PROLOG

Femeia îmbrobodită în dantelă albă ţinea pleoapele uşor coborâte. Buzele rumene zâmbeau în spatele evantaiului. Gâtul…

Colonelul Werther von R. îşi întoarse privirea. Gâtul alb, umflat, gâlgâind parcă a râs, a şoaptă, a ţipăt nedesluşit îi crea un sentiment tulbure. Un sentiment ce nu-l încercase nici în faţa trupului elegant al Olimpiei, nici în faţa goliciunii caste, de argint, a zeiţei lui Giorgione. Rubens cu tonele lui de carne roz îl indispunea. Degas era prea dur, Gauguin, un neruşinat…

Surâse: „Goya, satirul acela bătrân, era singurul care ştia câte ceva despre femei…“

Se auzi un ciocănit puternic în uşă.

— Herr Oberst! Pentru Dumnezeu, Herr Oberst!

Înfăşură pânza şi se apropie de scrinul greoi, baroc. Apăsă puternic unul din lambriuri. Stema heraldică alunecă uşor. Pipăi, strecurându-şi adânc degetele în ascunzătoare. Vânătorul lui Rembrandt era acolo. Puse alături Femeia cu evantai şi astupă tainiţa.

În urma colonelului intră menajera. Privi nedumerită rama ştirbă, agăţată strâmb. Pe fereastră pătrundeau zgomote ciudate: paşi care aleargă, chemări scurte, rafale de armă automată. Un bubuit prelung, neîntrerupt, porni dinspre Băneasa.

Închise geamul şi trase draperia. Ochii îi alunecară cu indiferenţă peste filele calendarului. Înregistră data abstract: o zi de la sfârşitul verii lui ’44.

Un grup de civili cu puşti mitralieră şi brasarde tricolore la mâneci somă Mercedesul negru. Automobilul îşi mări viteza.

Rafala pulveriză parbrizul şi şoferul căzu peste volan. O şuviţă de sânge se prelingea pe tâmpla lui Werther von R.

Ultima imagine – femeia cu grumaz alb şi evantai – se suprapuse peste celelalte. Zâmbi:

„Nimeni… Pentru totdeauna… A nimănui…“

Oamenii deschiseră portiera. Trupul colonelului se prăvăli pe caldarâm.

Capitolul II

CIANURĂ PENTRU UN SURÂS

Pe buzele Melaniei Lupu surâsul încremenise. Simţea în ceafa răsuflarea precipitată a lui Panaitescu. Bărbatul gâfâia cu gura căscată. Nu-şi putea desprinde privirea încinsă de la silueta elegantă, înveşmântată în negru. Grigore Popa duse mâinile la spate. Ar fi mângâiat cu degetele bătrâne grumazul alb pe care-l simţea cald, viu.

— Eşti sigur? se interesă bătrânul. Tichia îi alunecase spre ceafa, descoperindu-i creştetul ca o ghiulea. Rembrandt, Goya… Mi se pare de domeniul fanteziei.

Matei netezea marginile pânzei râzând nervos:

— Ei, bravo! Nu vezi facturile? Şi pe urmă sunt de meserie. Atât pot să disting şi eu. Un fals de un autentic. E clar!

Grigore Popa clătină neîncrezător capul.

— Dumneata eşti sculptor, remarcă Valerica Scurtu lividă, pe un ton care nu voia să conteste, ci cerşea asigurări.

Panaitescu nu-şi revenea. Măsura pânzele cu ochi lucioşi, îngânând stupefiat:

— Extraordinar! De 20 de ani… Cine ştie cine…

— Sunt ale neamţului care a stat aici! decretă Matei. Pun pariu pe ce vreţi!

— Cred că e o cacealma, mârâi Popa abia mişcând buzele umede.

Melania Lupu interveni liniştită:

— Nimeni nu şi-ar fi bătut capul să ascundă atât de bine nişte falsuri.

