Prolog

Anunţul apăruse vreme de o săptămână în principalele cotidiane ale Capitalei: Universul, Adevărul, Cuvântul, Viitorul:

În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940 a fost găsit pe Bulevardul Brătianu, printre ruinele blocului Carlton, un sugaci – sex bărbătesc de circa 7-8 luni. Este unicul supravieţuitor care în momentul cutremurului se afla în incinta hotelului. Oricine poate da o informaţie asupra identităţii copilului şi a familiei sale este rugat să se prezinte de urgenţă la Prefectura Poliţiei. Copilul poartă la gât un medalion de aur reprezentându-l pe Sfântul Cristofor şi poate fi văzut zilnic între orele 10 şi 13 la sanatoriul Saint-Vincent de Paul.

Directorul general al Poliţiei Capitalei.

— Până la zece, mai avem puţin, spuse sora pipăindu-şi aripile cornetului apretat.

Vizitatoarea, preşedinta uneia din cele mai cunoscute societăţi de binefacere, îşi zise că seamănă cu un fluture ostenit. Capul, corabia de pânză albă, te aşteptai în orice clipă să zboare.

— În general, vine multă lume?

— Cu miile, surâse blând sora. Acum fac rând în curte. Din păcate, nici măcar unul dintr-o sută nu-şi închipuie că l-ar putea identifica…

— Atunci?

— Vin din curiozitate.

Vizitatoarea se uită la leagăn. Era un coşuleţ elegant, înzorzonat, numai dantelă fină şi panglici de atlas bleu. În el fusese găsit copilul, dormind liniştit, fără să i se fi clintit un fir de păr. Dormea şi acum, cu pumnii strânşi. Pleoapele străvezii, irizate, îi zvâcneau delicat.

— Este extraordinar! şopti. Ce înseamnă să ai zile… Îţi vine să crezi că a zburat pe fereastră.

Sora îşi atinse crucea de argint prinsă în şiragul mătăniilor.

— Dumnezeu a avut ochiul aţintit asupra pruncului. Mâna Lui e cea care l-a purtat prin văzduh şi l-a depus neatins în mijlocul străzii. Şopti cucernică: Fiat voluntas Tua…

Cealaltă îi strecură o privire sceptică: avea rezerve în privinţa mâinii nevăzute care baladează ditamai leagănul prin aer, dar diplomată, se mulţumi să-şi dreagă glasul.

— Mă întreb cine or fi fost părinţii lui… Desigur oameni înstăriţi.

— Poate…

— Precis! decise vizitatoarea şi după ton se simţea că e o femeie care ştie să surprindă imediat aspectul practic al oricărei probleme. În primul rând nu oricine îşi poate permite să locuiască sau să tragă la Carlton. Al doilea, se vede după lenjeria copilului, lucrată categoric la o casă mare, după medalion…

— Domnul nu face distincţii, suspină călugăriţa şi indiferent cine ar fi fost părinţii lui, rămâne un biet şi sărman micuţ. Orfan înainte de a şti cum îl cheamă…

— Aveţi vreo nădejde că i s-ar putea descoperi rude sau prieteni?

— Nu prea… Au trecut aproape două săptămâni de când lumea se perindă pe aici fără nici un rezultat. De obicei, asemenea situaţii generate de un mare dezastru se clarifică imediat. Înclin să cred că părinţii erau străini.

Vizitatoarea se uită instinctiv spre sugar.

— Cred că aveţi dreptate. De altfel, Sfântul Cristofor nu-i… român. E mai degrabă de-al dumneavoastră…

„Papistaş“, vrusese să spună, dar îşi înghiţise cuvântul. Călugăriţa surâse încet, plimbându-şi privirea în lungul pereţilor albi. Ploaia de noiembrie, rece, piezişă, necăjea ferestrele perdeluite cu linon trandafiriu.

— Ce se va întâmpla cu copilul?

Călugăriţa îşi ridică ochii. Părea să se fi întors de la mii de kilometri.

