un om trecut de cincizeci de ani. În realitate nu avea mai mult de patruzeci şi cinci. Când însă îl priveai din faţă, datorită ochilor săi foarte albaştri şi foarte candizi, nu mai puţin a părului în conflict permanent cu pieptenele, părea mult mai tânăr; poate numai cu puţin sărit peste treizeci de ani. S-ar fi putut spune despre el că e un bărbat foarte frumos, dacă fruntea ar fi fost ceva mai puţin boltită, dacă ochii foarte albaştri ar fi fost ceva mai mari iar nasul nu chiar atât de borcănat. Dar, cu toate aceste defecte, era un ins care trezea interes în aceeaşi măsură în care plăcea. (Bineînţeles femeilor.) Ar mai trebui adăugat că trezea constant şi unanim simpatie, probabil din cauza candorii ochilor săi foarte albaştri.

Pe stradă – pe aceeaşi stradă – se găsea de aproape o oră. O stradă largă, asfaltată, ca un bulevard plantat cu trandafiri, cu clădiri variate ca stil, dar toate arătoase, unele la stradă, altele trase mai înăuntru, acestea din urmă cu grădini îngrijite, cu bucşii şi straturi de flori, şi ca o caracteristică a acelei străzi, cu câte un chioşc circular din şipci, vopsite, fără excepţie, în verde.

Pe unul din trotuarele acestei străzi, pustii la ora aceea, se plimba bărbatul cu ochi foarte albaştri şi foarte naivi. Se plimba de la un capăt la celălalt şi plimbarea aceasta, pentru cineva cât de cât bun observator, avea ceva ciudat. Iată-l ajuns la capătul străzii. Aici se opreşte. Se opreşte şi se saltă pe vârfurile picioarelor sale lungi. Oftează, îşi trece pieptenele prin păr – gest inutil fiindcă părul rămâne la fel de rebel –, vâră pieptenele în buzunarul de la piept, după un minut îl ia de acolo şi îl ascunde în buzunarul de la spate al pantalonului, oftează din nou şi priveşte dezamăgit antena de televiziune a unei clădiri de pe strada perpendiculară cu bulevardul. Mai ales în clipa când priveşte antena pare foarte tânăr, asemenea unui băiat dezamăgit şi necăjit pentru te miri ce flecuşteţ. După câteva minute tresare, face stânga împrejur şi o porneşte înapoi cu paşi mari, grăbiţi. Se grăbeşte pe o distanţă de vreo douăzeci de metri, mai precis cam un sfert din lungimea străzii. Pe urmă micşorează paşii din ce în ce mai mult. Ei devin adevăraţi paşi de melc abia când se mai află la o depărtare de numai cinci metri de o poartă de zid, ce se continuă cu un gard tot de zid. Deasupra porţii spânzură o firmă care vesteşte pe cei interesaţi că acolo se află sediul unei secţii de miliţie. Pe măsură ce se apropie de această poartă, ochii cei foarte albaştri oglindesc acuma nu numai candoare, dar şi spaimă. Pe chip i se aşterne brusc paloarea, încât ai putea crede că omul stă să leşine, buzele încep să-i tremure iar nodul lui Adam, proeminent, prinde să se mişte într-un neastâmpăr isteric.

Când, în sfârşit, ajunge în dreptul porţii, insul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi se opreşte pentru o clipă, aruncă o privire speriată în direcţia clădirii retrase înspre fundul curţii, pe urmă brusc porneşte mai departe, grăbit, şi nu se mai opreşte decât la celălalt colţ al străzii. La acest capăt al străzii nu există o antenă de televizor pe care s-o contemple. Contemplă în schimb un plop tânăr care, cu trunchiul său subţire şi înalt şi cu ramurile puţine tocmai înspre vârf, pare ireal de fragil. Se uită la el un minut, două – ochii oglindesc o încântare naivă –, pe urmă face stânga împrejur, şi totul se repetă aidoma.

…Şi acest du-te-vino durează de aproape o oră. Din când în când trec oameni pe stradă. Nimeni însă nu-l bagă în seamă. Nimeni nu-l observă de la vreuna din multele ferestre ale frumoaselor case de pe strada aceasta frumoasă. Nimeni pentru că din întâmplare nimeni nu priveşte pe fereastră la o asemenea oră. Dar chiar dacă i-ar fi venit cuiva chef să facă aşa ceva, şi l-ar fi observat, în niciun caz nu i-ar fi putut trece prin minte motivul adevărat pentru care insul acela, în mod evident agitat, făcea naveta de la un capăt la celălalt al străzii.

Când, în sfârşit, mai erau doar cinci minute până când să se împlinească o oră de la începutul plimbării sale, se întâmplă ceea ce ar fi trebuit să se întâmple exact cu cincizeci şi şapte de minute mai înainte. Ajungând din nou în faţa secţiei de miliţie, fără să se oprească şi fără să se codească o clipă măcar, intră în curte. Şi în clipa când făcu pasul hotărâtor scoase pur şi simplu un geamăt, de parcă în clipa aceea ar fi primit în creştetul capului o izbitură năprasnică.

O alee asfaltată ducea spre clădire. O alee nu mai lungă de şapte-opt metri pe care o parcurse cu paşi de melc şi aproape clătinându-se, ca un om căruia beţia a început să i se urce la cap. Sui apoi cele cinci trepte de marmură. În holul clădirii, dinapoia unui birou un sublocotenent de miliţie – ofiţerul de serviciu – cu o banderolă roşie pe braţul stâng scria ceva într-un registru.

— Bună ziua!

Vocea noului venit era spartă şi cu un abia perceptibil tremolo.

— Bună ziua! Ce doreşti dumneata? îl întrebă amabil ofiţerul.

— Eu…

Şi se opri, agăţându-se cu amândouă mâinile de brâul de lemn al grilajului ce-l despărţea de ofiţerul de miliţie. Sublocotenentul abia acuma observă paloarea de pe chipul vizitatorului, panica din privirea lui.

— Ţi s-a întâmplat ceva? întrebă cu interes.

— Eu…

Şi din nou nu mai putu continua.

— Te simţi cumva rău?

— Nu!… Mulţumesc. Pe urmă, revenindu-şi întrucâtva: Nu vă supăraţi… Ştiţi… eu… pentru prima dată mă găsesc într-o asemenea situaţie… Nu prea ştiu rostul pe aici… Dumneavoastră ce funcţie aveţi? Vă rog să nu vă supăraţi că vă întreb.

— Sunt ofiţer de serviciu.

— Da!… Ofiţer de serviciu… Da!… Da!… Posibil. Ştiţi, aş vrea să… Aş vrea să…

Şi privi spre uşă, ca şi când ar fi vrut s-o rupă la fugă înapoi.

— Poţi să-mi spui mie, tovarăşe, ce doreşti…

— Da, desigur!… Probabil că aşa e şi regula… De vreme ce sunteţi ofiţer de serviciu, sunt desigur chiar obligat să mă adresez dumneavoastră. Nu-i aşa?

Solicitat direct să răspundă şi întrucâtva impresionat de paloarea ciudată a solicitantului, sublocotenentul răspunse cam în doi peri:

— Mda! Cam aşa… Vrei poate să faci reclamaţii?

Dar vizitatorul, ca şi când nu l-ar fi auzit, continuă:

— Desigur!… Desigur!… Teoretic sunt obligat să vă informez pe dumneavoastră… Teoretic… Dar, vă rog să mă credeţi, nu pot. Dumneavoastră nu vă pot spune însă nimic… Nu vreau să vă jignesc. Nu fiindcă v-aş contesta competenţa… Sau posibilitatea de înţelegere a… cazului. Nu pot fiindcă sunteţi… aici. Înţelegeţi?

— Nu! mărturisi ofiţerul şi îi păru rău fiindcă imediat se întrebă dacă omul din faţa sa era în toate minţile.

Solicitantul păru că se bucură:

— Evident! Ar fi şi imposibil să înţelegeţi. Când veţi afla de ce am venit, atunci veţi înţelege. E, de altfel, atât de simplu. Da, da, nu pot fiindcă sunteţi… aici…

— Bine, dar unde aş putea să fiu dacă nu aici?