Matei subtiliză expert o ţigară din buzunarul lui Panaitescu:

— Absolut!

— Cam cât… Valerica Scurtu înghiţi în sec: Cam cât să valoreze?

Sculptorul îi suflă fumul în nas zâmbind impertinent:

— Sute de mii, domnişoară! Sute de mii!

Femeia păru că se sufocă.

— De… lei?

— Lei! făcu dispreţuitor Grigore Popa. Lei, pe dracu’! Dolari!

— Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap, ascultaţi-mă pe mine! spuse sculptorul.

Panaitescu îl privi lung:

— Ce vrei să spui?

— Nu cred că mă pot exprima mai limpede decât am făcut‑o. Ne umplem de bani!

— Adică?

— Extraordinar! Spune-mi, te rog, toată viaţa ai fost aşa de tâmpit?

Ochii Valericăi Scurtu străluciră:

— Înţeleg. Le predăm statului. O să ne dea un premiu…

— Şi o caldă strângere de mână, completă sarcastic Matei.

Grigore Popa mormăi neauzit:

— Cretină!

— Chestia e cum le plasăm. Sculptorul începu să strângă pânzele. Trebuie mers pe şest.

— Cum adică, domnule Matei? se interesă Melania Lupu clipind nedumerită.

Instinctiv, coborâseră glasurile. Vorbeau aproape în şoaptă, înghiţindu-şi mereu saliva. Şi spinările se cocârjaseră ca şi cum cineva ascuns în întuneric le-ar fi pândit umbrele.

— Adică nimeni nu suflă o vorbă până găsim un amator serios.

— Amator serios! Hm! Grigore Popa începu să se plimbe agitat prin odaie: Aş vrea să-l văd pe ăla care are bani – la noi, fireşte – să cumpere un Goya sau un Rembrandt!

— Atunci?

— Nu ştiu… Să ne gândim, să ne gândim…

Verifică uşa de la intrare dacă e închisă, apoi se apropie de fereastră îndreptând draperia.

— Am eu un elev, bâlbâi Panaitescu, taică-său e Dobriceanu, ginecologul. Sunt plini de bani.

Popa se opri măsurându-l câteva secunde. Îşi reluă agitat plimbarea scrâşnind:

— Cretini!… Iremediabil cretini!

Melania Lupu declară cu un surâs nehotărât:

— Cunosc pe cineva. Cred… Cred că l-ar interesa.

N-o asculta nimeni. Bătrâna continuă liniştită:

— Locuieşte la Amsterdam.

Popa dădu din mână a lehamite, fără să se oprească.

— Alta! Ce adunătură, Dumnezeule!

— Să facem lumina mai mică, propuse Valerica Scurtu, apăsând pe comutator. E 2… Ar putea atrage atenţia.

Sculptorul cercetă a doua pânză. Un vânător cu bucle blonde. Pe pălăria largă erau înfipte figurine de plumb, sfinţii protectori cărora – pesemne – personajul cu plete aurii le aducea omagiul său. Penajul prins într-o agrafă de argint aprindea o flacără verde.

— Ce verde! Cine-ţi mai face azi aşa ceva?

— Uită-l şi pe ăsta! Lasă, dom’le, emoţiile artistice! îl repezi Grigore Popa. Inventarie grupul şi râse din gât: Suntem va să zică cinci inşi. Noroc că Vâlcu lipseşte. Asta înseamnă, aproximativ, 150 de mii de căciulă. Hm, n-ar fi rău…

Panaitescu tresări. Repetă năuc, ducându-şi mâna la frunte:

— O sută cincizeci de mii? Calculă repede, mecanic, cu ochii repeziţi în tavan: Adică şapte sute cincizeci de mii de franci francezi, două milioane de pesetas… Fantastic!

— Chestia e cine ne dă banii ăştia, rânji Matei.

— Cunoştinţa mea, declară senină Melania Lupu, este un mare amator de artă şi desigur… nu-i aşa, dispune şi de mijloace corespunzătoare. Chicoti: Dacă vreţi, pot să-i caut numărul de telefon.

