CUM SE FURĂ UN SURÂS

În oglinda ovală, aşezată între două sfeşnice, tocul subţire, cu incrustaţii emailate, alerga uşor, înşirând litere rotunde şi egale. Mai sus, lângă trandafirii bătuţi în rama de argint, motanul adormise. Părea o pălărie neagră uitată pe raft.

…Întrucât uşa de la apartamentul familiei Walter se deschide în afară (vedeţi fotografiile publicate în presă) broasca putea fi forţată numai din interior. În consecinţă, consider că asasinul este numitul Samuel R., nepotul victimei. Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele consideraţii, al dumneavoastră, Abatele Brown.

Capul mic, plin de bucle albe, al Melaniei Lupu se ridică. În ochii albaştri, palizi, stăruia o scânteie de râs. Glasul pâlpâi ca o flăcăruie în odaia goală:

— Sunt convinsă, draga mea, că nici de astă dată nu te-ai înşelat. Criminalul este fără îndoială băiatul acela cu obrazul pistruiat.

Scoase plicul de sub aparatul de fotografiat, muie din nou tocul în călimară şi caligrafie apăsat: „Domnului inspector Bernard Stanley – Londra-Anglia“.

Pendula bătu de unsprezece ori. Clinchetul delicat broda o melodie pastelată cu peisaje vechi.

…Străzi pustii de provincie, grădini sleite sub soarele greu al amiezii, scaune de răchită şi o păpuşă de cârpă uitată într‑un tufiş, un flaşnetar şchiop abia cărându-şi cutia. Pe trotuare, frunzele strivite îşi îngropau în praf sigiliul galben, ud…

— S-a făcut târziu, observă bătrâna.

Ploua mărunt, cerul de octombrie plin de apă şi funingine părea gata să cadă. O umbrelă roşie traversă strada şi Melania Lupu se înveseli.

— E ca un mac ud… Ştiu, fetiţo, adori macii. Pe o florentină sau la o rochie de curse, fireşte! Dau o înfăţişare extrem de proaspătă. Totdeauna am afirmat că după război femeile au uitat să se îmbrace… Acum însă trebuie să te grăbeşti, draga mea. Într-adevăr, e o vreme dezagreabilă, ai fi preferat să tricotezi, dar n-ai încotro. Din fericire, eşti singura doamnă din câte cunoşti care nu se stropeşte pe picioare.

Îmbrăcă trenciul căptuşit cu o blană subţire apoi, cu mişcări iuţi şi îndemânatice, îşi înghesui buclele sub toca neagră. Motanul proptit pe labele din faţă se amuza jucându‑se cu aparatul de fotografiat.

— Fii cuminte, Mirciulică! Înţeleg că te plictiseşti singur, dar, crede-mă, sunt o-bli-ga-tă să ies. Trebuie să pun scrisoarea la poştă. Şi apoi, azi e parastasul bunilor noştri prieteni, domnul Popa, biata Valerica şi profesorul Panaitescu. Nu poţi pretinde că ai uitat!

Motanul îşi arcui spinarea neagră. Ochii verzi nu părăseau chipul femeii. Melania scoase filmul din aparat şi-l băgă în poşetă.

— Mă întorc repede, Mirciulică, şi vom pălăvrăgi împreună toată după-amiaza. Tu ai să bei un lapte cald cu rom, iar eu… Ia să vedem! Cred că aş avea poftă de nişte cornuleţe cu frişcă. Cunosc o cofetărie pe Calea Moşilor unde le prepară admirabil. Diseară… Ei bine, diseară o să ne uităm la televizor, iar înainte de culcare am să-ţi povestesc Scufiţa Roşie. Crede-mă, vom petrece de minune!

Căţărat pe pervazul ferestrei, Mirciulică urmărea silueta graţioasă a Melaniei Lupu. În capătul străzii, bătrâna îşi flutură discret degetele în dreptul buzelor, apoi dispăru. Motanul rămase neclintit, statuie de catifea cu ochi transparenţi agăţaţi de geamul ud.

* * *

În birou mirosea a cafea şi a tutun Virginia.

Inspectorul Stanley de la Interpol puse ceaşca pe birou. Avea un obraz roşcovan, bătut de vânt, trăsături osoase şi o privire extrem de fixă. Mustaţa blondă camufla buza de sus. Cea de jos, răsfrântă, îi dădea un aer senzual şi capricios.

„Impresie falsă“, gândi maiorul Cristescu. Avusese prilejul să-l cunoască destul de bine în ultimele săptămâni. Colaboraseră la detectarea unor traficanţi de stupefiante pe care Interpolul îi căuta de trei ani. Se aciuaseră în Constanţa… Acum, asculta puţin distrat mulţumirile lui Stanley.

— Ar mai fi ceva… Inspectorul părea să-şi caute cuvintele, pe buze îi tremura un zâmbet ciudat. Din când în când primim scrisori din România. Pe adresa noastră, a Scotland Yardului, sau în Quai des Orfevres…

Cristescu îşi subţie privirea.

— Ce fel de scrisori?

— Interesante şi extrem de preţioase, vă asigur. Cineva ne ajută să rezolvăm cele mai complicate cazuri. E o poveste care durează de câţiva ani.

