ARHEOLOGUL MARIUS DAMIAN
A FOST PRĂDAT

Într-o seară, pe la sfârşitul lui septembrie, o seară cu cer senin şi lună roz împrumutată dintr-un tablou prost, pentru că totul e prea colorat, prea frumos, idilic şi corect frumos, iar pictorul ftizic şi decedat, într-o astfel de seară, maiorul Dăneţ manifestă surprinzătoarea dorinţă de a lua un aperitiv.

Apăsându-şi ochelarii la rădăcina nasului, locotenentul Marin Moşoianu se pierdu într-o serie de consideraţiuni intime asupra ineditei invitaţii.

Găsiră locuri la „Someşana“, o grădină de vară îngropată în iederă sângerie, o grădină cum întâlneşti la tot pasul în Bucureşti, cu aceleaşi felinare palide deasupra meselor înalte înfăţate în pânză cadrilată, legănată de viersul aceluiaşi lăutar plângând iubiri cărunte cu fete sălbatice şi bărbaţi aprigi cu şişul lung.

Ospătarul le prezentă prompt lista, apoi se retrase convenţional câţiva paşi, aşteptând comanda. Dăneţ i-o întinse locotenentului, plimbându-şi distrat ochii prin restaurant. Feţe necunoscute, chipuri joviale, explozive sau interiorizate, priviri limpezi şi terne, surâsuri pudice ori de ocazie. Solitarii ocupau mesele retrase. Un bărbat între două vârste, cocoşat, sorbea absent din pahar. Îşi orientase spatele spre zidul de iederă încercând să-şi camufleze infirmitatea.

„Un nefericit“, oftă maiorul.

Consultând meniul, bătut la o maşini ştirbă de vocala „i“, Moşoianu îşi imagina cu un surâs înghesuit în colţul buzelor reflecţiile nimicitoare ale maiorului pe marginea „fenomenului“ cârciumă:

„La ce s-or fi îmbulzind oamenii ăştia? Bere caldă, friptură rece şi numai os, lăutarul răguşit… Apoi nu-i mai bine acasă? În sfârşit…“

Dăneţ ridică din umeri.

— Treaba lor. Ei, te-ai decis?

Locotenentul îşi ridică ochii din listă.

— Mda! şi făcu semn ospătarului.

Maiorul înregistra amuzat competenţa volubilă a lui Moşoianu, care făcea comanda: „Friptura să fie aşa şi pe dincolo, întinsă, dar nu prea crudă, cu un bob de unt („de ce bob şi nu bucăţică?“) şi neapărat presărată cu cimbru.“ La urmă, recomandă suav:

— Şi mai repejor, băieţaş!

Se crispă imperceptibil. Scobitoarea cu care se juca se frânse. Îl iritau expresiile locotenentului, de largă circulaţie printre subalternii mai tineri, cu grijă periate în prezenţa superiorilor în cadrul relaţiilor oficiale şi cărora neîngăduitul le conferea o savoare specială. Acel „băieţaş“, ori generalizatul „tăticule“ aplicat unor terţi, indiferent de vârstă sau individ, i se păreau indecente, înlocuind ostentativ neserios terminologia consacrată.

Un hohot de râs îl făcu să întoarcă capul. În stânga lor, o pereche – ea tânără, cu ochi oblici, imenşi, şi coc greu răsucit pe ceafă, el ceva mai în vârstă – părea să facă totală abstracţie de lumea dimprejur. Mâinile se atingeau sub mii de pretexte, privirile se căutau intens, trădând dorinţa timidă, dar necamuflata a întâielor ceasuri de idilă. Bărbatul elegant, cu gură senzuală lipsită de fermitate, mângâia braţul bronzat, acoperit de brăţări subţiri, argintii.

