1

„AM SĂ-L UCID!“

Prin ochii Ancăi Dragu trecu o flacără pe care bărbatul n-o observă. Îşi lega cravata bleumarine cu picouri sidefii. Străluceau discret ca nişte spinele. În oglinda toaletei se reflecta patul dublu florentin, noptierele cu veilleuse gemene. Două vase de argint. Le coafau abajururi enorme din mătase trandafirie.

Marian Dragu se consultă în oglindă cu privirea aceea specială care încearcă să fie obiectivă, să se detaşeze, să împrumute nepărtinirea ochiului străin. Era încântat de propria imagine – „arăt de un milion de dolari!“ – dar spuse altceva:

— O chestie e certă! În materie de cravate şi batiste, în sfârşit, accesorii, italienii sunt imbatabili.

Nevastă-sa îl fixa din fotoliul scund, de budoar. Stătea picior peste picior, într-o atitudine de contemplaţie ironică, bălăbănindu-şi papucul pe vârful degetului gros.

— Da ştiu că te găteşti! E aşa de interesantă şoricuţa de astă seară?

Marian se îmbrăca rar în costum, preferind vestimentaţiile juvenile: canadiene, vindiacuri şi blugi, şepcuţe de licean, cămăşi din pânză topită descheiate până la plex şi care lăsau să se vadă medalionul de aur cu semnul scorpionului. Îşi închipuia că toate acestea îl fac să pară mult mai tânăr. Era de o cochetărie feminină, se îngrijea şi conserva cu grijă şi aplicaţie de actriţă. Nu fumase niciodată în viaţa lui, bea cu multă moderaţie şi detesta să-şi spună vârsta.

Pe nevastă-sa, chiar după nouă ani de căsătorie, contrastul dintre toaleta meticuloasă, de pisicuţă, şi aspectul viril al bărbatului nu înceta s-o surprindă. Marian Dragu era ceea ce femeile obişnuiesc în general să definească drept „un tip superb“, apăsând puternic pe cea de-a doua silabă. Foarte înalt, avea un trup de bun gimnast chipul seducător, oleacă prea frumos în prima tinereţe, câştigase după treizeci de ani în vigoare. Una din particularităţile cele mai fascinante ale lui Dragu era râsul puternic, plin de viaţă, cascadă de tinereţe punând în valoare o dentiţie ce ar fi stârnit invidia aştrilor de la Hollywood.

— Dacă mi-a plăcut totdeauna ceva la tine, Anca, este că ai umor.

— Ştiu mai bine decât oricine ce am în dotare. Zi, cine-i zâna?

Încerca să păstreze un ton detaşat, egal, să voaleze orice tuşă de gelozie.

— O femeie extraordinară. Într-adevăr un exemplar de excepţie, şi ştii că nu mă prea avânt în adjective.

— Nimeni nu-ţi poate contesta competenţa în materie.

Şi era sinceră. De pe la treisprezece-paisprezece ani, fără cel mai mic efort din partea lui, muierile îi picau în braţe, ca drogate. Într-a IX-a, la liceu, o prietenă de-a maică-sii, femeie matură, avocată renumită, având ea însăşi copii mari, făcuse pentru el o pasiune smintită.

Bărbatu-său îi descoperise, fără investigaţii complicate. Răpusă de patimă, femeia comitea zilnic zeci de imprudenţe, îl aştepta cu maşina după terminarea orelor de şcoală, îl săruta în plină stradă sub ochii stupefiaţi ai trecătorilor. Urmase, evident, divorţul. Scandalul imens dăduse start unei cariere sentimentale care amintea – păstrând proporţiile – de cea a unui Rudolf Valentino sau Ramon Novarro.

— Ce înţelegi tu prin exemplar de excepţie?

— Adică nemaiîntâlnit. Simplu, nu? Arată dumnezeieşte, mintea îi e la fel de arătoasă ca şi înfăţişarea, are toate datele unei mari doamne.

— Aha! Vasăzică de aia ai abordat strai de recepţie.

— Normal! Un mantou de vulpi argintii şi o tarabă de bijuterii impun partenerului o anume ţinută.

— Hm! exclamă roasă de gelozie Anca. Taraba de giuvaeruri nu-i dovadă de gust distins.

Marian Dragu zâmbi. O ciupi neglijent de obraz.

— Depinde cine şi cum le arborează, draga mea. Stilul e tot!

Femeia îşi feri capul. Gândi otrăvită că în nouă ani de căsătorie nu primise nici o podoabă. Verighetele le făcuse ea din nişte fleacuri de aur – două coroniţe, un inel fără piatră şi un rest de lanţ – rămase de la bunici.