— Nu înţeleg…

— Am să vă explic. De pildă, se comite un asasinat la Glasgow sau la Paris. Presa relatează cu lux de amănunte împrejurările crimei, publică fotografiile victimei, ale martorilor, depoziţiile acestora etc. Desigur, detaliile cheie rămân în manşeta noastră. Înainte ca Poliţia să facă primul pas pe una sau alta din piste, soseşte câte o scrisorică din România – reţineţi – în care autorul, cu o adresă uimitoare, îl desemnează pe criminal. Trebuie să spun că nu s-a înşelat niciodată.

— Interesant, zâmbi maiorul. Cum iscăleşte?

— Invariabil, Abatele Brown. Cunoaşteţi, desigur, personajul lui Chesterton. Ne-am întrebat mereu de ce îşi ascunde identitatea. Prin intermediul ziarelor i s-au adresat mulţumiri şi, totodată, rugămintea de a-şi scoate masca.

— E prima oară când aud povestea asta.

Inspectorul îl privi circumspect:

— Hm, ne-am imaginat că trebuie să fie unul din oamenii dumneavoastră. Aş fi pariat că doamna lucrează în Poliţie…

— Doamna?!

— Expertiza grafologică a arătat că autorul scrisorilor e o femeie în vârstă.

Cristescu îi examină câteva clipe obrazul şi brusc începu să râdă.

— Cred că ştiu despre cine e vorba. Abatele Brown! O idee care-i seamănă!…

* * *

Maiorul aşteptă ca stopul să-şi schimbe culoarea şi apăsă pe accelerator.

— Mărturisesc, spuse Stanley aprinzând o ţigară, că sunt extrem de curios s-o cunosc. A câştigat toate concursurile de enigmistică lansate de revista PAC fără să-şi reclame o singură dată premiile. La Interpol s-a creat o adevărată legendă în jurul misteriosului abate. De fapt cu ce se ocupă?

— E pensionară. Trăieşte singură împreună cu un motan, care se dă în vânt după basmele lui Grimm. Nu, nu e o glumă, bătrâna îi spune câte o poveste în fiecare seară, stau la televizor, discută, mănâncă dulciuri şi pun la cale năzdrăvănii.

— Extraordinar!

— Are o fantezie fantastică şi se recreează cu exerciţii de tembo-habe.

— Asta ce mai e? Un fel de jiu-jitsu?

— Nu. Un dialect african. Maiorul râse încetişor: Am să vă povestesc cum am cunoscut-o…

Parcă în faţa cimitirului. La poartă, o bătrână vindea lumânări şi iconiţe, alături o ţigancă tânără lega buchete de crizanteme şi tufănele.

— Mi-a dat mult de furcă, râse Cristescu. Ca să fiu foarte sincer, m-a făcut knock-out.

— Infractoare?

— În sens strict legal, fără îndoială. De fapt, nu ştiu ce calificativ i s-ar potrivi exact. Ai impresia că se joacă. La prima privire ţi se pare imatură, insuficient pregătită pentru viaţă, îţi vine s-o mângâi pe creştet, s-o întrebi cum se simte păpuşa bolnavă şi în acelaşi timp îţi dau lacrimile pentru că nu te poţi împiedica să-i vezi ridurile şi părul alb. Ai impresia că apetiturile nu i-au evoluat. Le păstrează undeva, într-o cofetărie sau într-o cutie cu jucării.

Cristescu zâmbi. Mai încolo, o femeie plivea buruienile de pe un mormânt.

— Acum câteva luni, reluă, locuia într-o vilă împreună cu alţi şase locatari. La un moment dat, găsesc într-un scrin – simplă întâmplare, scrinul zăcea în hol de treizeci de ani – două tablouri: un Goya şi un Rembrandt.

— Oho!

— Nu intru în amănunte. De ajuns că amicii se hotărăsc să le comercializeze şi să împartă banii. La numai câteva ore, oamenii încep să moară.

— Criminală?

— Nu, nu ea i-a ucis. Pentru a nu declanşa însă o anchetă care ar fi dus la descoperirea pânzelor, înscenează pentru prima victimă o sinucidere, pentru a doua…

Maiorul se opri râzând încetişor. Râsul cu ochi subţiaţi şi lucioşi îl făcea să pară dintr-o dată foarte tânăr.

— Spuneţi-mi, cum aţi ascunde un cadavru într-o locuinţă ce urmează să fie percheziţionată de Miliţie?

— A recurs bănuiesc la chimie, opină Stanley zornăindu-şi mărunţişul din buzunar. Am avut un caz asemănător la Copenhaga în ’57.

— Doamna Melania Lupu nu este ceea ce aş numi eu o tehniciană. Preferă soluţii mai casnice. În speţă, a îngropat ambele victime o dată.

Stanley se opri.

— Adică?!

— I-a băgat în acelaşi sicriu unul peste celălalt, iar deasupra a aranjat o grădină de flori. Trebuie să precizez că am asistat şi eu la înmormântare.

— Remarcabil!

— După două zile, moare al treilea „coproprietar“ al tablourilor. Mi-am închipuit întotdeauna că oricine s-ar fi descurajat în faţa unei astfel de situaţii.

— Nu şi Abatele Brown presupun, râse Stanley. Încerc să ghicesc cum s-a descurcat.