— De pildă în cealaltă încăpere. Nu e vorba de persoana dumneavoastră. Oricare altul ar fi aici în locul dumneavoastră, tot nu i-aş putea spune, pentru motivul foarte important că ar fi aici… Aici înseamnă acum… Acolo înseamnă mai târziu sau ceva mai târziu… Pricepeţi acuma?

— În definitiv, tovarăşe, dumneata ce doreşti?

— Să vorbesc cu cineva care nu-i acuma aici, în clipa asta. Cu cineva care se află în oricare altă încăpere, în afară de aceasta.

— Ascultă, îşi pierdu răbdarea ofiţerul. Dumneata îţi închipui că noi stăm de pomană? Aici, fiecare îndeplineşte o anumită funcţie, are anumite sarcini precise şi nu poate fi deranjat după pofta fiecăruia. Mai ales că încă nu mi-ai spus ce te aduce la noi. Precizează-ţi scopul vizitei şi am să ştiu cu cine anume trebuie să stai de vorbă. Pe urmă, fiindcă citi pe faţa celuilalt decepţia, întrebă: Pe sectoristul dumitale îl cunoşti sau nu?

— Din vedere numai. V-am spus că n-am mai avut de-a face cu miliţia.

— Vrei să ţi-l trimit să stai de vorbă cu el?

— În niciun caz!… Are nişte sprâncene care nu-mi inspiră deloc încredere. De fapt, nu numai sprâncenele. În general trăsăturile chipului dumisale nu-mi inspiră încredere. Ele trădează pe omul plin de sine.

— Tovarăşe, nu mă interesează părerile dumitale despre sectorist. Spune-mi ce vrei.

— Pardon!… Pardon!… N-am spus-o în sens peiorativ. Vă rog să mă credeţi… Ştiţi, după trăsăturile chipului său pare un om care are mare încredere în propriile sale forţe… Şi asta nu e bine pentru un miliţian.

— Serios? îl ironiză sublocotenentul. Uite, asta n-o ştiam. Ca să vezi! Omul cât trăieşte învaţă.

— Daţi-mi voie să vă explic. Pe urmă, poate că-mi veţi da dreptate. Când cineva, cu meseria dumneavoastră, anchetează un caz, prin firea lucrurilor trebuie să emită ipoteze. Ei bine, pe miliţianul care are prea mare încredere în forţele sale îl paşte cel mai mult primejdia de a greşi. Şi ştiţi de ce? De pildă, nu va depune suficiente eforturi ca să depisteze toate ipotezele posibile. El se va mulţumi să opteze pentru una din cele câteva care îi vor veni în minte şi pe urmă, în loc s-o verifice în raport cu faptele, va căuta să le interpreteze pe acestea în aşa fel ca ele să nu-i infirme ipoteza. Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit. Nici prin cap nu-mi trece să afirm că tovarăşul sectorist procedează aşa. Eu numai am vrut să vă argumentez ce pericol paşte pe un miliţian care are prea mare încredere în forţele sale.

Pe măsură ce vorbise, solicitantul se liniştise întrucâtva. În schimb sublocotenentul îşi pierduse cu totul răbdarea.

— Ai terminat?

— Da!… Desigur.

— Foarte bine. Tocmai voiam să-ţi atrag atenţia că sunt foarte ocupat şi, în consecinţă, să te întreb pentru ultima dată: în definitiv, ce doreşti de la noi?

— Eu? se miră vizitatorul privindu-l pe sublocotenent cu ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi. Eu nu doresc nimic, absolut nimic. Nu acelaşi lucru aş putea spune despre demnitatea mea. Ea, în schimb, doreşte!

— Şi ce anume doreşte… demnitatea dumneavoastră? persifla ofiţerul.

— Doreşte ca eu să fac o declaraţie.

— Poftim…

— Bine, dar v-am spus că nu vă pot face dumneavoastră această declaraţie fiindcă sunteţi… aici. Duceţi-mă la altcineva. Apoi, după o pauză, ca şi când abia acuma i-ar fi venit în minte: în definitiv, declaraţia n-o pot face decât în faţa şefului dumneavoastră.

— În faţa tovarăşului comandant?

— Exact! Şi e de mirare că lucrul acesta nu mi-a venit până acuma în minte. E clar, nu? Dânsul nu-i aici, ci într-una din celelalte încăperi. Perfect!… Vă rog să mă introduceţi la tovarăşul comandant..

— Tovarăşul comandant e foarte ocupat şi…

— Se poate, îl întrerupse vizitatorul. Dar şi declaraţia pe care vreau eu s-o fac este foarte importantă. Extrem de importantă. Şi, vă rog să reţineţi, foarte gravă!…

Sublocotenentul rămase câteva secunde nehotărât. Avea îndoieli că omul din faţa lui era în toate minţile. Cu toate acestea nu-şi putea lua nici răspunderea să-l dea pe uşă afară.

— Aşteaptă puţin. Mă duc să raportez tovarăşului comandant.

Ofiţerul se ridică, închise dosarul dar, tocmai în clipa în care se pregătea să deschidă o uşă, se auzi strigat:

— Tovarăşe sublocotenent!

— Ce mai doreşti, măi tovarăşe?

— Va să zică, mă veţi introduce la tovarăşul comandant.

— Să vedem dacă are timp. Nu-ţi pot promite cu siguranţă.

— Când aveţi să-i spuneţi că am a-i face o declaraţie foarte importantă sigur că mă va primi. Din păcate nu ăsta e lucrul cel mai important pentru mine.

— Atunci ce?

— Faptul că v-am convins.

Şi oftă.

— O spui de parcă ţi-ar părea rău.

— Îmi pare rău, desigur. Chiar foarte rău.

— Dar ce-ai fi dorit, omule?

— Dumneavoastră să mă fi considerat nebun şi să mă fi dat pe uşă afară. Da, da, asta aş fi dorit. Dar acuma, sorţii au fost aruncaţi… Acuma nimic nu mai e de făcut!… Vă rog, aş putea să stau jos puţin? Mă simt tare obosit.

Şi fără să mai aştepte încuviinţarea ofiţerului, împinse uşiţa, trecu de partea cealaltă a grilajului şi se aşeză pe scaunul pe care până mai adineaori stătuse sublocotenentul. Îşi prinse tâmplele între palme, îşi rezemă coatele de birou şi închise ochii.

Ofiţerul privi la el câteva clipe, pe urmă, ridicând din umeri, dispăru înapoia unei uşi. Solicitantul rămase singur. Acuma părea tălăzuit de o mare durere. Acuma era din nou livid ca un cadavru şi, din când în când, gemea. Oii de câte ori gemea, îşi legăna capul la dreapta şi la stânga.

„De acuma încolo nu mai e de făcut nimic!“ murmură la un moment dat. Pe urmă din nou gemu, de data asta tare, ca o vită înjunghiată.

— Tovarăşul comandant te aşteaptă! auzi el ca prin vis.

Tresări şi se uită la ofiţer de parcă n-ar fi auzit ceea ce-i spusese.

— Ce-aţi spus?

— Am spus că tovarăşul comandant te aşteaptă.

— Sunteţi absolut sigur că mă aşteaptă?

— Ascultă, cetăţene! Te sfătuiesc să nu-ţi baţi joc de răbdarea şi de timpul meu.

— Tovarăşe sublocotenent, e sigur că nu-mi bat joc de dumneavoastră. Dar e tot atât de sigur că am abuzat de timpul dumneavoastră. Dar aş vrea să vă întreb: Ştiţi oare că un mare bărbat de stat a spus: „Arta de a guverna constă în a tergiversa lucrurile atâta cât este nevoie ca timpul să rezolve toate problemele”.

— Tovarăşul comandant vă aşteaptă!

— Da, bineînţeles!… Da, bineînţeles!…

Solicitantul se hotărî sau poate numai izbuti să se ridice de pe scaun. În picioare, se săltă de câteva ori pe vârfuri, apoi îşi trecu palmele peste faţă într-un gest care mima spălatul. Parcă îşi răcorea faţa cu o apă nevăzută. Cu aceeaşi apă nevăzută îşi dădu şi pe păr. Se pieptănă – fără folos fiindcă hălăciuga de păr rămase la fel de rebelă – şi se privi într-o oglindă pe care o scoase din buzunarul de la spate, acolo unde ţinea şi pieptenele, un pieptene de metal ca al frizerilor.