— Poate se va găsi un suflet caritabil care să-l adopte. Dacă nu, va fi încredinţat orfelinatului.

Amândouă îşi coborâră reciproc privirile. Ştiau bine ce însemna asta… O copilărie mutilată, cenuşie, cu educatoare lipsite de vocaţie, în cea mai mare parte fete bătrâne. O copilărie fără Moş Crăciun şi iepuraşi de Paşti, fără primăveri…

Pe coridor se auzi tumult de glasuri şi paşi. Călugăriţa se ridică.

— Au început să vină.

Printre ultimii vizitatori se afla un bărbat înalt, bine îmbrăcat, de vreo treizeci de ani. Expresia mohorâtă, aproape cruntă, îndărătnicia bărbiei şi a gurii botoase atrăgeau imediat atenţia.

Întârzie mai mult decât ceilalţi curioşi, părând că nu se poate desprinde de leagăn, cercetă atent medalionul de aur. Toată atitudinea, în general, trăda o tulburare bine stăpânită şi călugăriţa se apropie surâzând sfioasă:

— Ne-aţi putea spune ceva despre bietul micuţ? Ştiţi… Orice informaţie, cât de vagă, ne-ar fi extrem de preţioasă.

Străinul întoarse capul brusc. Avea o privire neagră, direcţionată şi, instinctiv, sora făcu un pas înapoi. Rosti nesigură, cu inima strânsă:

— Mi s-a părut că…

Bărbatul ridică din umeri.

— Eu?! Ce idee! Adăugă ceva mai domolit: Regret, dar nu vă pot fi de nici un folos. Bună ziua!

Călugăriţa privi lung în urma lui:

„Păcat. Sunt convinsă că ştie ceva.“

Se apropie de leagăn. Băieţelul se trezise şi râdea fericit.

1

Se părea că inginerul Cris Gregorian nu voia să remarce femeia înaltă pe care de la un timp o întâlnea aproape zilnic când se întorcea de la serviciu, căci tânăra făcea parte din categoria persoanelor ce nu pot trece neobservate indiferent de perimetrul în care ar fi evoluat: pe stradă, într-o sală de spectacol sau restaurant, la o coadă sau (mai ales!) la defilare. Foarte înaltă – statură accentuată şi de o supleţe excesivă – nu era frumoasă în sensul academic al noţiunii, ci extrem de interesantă. Intriga, mai ales îngrijora, fascina atmosfera particulară ce părea să o degaje şi despre care îţi închipuiai că trebuie să fie o reverberaţie palidă a climatului ei interior. Cercetându-i chipul, părea limpede că voinţa, hotărârile neaşteptate şi o senzualitate greu de stăpânit sunt componentele de bază ale personalităţii acestei femei. Bizară însă, până la perplex, era ţinuta vestimentară arborată, căci întâlnind-o pe stradă, în peisajul Bucureştilor contemporani, pietonul simţea nevoia să se frece la ochi: o siluetă desprinsă din Vogues-urile anilor ’30 străbătea Calea Victoriei ca o fantomă, iar unii se întrebau dacă nu cumva „se filmează“ pe undeva. Stârnea stupefacţie mai cu seamă vara când peste rochii de mătase naturală – mixtură de panglici, godeuri şi pliuri – zvârlea o pereche de vulpi argintii, sau când iarna, pe vremea cumplită umbla în escarpeni cu toc de cristal, fără fular la decolteuri adânci, en-coeur-uri despicate până aproape de centură. Evident, machiajul şi coafura păstrau linia aceloraşi ani. Interesant era însă faptul – poate din cauza tinereţii, a liniei desăvârşite şi a lucrurilor de excelentă calitate – că nu stârnea zâmbete sarcastice. Cei mai mulţi o socoteau doar excentrică, iar dezinformaţii îşi închipuiau că devansează moda. Nu o dată, femei în vârstă care o întâlniseră întâmplător pe stradă mărturiseau entuziasmate prietenelor: „Să ştii că iar se poartă canotierele de pai în februarie… Am văzut azi în faţă la Eva o femeie foarte bine, străină cred. Avea o borsalină olive splendidă. Am purtat una exact la fel când m-am logodit cu Petrică. Sunt vreo cincizeci de ani de atunci… Extraordinar cum se întoarce moda!…“