Maiorul îl privi fix:

— L-a făcut statuie.

— Statuie?!?

— Îhî. L-a turnat în ghips şi l-a scos în curte.

— Fantastic!

— Aşa ni s-a părut şi nouă. Din păcate, n-am avut nici o probă. Repet, era complice voluntară, acţiona din proprie iniţiativă şi independent de autorul crimelor. Unicul martor care ar fi putut vorbi e acum într-o casă de sănătate. Nervii nu i-au rezistat. Nu m-ar mira să fie tot opera ei.

— Ce vârstă are?

— 62.

— A mai avut de-a face cu Poliţia?

— Nu, din câte ştiu eu, dar asta nu înseamnă mare lucru. Rectifică: Sau dimpotrivă, înseamnă foarte mult. Azi face parastas pentru foştii vecini. Fireşte, m-a invitat la ceremonie. Înţelegeţi? Mi se pare că asta numiţi dumneavoastră umor negru. N-aveam de gând să vin, dar am ţinut s-o cunoaşteţi. E un prilej minunat pentru ea de-a evolua cu toate pânzele sus.

— Devin din ce în ce mai curios.

— Aveţi şi de ce, vă asigur.

Melania Lupu întoarse încet capul. Lângă picioare avea o sacoşă cu sticle de vin, pânză şi pahare din plastic.

„E chiar domnul maior Cristescu, draga mea, deşi puteai să juri că n-o să vină. Te înşeli cam des în ultima vreme şi doar te-am rugat să fii a-ten-tă.“

Se aplecă îndreptând crizantemele de pe mormântul Valericăi Scurtu. O femeie în vârstă trecu pe alee, salutând-o mecanic. Melania Lupu răspunse amabilă. Ţinea mâinile împreunate pe poalele trenciului.

„Mai e cineva… Nu, nu-l cunoşti, dar poţi fi convinsă că-i poliţist. E de-ajuns să-i vezi ochii şi felul cum merge. Poţi paria că e englez! Obrajii aceştia roşcovani n-ai să-i întâlneşti prea des pe Calea Victoriei, fumează pipă şi pentru nimic în lume nu şi-ar scoate mâna dreaptă din buzunar. Hm! Ce s-ar face englezii fără buzunare?! Acum, Melania, şi numai acum, poţi să te întorci spre ei.“

— Oh, domnule maior, câtă amabilitate din partea dumneavoastră. Nu îndrăzneam să-mi închipui că veţi avea timp…

Îi întinse mâna cu un zâmbet tremurat.

— Mi-am îngăduit să vin cu un prieten. Îl interesează obiceiurile noastre… Inspectorul Stanley de la Interpol.

— O idee fermecătoare… Biata Valerica şi domnul Panaitescu vor fi extrem de mişcaţi. Chiar şi domnul Popa, deşi, dacă vă amintiţi, era puţin morocănos… Nu din cale afară de sociabil. Dar mă tem că nu sunt prea politicoasă, căci desigur dumnealui nu înţelege un singur cuvânt din ce pălăvrăgesc eu.

Continuă într-o engleză poticnită:

— Mi-aţi face o mare plăcere, mister Stanley, dacă aţi accepta să luăm ceaiul împreună. Sunt sigură că în scrinul meu se mai găsesc câţiva biscuiţi şi o felie de cozonac. Domnul Cristescu ne va însoţi, fără îndoială.

Maiorul începu să râdă.

— Din nefericire, mister Stanley se grăbeşte. Are avion peste două ore. A dorit însă să vă cunoască.

— Oh! Melania Lupu roşi convingător: Lucrurile acestea le spuneţi ca să faceţi plăcere unei biete bătrâne. Oricum, apreciez amabilitatea.

Inspectorul îşi desprinse în sfârşit privirea de pe chipul femeii.

— Domnul Cristescu nu exagerează. Am ţinut într-adevăr să vă fiu prezentat. Nu e un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown.

Melania Lupu îşi flutură pleoapele. Pe obrajii emailaţi apărură două pete.

„Au aflat! Nu, cel mult presupun, draga mea, şi fii convinsă că asta-i ideea prietenului tău, maiorul.“

— Abatele Brown? Dar vă înşelaţi! Noi suntem ortodocşi. Părintele Sachelarie de la Trisfetite va ţine slujba… Îşi muşcă buza şi adăugă după o pauză: Am impresia că e o confuzie.

Stanley se uită la maior. Acesta explică amuzat:

— Dumnealui se referă la misteriosul Abate Brown, colaboratorul Interpolului prin corespondenţă…

— L-aţi invitat aici? Un gest într-adevăr delicat.

— Ne-am permis să ne imaginăm că dumneavoastră sunteţi autoarea scrisorilor şi că, din modestie, aţi apelat la un pseudonim.

— Serios? Puse mâna pe braţul inspectorului: Oh, mister Stanley, nici nu ştiţi ce rău îmi pare că v-am dezamăgit.

Inspectorul se înclină amabil.

— Apreciez discreţia tot atât de mult ca şi modestia.

— Nu sunt deloc sigură că înţeleg ce vreţi să spuneţi. Făceţi-mi plăcerea, mister Stanley, şi acceptaţi o mică amintire. Aşa se obişnuieşte la noi când îi pomeneşti pe cei dragi.