Acuma metamorfoza era perfectă, uluitoare. Chipul îşi recăpătase culoarea naturală, spaima din privire dispăruse, nu-i mai tremurau nici buzele şi nici mâinile. Omul părea perfect stăpân pe sine.

— Cred că acuma putem merge la tovarăşul comandant.

Şi păşi în încăperea alăturată, care de fapt era un coridor, cu capul sus, cu pasul demn.

Străbătură coridorul umăr lângă umăr, până ajunseră în dreptul unei uşi în care ofiţerul de serviciu bătu uşor. Când dinăuntru se auzi invitaţia de a intra, apăsă pe clanţă şi făcu semn ciudatului solicitant să-i treacă pragul.

— Mulţumesc! Sunteţi foarte amabil.

Solicitantul trecu pragul şi se apropie degajat de biroul dinapoia căruia se afla comandantul secţiei de miliţie.

— Poftim! Ia loc!

— Mulţumesc!… Sunteţi foarte amabil.

— Ai insistat să te primesc…

— Exact, tovarăşe comandant, şi vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil.

— Bine, ascult!,

— Mă numesc Emilian Rebegea.

— (!)

— Şi sunt profesor. Profesor de istorie. Am studiat însă filosofia. Bănuiesc, tovarăşe comandant, că tot ceea ce spun, dumneavoastră consemnaţi pe o bandă de magnetofon?

— Am fost informat că vrei să faci o declaraţie importantă.

— Evident!… Evident!… N-am nimic împotrivă. Din contra, procedeul mi se pare avantajos şi din punctul meu de vedere. Am oroare de condei şi hârtie. Vă mulţumesc. Sunteţi foarte amabil.

Fu rândul comandantului să se întrebe dacă omul din faţa sa este în toate minţile.

— Continuă, te rog.

— Spuneam că sunt profesor de istorie, deşi am studiat filosofia. Să ştiţi, nu există prea mari deosebiri între ele. Amândouă fabulează. Una pe marginea evenimentelor, consemnându-le, cealaltă – filosofia – utilizând, în general, ceea ce se înţelege prin „postulatele raţiunii”. Dar ce vreţi!… Raţiunea este în aşa măsură îndrăgostită de fantezie, încât nu opune niciun fel de rezistenţă când aceasta din urmă îi încalcă domeniul. Raţiunea are conştiinţa mărginirii sale şi totodată a maşinităţii sale. Cuvântul să nu vă supere. Eu l-am inventat. Vreau să spun prin aceasta că raţiunea ştie că ea funcţionează întocmai ca o maşină, să zicem electronică, doar ceva mai perfecţionată. Fantezia, în schimb, nu are conştiinţa limitelor sale. Crezându-se nemărginită, mimează nemărginirea şi se dăruie cui o solicită, de pildă raţiunii, fecundând-o. Fiindcă trebuie să ştiţi – probabil că nu sunteţi în cunoştinţă de cauză – ceea ce farmecă cel mai mult într-un sistem filosofic este tocmai acea parte în care fantezia s-a împrumutat, dăruindu-se frenetic, raţiunii. Ei, dar mi se pare că am cam divagat.

— Aşa mi se pare şi mie.

— Vă rog să mă iertaţi! Aşa!… Va să zică v-am spus: numele, prenumele, profesiunea. Orice declaraţie aşa trebuie să înceapă. Acuma ar urma adresa. Ei bine, locuiesc pe strada Lămâiţei. Cunoaşteţi strada?

— Strada Lămâiţei? Strada asta nu face parte din raza secţiei mele.

— Ei şi? Are vreo importanţă?

— În principiu, da! Dar îmi voi putea da mai bine seama dacă este sau nu important abia când voi cunoaşte natura reclamaţiei dumitale.

— În orice caz sper că nu mă veţi sili să o repet şi în faţa comandantului secţiei de miliţie de care aparţin.

— Asta rămâne de văzut. În cazul când va fi nevoie, vinovat vei fi tot dumneata. Frumos! Să nu ştii de ce secţie de miliţie aparţii! Şi doar scrie şi pe buletin.

— Cine vă spune că nu ştiu?

— Atunci ce cauţi la mine? De ce nu te-ai dus la secţia de care aparţii?

— Fiindcă n-am vrut. Şi n-am vrut, fiindcă nu-mi place comandantul. Scuzaţi – e doar colegul dumneavoastră – dar după părerea mea este un tip profund antipatic.

— Ai avut deseori de-a face cu dânsul?

— Niciodată! Pe de altă parte nici nu ştiu cum arată la faţă.

— Atunci cum poţi afirma că e profund antipatic?

— Dacă nu iubeşte florile, nu-mi poate fi decât antipatic. Profund antipatic.

— … Şi de unde ştii că nu-i plac florile?

— La secţia colegului dumneavoastră nu există măcar o singură floare. Pe când aici curtea e plină. Lalele, regina nopţii, crini…

— E normal ca noi să avem flori fiindcă avem grădină. Sediul celălalt, după cât ştiu eu, n-are nici curte, nici grădină.

— Totuşi, dacă i-ar fi plăcut florile tovarăşului comandant ar fi găsit o soluţie. De pildă, putea să-şi fi procurat ghivece cu flori.

Comandantul secţiei, oarecum înciudat pe sine că se lăsase antrenat într-o discuţie absolut fără rost, ţinu să reamintească solicitantului că se afla la el cu un anumit scop.

— Nu crezi că ar fi timpul să-ţi faci declaraţia?

— Acuma şi dumneavoastră vă grăbiţi. Dar, vă rog să mă credeţi că nu este în avantajul dumneavoastră să vă grăbiţi. În prezent ce faceţi? Mă ascultaţi. După cât îmi pot da seama din privirea şi calmul dumneavoastră, până la venirea mea aici nu păreaţi a fi avut de rezolvat treburi deosebit de… de… da, da, ăsta-i termenul: interesante. Nu vreau să insinuez că nu aveaţi ce face. Presupun că unele dintre treburile ce urmează a fi rezolvate de dumneavoastră sunt chiar presante. Dar sunt sigur că niciuna nu-i interesantă. Interesantă în sensul că v-ar da multă bătaie de cap. Fiindcă nici o problemă, în curs de rezolvare, nu poate fi interesantă dacă nu dă bătaie de cap. În schimb, cele ce urmează să aflaţi de la mine vă vor da multă bătaie de cap. Or, dacă privim lucrurile din acest punct de vedere, cazul meu este deosebit de interesant.

— Aştept să iau cunoştinţă de el.

— Vă avertizez că e preferabil pentru dumneavoastră să-l aflaţi cât mai târziu. De ce să vă doară acuma capul când lucrul acesta este posibil să se întâmple ceva mai târziu? De altfel – cu unele mici digresiuni – îmi fac de fapt declaraţia. Unde am rămas? Va să zică: subsemnatul cutare şi cutare, de profesiune – v-am spus-o –, cu domiciliul – l-aţi aflat – acuma urmează starea civilă. Necăsătorit, tovarăşe comandant. Mai precis văduv fiindcă am fost o dată căsătorit. Soţia mi-a murit în timpul bombardamentului. Fără copii. Acuma declaraţia trebuie continuată astfel:…din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni declar următoarele: După această formulă, arhicunoscută şi îndeobşte uzitată, ar trebui să urmeze declaraţia propriu-zisă. Da?

— Mă rog!

— Staţi puţin, că uitam ceva. Nu v-am spus câţi ani am. Patruzeci şi cinci. Nu sunt deci nici tânăr, nici bătrân.

…Şi cu aceasta cred că am răspuns la toate întrebările din preambulul unei declaraţii-tip.

Solicitantul tăcu. Se uită la comandantul secţiei – până acuma evitase să-l privească altfel decât fugitiv – şi ochii săi foarte albaştri şi foarte candizi exprimau iarăşi panica. După câteva clipe, întinse mâinile pe deasupra biroului, cu palmele deschise, întorcându-le pe faţă şi pe dos, aşa cum fac puştii de la grădiniţă, când educatoarea vrea să se convingă dacă ele sunt sau nu curate.