Se ridică sprintenă şi dispăru în odaia ei.

Sculptorul se întoarse spre Panaitescu. Întrebă încet:

— Crezi că-i trombon?

Celălalt, adâncit în calcule complicate, nu-i răspunse.

Valerica Scurtu rămăsese cu ochii pe fereastră. Un colţ desprins al perdelei lăsa să se vadă o lună galbenă, în zdrenţe, închipuită de un pictor nebun. Femeia ţinea gura uşor întredeschisă. N-avea reprezentarea concretă a sumei. Doar o cifră cu multe zerouri, apoi, cu un efort de imaginaţie, mantoul de astrahan şi guler de vulpi visat de pe vremea bacalaureatului, o broşă de aur în locul căţelului ieftin din duble, un apartament mobilat cumsecade, poate o maşină…

Pe buzele sculptorului răsări un zâmbet urât. Avea să dea dracului „capodoperele“ şi posteritatea, şi atelierul mizerabil. Nu, el unul se săturase până în gât!

— Basta! şopti fără să-şi dea seama.

Nu ştia încă bine ce va face. Niciodată nu avusese prea mulţi bani. Respiră adânc: „O să mă distrez. Asta am să fac! O să crăp distrându-mă… Să-mi ajungă!“

Grigore Popa se plimba agitat. În ochii negri, de mult stinşi, se aprinsese o flacără. Cineva care l-ar fi cunoscut în tinereţe ar fi regăsit acum ceva din chipul de altădată. Ţinea mâinile la spate mişcând nervos din degete.

„Nu zic sute de mii, cum socotesc cretinii ăştia… Nici măcar o sută… Doar 50 de mii! Câte solde ar fi însemnat în ’38?… Dă-le naibii de solde… 50 de mii de dolari. Fantastic! Am să mă stabilesc la Londra. O bibliotecă de cărţi legate în piele şi coniac fin… Altceva nu-mi doresc. Măcar doi-trei ani buni. Dacă mi-ar fi zis cineva acum câteva zile… Niciodată nu trebuie să încetezi să speri… Londra… Hotărât, e uluitor!“

Panaitescu, aşezat pe taburet, privea covorul. Mâinile îi atârnau. Izbutise să convertească suma în toate monedele posibile. Franci elveţieni, francezi, mărci vest-germane, yeni, dolari canadieni şi aşa, ca amuzament, în yoni chinezeşti.

„Am să plec cu Coca în nordul Italiei. Visează voiajul ăsta de când ne-am căsătorit. E ceva în sânge la ei… Bunică-său vâna urşi polari. După aia poate mergem la Chicago. Am auzit că Nedelcu s-a stabilit acolo. Face afaceri pe picior mare. Poate mă ia asociat…“ Îşi reluă calculele: „Deci două milioane de pesetas… Finlandezii ce monedă or avea?…“

Melania Lupii scotocea febril în şifonier:

„Unde Dumnezeu poate să fie? Nu-ţi pierde capul, draga mea… Ştiu, un noroc nebănuit! Ai să vezi în sfârşit California, pădurile de portocali din Andaluzia, cerul de la Madrid, soarele acela roşu despre care ai citit atât… Te şi văd, draga mea… O doamnă distinsă, într-un costum de voiaj elegant. Ai să-ţi comanzi cărţi de vizită şi, neapărat, lingerie de mătase naturală…“

Se întoarse în hol îmbujorată. Flutura un carneţel pe care îl confecţionase singură. Foile ştirbe, decupate în trepte ca un repertoar, erau cusute între coperte de pânză înflorată.

— L-am găsit! exclamă cu respiraţia tăiată.

Grigore Popa îşi pipăi cu degetul gingia. Îl durea.

— Hm!

Sculptorul se apropie de bătrână. O măsură lung, cu o privire filtrată:

— Îţi dai seama, sper, că este o chestiune serioasă.