Dăneţ zbârci din nas. „Ce naiba? Nu mai au răbdare până acasă?“

Maiorul era considerat, şi-i plăcea să se considere, de modă veche. Adusese de la el din Ardeal un cap limpede, principii sănătoase, dar cam rigide, şi o seamă de tradiţii la care veghea neabătut. Respectul faţă de bătrâni aproape sanctificat, ţinuta cuviincioasă, vorba scurtă şi cumpătată – detesta panglicăria, asociind-o inconştient cu minciuna – deveniseră mituri. Copiii, oameni în toată firea, îi dădeau bineţe cu un răsunător „sărut mâna, tată“, duminica şi de sărbători familia era obligată să ia masa împreună, excentricităţile vestimentare erau repudiate fără milă.

Ospătarul aduse comanda şi Moşoianu îşi despături şervetul de pânză pe genunchi. Maiorul ridică paharul, admirând culoarea vinului.

— Doamna a solicitat un pachet de ţigări Kent, observă locotenentul cu nasul în farfurie.

Dăneţ privi nedumerit capul rotund al subalternului său, tuns numărul unu, bărbia scurtă, obrajii asimetrici acoperiţi cu pistrui.

— Ăştia de alături, preciza Moşoianu.

Într-adevăr, tânăra cu ochi oblici rămăsese singură la masă.

— Văd ca te interesează, tuşi Dăneţ, dregându-şi glasul.

— Nu cine ştie ce, dar sunt pe recepţie.

Maiorul tuşi iar. „Hm! Pe recepţie!?!“

Gestul lui Moşoianu îi întrerupse reflecţiile. Îi atrăgea atenţia asupra femeii. Lăsând impresia că se joacă, aceasta desprinse o cheie din mănunchiul lăsat pe masă alături de brichetă. O ţinu în pumn parcă frământând-o timp de câteva secunde, apoi o ataşă la loc, în inelul de metal. Cu multă precauţie înfăşură ceva în batistă. Maiorului i se păru că vede o bucată de ceară.

Locotenentul şopti:

— Ce părere…

Dăneţ îi făcu semn să tacă. Un individ subţire, spânatic, se îndreptă spre masa femeii. Ţinea în mână o servietă. Faţa palidă, cu ochi incolori, părea indiferentă. Ca din întâmplare, tânăra împinse cu cotul poşeta mică, făcând-o să cadă.

Curtenitor, omul o ridică. Femeia mulţumi cu un zâmbet. Întinse mâna după geantă, strecurându-i în acelaşi timp bucata de ceară înfăşurată în batistă. Omul salută şi dispăru printre mese.

— Ia-te după el! suflă Dăneţ. Eu rămân… ăă… pe recepţie.

* * *

La ieşire, locotenentul se izbi de omul cu cocoaşă, îngână o scuză de circumstanţă.

„Mai ştii… Poate-mi aduce noroc.“

Ajuns la capătul străzii, spânaticul se uită brusc în spate, abia lăsând timp lui Moşoianu să-şi camufleze silueta în umbra groasă a unui castan.

Individul îşi continuă drumul, ţinându-se în apropierea clădirilor şi evitând părţile luminate ale trotuarului. Dispărea din când în când, înghiţit de întuneric. Din manevrele dese şi neaşteptate, Moşoianu înţelese că omul încerca să depisteze, în primul rând, şi apoi să deruteze un eventual urmăritor. Se întorsese de câteva ori din drum, făcând câţiva paşi în direcţia locotenentului, strecurându-se apoi ca o nălucă pe străzi lăturalnice, prost luminate.

Reacţiile brusce, imprevizibile, îl puneau pe Moşoianu în situaţii dificile. Se alătură la un moment dat, păstrând o distanţă incertă, unui grup gălăgios de cheflii. Îi abandonă după vreo sută de metri. Spânaticul se înfundase pe o alee pustie, care se deschidea la stânga. Adăpostit de silueta generoasă a unei gherete cu gheaţă, locotenentul îl observa atent. Omul se oprise în spatele unui bloc vechi. O fereastră era luminată. Prin perdeaua transparentă se vedea o bătrână scriind.