Se aplecă sprintenă spre sacoşă. Inspectorul se trezi brusc în braţe cu câţiva metri de americă, două pahare de plastic albe şi o farfurie de colivă vârfuită cu o ploaie de bomboane colorate.

— Nu, domnule maior, nu mă puteţi refuza nici dumneavoastră. Aveţi aici un ştergar brodat. Bietei Valerica îi plăcea atât de mult să coasă! O adevărată maestră… Să nu uit, mister Stanley! Când mai veniţi în Bucureşti nu mă ocoliţi. Sunt totdeauna încântată să ofer o ceaşcă de ceai prietenilor mei.

— Nu ne-aţi spus noua dumneavoastră adresă, râse Cristescu.

— Dumnezeule! Mi-e greu să-mi dau seama de ce am fost convinsă că o cunoaşteţi. Am o garsonieră pe Strada Toamnei 16B. Acum, vă rog să mă iertaţi. A început slujba.

Înşfăcă sacoşa şi intră în capelă. Maiorul se întoarse spre inspector.

— Ei, cum vi se pare?

— Hm, cred că, într-adevăr, l-am cunoscut pe Abatele Brown. Şi mai cred că e… fermecător!

Cristescu îi căută privirea. Ai fi zis că pentru bărbatul acesta înalt, cu mustaţă blondă, Melania Lupu n-avea vârstă. Expresia din ochi i-o amintea pe cea a olandezului Van der Hoph.

* * *

Aprinse lampa cu abajur de mătase bleu şi trandafiri mici din catifea. Din patul de bronz, pictat cu îngeraşi, te aşteptai să răsară o scufiţă cu panglici şi dantele. În bufetul vienez cu două vitrine, modern prin anii ’80-’90, un instantaneu al epocii ar fi surprins sticle de apă de Vichy, flacoane de colonie Cuir de Russie, pastilele întăritoare ale doctorului Blow sau elixirul bunicilor Cristal de munte. Berzele de argint susţineau cândva o tipsie unde tineri domni de acum o jumătate de veac îşi lăsau cărţile de vizită, pendula anunţa orele de bal sau de primire, în oglindă, îngălbenită acum, se reflectau chipuri gingaşe într-o cascadă de bucle, zulufi, pene şi flori, umeri goi, coborâţi după cum cercau canoanele frumuseţilor contemporane cu Eugenia de Montijo. În scrinul de cireş lustruit, lenjeria delicată, lucrată în mânăstiri, emana arome dulci, mitenele fine de antilopă albă adăstau alături de dantela scumpă Valenciennes ori mai modestă de Bruxelles…

Melania Lupu trase mânerul de bronz şi scoase o jumătate de cozonac, un borcan de dulceaţă şi câteva pastile de ciocolată pe care motanul le prinse din zbor.

— Ai răbdare, Mirciulică, şopti bătrâna. Am să-ţi povestesc totul. Preparăm doar ceaiul şi pun un capot pe mine. E o vreme oribilă…

Se întoarse peste zece minute din chicinetă aducând un platou mare. Aşeză în faţa motanului o ceaşcă de lapte, în care picură un deget de rom, apoi îşi turnă ceaiul. Adăugă o lingură de frişcă şi începu să muşte din felia groasă de cozonac. Frigul şi ploaia îi coloraseră obrajii cu o nuanţă delicată de roz. Capotul alb se închidea sus, sub bărbie, cu o camee ovală.

— Da, draga mea, o camee! Nu văd nici un motiv să nu fii elegantă la tine acasă. M-am străduit totdeauna să înţeleg femeile pentru care oglinda nu înseamnă nimic altceva decât strada sau o vizită. Trebuie să-ţi facă plăcere să te priveşti.

Sorbi din ceaşcă, o umplu din nou cu frişcă, apoi ciuguli o stafidă din miezul pufos.

— N-ai idee, Mirciulică, pe cine am cunoscut astăzi! Nu, oricât te-ai strădui, asta n-ai s-o reuşeşti. Închipuieşte-ţi, chiar pe mister Stanley căruia i-am scris de-atâtea ori. Dacă nu mă înşel, ultima scrisoare se referea la crima din Rue Lagrange… Un domn destul de prezentabil, plin de distincţie. Seamănă puţin cu fostul nostru lăptar.

Îşi îngroşă vocea:

— „Nu-i un prilej de fiecare zi să-l întâlneşti pe Abatele Brown…“ Fii liniştit, nu m-am pierdut cu firea. Nici nu mi-a trecut prin gând. Desigur, ideea aparţine domnului maior Cristescu. Doar el putea să-l pună pe urmele mele. N-am recunoscut nimic. Nu, nu, Mirciulică, jur că nimic! Ei nu trebuie să cunoască micile noastre năzdrăvănii. Şi asta, mai ales acum, când punem la cale o combinaţie… Cum zicea bietul Lupu, deşi el n-a fost niciodată un bărbat prea isteţ: „Dragă Melania, dacă ai de gând să înşeli pe cineva, nu i-o trânti în faţă“. Ţi-am spus doar, n-avea cine ştie ce spirit… Încă o linguriţă de rom? Încep să cred cu adevărat că exagerezi.

Apucă sticluţa şi turnă în ambele ceşti.

