UN APEL DISPERAT

Când telefonul începu să sune, maiorul Cristescu îşi privi instinctiv ceasul. Aproape de miezul nopţii. Contemplă câteva secunde aparatul care ţârâia strident, la intervale regulate. Oftând, ridică receptorul.

În vocea nesigură cu timbru stins, desluşi panica. Era vocea unui bătrân speriat de moarte.

— Vă vorbeşte… sunt Lupaşcu… profesorul Grigore Lupaşcu. Am nevoie de cineva… acuma! Imediat!… Veniţi…

— Adresa şi numărul dumneavoastră de telefon, ceru Cristescu punând mâna pe creion.

— Strada Minea… vreau să spun General Minea 20. O grădină mare… aşa… da, telefonul 13.89.2… grăbiţi-vă… o să mă ucidă! Grăbiţi-vă, pentru Dumnezeu! Apoi, legătura fu întreruptă.

Dintr-o veche obişnuinţă, maiorul formă imediat numărul profesorului. Telefonul sună lung, în gol.

Chemă centrala. Răspunsul telefonistei de serviciu îi trezi bănuieli.

— Aţi fost chemat la orele 23:55 de la numărul 13.89.2… Doriţi şi numele abonatului?

— Nu, domnişoară, mulţumesc. E suficient.

Ieşi în stradă. Noaptea fierbinte de iulie forma un abur dens peste oraşul toropit. Un grup de cheflii cânta pe mai multe voci, fiecare ţinând seama de considerente artistice distincte.

„Când se duce luna la culcare…“

Melodia se dibuia vag printre hohote de râs şi interpelări. Cerul înalt părea bătut în cuie de argint.

Maiorul Cristescu urcă în maşină. Erau orele 24 şi 6 minute.

* * *

Opriră fără zgomot undeva, în strada General Minea.

— Mă aştepţi doar jumătate de oră, ordonă Cristescu şoferului, coborând. După aceea, poţi să pleci.

Parcurse repede cei câţiva zeci de metri care îl despărţeau de imobilul cu numărul 20. Haina uşoară de buret era încinsă de parcă ar fi strâns tot soarele de peste zi. Privi frunzele unui salcâm, solzi pietrificaţi în noaptea toridă, fără adiere.

„Afurisită noapte!“

Îi trecu prin minte ca o secvenţă de film imaginea unei băi splendide, din faianţă verde, cu apă limpede, în care s-ar fi aruncat aşa, îmbrăcat, apoi, mai concret, săltând pe valuri cu festoane înspumate, o minge uriaşă, roşie, umbrele bălţate, vesele, o oranjadă cu cuburi de gheaţă. Mamaia! Simţi că îi e sete.

Portiţa de fier forjat scârţâi uşor. Casa lui Grigore Lupaşcu, construcţie veche, renovată pe alocuri, se înghesuia în partea din spate a unei grădini, pe care, din stradă, n-ar fi bănuit-o atât de mare. În întunericul cartierului, locuinţa profesorului, puternic luminată la parter şi etaj, părea o oază incandescentă.

Îi deschise – uşa era încuiată pe dinăuntru cu zăvorul – un bărbat încă tânăr, îmbrăcat într-o bluză portocalie. Câteva şuviţe de păr se lipeau cleios de fruntea asudată. Ceva, n-ar fi putut spune ce, poate umerii căzuţi, ori poate expresia figurii, sugera o impresie de dezordine în ţinută, falsă, deoarece altminteri era îmbrăcat cu multă îngrijire, aproape pedant. Îl privi pe Cristescu nedumerit, dar nu fără un oarecare licăr de amuzament.

— Am fost chemat de profesorul Grigore Lupaşcu.

— A, da… evident, poftiţi. Sunteţi aşteptat, domnule doctor, şi-i făcu loc să intre cu un exces de reverenţă în care maiorul simţi, din nou, o nuanţă de ironie.

Din vestibul, pătrunseră într-un hol spaţios. Patru sau cinci uşi erau orientate simetric de-a lungul pereţilor, lăsând loc câtorva mobile. Într-una dintre încăperi, mai multe persoane vorbeau şi râdeau zgomotos în jurul unei mese pe care se vedeau resturi de mâncare şi băutură. O melodie lascivă conducea paşii singurei perechi care dansa.

— S-a întors Vasile? se interesă cineva.

— Gina, vorbi bărbatul care-i deschise, a venit medicul.

O femeie de vreo treizeci şi cinci de ani se desprinse din braţele partenerului.

— Bună seara, domnule doctor. Soţul meu v-a chemat. Cred că nu se simte bine, zise ea şi-i zâmbi.

Era provocator de frumoasă, genul de femeie după care nouă bărbaţi din zece întorc capul pe stradă. Avea acea frumuseţe strălucitoare, iradiind şi chemând, perfecţiunii formelor adăugându-i-se o tuşă de sex-appeal în doză infinitezimală, atât cât să nu frizeze vulgarul. Rochia albastră de mătase, cu un dragon de aur brodat pe piept, scotea în evidenţă blondul buclelor căzute pe umeri. Vorbea şi se mişca cu detaşare, dar în acelaşi timp cu o graţie riguros controlată, caracteristică celor obişnuiţi să fie priviţi, admiraţi, comentaţi.