— Cine suportă oficiul financiar? Ce-i bărbatu-său?

— Vezi, iubito, spuse Dragu atingând perfid o chestiune dureroasă, există femei care şi-au depăşit condiţia de serve obsedate să pună mâna pe un titrat, ele refugiindu-se în posturi umile de mici amploaiate cu preocupări intense în vederea realizării unei bucătării economicoase. De pildă, Lelia câştigă cât trei bărbaţi. Nu-i măritată.

Anca, desenatoare tehnică la un institut de proiectări, îşi muşcă buzele. De când se căsătoriseră, aluziile sau trimiterile directe la absenţa unei diplome universitare (şi o gratulau toţi: Marian, soacră-sa, amicii familiei) îi înveninau zilnic existenţa. Orice pretext era bun pentru a o răni sângeros: faptul că se scumpiseră roşiile, că Vasileştii şi-au schimbat Dacia cu un Taunus, că femeia de serviciu cere acum 25 de lei pe oră, sau că n-au fost invitaţi la soareaua doctorului Gabrea.

Soacră-sa: „Dacă amândoi soţii câştigă e altceva. S-au dus vremurile când trăgea doar bărbatul iar doamna, cu zestre confortabilă, întindea pasienţe. Azi, fără diplomă, dacă găseşti prostul să te ia, eşti o povară ruşinoasă.“

Cumnatu-său: „Gabrea invită numai lume bine. Ai văzut? Pe Matei, de când s-a însurat cu funcţionărica aia, nu l-a mai chemat niciodată.“

Marian: „Nu trebuie să ştie toată lumea că ai doar liceul. Nu zic să minţi, dar poţi lăsa să se înţeleagă că ai măcar ASE-ul. Sunt economistă la…“

Anca oftă imperceptibil. Întrebă cu voce uşor alterată:

— Te-ai culcat cu nababa ta?

— Încă nu. Probabil că se va comite astă-seară.

O rostise cu naturaleţe, fără urmă de jenă. Îi plăcea să-şi povestească aventurile şi Anca ştia toate muierile din ultimii nouă ani, ba şi de dinainte, deţinând fişe complete: studii, stare civilă, salariu, nume, aptitudini de pat etc.

Pentru a fi complet edificată nu trebuia să cenzureze corespondenţa şi compartimentele secrete ale portefeuilles-ului, să-i controleze telefoanele sau să-l sărute după ureche pentru a detecta marca de parfum a ultimei cuceriri. Marian îşi trăia ceea ce pentru un alt bărbat ar fi constituit o a doua existenţă pe faţă, la lumina unui bec de 1000 de waţi, într-o paralelă firească, fără umbră de clandestinitate.

Sadism? Orgoliu de puşti înfumurat sau de colecţionar de dame? Încă nu ştia exact şi, uneori, Anca se gândea cu satisfacţie la suferinţa lui Marian (avea să fie crâncenă!) când, căzut în dizgraţiile inerente vârstei, va pierde adoraţia femeilor.

Dragu îşi verifică portvizitul – „am două mii la mine, pentru orice eventualitate“ – şi îşi trase pe mânecă raglanul de un cenuşiu de argint.

— Deci nu m-aştepţi diseară. Dacă sună Olga, spune-i că sunt la maică-mea. Tensiune, crampe, bătături, mă rog, inventezi tu ceva.

— Te-ai plictisit de ea?

Olga era amanta oficială a ultimelor şase luni. Marian Dragu ridică din umeri.

— Încă nu-mi dau seama. Acum mă interesează altcineva. Pa, Pusi. Zâmbi fermecător: Nu-mi urezi succes?

„Ba să crăpi!“, dar se stăpâni. Surâse galben:

— Cum să nu?! Am să-ţi ţin pumnii. Ştii cum e prima oară, se mai întâmplă şi rateuri.

Bărbatul ridică arogant bărbia.

— Era cazul să cunoşti până acum firma! Garantată, credit nelimitat.

Îl auzi în vestibul fluierând vesel – se simţea tânăr, întreprinzător, plin de seducţie, gata să ia cu asalt orice redută –, apoi uşa apartamentului se închise cu zgomot.

Anca se apropie de oglindă. Avea treizeci şi patru de ani, dar părea de patruzeci şi cinci. Cearcănele înfipte pe obrajii supţi încă din primele luni de căsătorie n-aveau să mai dispară niciodată, după cum niciodată n-aveau să se mai întoarcă prospeţimea chipului, privirea înstelată. În dantura impecabilă un canin albăstrui îi rănea surâsul.