— Bineînţeles, domnule Matei! Melania Lupu strânse carnetul la piept: Vă rog să nu aveţi nici o îndoială. Vă recomand o firmă solidă, cu tradiţie…

— Când poţi lua legătura cu individul?

— Cu domnul Van der Hoph? Şi mâine, dacă sunteţi de acord.

— Mda… Se răsuci spre ceilalţi: Are cineva o propunere mai bună? Oamenii ridicară din umeri. În regulă! Deocamdată e singura soluţie.

— Atunci am să-i telefonez.

Doru Matei îşi prinse umerii în căuşul palmelor.

— Ai grijă cum vorbeşti…

— Oh! Bătrâna râse cochet: E suficient să-i spun că vreau să-l văd.

— Scleroză! şopti dispreţuitor Popa. Sclerozaţi şi cretini!

Sculptorul înfăşură tablourile şi le introduse în tainiţă. Vorbi cu spatele întors:

— Te înşeli, papa! Ai să te convingi în curând… Şi-acum, cred că putem merge la culcare.

Nu-i răspunse nimeni. Se răsuci surprins. Oamenii îl priveau apăsat, cu feţe de piatră. De piatră păreau şi trupurile nemişcate. Înţepeniseră, înşurubaţi în scaune, pregătiţi pentru o lungă aşteptare.

— E absurd! exclamă Matei. Cât poate să dureze veghea asta?

Popa se mişcă în fotoliu:

— Dumneata eşti convins că până mâine dimineaţă pânzele nu dispar? Dacă-i aşa, du-te şi te culcă!

Melania Lupu îşi înfăşurase picioarele într-un pled călduros:

— Sunt sigură că ne vom petrece timpul extrem de plăcut. Am locuit ani de zile împreună, fără să ne cunoaştem.

— Eu, unul, m-am simţit foarte bine, replică în surdină Popa.

Valerica Scurtu îşi îndreptă cutele capotului. Rosti cu dinţii încleştaţi:

— Nu mă mişc nici moartă de-aici!

— St! făcu Panaitescu. Umblă cineva la uşă.

Matei îşi privi ceasul.

— 6:30. Pe unde i-or fi sticlit ochii amicului Vâlcu?

Uşa se deschise încet şi apăru un bărbat înalt, cu figura obosită. Două riduri adânci, săpate în jurul gurii proeminente, buzele subţiri îi dădeau un aer agresiv, în bizar contrast cu blândeţea ochilor. Purta un palton elegant. Gulerul şi căciuliţa de biber prinseseră în gerul de afară o strălucire metalică. Ridică surprins sprâncenele:

— Sunteţi matinali astăzi…

Valerica Scurtu arătă dezastrul de pe zid.

— Inundaţie! Nici nu vă imaginaţi ce balamuc a fost. Fireşte, a trebuit să închidem apa caldă.

— Da… neplăcut.

Vâlcu îi privi circumspect şi părăsi holul.

„Ce-i cu ei?“

Îşi consultă în oglindă chipul obosit, fără să se vadă. Repetă în şoaptă:

— Ce-i cu ei?

Oamenii aceştia se dispreţuiau sincer, evitau sistematic orice contact: în baie, la bucătărie sau în hol. Popa nici măcar n-o saluta pe Valerica, iar femeia îl detesta pe sculptor. Panaitescu îi tolera indiferent, Melania Lupu ignora politicoasă tot o înconjura…

Ţeava spartă nu i se părea un motiv suficient pentru a-i strânge în acelaşi perimetru. De obicei, la 6 dimineaţa se aflau încă în paturile lor, cu excepţia Valericăi care, nervoasă, într-un capot şleampăt şi cu bigudiuri în păr, se pregătea să plece la birou. Cel puţin Doru şi bătrâna nu apăreau niciodată înainte de 11, după aceea începea vânzoleala până noaptea târziu.