— Matei, condu-l te rog pe dumnealui.

Ascunsă într-o nişă, o scară îngustă ducea la etaj. Urcară treptele. Ajunşi în faţa unei uşi, bărbatul îmbrăcat în portocaliu se opri.

— Aici e biroul tatei. Nu vă însoţesc mai departe. E un om dificil; nu-i plac imixtiunile, indiferent de natura lor.

Şi, zâmbind iar, începu să coboare alene fluierând bine dispus.

„Curios!“, reflectă Cristescu. „Fiul pare mai bătrân decât mama. Probabil o a doua căsătorie, cu implicaţiile respective!“

Ciocăni discret în uşă. Nu răspunse nimeni. Crezând că nu se făcuse auzit, bătu ceva mai tare, dar cu acelaşi rezultat. Apăsă pe clanţă.

În odaia puternic luminată, lângă fereastra deschisă, un bărbat în halat de casă, prăbuşit într-un fotoliu, părea că doarme. Apropiindu-se, Cristescu se opri în faţa privirii sticloase. Mâna rigidă căzută peste marginea fotoliului n‑avea puls.

Profesorul Lupaşcu nu exagerase la telefon. Cadavrul său o confirma.

Pe gâtul victimei, maiorul remarcă un şanţ orizontal, uniform şi profund. Mort prin strangulare. Laţul dispăruse.

„Evident! Nimeni nu-şi lasă cartea de vizită lângă un cadavru.“

Mai ciudată şi greu de explicat i se părea însă dunga roşie paralelă pe o anumită porţiune cu şanţul de strangulare de pe grumajii profesorului şi care urca la un moment dat, pierzându-se după ureche. Era o rosătură, ca şi cum pielea sensibilă ar fi fost iritată în urma frecării de un corp zgrunţuros. În nici un caz nu putea fi vorba de amprenta lăsată de un guler prea strâmt. Sub halatul de casă, Lupaşcu purta un maieu, iar urma nu era rotundă, egală, ci piezişă, urcând de la baza gâtului şi dispărând într-o orientare oblică sub păr.

Maiorul începu să cerceteze camera. După tavanul prăvălit, ghici că încăperea fusese cândva o mansardă amenajată ulterior de profesor, care, probabil tentat de o relativă izolare, o transformase în birou. Mobilele erau puţine. O masă de lucru, două fotolii, o măsuţă mai mică de serviciu pe care se afla telefonul şi o lampă cu tijă lungă şi abajur japonez într-un ungher, împrumutând oarecare culoare interiorului, altfel cam anost. Pereţii căptuşiţi cu cărţi trădau multiplele preocupări ale profesorului în cele mai neaşteptate şi greu de îngemănat domenii. Într-un colţ, direct pe parchet, un vraf de periodice străine şi un pachet de cărţi încă nedesfăcut, alături de o etajeră proaspăt vopsită.

Reveni la cadavru. Zadarnic căută prezenţa unui indiciu cât de neînsemnat care să ateste o încăierare (precedând crimei) între profesor şi agresorul său. Urmele, dacă existaseră (imposibil ca Lupaşcu să nu fi încercat să se apere, e un gest reflex), fuseseră înlăturate cu grijă.

După poziţia victimei, s-ar fi putut conchide că a fost ştrangulată în timpul somnului. Criminalul n-ar fi avut de luptat decât cu câteva convulsii curmate repede de o mână energică, ţinând seama şi de slaba rezistenţă pe care ar fi opus-o un om de vârsta lui Lupaşcu, moleşit de somn.

Dar Grigore Lupaşcu nu fusese asasinat în timpul somnului. Maiorul îşi amintea precis că profesorul îl sunase la 23:55. Convorbirea durase maximum trei minute, deci 23:58, după care el, Cristescu, formase numărul de telefon al lui Lupaşcu pentru a verifica autenticitatea apelului. Profesorul, probabil în agonie, nu a mai fost în stare să ridice receptorul. Rezulta, în mod clar, că asasinatul fusese comis între orele 23:58 şi orele 24.

Telefonă la minister, cerând să fie trimisă echipa operativă, apoi se apropie de fereastră. Grădina îşi răsfira miresmele în buchete de regina nopţii şi trandafiri.

„Cine o fi având grijă de flori?“, îi trecu stupid prin minte. Se aplecă peste pervaz şi socoti vreo şaisprezece metri distanţă până la sol. În stânga şi în dreapta, nici o fereastră. În biroul-mansardă s-ar fi ajuns deci doar cu ajutorul unei scări. Ori, o scară proptită în pământul moale lasă urme adânci.

Privind acoperişul, constată că acesta, coborând în pantă abruptă, forma un gen de streaşină, care cădea aproape jumătate de metru peste fereastră, făcând aproape imposibil orice acces în încăpere pe această cale. După toate aparenţele, profesorul Lupaşcu fusese asasinat din interior.

Două ore mai târziu, echipa operativă avea să confirme ipoteza maiorului.

Mai zăbovi câteva clipe în faţa ferestrei, observând îndelung cei câţiva castani uriaşi, care, la aproximativ zece‑doisprezece metri de clădire, reprezentau cel mai apropiat obstacol.

Aruncă ţigara, traiectorie înaltă clipind roşu în întuneric, stinse lumina şi coborî.