În realitate era posibil ca Cris Gregorian să-i ignore persoana pentru că femeia se mulţumise adesea doar să-l observe: din spatele unei vitrine, la volanul unei maşini care staţionase în faţa blocului, sau de pe celălalt trotuar. Îi ieşise în întâmpinare doar de două ori, dar Cris nu observa în general pe nimeni. Nu era propriu-zis un tip distrat, ci totdeauna preocupat de ceea ce şahiştii numesc mişcarea imediat următoare, indiferent că se ducea la un spectacol sau în vizită la Coleta Miclescu.

Şi acum, de pildă, ieşit la o scurtă plimbare – îi plăcea vremea rece, ploioasă, cu aromă de flori de toamnă ude şi ciufulite –, reflecta că avea să traverseze la celălalt capăt al cheiului, unde traficul mai redus nu i se părea atât de enervant.

O smucitură bruscă, de parcă cineva l-ar fi apucat de poale, îl ţintui locului. Mânerul unei umbrele i se încurcase în cordonul trenciului descheiat. Femeia întoarsă din drum încercă să-l elibereze îngânând câteva cuvinte de scuze. Gregorian râse cu amabilitate:

— Vedeţi… Dacă v-aş fi „agăţat“ eu, v-aţi fi supărat.

Îl privi în ochi, fără să zâmbească. Rosti grav, cu o seriozitate deplasată în contextul incidentului care, socotea Cris, putea fi considerat în funcţie de dispoziţie amuzant, sau în cel mai rău caz imbecil:

— Nu m-aş fi supărat.

— Interesant…, zâmbi Gregorian, neştiind de fapt ce să spună.

Nu era ceea ce se cheamă un bărbat direct şi afirmaţiile, atitudinile fără un minimum de ambalaj îl luau prin surprindere. Se uită mai atent la femeia din faţa lui. Avea ochi mari, întunecaţi, gura puternică şi senzuală. Părul, feuille morte, îl purta strâns într-un coc care-i lăsa liberă ceafa. Întreaga făptură emana o aromă de Arpèges.

„O persoană derutantă…“ îşi zise Gregorian. În general, nu-şi pierdea lesne cumpătul, dar acum încerca o senzaţie bizară. Se simţea nelaîndemână în prezenţa femeii, fiind în acelaşi timp conştient că personalitatea ei captiva.

— Ce facem? Nu mergem?

Gregorian pică din nori.

— Unde?!

— Oriunde, mi-e indiferent.

Cris încercă să-i descifreze chipul: grav, concentrat, fără urmă de zâmbet. Vizavi, pe Splaiul Independenţei, trecea tramvaiul 13, cu zgomot asurzitor, metalic. În lumina gălbuie, dincolo de geamuri, se vedeau figuri anonime, indiferente, un pardesiu, poate balonzaid, roşu.

— Să presupunem…, începu Cris.

— Nu mă interesează ipotezele.

— …că eu mă duceam la serviciu…

— Nu la ora asta, nu cu aerul ăsta, nu cu pasul ăsta.

— …sau că mă aşteaptă nevastă-mea.

— N-ai nevastă.

— De unde ştii?

— Ştiu. Hai!

Aproape că îl trăgea. Gregorian încercă să râdă:

— Recunosc, duduie dragă…

— Spune-mi Adina.

— …că mă simt descumpănit. Sunt un bărbat oarecare şi nimeni n-a încercat până acum să mă încredinţeze de contrariu, nu am niciuna, dar absolut niciuna, din calităţile care ar putea seduce o femeie ca dumneata.

— Asta o decid eu.