„De ce rabd? De ce nu plec în lume? Mai sunt tânără, mai pot fi iubită.“ Iubită, cum Marian n-o iubise niciodată. O luase pentru că altfel aşternutul Ancăi îi era inaccesibil. Fata îl adorase din prima secundă dar, lipsită de temperament, îi rezistase. Într-un puseu de încăpăţânare, Marian, împotriva opoziţiei familiei, consimţise să intre în primărie.

— O să mi-o plătească! decise femeia cu voce tare. Cu preţ cumplit! Ultimul pe care-l poate plăti cineva!

Se duse în bucătărie şi luă al treilea festal. Gestul cu care duse paharul la gură era acela al sinucigaşului. Dar nu ea avea să moară. O hotărâre ireversibilă.

2

— Dacă nu-l ucid, înseamnă să mor eu. În consecinţă…

Olga Gabrelotti verifică telefonul dacă are ton. Aştepta de cinci ore s-o sune, tresărea la fiecare tril emis de cutia din ebonită. Aparatul îl moştenise de la taică-său, care-l achiziţionase în 1935.

— Câţi ani ai împlinit tu, Olguţo?

Tânăra se uită surprinsă la bătrână. Fuma rezemată de spătarul canapelei.

— Ce-ţi veni, tanti?

— Aşa. Mă uit la tine că ai sărit din treizeci şi tot nu ţi-a venit mintea la cap.

Olga încleştă pumnii. Când era furioasă, îndepărtata origine italiană devenea de-a dreptul stridentă. Avea priviri înflăcărate, ten cald, catifeliu şi o gură lacomă. Una din acele guri care par totdeauna mai pline de dinţi decât ale altora, sugerându-ţi animale puternice, primejdioase: lei, tigri… O gură feroce…

— Ţine minte că de mâna mea moare.

Mătuşă-sa scutură indiferentă scrumul.

— Nu vorbi prostii. În fond, individul… Apropo, cu ce se ocupă?

— E inginer.

— Da… Puteam să pariez. Plouă cu din ăştia, îţi vine să crezi că nu mai există alte profesii pe lume… Ce voiam să-ţi spun… Da! În fond, ţi-a promis ceva?

Olga avu o scurtă ezitare. Nu, nu-i făgăduise nimic şi chiar în primele cinci minute petrecute împreună îi mărturisise că e însurat.

„… pe toată viaţa“ adăugase, strângând-o uşor de mână.

Dansau în casa unor amici comuni care sărbătoreau un eveniment de familie.

„Chiar aşa?“

„Îhî, surâsese Marian. Sunt hotărât să nu greşesc a doua oară.“

Mătuşă-sa conchise încântată:

— Ei vezi? Ascultă-mă pe mine, deşi sfaturile sunt totdeauna inutile. Vorba aia, fiecare ştie să greşească şi singur. Când întâlneşti un bărbat ca Don Juanul tău imposibil, scandalos de seducător din ce înţeleg eu, amuză-te cât poţi, dar ai grijă să-ţi încui inima în safé suprablindat. Dacă eşti însă slabă de înger, coteşte-o urgent pe altă uliţă.

Olga o măsură sarcastică:

— Aşa ai procedat tu?

Tanti Sofia fusese o femeie plină de draci. Cu poveştile ei de dragoste, doar inventariate, ai fi umplut volume. Ultima oară se amorezase la aproape cincizeci de ani. Cea mai frumoasă dragoste dintre toate, dar şi cea mai dureroasă.

Olga continuă, aranjând nervoasă revistele de pe masă:

— Mie îmi faci pe înţeleapta? Eram o puştoaică pe atunci, dar ţin minte perfect cum te învârteai ca turbată prin casă aşteptând să sune Ovid, sau cum naiba îl chema.

Sofia Macarie, femeie în vârstă, corpolentă şi elegantă, avea înfăţişarea clasică a pocheristei înverşunate. Erau greu de definit amănuntele din aspect sau vestimentaţie care-ţi sugerau cartofoarea, dar, privind-o, instinctiv o vedeai ţinând ţigara într-o mână şi cărţile în cealaltă.

— Faptul că eu am greşit odinioară nu e suficient pentru a mă împiedica să văd erorile altora. Ba dimpotrivă!

— Atunci nu-mi mai vorbi mie de vârstă. Că ai treizeci, cincizeci sau o sută de ani, tot aşa iubeşti.

— Sunt de acord. Hai s-o luăm altfel. Ce vrei de la tip? Să divorţeze?