„Da, ceva s-a întâmplat…“

— Pleacă pentru trei săptămâni la Iaşi, anunţă bătrânul fonfăit, cu o gură fără salivă.

Se lăsă să cadă în fotoliu. Genunchii înţepeniţi nu voiau să-l mai asculte.

Valerica Scurtu tresări:

— Pleacă?!

— Peste un ceas. Te roagă să-i dai înapoi valiza.

Femeia privi nehotărâtă în jur. Nu-i era frică de Melania Lupu, o bleagă, nici de Popa, hapsân, dar prăbuşit, neputincios. Se temea de Matei. Fantezia încinsă, dezlănţuită, născocea complicităţi haiduceşti între Panaitescu şi sculptor. Şi, deşi se făcuse ziuă, şi-i imagina manevrând în întuneric, înveliţi în pelerine cu pălării negre trase pe ochi şi cuţite lungi. Jefuiau, ucideau…

„Îi achită pe ăştia doi şi fug în lume! Sunt în stare!“

Le aruncă o privire neagră, grea. Privirea pe care ar fi avut‑o în faţa tainiţei goale.

Melania Lupu îi zâmbi blând:

— Du-te, draga mea. Te aşteaptă. N-o să se întâmple nimic. Apoi fără legătură: Mă cam supără fica…

Se întrerupse brusc. Bătrâneţea e plină de vicii. Proteze, ceaiuri menite să stimuleze un stomac leneş, bandaje călduroase pentru spinări ori genunchi care nu mai simt de mult căldura. „Tinerii nu înţeleg lucrurile astea. Şi e mai bine…“

— Dacă se întâmplă ceva, şuieră Valerica Scurtu, ţipă! Clinteşte! Sparge borcanele!

Matei rânji:

— O să am grijă să-i astup gura. În locul dumitale nu m-aş duce.

Femeia îşi muşcă buzele. Chipul obosit, încadrat de laţe puţine, era verzui. Herpesul se întinsese, semăna acum cu un crater.

Bătrâna clătină capul.

„E tare urâtă biata fetiţă.“

— În fond, ce-o să facă nenorocita asta cu banii? întrebă Matei după ce uşa se închise.

— O să hrănească peşti! bombăni Popa. Mulţi, zglobii şi tinerei! Campioni la înot, cu coada pe moaţe şi Trabant. Râse răutăcios: O să le cumpere şi un acvariu confortabil ca un cavou de lux. O să vedeţi!

— Vai, copii! îi admonestă dulce bătrâna. De ce vorbiţi aşa?

Vâlcu îşi frecă mâinile îngheţate. Prin uşa deschisă se vedeau valiza pregătită şi un sac mic de voiaj.

Se adresă bătrânului zâmbind:

— Mi-aţi promis nişte cărţi pentru concediu.

Grigore Popa tresări:

— A, da… Păru gata să se ridice, apoi se răzgândi. Mă simt cam ostenit. Alege-ţi singur… Raftul de jos, sub radio…

Vâlcu îl scrută surprins. Ridică din umeri şi dispăru în camera bătrânului.

Melania Lupu observă în şoaptă:

— Ce greşeală!

— Te-ai ramolit complet, Popa! aruncă, în surdină, sculptorul. În viaţa ta n-ai lăsat o muscă să-ţi intre în odaie, până şi oalele le ţii sub cheie şi dintr-o dată îl pofteşti pe ăsta să-ţi răscolească pe unde-i place! Şi mai vorbeşti de cretini.

Vâlcu se uită la ceas: „Mai am o oră…“

Se opri în prag. Oamenii adormiseră răpuşi de oboseală. Melania Lupu surâdea până şi în somn, Valerica Scurtu crispată, cu bărbia înfiptă în piept, Grigore Popa gemea. Degetele încârligate rămăseseră înfipte în poalele halatului vătuit. Sculptorul dormea adânc. Somn tânăr, destins, cu mâinile şi picioarele împrăştiate, alungând, nesuportând odihna unui al doilea în acelaşi pat. Panaitescu sforăia. Îi alunecase capul peste marginea fotoliului. Mărul lui Adam se zbătea viu, ca un animal mic prins în cursă.