— În realitate, nu are cum să-mi strice o picătură, mai ales după umezeala de afară. Când am intrat în casă, mâinile îmi erau mai reci decât o bucată de gheaţă. Vrei un pişcot? Atunci putem strânge masa.

Mirciulică rămase în fotoliu privind ţintă un tablou cu cale. Vasul de argint se strâmta la gât. Potirele albe înfloreau pe o draperie de un roşu stins.

Melania se întoarse din chicinetă aranjându-şi părul.

— Un tablou de la bunica, dragul meu. E plin de atmosferă, nu găseşti? Acum însă avem treabă. Exact, chestiunea care am mai discutat-o.

Luă motanul în braţe. Degetele sidefii, cu un singur inel subţire, mângâiau blana neagră. Ansamblul sugera claviatura unui pian.

— Am reflectat mult, dragă Mirciulică, oftă bătrâna. Avem toate şansele ca de data aceasta să câştigăm. Ne trebuie însă cineva care să ne ajute. Nu mai suntem prea tineri şi găsesc că e o calitate să recunoşti amănuntul ăsta la timp. Ştii la cine m-am gândit?

Pendula îşi începu clinchetul şi Melania Lupu se întrerupse brusc. Ascultă zâmbind:

— Ce melodie fermecătoare! N-o să mi se pară niciodată că am auzit-o îndeajuns… Da, m-am gândit la domnul Raul Ionescu, o persoană pe care tu n-ai avut încă ocazia s-o cunoşti. Un domn tânăr, dragul meu, plin de ceea ce numesc cu în general bărbăţie. E hotărât şi îndemânatic. Apreciez aceste însuşiri enorm. Mi-amintesc de bietul Lupu… Nu era în stare să bată un cui fără să-şi strivească două degete şi uneori toată mâna. În schimb, jucă admirabil bridge, iar lucrul are importanţa sa. Vom apela deci la domnul Raul. Evident, mai am în vedere două persoane… Mă asculţi, Mirciulică?

Motanul scotea zgomote ciudate, pendulându-şi coada subţire. Bătrâna îl alungă din poală.

— Te-ai ameţit! Stau şi mă întreb de unde ai împrumutat atâtea obiceiuri vulgare. Hm! Mă îndoiesc că pisicuţa Vasileştilor a primit cea mai bună educaţie…

Pe figura senină, cu trăsături mici, încremenise un zâmbet palid. Clătina din când în când capul, buzele se mişcau încet.

— Trebuie să-ţi construieşti o personalitate, draga mea, pentru ca ei să nu te recunoască niciodată. Vei fi aspră şi caustică. Deteşti genul, dar de data aceasta e imperios ne‑ce‑sar! Vei proceda, în general, contrar obiceiurilor tale. Deci dură, intransigentă şi cu vocabularul doldora de expresiile acelea îngrozitoare.

Se privi în oglindă netezindu-şi sprâncenele.

— Te simţi în stare să-i vorbeşti? N-ai nevoie decât de puţin curaj şi atenţie. El va cădea cu siguranţă în plasa ta căci este îndeajuns de inteligent ca să înţeleagă că altfel nu are nici o şansă. Hai, fetiţa mea, ia carnetul unde ţi-ai notat numărul lui de telefon. După aceea, te vei simţi extrem de uşurată. Şi… pot să jur că în scrin mai sunt trei marţipane. Două cu fistic şi unul cu migdale. Dar asta nu înainte de a fi vorbit la telefon.

Degetele îi tremurau de emoţie. Fiecare rotire a discului o apropia de locuinţa tânărului şi Melania îşi imagina fenomenul plastic, ca şi cum ar fi parcurs drumul într-o maşină. A patra, a cincea, a şasea cifră… Prin faţa ochilor i se perindară statuia Pache, Foişorul, străduţa îngustă cu o cofetărie mică pe colţ, în sfârşit garsoniera unde se ascundea Raul Ionescu şi pe care şi-o închipuia în dezordine, plină de ziare şi reviste, cu haine agăţate pe scaune şi poate fotografia unei fete înfiptă în vitrina şifonierului.

— Mda…

— Domnul Raul Ionescu?

— Greşeală!

— Încă o greşeală eşti pe cale să comiţi dumneata!

— La revedere.

Melania Lupu formă încă o dată numărul.

— Te avertizez, domnule inginer, că la a doua mojicie…

— Cum îţi permiţi?!

— Pentru un individ care a furat un bloc de 12 etaje şi este căutat intens de Miliţie, întrebarea mi se parc ridicolă.

— Miroase a şantaj. Cât?

Bătrâna râse sec:

— Lamentabil! Unde-ţi e fantezia, băiete? Păreai mai isteţ în chestia cu blocurile. Câte doi centimetri furaţi din înălţimea fiecărui apartament… În loc de doi metri douăzeci, camerele dumitale au doi şi optsprezece. La optzeci de blocuri, asta înseamnă o avere. O idee remarcabilă căzută, din nefericire, pe mâinile unui cârpaci.

— Domnişoară!

— Dacă te mulţumeai doar cu jumătate de centimetru, comisia de recepţie n-ar fi sesizat escrocheria.

— În definitiv, ce vreţi de la mine?