Cu o mişcare sigură, spânaticul îşi plimbă mâna circular pe un geam. Doar un scrâşnet slab, de parcă cineva ar fi zdrobit zahăr tos între dinţi, însoţi traiectoria diamantului pe sticla subţire. Scoase apoi din servietă o pensulă, trecând-o de câteva ori pe geam. Lipi deasupra o bucată de hârtie şi lovi cu pumnul. Se auzi o bufnitură. Individul rămase nemişcat câteva secunde, pândind vreun zgomot, apoi desprinse cu precauţie hârtia de care rămăsese agăţat ciobul rotund de sticlă. Introduse mâna în gaură şi, găsind espanioleta, deschise fereastra. Cu un salt, dispăru înăuntru.

Locotenentul Moşoianu pătrunse în casă pe aceeaşi cale.

* * *

— Ora închiderii, vă rog!

Ospătarul, un individ negricios cu faţa plină de coşuri, ridica scaunele, aruncându-le ostentativ pe mese. Două femei culegeau solniţele şi scrumierele aşezându-le în trepte, până sus la încheietura braţului.

În grădină rămăseseră doar câţiva consumatori răzleţi, maiorul şi perechea din faţă.

Tânăra cu ochi oblici se ridică. Profesional, ospătarul îi dădu scaunul la o parte. Întâlnindu-i privirea, clipi semnificativ. Femeia zâmbi, înclinând uşor capul.

„Se cunosc“, deduse maiorul, lăsând banii pe masă.

Perechea părăsi localul, urmărită de rânjetul ospătarului. Mergeau pe Ştirbei Vodă, înaintând cu pas nesigur. Femeia îşi sprijinea partenerul ameţit, lipindu-şi de el şoldul puternic. Din când în când se opreau, sărutându-se încleştat până-şi pierdeau echilibrul. Apoi râdeau în hohote, stând faţă în faţă şi ţinându-se de mâini. În preajma unei curţi, pe Popa Tatu, bărbatul se opri clătinându-se. Printre gratiile de fier, trandafiri galbeni, de toamnă, îşi strecurau capul. Rupse câţiva şi îngenunchind pe trotuar, nu fără un gest reflex de a-şi menaja dunga pantalonilor, declamă teatral:

— „Guerlain şi-a botezat parfumul

Voilá pourquoi j’amais… Marina!“

Vocea răsună strident în liniştea cartierului. Râzând, femeia îl îmbrăţişă.

Dăneţ avu brusc senzaţia că cineva se află în spatele lui. Se întoarse fulgerător. Văzu braţul ridicat şi lovitura care pleca, imparabilă, apoi nu mai ştiu nimic.

* * *

În faţa biroului, mic, din lemn de lămâi, bătrâna continua să scrie. Cuvintele se înşiruiau ordonat, cu bucle ferme şi elegante. Se privi în oglinda mare, ţinută de doi amoraşi, potrivindu-şi peste urechi boneta albă de noapte cu panglici mov. Oftă uşor şi, muind tocul în călimară, se adânci în paginile caietului. Pendula întrerupea liniştea monoton. De pe pereţi, chipuri şterse în rame ovale, cu expresii şi veşminte demodate, bărbaţi importanţi, plini de decoraţii şi doamne rigide cu umeri planturoşi şi talii de viespe în crinoline complicate, priveau anonim din alt veac.

…Pe contele de Chantilly l-am cunoscut la balul prinţesei Şutzu. Era ia trecere prin Bucureşti, însoţind-o pe verişoara sa, marchiza de B., într-o călătorie în Orient. Mi-amintesc că anvizajau să stea numai la Cairo vreo două săptamâni. Chantilly! Ce gentilom desăvârşit! Cine şi-ar fi imaginat în seara aceea că va avea un sfârşit atât de tragic…?

Câteva lacrimi i se rostogoliră pe obrazul pufos şi ridică ochii. Inima încetă să-i mai bată. În oglindă se vedea o mână alunecând pe peretele din spate. O mână mică, ca de femeie, albă, nefiresc de albă. Rămase paralizată in jilţ, incapabilă de vreo mişcare. Nu-şi putea desprinde privirea de la mâna lividă care se apropia de comutator. Lumina se stinse şi o clipă liniştea sufocă odaia. Doar un greiere ţesea zigzaguri sonore.