Vâlcu se apropie păşind fără zgomot. Îi prinse delicat ceafa căutând altă poziţie. Panaitescu tresări căscând un ochi congestionat, încleiat de somn, apoi adormi din nou.

Contabilul zâmbi. Îşi luă valiza şi părăsi locuinţa.

La ferestre, un soare de iarnă, aspru, spăla florile de gheaţă, migălite peste noapte.

Valerica Scurtu crăpă subţire pleoapele. Întâlni privirea trează a sculptorului şi închise reflex ochii.

Matei începu să râdă încetişor. Nu dormea niciunul, în afară de Panaitescu al cărui chip părea sfâşiat de viziunile de apocalips ale unui coşmar.

Grigore Popa îşi frecă mâinile îngheţate:

— Bine că a plecat! Aş bea ceva fierbinte…

— E o idee! exclamă Melania Lupu. Se descotorosi de pledul gros, ridicându-se sprintenă din fotoliu. Sunteţi invitaţii mei! Vă pot oferi o ceaşcă de cacao. După aceea, voi telefona domnului Van der Hoph.

Insomnia nu-i alterase chipul. Acelaşi ten proaspăt, ochii limpezi îşi păstraseră expresia deschisă, aproape naivă, părul alb, frizat natural, se pieptănase de la sine în bucle neglijente, împrumutându-i un aer de cochetărie firească. Capotul de lână, ieftin, cădea elegant pe silueta graţioasă.

Valerica Scurtu o examină rece, cu colţurile gurii adunate. Nu trebuia să se uite în oglindă ca să ştie cum arată. Dimineţile, în special, erau monstruoase. Dimineţile cu ochi urduroşi, când somnul nu se desprinde de genele rare şi ţepene, cu cearcăne şi pleoape umflate, cu faţa verzuie ca o pungă de venin şi surpriza coşurilor ivite peste noapte. Se răsti incapabilă să-şi stăpânească iritarea:

— Eu nu beau! Nu vă deranjaţi.

Bătrânica îşi încleştă degetele fragile. Părea sincer îngrijorată.

— De ce, draga mea? O să te învioreze. Încearcă, te rog!

Dispăru vioaie în bucătărie. Matei ridică două degete:

— Piua întâi la baie!

Peste câteva clipe se auziră robinetul deschis sălbatic şi glasul de bariton al sculptorului:

— Bună seara, don Basilio, bună seara…

Apăsa cu voluptate pe silabe şi Valerica Scurtu mai ştia că în timp ce cântă se strâmbă în oglindă luând poze marţiale ori încreţindu-şi faţa mobilă de cauciuc în grimase de saltimbanc. Dintr-un anumit colţ al bucătăriei se zărea tot…

— Hm, făcu Popa aruncându-i o privire circumspectă. Hm! Se duse hotărât la uşă, închise şi băgă cheia în buzunar: Ca să fim mai siguri, până una alta.

Intră la el în odaie pipăindu-şi poalele hainei de casă.

Valerica Scurtu rămase un timp pe gânduri, apoi se ridică greu. Lăsă uşa camerei larg deschisă. Începu să se pudreze grăbită, supraveghind holul. Pe arcadele pleşuve desenă două sprâncene inegale, învioră cu un roşu de cărămidă buzele zgrunţuroase şi obrajii surpaţi. Îşi strânse laţele într-o panglică neagră apoi schimbă capotul.

Reveni prima în hol. Melania Lupu se interesă din pragul bucătăriei:

— Gata, copii?

Panaitescu se trezi speriat. Le privi rătăcit şi articulă greu, cu limba împleticită:

— Ce-i? Ce vreţi?