— Să-ţi dau o mână de ajutor, deşi mă îndoiesc că o meriţi. Îţi ofer posibilitatea să părăseşti ţara.

— Câtă mărinimie! Şi ce doriţi în schimb?

— O scurtă colaborare.

— În ce problemă?

— Aceasta o vom discuta mai târziu.

— Cine mă asigură că nu e o provocare?

Inginerul auzi un scrâşnet, apoi vocea femeii mocnită:

— Mă întreb dacă nu e cazul să mă răzgândesc. Nu suport dobitocii! Cine şi-ar bate capul să provoace un individ a cărui unică perspectivă este ştreangul?

— Presupun că aveţi dreptate. Unde pot să vă întâlnesc?

— Mâine la biserica catolică. Mă vei aştepta la primul confesional de la intrare.

— Hm, seamănă a film de groază. Cred că e un bluff…

— Nu mă interesează ce crezi! Îţi atrag atenţia că, dacă încerci să mă vezi, propunerea mea cade.

— Am să reflectez.

— Mă îndoiesc! Femeia râse dispreţuitor: N-o să închizi bine telefonul şi ai să te repezi la morfină. O să te crezi împăratul Chinei sau şahinşah în nu ştiu ce trib şi totul va fi OK.

Inginerul înghiţi în sec.

— De unde…

— Îmi provoci decepţie după decepţie! Cârpaci, candid… şi mai ce?

— S-ar putea să mă enervez, domnişoară!

— Ţi-ar plăcea, dar nu-ţi dă mâna. Pe mâine.

Bătrâna puse receptorul în furcă. Umerii mici i se zguduiau de râs.

— Bietul prostuţ! Cu ce gogoriţă îşi închipuie că a discutat! Dar va veni. Fii convinsă, draga mea. Va veni! Va veni! Va veni!

Luă sticla cu apă fierbinte pregătită în bucătărie şi urcă în pat. Motanul adormise în fotoliu.

— Ce să-ţi fac, dragul meu, dacă bei… Am să-ţi povestesc mâine Scufiţa Roşie. Eu voi citi puţin din Loti… Pêcheur d’Islande. Are pagini a-do-ra-bi-le.

Deschise cartea şi cu un suspin începu să citească. Pe noptieră erau pregătite, într-o farfurioară, trei marţipane.

* * *

Ocoli băltoaca şi se opri la vitrina unui magazin de încălţăminte. O fetiţă cu funde mari albe, agăţate la codiţele firave şi sârmoase, privea cu ochi căscaţi de admiraţie nişte pantofi roşii.

Îşi lipise fruntea de sticlă apăsând ochelarii la rădăcina nasului cu un deget murdar de cerneală. Melania Lupu zâmbi.

— Îţi plac, draga mea?

Fetiţa o privi surprinsă. Înclină capul răspunzând serioasă:

— Foarte mult, doamnă.

Bătrâna o mângâie pe obraz şi-i strecură în buzunar trei bancnote de 25 de lei.

— Cumpără-i!

Îşi continuă drumul urcând strada îngustă. „Copiii cu ochelari au un aer dramatic. Te înduioşează…“

Îmbrăcase o haină neagră, strâmtă care-i accentua supleţea. Voaleta îi cădea până în dreptul buzelor. Îşi privi ceasul: 5.

„E foarte bine, draga mea. Dacă intenţionează să te privească, va veni cu cel mult o jumătate de oră înainte. Tu îţi vei petrece vremea închinându-te Sfântului Anton de Padua. Oricine îşi va imagina că te rogi pentru ca nepoata, sau chiar fiica ta să se mărite.“

Pătrunse în catedrala aproape pustie. Cineva exersa la orgă pe un motiv de Bach. Melania Lupu îşi muie degetele în apa sfinţită şi se închină.

„Desigur, acesta este un obicei catolic, dar e bine, draga mea, să-ţi asiguri prieteni pretutindeni.“

„El este, fetiţo! Puteai să juri că va veni şi iată că nu te-ai înşelat.“

Ochii Melaniei Lupu poposiră cu satisfacţie pe silueta bărbatului. Avea cam 35 de ani şi părea extrem de degajat.

„Siguranţa! Asta am apreciat cel mai mult la un domn. Îmi place şi cum e îmbrăcat. Nimic strident, totul de excelentă calitate, şi spune tu, Melania, dacă ştii ceva mai rafinat decât un raglan gris souris la un costum gris fer şi o cravată neagră cu picouri albe. Splendid! Fii convinsă, vă veţi înţelege ad-mi-ra-bil.“

Bărbatul ocoli capela. Se opri în dreptul statuilor simulând curiozităţi artistice. Ochii duri scormoneau băncile goale, încercau să pătrundă întunericul ungherelor. În catedrală se afla o singură femeie. Stătea în prima bancă, nemişcată, ţinându-şi fruntea în palme. Nu întorsese capul când auzise paşii tânărului. Bărbatul ezită câteva clipe şi se apropie de confesional.

Sunetele orgii alunecau pe lângă chipurile sfinte.

— Eşti punctual.

Şoapta din spatele draperiei părea alterată de tutun şi alcool.

„Hm, gândi Raul Ionescu, una din ororile alea care răsucesc tot felul de combinaţii prin baruri. Cu atât mai bine.“

— Nu mă las niciodată aşteptat de-o femeie.