— Tovarăşe comandant, vă rog să priviţi cu multă atenţie aceste mâini. Apoi după o pauză. Nu-i aşa că am mâini frumoase? Observaţi ce fine sunt. Înguste, cu degete lungi, cu noiţe pe fiecare unghie. Degetele mai ales nu-i aşa că par delicate? Cred că mulţi violonişti sau pianişti mi le-ar invidia. Nu credeţi?

— (!)

— Deşi nu vreţi s-o recunoaşteţi, asta nu înseamnă că sunteţi de altă părere. Degetele, de pildă, par a fi destinate să mângâie clapele unui pian sau să alunece pe coardele unei violine, să mânuiască un penel sau poate un stilou. În realitate ele nu se pricep să facă nimic din toate acestea. Există pe de altă parte degete scurte, groase, cu unghii tari şi curbate, predestinate parcă să ucidă. Ei bine, în ciuda urâţeniei lor hâde, asemenea degete rămân pure. În schimb, nişte degete frumoase ca ale mele, predestinate parcă să creeze în felurite chipuri frumosul, au fost în stare să se pună în slujba… în slujba… morţii. Ei, da, tovarăşe comandant, abia acuma zarurile au fost cu adevărat aruncate. Am pronunţat în sfârşit cuvântul; ca să nu-l rostesc, am încercat să mă păcălesc până în clipa aceasta în fel şi chip. Priviţi-mi mâinile, tovarăşe comandant! Priviţi-le şi luaţi cunoştinţă că eu, cu degetele acestea frumoase de pianist sau de violonist, am curmat o viaţă. Am ucis!… Am sugrumat cu degetele acestea frumoase…

Comandantul secţiei de miliţie, la cuvintele acestea, se foi pe scaun şi făcu un semn abia perceptibil ofiţerului de serviciu care rămăsese lângă uşă. Acesta înţelese semnul şi ieşi pe uşă, fără ca acela ce se declarase asasin să prindă de veste.

— Spuneţi-mi! Nu-i aşa că nu vă vine să credeţi că nişte mâini atât de frumoase, nişte degete atât de delicate, au putut curma o viaţă?

Comandantul nu-i răspunse. Ştia, din experienţă, că atunci când un infractor se decide să mărturisească nu trebuie întrerupt. Se mulţumi doar să încline din cap în semn de aprobare.

— O viaţă tânără am curmat, tovarăşe comandant… Nu cred că avea mai mult de douăzeci de ani… Şi era frumoasă… Chiar foarte frumoasă… Aţi înţeles deci că este vorba de o femeie… Am ucis o femeie, tovarăşe comandant… Am sugrumat-o cu mâinile acestea ale mele. Totul a decurs foarte repede… şi foarte simplu. Iată, aceasta e declaraţia pe care am ţinut s-o fac în faţa dumneavoastră… Şi acuma dumneavoastră faceţi cu mine tot ceea ce veţi crede de cuviinţă. Adică, procedaţi aşa cum procedaţi în asemenea împrejurări.

Şi ucigaşul acesta cu ochi foarte albaştri şi foarte candizi, după ce îşi privi încă o dată mâinile şi le înfundă în buzunarele pantalonului, încredinţat că spusese absolut tot ceea ce trebuia spus, deveni absent, nepăsător. Făcea impresia că în niciun caz gândurile ce-i treceau acum prin minte nu aveau vreo legătură cu crima mărturisită.

— Va să zică, pretinzi că ai ucis o femeie.

— Cum aţi spus? întrebă Rebegea tresărind.

— Pretinzi că ai ucis o femeie, repetă întrebarea comandantul.

Rebegea se supără:

— Cum… pretind? Afirm… Declar! … Şi asta e cu totul altceva. Sau poate puneţi la îndoială cele afirmate de mine?

— Deocamdată, pentru mine, pretinzi numai. Orice vinovăţie trebuie dovedită, chiar şi într-un caz ca al dumitale.

— Bineînţeles!… Bineînţeles!… Totuşi sunt dezamăgit. Nu-mi închipuiam că persoana mea nu inspiră măcar atâta încredere încât să fiu crezut atunci când vin să fac, de bunăvoie, o asemenea declaraţie gravă.

— Mai ai de adăugat ceva la cele declarate?

— Nu! Cred că v-am spus esenţialul. Amănuntele… Detaliile… Ştiţi, totdeauna am avut oroare de ele. Prefer să-mi puneţi dumneavoastră întrebări şi aveţi cuvântul meu de onoare că vă voi răspunde cu toată sinceritatea.

— Bine!… Atunci să trecem la întrebări.

— Vă rog!

— Mi-ai spus că nu eşti însurat.

— Exact!…

— Atunci trebuie să înţeleg că victima a fost… prietena dumitale?

— Prietenă? În niciun caz prietenă.

— Să zicem atunci amantă.

— Ştiţi, cuvintele sunt ca şi femeile! Au mai multe accepţii. Ca să nu te înşeli, trebuie să cunoşti toate aceste accepţii. De aceea, personal sunt foarte atent la nuanţe. Sau, dacă vreţi, ţin foarte mult – întrucât cele mai multe cuvinte nu au un singur sens – să folosesc sau să mi se precizeze în care anume accepţie trebuie înţeles un anumit cuvânt într-o anumită frază. De pildă, cuvântul pe care l-aţi pronunţat: amantă. Eu nu ştiu exact ce înţeles i-aţi dat. De pildă, dacă te culci o dată cu o femeie se poate spune că ţi-a fost amantă? După mine, cuvântul amantă presupune legătură în timp. La care din aceste două accepţii v-aţi gândit când m-aţi întrebat dacă mi-a fost amantă?

— La cea de-a doua.

— În acest caz – şi vă rog să remarcaţi ce bine ne-a prins la amândoi mania mea pentru nuanţe – vă declar categoric: femeia pe care am ucis-o nu mi-a fost amantă.

— De cât timp o cunoşti?

Rebegea se gândi puţin.

— Cred că sunt opt luni.

— … Şi ce te-a determinat s-o ucizi?

— S-o sugrum vreţi să spuneţi!

— Ce motiv ai avut s-o sugrumi?

— Niciunul!…

— Bine, dar atunci de ce ai ucis-o?

— Am ucis-o din nebăgare de seamă, dar şi datorită unei regretabile confuzii.

— Cum?

— Vreau să spun că am ucis-o fără să fiu conştient că o omor… Mi-am dat seama că am omorât-o abia în clipa când nu mai trăia… Murise, când mi-am dat seama că am ucis-o…

Căpitanul Stolnicu se întunecă la faţă şi numai cu greu îşi înăbuşi un oftat. Deşi era în miliţie de cincisprezece ani, şi cu toate că avusese de-a face cu fel şi fel de oameni, nu se rutinase. Fără a fi un sentimental, nu era lipsit de o anumită sensibilitate care îl făcea să sufere, să se indigneze sau să se revolte, de fiecare dată când se găsea în situaţia de a constata de câtă ticăloşie este capabil un om, sau să se bucure atunci când îşi dădea seama că în cele mai multe cazuri, oricât de mare şi iremediabilă părea a fi decăderea cuiva, totuşi exista o zonă, aşa ca o oază, unde umanitatea, adică tocmai ceea ce este mai bun în orice fiinţă umană, se refugiază ca să reziste. Din acest motiv, asculta mărturisirea omului din faţa sa crispat într-un fel de aşteptare aproape dureroasă, tocmai fiindcă înţelegea că se găsea în faţa unui caz mult mai complicat decât părea la prima vedere.

Ceea ce îl făcea să bănuiască acest lucru era faptul că omul care venise să se denunţe era un intelectual, şi el ştia că un intelectual nu ucide cu uşurinţă, fiindcă raţiunea, mai disciplinată la el decât la un altul, izbuteşte în cele mai multe cazuri să cenzureze pornirile instinctive. Dar în acelaşi timp mai ştia că, dacă un intelectual ucide în mod spontan numai în puţine cazuri, în schimb, atunci când e vorba de o crimă premeditată, el se pricepe s-o regizeze cu meticulozitate şi fantezie.

De aceea, îşi propuse să fie foarte atent. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât „cazul“ ieşea întrucâtva din comun prin faptul că asasinul venise să se denunţe.

— Ai cunoscut-o acum opt luni şi ai ucis-o abia astăzi. Astăzi ai ucis-o?

Rebegea se uită la ceas.