— Totul e în ordine, zâmbi bătrâna. V-am pregătit ceva bun, dar poate că înainte aţi vrea să vă faceţi puţin toaleta…

Panaitescu îşi plimbă automat mâna pe creştet apoi dădu cu ochii de pijamaua cârpită şi se ridică jenat.

Melania Lupu împărţi ceşti mari de cacao. Un serviciu vechi, uzat, cu păuni. Cozile minunate îşi păstraseră culorile. Pe fiecare farfurioară aşezase câte două feliuţe transparente de pâine prăjită unse cu unt. Bătrâna îi urmărea radioasă, făcea impresia că socoteşte micul dejun oferit drept un adevărat festin.

Sculptorul sorbi lacom apoi puse decepţionat ceaşca pe masă. Lichidul cafeniu era aproape rece, prea diluat, fără suficient zahăr.

„Hm! Femeia asta n-o să moară în sărăcie.“

— Nu vă e foame, domnule Matei? întrebă cu zâmbet tremurat Melania Lupu.

— Nu prea…

— Cred şi eu, interveni cu glas şuierător Valerica Scurtu, după ce a dat iama azi-noapte prin oale! Refuzase trataţia bătrânei şi muşca dintr-un şniţel rece. Izbucni dezlănţuită: Nu ţi-e aşa, un pic de jenă?

Matei ridică din umeri, fals nedumerit. Se adresă celorlalţi:

— Aveţi cumva idee la ce se referă fecioara?

— Escrocule! izbucni femeia scoasă din sărite. Mi-ai furat două şniţele şi o halcă de carne din tocană. Alaltăieri, opt chiftele, doi gogoşari şi un picior de pasăre…

— O fi fost găina şchioapă! Vezi-ţi de treabă, madam, nu te lua de oameni!

Panaitescu îl privea cu gura căscată. Avusese totdeauna o admiraţie totală, necondiţionată, pentru oamenii cu tupeu, care ştiu să se descurce în orice conjunctură, sincer indiferenţi la opiniile celorlalţi. Matei i se părea că face parte din această specie.

— Şi mie mi-au dispărut, mârâi Popa cu nasul în ceaşcă, o ceapă şi… nişte sare. Eu netezesc întotdeauna sarea cu dinţii furculiţei. Săptămâna trecută, joi, am găsit-o altfel. Lipsea, da, da, lipsea cam multişor…

Melania Lupu scoase carnetul din buzunar vrând să muşamalizeze incidentul.

— Cred că aş putea încerca să-l sun pe domnul Van der Hoph. E tocmai ora când deschide magazinul.

Luă telefonul în poală, formă 07 şi ceru Amsterdamul.

— Fură de stinge! conchise fără să se adreseze nimănui Valerica Scurtu.

Sculptorul o privi drept în faţă. Şopti, zâmbind fermecător:

— Acum, fie vorba între noi, tocana era cam grasă. Ştii, nu face bine la ten, şi împinse cu degetul spre obrazul pământiu al femeii.

Valerica Scurtu sufocată de furie amuţi.

Telefonul emise câteva ţârâituri stridente. Melania Lupu ridică receptorul. Mâna îi tremura de emoţie. Dintr-un salt, sculptorul fu lângă ea. Îşi lipi capul de părul bătrânei încercând să intercepteze discuţia. Comunică stupefiat:

— Nu ne-a trombonit! E chiar Amsterdamul!

— Luni, 12 decembrie, tipul o să fie în Bucureşti, anunţă emoţionat sculptorul. Adică peste patru zile.

Bătrâna lăsă receptorul jos. Spuse cu un glas uşor voalat:

— După cum aţi auzit, lunea viitoare…

— Unde naiba l-ai cunoscut pe individ, cucoană? o întrerupse Matei cu o expresie năucă, ţinând mâinile în buzunar.

O priveau într-un chip nou, fără să-şi camufleze surpriza. Melania Lupu zâmbi modest. Obrazul roz deveni brusc carminat.