Se simţea încolţit, avea impresia că se află în apropierea unui coşciug: „Niciodată n-am stat de vorbă cu cineva atât de aproape fără să-i văd chipul. Ciudat! În fond, de ce se ascunde?“

— Nu ştiu dacă o să cădem de acord, băiete, aşa că prefer să nu mă cunoşti. Îţi propun o mică colaborare.

— Mă interesează în primul rând care sunt riscurile, stimată domnişoară.

— Nu există riscuri.

— Îngăduiţi-mi să mă îndoiesc. Însuşi cadrul în care evoluează discuţia noastră mă obligă să gândesc contrariul.

— Ai încă timp să renunţi.

— Ce înseamnă „încă“?

— Peste o jumătate de oră va fi prea târziu.

— Târgul e neleal. Mă obligaţi să accept sau nu înainte de a şti despre ce e vorba.

— Situaţia în care te afli te obligă, nu eu.

— Credeţi? La urma urmelor, o condamnare de zece ani nu înseamnă cine ştie ce.

— Uită oferta mea, şi execută-i sănătos!

Melania Lupu îşi simţi bătăile inimii:

„Nu-ţi fie frică, fetiţo! Nu va avea curajul să renunţe. E tânăr, frumos, femeile îl adoră… Va face orice pentru a evita pedeapsa.“

— Cred că aţi câştigat, râse Ionescu.

— Îţi atrag atenţia că orice fentă ulterioară te costă viaţa.

— Am să vă dau o veste bună. Sunt dintre aceia cărora nu trebuie să le explici de două ori un lucru.

— Nădăjduiesc. Vom comite o spargere la Muzeul Chiusbaian.

Bărbatul scoase un fluierat uşor.

— Ne aflăm într-o catedrală, băiete, şi nu pe stadion!

Tânărul îşi înghiţi eroic exclamaţia: „Sictir! Simţi fruntea cum i se acoperă de sudoare. E nebună! Spargere la muzeu…“

— Aveţi idee cum îşi păzesc domnii de acolo comorile?

— Sunt amănunte pe care le-am rezolvat înainte de a te deranja.

— Splendid! Ce vă interesează de la Chiusbaian?

— Un Goya. Femeia cu evantai.

Ionescu simţi că-i vine ameţeala.

— Numai atât? Nu mergeţi cu linguriţa…

„Sigur că nu, zâmbi Melania Lupu. Eşti o nebună, draga mea, şi băiatul acesta, poţi paria pe oricât, te crede schizofrenică. Surâsul ei te obsedează. Îl vrei pentru tine, să-i atingi grumazul, să-i simţi răcoarea evantaiului. Femeia trebuie să fie a ta.“

— În momentul de faţă, una din aripi se află în renovare. Muzeul fiind închis, furtul va fi descoperit destul de târziu.

— O clipă! o întrerupse tânărul. Unde aveţi de gând să-l comercializaţi?

— Cu fiecare întrebare nu faci decât să mă decepţionezi. Natural că peste graniţă. De aceea am apelat la dumneata.

— Chiar şi pentru străinătate nu mi se pare o marfă prea comodă. Statul român va reclama oricum tabloul.

— Problema este rezolvată. Pânza va intra într-o colecţie particulară. Amănuntul reprezintă în acelaşi timp o garanţie a onestităţii dumitale, mai limpede, fără mine n-o vei putea negocia. Altceva?

— Care este beneficiul meu?

— Până acum te mulţumeai doar cu plecarea din ţară.

— Stimată domnişoară, bunica mea avea o vorbă: Dacă nu vrei să dai şi la vecini, taie porcul în casă.

— Era înţeleapta satului, presupun. Ai la dispoziţie tot muzeul, poţi alege orice! Vânătorul lui Rembrandt, Degas sau Monet. Clar?

— Sunteţi generoasă…

— Practică! Te vor ajuta doi oameni.

— Doi gentlemeni, bănuiesc! Cine sunt?

— O vei afla la timpul cuvenit. Să ne întoarcem la muzeu…

— Aveţi cumva cheile?

— Ascultă! Nici bancurile, nici zicătorile dumitale de familie nu mi se par de spirit!

Inginerul ridică din umeri.

— Simţul umorului e o floare rară.

— În schimb, prostia creşte pe toate drumurile. Trage fermoarul, băiete!

— În regulă! Nu ştiu nimic despre Muzeul Chiusbaian, dar îmi pot imagina cum e asigurată paza: sisteme de alarmă, celule fotoelectrice, oameni…

— Adaugă şi un grilaj de oţel. În spatele lui se află galeria de tablouri. Amănunt notabil, nici un om nu se află în muzeu. Paza este exterioară. Concluzia?

— Imposibil să te apropii!

— Nimic nu-i imposibil, drăguţă! În 35 de ani încă n-ai aflat? Vei ocoli căile obişnuite de acces.

— Adică?

Melania Lupu făcu o pauză. Spuse abia auzit:

— Veţi intra pe dedesubt.

— Tot nu înţeleg.