— Nu cred să fi trecut mai mult de o oră şi un sfert de când am ucis-o.

— … Şi pretinzi că ai ucis-o fără să-ţi dai seama ce faci?

— Iarăşi folosiţi cuvântul care nu-mi place. E vorba de cuvântul pretind. Eu nu pretind, nu pot să pretind, de vreme ce mă găsesc aici de bunăvoie. Eu am venit aici să declar, să afirm, să explic dacă este nevoie, să precizez. De aceea vă repet: Nu pretind ci afirm că am sugrumat-o fără să fiu conştient de ceea ce fac.

— Despre aceasta vom mai discuta. Spune-mi, în ce împrejurare ai cunoscut-o?

— Mi-a prezentat-o o prietenă de-a ei.

— Acum opt luni?

— Exact!

— Şi ţi-a devenit amantă când? (Mi-ai spus că termenul nu este cel mai potrivit, dar altul mai bun nu găsesc.)

— E absolut necesar să răspund la întrebare?

— De vreme ce ţi-am pus-o, înseamnă că da.

— Abia aseară, pentru prima dată.

— De ce atât de târziu?

— Nu obişnuiesc să pretind femeilor să fie drăguţe cu mine. Las totdeauna la latitudinea lor. Ştiu că, până la urmă, aşa se va întâmpla.

— Nu vreau să fiu ironic, nici să te jignesc, dar a durat cam mult aşteptarea. Presupun că victima nu era o fată „modernă”.

— Presupunerea dumneavoastră, tovarăşe căpitan, este greşită. Ea a fost exact o fată modernă în accepţia peiorativă pe care aţi dat-o acestui cuvânt. Am cunoscut-o într-un bar – barurile le frecventa des – şi o puteai întâlni, zilnic, la „Katanga“ sau la vreo altă cafenea. Îi plăcea să tragă la măsea, în special whisky şi în privinţa relaţiilor dintre sexe avea păreri foarte liberaliste. Tocmai de aceea n-a fost drăguţă cu mine decât atunci când i-a plăcut sau când a avut fantezia s-o facă.

— Cum o cheamă?

— Refuz să răspund.

— De ce?

— Fiindcă nu pot să-i pronunţ numele. După ce am omorât-o, mi se pare un sacrilegiu să-i mai pronunţ numele. Îl veţi afla când veţi veni acasă la mine. În poşeta ei veţi găsi buletinul de identitate.

Căpitanul Stolnicu se uită la Rebegea aşa cum se uită cineva la interlocutorul său când începe să fie convins că acela nu este în toate minţile.

În clipa aceea, uşa se deschise şi în pragul ei se arătă un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum gri. Se salută din priviri cu Stolnicu, pe urmă se aşeză pe un scaun, după ce şi-l trase în faţa ferestrei. Îşi aprinse o ţigară şi începu să fumeze privind distrat afară, în grădina foarte îngrijită a secţiei de miliţie.

Ai fi putut crede că venise pentru cu totul altă treabă şi că, văzând că nimerise prost, se hotărâse să aştepte până când căpitanul Stolnicu avea să termine ancheta. Rebegea îi aruncă o privire distrată, pe urmă nu-l mai slăbi din ochi. După ce-l văzu instalat la fereastră se adresă căpitanului Stolnicu:

— Nu e rău că l-aţi chemat în ajutor. Cazul meu e destul de complicat. Apoi către civilul în haine gri: Ştiţi, aveţi un cap foarte interesant. Dar mai interesanţi la dumneavoastră decât orice sunt ochii. Mai precis felul cum ei privesc. Ochii dumneavoastră nu privesc orizontal ci vertical. Adică o privire care se pricepe să vadă, să observe. După părerea mea, există două categorii de orbi. Orbi în accepţia adevărata a cuvântului şi orbi care deşi au ochi sănătoşi sunt mai orbi decât orbii, fiindcă văd numai aparenta şi nu esenţa. Mai orbi decât orbii, fiindcă orbii adevăraţi, deşi n-au vedere, de fapt, tocmai de aceea s-au obişnuit să vadă cu ochii minţii. Şi acesta e un fel de a vedea mult superior. Numărul orbilor în comparaţie cu al văzătorilor este mic. Al văzătorilor care însă nu văd este enorm. Dumneavoastră faceţi parte din categoria acelora care au şi ochi şi ştiu să şi vadă. Sunteţi interesant, dar nu numai din acest punct de vedere. Dumneavoastră, prelucrând datele pe care vi le furnizează vederea dumneavoastră verticală, stabiliţi relaţii, sinteze, trageţi concluzii. Sunteţi, cu alte cuvinte, un om inteligent. Un infractor are motive serioase să se teamă de dumneavoastră, în cazul când nu este dispus să-şi recunoască vina.

Omul în gri se miră că Rebegea îi ghicise adevărata identitate. Era o dovadă că aveau de-a face cu un criminal deosebit de inteligent.

Îi replică, aşa cum îi era obiceiul, cu vădită bunăvoinţă:

— Cred că exagerezi. Dar asta n-are nicio importanţă. De altfel, mă simt obligat să-ţi dau un sfat. Cred că nu este cazul să te preocupe persoana mea. Ai declarat, de bunăvoie, că ai comis un asasinat. Deocamdată ţi se cere să răspunzi la unele întrebări. Preocuparea dumitale trebuie să fie una singură: să răspunzi cât mai exact şi fără a ocoli adevărul.

Înainte de a răspunde, Rebegea se uită amuzat la omul în gri.

— Mi-aţi dat o replică foarte oficială şi, trebuie s-o recunoaşteţi, exasperant de banală. Cu toate acestea, rămân la părerea mea că natura v-a dotat cu o inteligenţă superioară. În legătură cu sfatul pe care mi l-aţi dat, aflaţi că: a. Precizia a devenit pentru mine aproape o manie. b. De vreme ce singur m-am denunţat, nu văd ce interes aş avea să ocolesc adevărul. c. Vă rog să luaţi notă că sunt un om… logic. (îmi place să cred că şi dumneavoastră sunteţi la fel.)

Cuvintele fură rostite cu foarte multă demnitate. Pe urmă, ochii îşi recăpătară expresia obişnuită de multă candoare şi puţină buimăceală.

Pentru ca omul în gri să fie întrucâtva pus la curent cu cele declarate de Rebegea, căpitanul Stolnicu rezumă:

— Va să zică, ai ucis o femeie pe care o cunoşti de opt luni, fără ca să fii conştient de ceea ce faci.

— Exact, tovarăşe căpitan.

— Acuma te-aş invita să ne povesteşti, fără să neglijezi amănuntele, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata şi femeia aceea în ultimele douăzeci şi patru de ore.

— Vă voi povesti. De fapt, prea multe nu am a vă spune. A venit la mine ieri după-amiază. Şi a rămas. Cred că nu vă interesează detaliile. Probabil că acuma aveţi să fiţi curios să aflaţi ce am discutat amândoi. Ei bine, vă răspund categoric. Nu am discutat nimic. Cu o femeie nu discuţi. Cu o femeie flecăreşti.

— Ai nişte idei foarte retrograde despre femei, observă căpitanul Stolnicu.

— Idei!… Noţiunea despre idei cred că ar trebui revizuită. Până la ora actuală, omenirea a gândit şi a exprimat toate ideile posibile. Dar totodată, şi în număr infinit mai mare, există şi pseudoidei. Ideile, amestecate cu pseudoideile se călătoresc prin secole şi, din când în când, asemenea unor taifunuri sau uragane, provoacă în anumite epoci adevărate calamităţi.

— Ţi-am pus o întrebare foarte precisă şi văd că dumneata divaghezi, îi atrase atenţia căpitanul Stolnicu.