— De mult… Eram, bineînţeles, mai tânără. Tuşi, încercând să-şi ascundă tulburarea: Domnul Van der Hoph este o persoană foarte respectabilă.

— De, făcu Popa cu capul înghesuit între umerii înguşti. Să vedem până la urmă. Să vedem…

Sculptorul şopti la urechea lui Panaitescu:

— Ăsta se suspectează şi pe el…

Auzi un foşnet şi întoarse capul. Manşeta unui ziar apăruse sub uşă. Făcu câţiva paşi. Glasul lui Popa îl opri:

— Pardon, tinere! E gazeta mea! Sunt abonat!

Îşi culese înţepat jurnalul şi se întoarse în fotoliu. Matei îi aruncă o privire peste umăr. Bătrânul consulta rubrica deceselor din mica publicitate.

— Şi-acum ce facem? întrebă încet Panaitescu.

Purta un costum elegant de casă cafeniu cu batistă şi cravată din lână galbenă. Frizura complicată îi acoperea iluzoriu craniul. Din cauza chipului pământiu, murdar, hainele păreau stridente. În mod ciudat, pijamaua cârpită şi veche i se potrivea mai bine.

— Ce să facem? Matei dădu cu piciorul într-o papiotă goală: Jucăm ţurca! Nu înţeleg de ce mai întrebi. E aproape 10. Trebuia să fii de mult la lecţii, ca şi domnişoara Scurtu, de altfel, care a lăsat orfan un birou întreg pentru a ne ţine companie. Aţi ales, deci!

Valerica Scurtu se mişcă în scaun. Spuse răguşită:

— Vezi-ţi de treburile dumitale! Nu te ocupa de mine.

— Cred că am să tricotez puţin, declară Melania Lupu gândindu-se de fapt la altceva. E cel mai bun calmant. Am avut o prietenă…

Grigore Popa scoase o exclamaţie puternică. Pe faţa bătrână şi boţită se aşternuse un zâmbet ciudat. Deschise o agendă răsfoind-o nerăbdător şi trase o linie apăsată cu creionul mecanic de argint.

Matei îl măsură nedumerit:

— Asta ce mai fu?

Popa râse răutăcios. Cu voce nesigură, gâlgâind de o satisfacţie stranie:

— A mai crăpat unul! Şi ciocăni cu unghia încovoiată în ziar indicând rândurile dintr-un chenar negru. Martinescu! Mi-a făcut un mare rău acum 49 de ani… Da, un mare rău. Eram elev la liceul militar din Craiova. Chicoti: Kaput! L-am şters de pe listă.

— Ce listă? întrebă stupefiat sculptorul.

— Eşti naiv, tinere! Îi am pe toţi aici, în agendă. Îi căută ochii şi preciză cu o privire rea: Nu uit nimic. Doar proştii uită.

Matei se sprijini de zid. Încercă să-şi aprindă o ţigară, dar beţele de chibrit i se rupeau între degete. Bătrânul firav îl îngrozea. Să porţi ranchiună după 50 de ani unui tip care te‑a turnat pentru că ai copiat la teză, ori fiindcă i-ai suflat iubita cu codiţe pe spate, să nu uiţi, să nu poţi să uiţi, să te montezi la fiecare Revelion întocmind liste cu supravieţuitorii unor inimiciţii de-acum două-trei sau chiar patru decenii, să înregistrezi cu satisfacţie de cioclu decedaţii şi-apoi să transcrii „pe curat“ restul păcătoşilor i se părea monstruos.

— N-au mai rămas mulţi. Grigore Popa privea peste capul tânărului cu o ură densă: Vreo şase. Ceilalţi au crăpat… Da, au crăpat.

Panaitescu se uita la el cu gura căscată. Dintr-o dată, chipul i se schimonosi oribil devenind vânăt şi o expresie de groază i se înfipse în ochi. Îşi duse mâinile la gât, gemu fără aer şi se prăbuşi.