Vru să urle, dar degetele îngheţate îi opriră ţipătul. Miroseau oribil a formol, poate a moarte…

Câteva convulsii şi capul bătrânei se prăvăli pe marginea fotoliului. Boneta de dantelă, cu panglici mov, căzu pe covor.

* * *

Moşoianu străbătu prudent holul sumar mobilat despărţit de cealaltă odaie cu un glasvand mat, unde spânaticul scotocea într-un maldăr de chei.

Alese una şi începu s-o ajusteze cu pila ţinând seama de particularităţile imprimate în bucata de ceară. Locotenentul recunoscu batista mică cu tiv roşu în care femeia de la restaurant învelise modelul.

Spânaticul se ridică apropiindu-se de o stampă japoneză, agăţată pe perete. O făcu sul, dând la iveală un fişet mic, îngropat în zid. Încercă cheia, o mai pili puţin, repetă operaţia de câteva ori şi, în cele din urmă, broasca cedă.

În pragul odăii, locotenentul, încerca să observe conţinutul safe-ului.

Individul scoase dinăuntru o casetă şi, punând-o pe masă, continuă să scotocească în casa de bani.

Deschise o cutie de argint. Pe culcuşul de catifea, o brăţară cu smaragde enorme arunca focuri verzi. Vrând s-o ia în mână, una din pietre, într-o montură rombică, se desprinse de celelalte. Giuvaerul era format din mai multe elemente.

În aceeaşi clipă, spânaticul, răsucindu-se brusc, aruncă un stilet lung, în direcţia locotenentului. Acesta eschivă reflex şi cuţitul se înfipse în uşorul de lemn.

— Nu prea eşti dibaci, băieţaş, râse Moşoianu. Trebuia să ţinteşti în stânga mea. Nici dacă mă rugai frumos, n-aş fi rămas pe loc. Conspectează chestia asta…

Îi întoarse spatele şi cercetă cu luare-aminte lama cuţitului.

— Bună sculă!

Se aplecă fulgerător. Călimara masivă de birou zbură, izbindu-se de perete.

— Mai jos. Ceva mai jos, băieţaş! Uite colo un vas de cristal. Hai, încearcă, nu te ruşina. Reglează-ţi tirul!

Iritat, celălalt se desprinse ca un arc, ţintindu-i gâtul. Moşoianu îl întâmpină cu o figură Mawashi Geri. Niciodată nu se simţise atât de lucid. Plin de „Kiai“ cum spun judokaşii.

Agil, spânaticul îşi recuperă cuţitul vizând pieptul locotenentului. Acesta îi prinse încheietura mâinii, neutralizându-l. Simultan, cu o răsucire a trupului îl zvârli peste umăr.

„Tai-Sabaki.“ Prima oară când îi reuşea corect figura.

În aceeaşi clipă însă, cineva îl lovi pe la spate…

Ameţit, spânaticul se ridică, ţinându-se de perete. Un bărbat suplu, îmbrăcat în cenuşiu, îl privea cu dispreţ.

— Dobitocule! Te-a urmărit de la restaurant.

Scrâşnind, spânaticul îşi repezi piciorul în trupul locotenentului.

— Vezi cine e!

Nu găsiră nici un act. Omul în cenuşiu se încruntă.

— Du-l în camera bătrânei şi dă drumul la gaze.

* * *

Mai mult inconştient, Moşoianu se târî până la fereastră. Durerea atroce de cap îi paraliza mişcările. Senzaţia de greaţă era concretă, materială, ca o iască agăţată de cerul gurii. Izbi cu pumnii. Geamul se sparse şi locotenentul îşi pierdu din nou cunoştinţa. Ţinea încă, strâns în pumn, smaragdul desprins din brăţară.