— Ajută-mă să pricep…

— Îmi placi. E de ajuns, nu?

Un surâs blând, vag maliţios, lumină chipul lui Gregorian.

— Spune-mi, procedezi totdeauna – mă refer la situaţii similare – la fel de… impetuos?

— Fireşte, replică liniştită Adina. Nu văd de ce „accroche“‑ul, să-i spunem pe nume, ar constitui un privilegiu rezervat doar bărbaţilor…

Gregorian îşi trecu mâna liberă peste bărbie, o lăsă să lunece, până la nodul cravatei.

— Da… E un punct de vedere.

— Ce facem? Mă inviţi la tine?

Cris întoarse capul râzând încetişor. Povestea începea să-l amuze.

— La urma urmelor, de ce nu?

Adina respiră ostentativ.

— În sfârşit! Începusem să cred că m-am înşelat.

— Adică?

— Mi-e suficient să mă uit la un bărbat, ca să-mi dau seama dacă merită calificativul. Uneori e de-ajuns să-l văd doar din spate.

— Nu te lauzi?

Adina surâse vag, strângându-i braţul.

— Eşti cel mai în măsură s-o ştii.

— Oricum, urmă Gregorian pe un ton doct, abstract, ca şi cum, de la înălţimea unei catedre ar fi încercat să dezvolte o teorie, o lege ştiinţifică, însuşirea presupune o experienţă… hm… da… o experienţă considerabilă.

„Ce vârstă să aibă? se întrebă în aceeaşi clipă. Nu pare mai mult de douăzeci şi opt, maximum treizeci… Dacă a debutat la cinşpe, şaişpe ani… Da, are ceva vechime…“

— Nu experienţă, spuse Adina. Nu neapărat.

— Dar ce?

— Talent.

— Interesant! aprecie Gregorian, căutându-şi yalele în buzunar.

Adina privi în jur. Un bloc mic, cu parter şi etaj, în fundul unei grădiniţe neîngrijite.

— Ia loc şi scuză-mă. La mine nu-i niciodată ordine.

— Nu fi burghez.

Se lăsă dezbrăcată de pardesiu – asimetric, fără guler şi revere, cu nasturi mari ca nişte farfurioare de cafea; Bette Davis în „Corabia“ anul 1933 – şi se aşeză într-un jilţ cu braţele de lemn.

Gregorian se instală în faţa ei cercetând-o deschis şi nedisimulându-şi curiozitatea. Fără să fie vreun expert în materie de vestimentaţie feminină, realiză că femeia arborează un out of fashion plin de rafinament. Rochia fumurie de triple voile cu corseletă şi decolteu tăiat în trapez – baza era punctată de două clipsuri din duble – pantofii ajuraţi, poşeta de piele creponată, îl catapultau, cu decenii în urmă, într-un Bucureşti cunoscut din poveşti de familie, fotografii, reviste vechi păstrate pentru cine ştie ce reţetă culinară ori practică. Păstrate, dar neconsultate vreodată, căci aşa se întâmplă totdeauna, uitate, răsfoite azi cu anume nostalgie şi surâs îngăduitor. Mutrele, sfaturile, reclamele, stilul par naive, totul transpiră o înduioşătoare lipsă de preocupări serioase.

Adina arătă cu bărbia spre o fotografie înrămată: o fată blondă cu ochii încreţiţi de soare şi râs. Chipul nu era frumos, dar radia tinereţe şi puritate.

— Cine-i?

— Soţia mea.

— Când era minoră! Şaptesprezece ani?

— Nu, douăzeci şi cinci. Părea totdeauna foarte tânără.

— Părea?!

— A murit acum zece ani.

— Îmi pare rău.

Cris surâse.

— În sfârşit, primul act convenţional.

— Din când în când, mai dau şi bună ziua.

Gregorian deschise un scrin şi scoase două pahare verzui.

— Cu ce te ocupi, Adina?

Femeia îl privi ironică.