— Nicidecum! Mă menţin strict în limitele întrebării dumneavoastră. Mi-aţi cerut să vă povestesc tot ce s-a întâmplat între mine şi ea în ultimele douăzeci şi patru de ore. În câteva cuvinte v-am povestit totul, afară de crima propriu-zisă. Desigur nu v-a satisfăcut. Pe urmă am anticipat o întrebare, care, sigur ar fi urmat: Ce am discutat noi doi? Şi mi-aţi fi pus, sigur, această întrebare fiindcă aţi fi vrut să aflaţi din răspunsul meu dacă nu am atins în discuţia noastră niscai subiecte delicate, care, eventual, au putut trezi în mine sentimente vindicative de pildă, şi din pricina cărora, ulterior, am omorât-o. Anticipând această întrebare, v-am răspuns că nu am discutat cu ea de loc. Dar că, în schimb, am flecărit. Şi tocmai voiam să vă explic de ce eu personal nu discut cu femeile ci flecăresc, bineînţeles atunci când izbutesc. Fiindcă este enorm de greu să flecăreşti atunci când nu ai niciun fel de aptitudini pentru o asemenea treabă. Dar m-aţi întrerupt ca să-mi atrageţi atenţia că am nişte păreri retrograde despre femei. Îmi daţi voie să continui? E foarte necesar, dacă vreţi să vă faceţi o idee cât mai exactă despre crimă.

Căpitanul Stolnicu se uită la omul în gri şi acesta îi făcu semn să-l lase să continue.

— Bine!… Explică.

— Tocmai voiam să spun că femeia este instrumentul prin care specia se apără de moarte, de distrugere. Aşa se explică surplusul de determinism al femeii. Prin acest surplus de determinism se compensează tendinţa către indeterminism a bărbatului, care a apărut atunci când acesta a început să recreeze un univers raţional. Creându-şi un univers al lui raţional, bărbatul a început să se desprindă din determinismul său natural. De fapt, „desprindere” nu este cuvântul cel mai potrivit. Mai aproape de adevăr aş îi dacă aş spune că într-o oarecare măsură acest determinism natural a slăbit. Şi atunci femeii, ca aliată de nădejde a naturii, tocmai datorită determinismului ei riguros i-a revenit sarcina să corecteze şi să adauge un spor de atracţie acelor atribute naturale cu care fusese înzestrată ca să asigure perpetuarea speciei.

Acesta este motivul pentru care femeia îşi vopseşte părul în diferite nuanţe; îşi corectează sprâncenele; nu e mulţumită de sprâncene şi gene şi atunci şi le smulge – sprâncenele – sau le înlocuieşte cu totul – genele; pudra, cremele, rujul, oja, parfumurile, sutienele, corsetele, sânii falşi din material plastic, varietatea podoabelor, a veşmintelor – culori şi modele – iată numai câteva din mijloacele folosite de femeie spre a corecta atributele ei naturale. Datorită acestei enorme cantităţi de artificial prin care femeia îşi sporeşte farmecul ei nativ, echilibrul se restabileşte, echilibru tulburat de tendinţa spre indeterminism natural a bărbatului mai ales în epoca modernă. Determinismul ei – din acest punct de vedere – este atât de riguros, încât ea subordonează totul acestui scop, foarte nobil din punctul de vedere al imperativelor speciei. Acesta este motivul pentru care bărbaţii, în marea lor majoritate – raţional sau instinctiv – nu prea iau în serios femeile. Din acelaşi motiv vă spuneam că n-am discutat cu ea. Cu femeile nu poţi discuta, ci numai flecări. Iată, aceasta este explicaţia. Poate puţin cam lungă…

— Foarte lungă. Eu te solicit ca răspunsurile să fie cât mai la obiect.

— Şi eu îmi permit să vă atrag atenţia că, de vreme ce m-am predat de bunăvoie, sunteţi obligaţi să nu vă precupeţiţi timpul şi să acceptaţi ca răspunsurile mele să fie cât mai complete, din punctul meu de vedere. Nu fiindcă aş urmări vreun avantaj – nu pretind circumstanţe atenuante – ci fiindcă sunt un intelectual. Unii, când pronunţă cuvântul „intelectual”, strâmbă din nas. Alţii se ruşinează să se numească astfel. Ca şi când ar fi un cuvânt de ocară. Eu sunt mândru de acest titlu. Fiindcă e un titlu. Un titlu de adevărată nobleţe. Declaraţia mea e înregistrată pe bandă de magnetofon. Vreau ca această declaraţie să se vadă că este făcută de un intelectual. Dacă mă siliţi să răspund cu da şi nu sau cu fraze telegrafice, refuz să mai vorbesc şi ţin să vă previn că sunt suficient de încăpăţânat ca să nu cedez, oricât de mari ar fi presiunile. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât dumneavoastră, neavând dovada materială a vinovăţiei mele, sunt numai prezumtiv – pe baza propriei mele declaraţii – criminal.

— Nu-ţi cer răspunsuri telegrafice. Dar nici nu abuza de răbdarea noastră. Consideraţiile dumitale care se vor originale nu sunt deloc interesante, le aprecie căpitanul Stolnicu.

— Credeţi? Vă veţi convinge de contrariu mai târziu, când le veţi asculta, de la început până la sfârşit, reproduse pe banda de magnetofon. Veţi avea posibilitatea să exclamaţi: Ecce homo! Homo nu în general, ci un om, eu! Sau dacă nu dumneavoastră, atunci sigur că dumnealui aşa va exclama. E prea inteligent ca să n-o facă. Pe urmă, dacă aş da ascultare îndemnului – sau poate ordinului dumneavoastră – de a fi cât mai concis şi cât mai la obiect, nu veţi putea înţelege cum de a fost posibil, fără să-mi dau seama, să curm viaţa unei fete neavând absolut nici un motiv. Vă spuneam mai adineaori că n-am discutat cu ea. Aş vrea să mai adaug că nici măcar n-am flecărit. N-am flecărit, pur şi simplu pentru că nu mă pricep. Flecăreala este liantul care face posibile relaţiile de amiciţie. Oamenii care nu ştiu să flecărească sunt nesociabili, duc o viaţă singulară. Dacă sunt obligaţi să participe la diferite reuniuni, sindrofii şi aşa mai departe se simt stingheri iar ceilalţi îi consideră ursuzi, morocănoşi, pur şi simplu fiindcă nu ştiu să flecărească. Da, există şi asemenea oameni, deşi aptitudinea de a flecări este o însuşire comună marii majorităţi a oamenilor. Milioane şi milioane de oameni se nasc şi mor fără să fi fost capabili să poarte o singură discuţie în viaţa lor, dar având părerea contrarie tocmai fiindcă ei confundă flecăreala cu discuţia. Mă refer la acele milioane şi milioane de oameni care nu gândesc niciodată, care se mulţumesc a reproduce idei sau pseudoidei prinse din zbor. Jonglând cu ele şi convinşi că discută, de fapt nu fac decât să flecărească. A flecări, credeţi-mă, este o artă şi nouăzeci şi nouă dintr-o sută din cei care izbutesc în viaţă sunt maeştri în arta flecărelii. În ceea ce mă priveşte eu mă consider – mă consideră şi alţii – nesociabil. Acest defect se datoreşte incapacităţii mele totale de a flecări. Iată, dar, de ce nu am flecărit cu biata fată. Fiindcă, pur şi simplu, nu m-am priceput s-o fac. Pe de altă parte, nici ea nu a fost prea vorbăreaţă cu mine. Probabil din teama de a nu fi obligată să audă debitându-i-se lucruri adormitor de plicticoase. Trebuie s-o spun deschis că, din punctul ei de vedere, temerea era perfect justificată. Acuma cred că am izbutit să fiu suficient de clar. Va să zică, încă o dată şi pentru ultima oară: N-am discutat cu ea, deoarece era femeie, şi n-am flecărit, natura neînzestrându-mă cu acest de invidiat talent.

— Spune-ne, cum ai ucis-o? Cu cât mai multe detalii.

De data asta întrebarea o puse omul în gri care continua să contemple grădina, de unde pătrundea, prin fereastra deschisă, mirosul îmbătător al „reginei nopţii“.

— Avea un gât alb… Nefiresc de frumos şi de alb… Am simţit nevoia să-l mângâi. Am întins mâna… mâinile. Am prins să-l mângâi. Şi deodată totul s-a învălmăşit… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar la un moment dat ea n-a mai fost ea… Am fost convins că e şi de frică, de groază, în loc să mângâi am început să strâng… să strâng. Când m-am dezmeticit era prea târziu… Prea târziu… Făptuisem grozăvia. De data asta fără voia mea.

— De ce ai spus: de data asta? întrebă cel în haine gri.

— Fiindcă s-a mai întâmplat o dată să sugrum pe cineva. Numai că atunci asta am vrut. Să omor.