— Mă aşteptam. În apropierea muzeului se află o vilă. Cei din cartier o numesc Căsuţa cu zorele. Câţiva metri de pământ despart pivniţa vilei de canalul colector al unei foste întreprinderi, un laborator chimic, în prezent demolat. Canalul colector trece pe sub muzeu. Efortul vostru va consta deci în săparea a 8-10 metri de pământ, din pivniţa Căsuţei cu zorele spre canal, şi de la canal până la subsolul muzeului. În trei oameni, povestea nu vă poate lua mai mult de două ore.

Ionescu îşi lărgi puţin gulerul cămăşii. Gămăliile de fosfor ale ceasornicului azvârleau licurici: „E nebună! Nebună de-a binelea! Şi totuşi… Ideea mi se pare uluitoare“.

— Sunteţi convinsă că e vorba numai de 8-10 metri de pământ?

— Am studiat planurile. Nu încap erori.

— Mda… Aţi auzit vreodată ce înseamnă un canal colector?

— Mi s-a întâmplat. Veţi avea la voi măşti de gaze.

— Deci echipament de protecţie, perfect! Admitem că am pătruns în muzeu. Cum evităm capcanele din interior?

— Vă pun la dispoziţie un film unde sunt semnalate aceste capcane. Va fi un fleac să le neutralizaţi. Pentru grilajul care încuie galeria de tablouri veţi avea o cheie.

— Mi se pare fantastic! Toată povestea e fantastică!

— Dar nu imposibilă. În ultimă analiză, chestiune de imaginaţie.

— Dumneavoastră, sunt convins, nu vă lipseşte. Pentru când preconizaţi circul ăsta?

— Pentru luni seară. În aceeaşi noapte veţi părăsi ţara.

— Cum?

— Cu un avion sanitar.

Tânărul avu pentru o clipă sentimentul că se sufocă. Apoi un râs îngrozitor îi gâlgâi în fundul pieptului. Simţi cum i se umflă fălcile, gata să plesnească: „E limpede! A fugit de la balamuc! Arc o logică în ce spune, de acord, dar…“

— Ai amuţit?

— Chestia asta cu avionul mi-a rămas în gât… Nu văd ce i‑ar determina pe cei de la Aviasan să ne dea cadou un avion.

— Şantajul! Locatarii vilei sunt părinţii pilotului. Doi oameni în vârstă care seara primesc prieteni. Lunea, de obicei, se joacă poker. Între 5 şi 7 fac o plimbare. Când se vor întoarce, vă vor găsi instalaţi în casă. Nu-i greu să ţii la respect patru bătrâni cu un revolver.

— De unde arme?

— Unul dintre tovarăşii dumitale se va însărcina cu aceasta.

— Aha! Deci ne jucăm de-a ostaticii. Mai departe?

— După ce puneţi mâna pe tablouri veţi telefona pilotului. Viaţa celor patru contra posibilităţii de-a părăsi ţara cu un avion.

— Nu va fi niciodată de acord.

— Te înşeli, domnule Ionescu! Suntem o naţiune eminamente sentimentală. Pilotul nu-şi va sacrifica părinţii.

— Va folosi toate trucurile de pe lume ca să ne împiedice.

— Cei patru ostatici constituie o garanţie sigură. Vă vor însoţi până la destinaţie.

— Care destinaţie? Îi cerem pilotului să ne ducă la Honolulu şi ne debarcă în Sighetu Marmaţiei! Vedeţi-vă de treabă!

— În regulă! Poţi pleca.

Inginerul se foi neliniştit:

— Spuneţi, domnişoară, credeţi sincer în combinaţia asta? În cazul cel mai fericit, depăşind cu succes toate etapele, vă daţi seama că înainte de a ateriza statul român va alerta toate aeroporturile?

— Nimeni nu va şti de furtul tablourilor cel puţin câteva zile. Veţi ateriza pe un aeroport particular.

— Bun. Şi răpirea de persoane vi se pare o ispravă mai dulce?

— Nu toate statele sancţionează actele de terorism.

— Documentată sunteţi, în orice caz. Apropo, cine mă asigură că dincolo nu voi fi păcălit?

Melania Lupu râse:

— Tablourile vor fi la voi. Ce garanţie mai doreşti?

Inginerul rămase un timp pe gânduri.

— Bine, domnişoară, unde e filmul?

— Apleacă-te puţin şi vei găsi în colţul din stânga un pacheţel. Trebuie developat.

— Eraţi sigură că voi accepta.

— Fireşte. Altfel nu te-aş fi chemat. Ultimele amănunte şi locul unde te vei întâlni cu tovarăşii dumitale ţi le voi comunica duminică seară. Şi-acum, te rog să reţii! Nu-mi plac cacealmalele. Ştiu că ai destui bani ca să nu te mai tenteze spargerea de la muzeu. Numai că fără surâsul Femeii cu evantai nu vei părăsi niciodată ţara! Aminteşte-ţi de treaba asta. La revedere.

— Un moment, domnişoară. De unde mă cunoaşteţi?

„Ce prostuţ! zâmbi bătrâna. Când o să-i spun lui Mirciulică o să moară de râs. Dar desigur, draga mea, amănunte n-ai să-i dai niciodată. Doar ştii cât intrigă misterul, iar soluţiile prea simple în general dezamăgesc. Lasă-l să-şi închipuie tot ce e mai complicat. Asta îţi dă importanţă.“

— Domnule Ionescu, e timpul