— Nu poţi folosi dormitorul fără o fişă de cadre completă?

— În regulă. N-am pus întrebarea. Bei o vodcă? N-am altceva în casă.

— Beau… Argintăria ta e foarte frumoasă. Nu mă omor după sfeşnice Adler, scoase în serie, dar setul rusesc are mare valoare. Şi vasul Secession e splendid.

— Care-i ăla? întrebă amuzat Cris întinzându-i paharul.

— Amfora cu peşti în relief de pe birou. Cere însă o floare mai nobilă. Tufănelele se simt foarte bine într-o oală de pământ sau eventual o ceramică olandeză.

— Iau act.

Se aşeză pe canapea şi începu să-şi caute ţigările în buzunar. Adina se răsuci să-l privească mai bine. Era prezentabil, convenţional îmbrăcat – costum şi cravată – potrivit de înalt. Pe faţa brună, cu trăsături agreabile, dar lipsite de personalitate, stăruia o expresie de melancolie, sau mai degrabă resemnare, impresie înşelătoare poate, dar sentimentul era că omul acesta suferise foarte mult. O suferinţă care îi ucisese pentru totdeauna capacitatea de a fi fericit. Zâmbetul lui era trist, râsul n-avea veselie, părea fără culoare.

— Spune-mi, tu ai sărit vreodată în sus de bucurie?

Gregorian întoarse capul amuzat.

— E singura modalitate de a-ţi manifesta entuziasmul?

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Există în tine o nefericire mocnită, veche. Parcă le-ai lua pe toate în bernă…

Cris lăsă paharul. Se foi căutând o poziţie mai comodă şi îşi rezemă cotul pe spătarul canapelei.

— Nici tu nu-mi pari din cale afară de vioaie.

— Cu mine se petrece altceva.

Cris tăcu. Adina îl cercetă intrigată.

— Nu mă întrebi ce?

— Ţţ! făcu Gregorian clătinând capul. Pot folosi dormitorul şi fără să clarific chestiunea.

Femeia îşi azvârli uşor capul pe spate. Privirea era sfidătoare, nările vibrau.

— Dovedeşte-o.

Cris o cercetă câteva clipe cu acelaşi zâmbet trist. Întinse braţul şi îi cuprinse umerii.

Când Adina ieşi din dormitor, Cris, lângă pian, îşi înnoda cravata.

— Parcă ai fi funcţionar în City. Costum închis, cravată. Îţi lipsesc melonul şi umbrela.

— Nu-mi lipsesc

Adina râse:

— Ai purtat vreodată blugi?

— Niciodată.

— De ce? Eşti încă tânăr, silueta ţi-o permite.

— Mi se pare aberant atâta vreme cât nu lucrez pe un şantier, nu iodleresc înfigându-mi cortul în creştet de munte şi nu domesticesc mustangi în Texas, să umblu îmbrăcat ca un salahor.

— Ai dreptate… Îmi aduci pardesiul?

Gregorian dădu din cap. În faţa oglinzii, cu câteva spelci între dinţi, Adina îşi înnoda expertă cocul.

— Gata! Mulţumesc…

Pendula începu să bată.

— Extraordinar! se miră Adina. Şapte şi jumătate. N-aş fi crezut.

— Nu-i târziu…

— Depinde. Îi întinse obrazul. La revedere, Cris.

— Îmi permiţi să te conduc?

— Nu.

— Să-ţi chem un taxi?

— Nu.

— Am să te mai văd?

Femeia îi căută ochii.

— Nu, Chris.

* * *

În bucătărie, bătrânul Ştefan Popa rupse foaia calendarului de perete: Miercuri, 25 noiembrie 1981. Consultă textul de pe verso. „Siderurgia şi viitorul petrochimiei…“ Se strâmbă, şi azvârli ghemotocul de hârtie în găleată. Cu paşi târşiţi, ticăit, se apropie de masă şi îşi trecu palma peste muşamaua decolorată. Nu, nu erau firimituri… Gândacii ăia roşii, o adevărată calamitate… Da, gunoiul îl dăduse afară la prânz. Verifică a patra oară focurile de la aragaz şi în sfârşit închise lumina.