— Tot o femeie?

— Nu! Un bărbat!… Un inamic. Pe front eram atunci. Căzusem prizonier, cu prilejul unei incursiuni. Nemţii ne-au dus în sat şi ne-au închis într-o magazie. Erau mereu în retragere şi întrucât prizonierii îi încurcau, pur şi simplu îi împuşcau. Eram în magazie trei. Ne-am hotărât să evadăm. Am izbutit să desprindem o scândură şi unul dintre noi, cel mai subţirel, s-a furişat afară şi a înjunghiat santinela. După aceea ne-a eliberat şi pe noi. Satul era plin de nemţi. Am sărit în grădina casei vecine, dar, ghinion, acolo erau încartiruiţi nemţi. Unul ne-a văzut şi a început să tragă după noi cu automatul. Ne-am risipit care încotro. Ceilalţi doi au fost omorâţi. Eu am avut noroc. Câteva gloanţe mi-au fluierat pe la ureche dar niciunul nu m-a găsit. Nici nu ştiu cum am ajuns în podul unui grajd. Nemţii au început să mă caute prin case, majoritatea pustii. Satul fiind în zona frontului, oamenii în majoritate se băjeniseră. Dar tocmai atunci ai noştri au atacat prin surprindere satul. Eu însă habar n-aveam ce se petrece. Auzeam împuşcăturile şi credeam că trag nemţii aşa la întâmplare ca să mă sperie. De altfel mă consideram pierdut. Eram convins că, până la urmă, mă vor descoperi. Nu aveam nicio armă la mine. Până şi briceagul mi-l luaseră. La un moment dat, aud jos în curte tropăituri. Mă uit printr-o crăpătură şi văd un neamţ că străbate în pas alergător ograda, după care începe să urce grăbit scara ce ducea în pod. Resemnarea nu este un sentiment care te încearcă atunci când te paşte pericolul morţii decât în foarte rare cazuri. Nu voiam să mor. Ştiam că dacă pun mâna pe mine mă împuşcă pe loc. Şi atunci m-am hotărât să nu mă dau prins. M-am ascuns în fân şi când neamţul a intrat în pod, am sărit asupra lui, apucându-l de gât. Luat prin surprindere, aproape că nu a opus rezistenţă.

Când mi-am descleştat degetele era mort. Era primul om pe care îl omoram, pe care ştiam că l-am omorât. Era la un pas de mine şi descopeream, abia acum descopeream, că un mort începe să miroasă chiar înainte de a se descompune. Mi se făcu greaţă şi-mi venea să vomit. Îl priveam şi ascultam lătrăturile furioase ale armelor automate întrebându-mă prosteşte cumva de era posibil ca nemţii să dezlănţuie un foc atât de îndârjit numai pentru că evadaseră trei prizonieri români, dintre care numai unul mai era în viaţă. Focul a ţinut vreo jumătate de oră. Abia când am auzit vorbindu-se româneşte pe uliţă, am înţeles că ai noştri atacaseră prin surprindere satul şi îl ocupaseră. Dar am mai înţeles ceva – din păcate abia apoi – fiindcă abia pe urmă băgasem de seamă că era neînarmat. Am înţeles ce căutase neamţul în pod. Am înţeles că se urcase nu ca să mă caute pe mine, ci ca să se ascundă acolo cu intenţia de a se preda românilor atunci când satul avea să fie cucerit de ei. Şi eu care crezusem cu totul altceva îl omorâsem. A fost prima mea crimă. Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Dar eu n-am uitat. Am retrăit în vis groaznica întâmplare de zeci şi zeci de ori. De zeci şi zeci de ori m-am trezit îngrozit şi cu ochii plini de lacrimi – plânsesem în vis – că omorâsem un om care, la fel ca şi mine, voise să trăiască. Nu mi-am găsit niciodată niciun fel de scuză. Nici măcar faptul că eram atunci pe front şi mă consideram în legitimă apărare – nu ştiusem cu ce intenţie se urcase neamţul în pod – n-a constituit pentru mine, ulterior, o scuză. Nu putea exista nicio scuză. Omorâsem un om cu mâinile astea ale mele. Eu, intelectualul, profesorul de filosofie, eu, civilizatul, omul de cultură, estetul într-o anumită măsură. Îl omorâsem pe Hermann. Aşa se numea neamţul: Hermann Hurweber. Era o namilă de om de peste un metru şaptezeci înălţime. O femeie care semna Wilma îşi începea astfel scrisoarea: „Mein liebes Häschen“[1] Iepuraşul Wilmei de peste un metru şaptezeci înălţime avea părul alb pe la tâmple şi albeaţă pe ochiul drept. Făcea parte din categoria reformaţilor nenorocoşi trimişi pe front în ultimele luni ale războiului. Am luat scrisoarea pe care o găsisem într-un buzunar al vestonului – îi scotocisem prin buzunare fiindcă voisem să aflu cum se numea neamţul pe care îl sugrumasem – cu gândul ca, mai târziu dacă aveam să scap cu viaţă, să-i scriu nevestei sale în ce împrejurări murise Häschen-ul ei. Dar nici până astăzi n-am avut curajul să scriu o asemenea scrisoare. Ea, după atâţia ani, probabil că l-a uitat şi dacă vrea să-şi aducă aminte cum arăta, trebuie să se uite la o fotografie de-a răposatului ei iepuraş. Eu însă mi-l amintesc precis pe acest iepuraş de peste un metru şaptezeci înălţime, cu părul cărunt şi albeaţă pe ochiul drept, pe care l-am ucis de două ori. O dată acum douăzeci de ani şi încă o dată astăzi când, ucigând-o pe ea, am fost convins că pe el îl ucid. Cum a fost posibil să se împletească prezentul cu trecutul nu ştiu, nu-mi pot explica. Dar adevărul acesta este. N-o spun în chip de scuză.

Rebegea conteni. Cu o batistă albă, imaculată, îşi tamponă fruntea perlată de transpiraţie. După aceea îşi vârî mâinile adânc în buzunarele pantalonilor, iar capul între umeri, după care începu să observe cu o atenţie concentrată o muscă mare şi verde ce se plimba pe vârful pantofului său.

Şi fiindcă părea a fi terminat tot ceea ce avea de spus, căpitanul Stolnicu întrebă:

— Şi pe urmă?

— Când pe urmă? întrebă Rebegea parcă de pe altă lume.

— După ce ţi-ai dat seama că ai omorât-o.

— După aceea, m-am îmbrăcat şi am venit încoace, ca să mă denunţ. Numai că nu m-am putut hotărî chiar imediat să intru aici. Până la urmă a învins însă demnitatea. Asta e tot.

— Cred că deocamdată nici noi nu mai avem de pus întrebări, nu-i aşa, tovarăşe căpitan? întrebă pe Stolnicu omul în gri.

— Deocamdată nu!

— Atunci să mergem la locul crimei. Dumneata ne vei însoţi.

Omul în gri trecu în camera alăturată. Căută la telefon şi găsi pe procurorul de serviciu pe care îl informă.

Maşina care aducea pe procurorul de serviciu se opri în faţa casei cam în acelaşi timp când soseau şi alte două maşini. Într-una se aflau căpitanul Ovezea – el fusese bărbatul în gri –, comandantul secţiei de miliţie în raza căreia se afla strada Lămâiţei, căpitanul Velicu, căpitanul Stolnicu, comandantul secţiei de miliţie în faţa căruia dăduse Rebegea declaraţia, de asemenea criminalul, profesorul Emilian Rebegea. Din cealaltă maşină coborâră experţii din grupa operativă condusă de căpitanul Ovezea[2].

Maşinile opriră în faţa unei porţi masive din fier forjat. În dreapta şi în stânga, zidul de cărămidă foarte lat, şi înalt tot atât cât poarta, avea pe creasta lui, zidite, cioburi de sticlă multicolore. Dacă te luai după poarta impunătoare şi după grosimea zidului, asemenea unuia de mănăstire fortificată, te aşteptai să vezi dincolo, în incinta curţii, dacă nu un „palat“ cum erau denumite pe nedrept multe din casele vechiului Bucureşti, în orice caz o casă mai acătării.

În realitate, în fundul curţii – mai curând un fel de minusculă tindă – se vedea o căsuţă scundă, cu acoperiş în formă de piramidă, din şindrilă neagră de veche ce era. O casă veritabilă de ţară de la munte cu prispă şi parmac, cu pereţii coşcoviţi care cândva fuseseră vopsiţi în albastru. O particularitate a casei deloc potrivită o constituiau ferestrele disproporţionat de mari în raport cu înălţimea casei, ale căror transperante decolorate şi stricate scoteau şi mai mult în evidenţă contrastul inestetic dintre ele şi ansamblul clădirii.

Cândva de la poartă şi până la casa din fundul curţii, ducea o alee. Acuma aleea nu mai exista. Iarba crescuse otova pe toată suprafaţa curţii, şi înaltă până ceva mai sus de glezne. Câţiva cireşi bătrâni se părea a fi fost semănaţi la întâmplare, dar nu era adevărat. Curtea fusese, cu mulţi ani în urmă, o mică livadă. Asta pe vremea când încă trăia şi era tânăr bunicul profesorului Emilian Rebegea. În decursul anilor, mulţi dintre pomii livezii minuscule se uscaseră. Unii fuseseră tăiaţi, alţii nu. Bătrâni, dar în stare să rodească, mai rămăseseră cireşii, patru la număr, şi doi caişi.

În clipa când coborî din maşină, Rebegea se clătină pe picioare şi era palid, la fel de palid cum fusese până a nu se hotărî să treacă pragul secţiei de miliţie. Se îndreptă spre poartă cu paşi mici, precauţi, de parcă voia să se convingă, înainte de a mai face un pas, dacă pământul pe care călca poate să-i susţină greutatea corpului. În realitate, mergea aşa fiindcă făcea sforţări să păşească drept, să nu se bălăbăne ca un om beat.

Cu mâna care îi tremura apăsă clanţa, şi poarta de fier se deschise scârţâind prelung şi jalnic, din cauza balamalelor neunse.

— Îmi permiteţi s-o iau înainte, ca să vă conduc.

Şi păşi, primul, dincolo, în curte. Aproape se înserase. Făcu vreo câţiva paşi şi fiindcă îl ajunsese din urmă căpitanul Ovezea, se agăţă de braţul lui.

— Vă rog să-mi permiteţi să mă sprijin de dumneavoastră. Altfel mă voi prăbuşi. E îngrozitor ce simt.

Căpitanul Ovezea făcu semn unuia dintre subordonaţii săi şi acesta se grăbi să-i ofere lui Rebegea braţul.

Mergeau cu toţii prin iarbă în evantai şi nimeni nu scotea o vorbă. În grădina părăginită a lui Rebegea mirosea a vegetale şi într-unul din cireşii bătrâni o vrăbiuţă ciripea neliniştită.

Când ajunseră în faţa uşii de la intrare, Rebegea vârî mâna într-un burlan şi scoase de acolo o cheie de-a dreptul anacronică. Din cauză că-i tremura mâna izbuti să descuie uşa nu fără dificultate. Dar n-o deschise imediat. Mai întâi îşi şterse faţa palidă ca de mort, pe care şiroia transpiraţia, cu o batistă mare şi albă, cât o basma.

— Îmi permiteţi şi de data asta să trec tot eu înainte.

Vocea îi tremura şi suna dogită, fără timbru.

Un vestibul minuscul. În stânga, o nişă căptuşită cu lemn de stejar – cuierul. În dreapta, o uşă care ducea în sufragerie. Tavanul scund, de lemn, pereţii căptuşiţi cu lambriuri de stejar. Sufrageria era mobilată în stil românesc. Deasupra unei policioare înguste, farfurii şi vase cu motive decorative. Două uşi. Una spre bucătărie, larg deschisă, cealaltă spre dormitor. Aceasta din urmă era închisă. Către această uşă se îndreptă Rebegea. Transpirase în aşa hal, încât părul îi era ud de parcă ar fi ieşit din baie fără să se şteargă. Întinse mâna spre clanţă, dar şi-o retrase mai înainte de a o atinge. Se răsuci încet pe călcâie şi atunci când se găsi cu spatele la uşă se adresă tuturora, dar privind, cu un aer rătăcit, numai pe căpitanul Ovezea:

— Acolo este!

Ca să poată intra, trebuiră să-l dea deoparte. El rămase în prag, în sufragerie, şi, ca să nu se prăbuşească, trebui să se sprijine de zid. Dar numai după câteva clipe, unul dintre lucrătorii din grupa operativă a căpitanului Ovezea reveni din dormitor, şi, apucându-l de braţ, se răsti la el.

— Ia vino încoace, musiule!

Şi îl sili să treacă pragul dincolo, în dormitor.

— Vrei să ne spui ce-ai făcut cu cadavrul? întreba căpitanul Stolnicu.

— Cum ce-am făcut? E acolo!

Rebegea privea tot timpul în pământ.

— Unde?

— Acolo, în pat!

— Îţi baţi joc de noi? Nu-i niciun cadavru în pat.

— Nu-i?

Abia acuma îndrăzni Rebegea să deschidă ochii. Ei exprimară mai întâi groază. Pe urmă uimire, uluială. Pe urmă nedumerire. Pe urmă, începură să se lumineze, să clipească des, a veselie, să se bucure. Şi, în fine, să râdă. Şi în aceeaşi clipă când ochii începură să-i râdă, izbucni şi el într-un hohot de râs dement. Şi râse şi râse, fără să se mai poată opri, ţinându-se cu mâinile de pântece.

Lucrătorii miliţiei îl priveau întunecaţi, aşteptând să contenească râsul acela dement, isteric. În sfârşit, după ce râse vreo zece minute, se potoli încet, încet. Dar acuma părea un alt om. Chipul îi era radios, iar ochii oglindeau o mare mulţumire lăuntrică.

— Ce ai făcut cu cadavrul? întrebă cu severitate căpitanul Ovezea. Unde l-ai ascuns?

Se părea că pe Rebegea întrebarea căpitanului îl amuza nespus de mult.

— Unde am ascuns cadavrul?… Nu există niciun cadavru!… Vedeţi vreun cadavru?… Nu vedeţi!… Nu există niciun cadavru!… Şi de vreme ce nu există, înseamnă că nu s-a comis nicio crimă… Înseamnă că n-am comis nicio crimă… Înseamnă că nu sunt criminal… Auziţi?… Nu sunt criminal!…

— Vrei să spui că ai făcut o farsă? întrebă căpitanul Velicu abia stăpânindu-se.

— Exact… o farsă! Domnilor, după cum puteţi constata deci, nu a fost decât o farsă. Spre regretul dumneavoastră doar o farsă reuşită. Trebuie să fiţi de acord că a fost o foarte reuşită farsă.

— Îl auziţi? Îşi mai şi bate joc de noi, îi şopti căpitanul Velicu lui Ovezea.

— Greşiţi profund. Nu mi-e deloc aceasta intenţia. Dar n-aveţi încotro. Trebuie să recunoaşteţi că a fost o farsă magistrală. Pe urmă, adresându-se căpitanului Ovezea: Am izbutit să vă păcălesc până şi pe dumneavoastră, cu toate că sunteţi foarte inteligent, tovarăşe căpitan. Acum îmi pare rău, v-o spun sincer. Dumneavoastră însă, zău că nu ar trebui să vă pară rău. Câtă lume pusă pe drumuri în mod inutil. Până şi pe dumneavoastră, tovarăşe procuror. Dar nici dumneavoastră să nu vă pară rău. Dacă aveţi măcar un pic de umor, farsa mea ar trebui să vă amuze. Şi pe dumneavoastră, tovarăşe căpitan, şi pe dumneavoastră tovarăşi. Şi îşi muta privirea de la unul la celălalt. Pe urmă, după o clipă, constatând că toţi rămăseseră gravi. Desigur, cer prea mult de la dumneavoastră. Desigur vă simţiţi lezaţi în amorul dumneavoastră propriu, deoarece vă identificaţi cu autoritatea de stat pe care o reprezentaţi. Îmi pare rău. Dar acum nimic nu mai poate fi schimbat. Am făcut-o! Şi dacă exista un paragraf în vreo lege care prevede pedeapsă pentru o asemenea vină, sunt gata să ispăşesc. Băgaţi însă de seamă: Nu sunt un criminal!