În odaie era cald – peste un sfert de ceas avea să scoată radiatorul din priză – patul aşternut, îl făcuse înainte de a cina. Tot atunci îşi pregătise pe lada studioului paharul cu apă pentru proteză, ochelarii de lectură lângă Biblie, chibriturile şi ţigara. Unica ţigară pe care i-o permitea enfizemul pulmonar. O fuma seara, la televizor. Deschizând aparatul, se gândi că avea să petreacă o seară minunată. De când luase hotărârea aceea mare, trăia într-o stare de continuă şi dulce mulţumire. Mânca bine şi cu apetitul de altădată „atenţie, tinere, se ameninţa cu degetul în oglindă, la colesterol!“, dormea ţeapăn, iar casa, care i se păruse altădată sordidă şi rece (abia aştepta să iasă în târg şi se întorcea silnic), devenise îmbietoare şi prietenoasă.

Era de fapt o mostră tipică a garsonierei anilor ’50: un studio cu o mică vitrină dreptunghiulară la lada în formă de L, două fotolii englezeşti, adânci şi confortabile îmbrăcate în creton, o măsuţă rotundă, nelipsita veioză pântecoasă, vârfuită de un abajur pagodă. Pe feţele de pergament gros, evoluau gheişe şi mandarini.

Ştefan Popa deschise televizorul. Peste zece minute avea să înceapă filmul. Ginger Rogers! Ce muiere îndrăcită! Le bătea pe toate… Rita Hayworth, Vivien Leigh, Judith Garland nu însemnau nimic pe lângă ea, nu-i ajungeau nici până la călcâi… Se ducea de câte trei-patru ori la filmele ei…

„Ca un licean, râse bătrânul aducerii-aminte. Şi doar eram măgar în toată firea. Sărisem din treizeci… Pe urmă, când am cunoscut-o pe ea…“

Se făcuse livid, nu-şi mai găsea cuvintele.

„Ginger…“

„Nu! Eliza. Se spune că semănăm extraordinar!“

Extraordinar? Surori gemene! Aceeaşi siluetă mlădioasă, s‑o treci printr-un cercel, aceeaşi coamă blondă, gura, râsul, privirea, identice. Evident, Eliza exploata la maximum asemănarea, îi copia toaletele, coafura, gesturile. Din prima clipă se îndrăgostise ca un nebun.

„De fapt, eram gata îndrăgostit, reflectă Ştefan Popa. Sunt îndrăgostit şi astăzi… N-am încetat niciodată s-o iubesc…“

Semnalul muzical al „Telecinematecii“ îl scutură de gânduri. Stinse lustra şi se aşeză în fotoliu, răsucind între degete ţigara.

„Am s-o aprind la primul ei cadru… Ce bine că m-am decis! Mă simt liber… Liber ca la doisprezece ani, când alergam cu plasa după fluturi… Trebuia s-o fi făcut mai demult… Fred Astaire! Hm! N-am înţeles niciodată ce găseau muierile la maimuţoiul ăsta acrobat…“

Uşa de la baie se deschise încet. Ştefan Popa nu observă nimic. Stătea cu spatele, iar sonorul, dat aproape la maximum, acoperea orice zgomot. Oricum, n-avea ochi şi urechi decât pentru Ginger, care evolua pe pista de sticlă într-un furou de paiete.

„Eliza… Dragostea mea…“

Mâna îi tremura, abia izbuti să aprindă chibritul. Trase adânc din ţigară. Se auzi o bufnitură parcă ar fi căzut o carte pe covor şi Ştefan se întoarse speriat. Ochii i se lărgiră de groază:

— Dumneata?!

Văzu laţul şi în aceeaşi secundă îşi simţi grumajii prizonieri. Apoi se făcu întuneric