Olga strânse cordonul halatului de baie. Avea un trup picant, care în ciuda rotunjimilor nu-şi pierduse linia. Fausse maigre…

— În definitiv, de ce nu? Ar trebui s-o vezi pe nevastă-sa. O oaie leşinată, fără pic de nerv sau farmec. Se îmbracă exact ca o provincială, fără stil…

— Chestia-i să se dezbrace cu stil, o întrerupse mătuşă-sa.

— Slăbeşte-mă cu spiritele!… Şi care pe deasupra mai e şi cretină! Imaginează-ţi că dacă am să-i comunic ceva lui Marian sau viceversa i-o spunem direct, deşi ştie că sunt metresa lui.

— Exact ce-i trebuie inginerului tău. Doar un imbecil ar schimba-o. La genul lui, n-avea nevoie de temperament acasă.

Olga trânti cu zgomot pieptenele pe toaletă.

— Începi să mă enervezi. Pe mine mă iubeşte…

— Ţi-a spus-o el?

— Trebuie să mă iubească! strigă femeia.

— Asta-i cu totul altceva. Fetiţo! Bărbaţii ca Marian nu iubesc niciodată. Nu pot iubi! îi stricăm noi, de mici. Cel mult îşi pierd minţile la bătrâneţe pentru câte o puştoaică. Şi, chiar şi atunci, nu iubesc practic femeia respectivă, ci tinereţea ei. O fac cu intensitate, cu o ardoare amplificată de sentimentul că ei şi-au halit porţia de tort. Îi umilesc zaharina şi pastilele pentru inimă, controlul periodic al tensiunii, paradontoza care avansează, genunchii deveniţi indiscreţi prin stofa pantalonilor şi mereu înfriguraţi…

— Teorii de cafeluţă, şuetă de babete…

— Ţi-l aminteşti pe Cernea? A lucrat împreună cu taică-tău la minister… Ce bărbat superb a fost ăsta, întreabă-mă pe mine!… Nu, nu, nu mi-a văzut niciodată lenjeria intimă, îl ştiu însă bine, frecventam aceleaşi cercuri. Dumnezeule! Nu-l uit prin ’50-’55 la mare! Dansa pe terasă la Rex, într-un costum alb cu fular bleumarine la gât. Un zeu! În fine, pe la vreo cincizeci şi ceva de ani – şi arăta încă splendid – a făcut o pasiune dementă pentru o mucoasă care abia terminase facultatea. Ascultă-mă, Olguţo! Doar cu zece ani înainte, nici măcar nu i-ar fi îngăduit să-i facă ghetele. O nefericită cu chip de broască râioasă – prăpădita avea faţa plină de coşuri –, un bazin de vacă şi în plus crăcănată.

Olga îşi înfipse mâinile în şolduri:

— Şi ce vrei să-mi demonstrezi cu asta?

— Dacă n-ai înţeles, e inutil să mă repet.

— N-am înţeles şi nu vreau să înţeleg! îl iubesc! urlă. E viaţa mea! Asta e mult mai uşor de priceput.

— Hm!… „Iubeşte-mă că te tai!“ spunea badea Vasilică.

— Chiar aşa!

Olga se îndreptă furioasă spre telefon.

— Îl sun!

— Iar? Te-ai uitat la ceas?

— Nu-mi pasă!

Sofia Macarie scoase o ţigară din pachet.

— Indiferent cât ar fi de… înţeleaptă nevastă-sa, există totuşi o decenţă, Olga. Parc-ai fi crescută într-un tractir.

— De vreme ce lui nu-i pasă de legitimă, nu văd de ce aş menaja-o eu.

— Olga!

Femeia zvâcni din umeri „lasă-mă dracului în pace!“ şi formă nervoasă numărul.

— Cu Marian!

Mătuşă-sa o urmărea perplexă:

„Ce maniere! Fără scuze, fără bună-seara… Nebună asta pe de-o parte, iar ălălalt îşi aranjează combinaţiile prin nevastă. Te pomeneşti c-o pune să-i primenească şi patul când îşi primeşte curtezanele. Nu mai există nici o perdea. Sigur, ne-am făcut şi noi de cap, dar existau totuşi nişte limite, se păstra un minim de convenienţe. Hotărât, e o lume în care nu mi-ar plăcea să trăiesc. Nu regret deloc că nu mai sunt tânără.“

Văzu figura pleoştită a nepoată-sii şi-i îndreptă o privire interogativă. Brusc, Olga apucă o vază de porţelan şi-o izbi de perete:

— Bestia!

— Ţi-a răspuns el?

— Nu. Curva de nevastă-sa!

— Asta-i cea mai bună! râse bătrâna. Tot nevastă-sa e, nu tu care-i împrumuţi bărbatul! Excelentă gluma! Abia aştept s-o vând!

Olga n-o asculta.

— Mi-a zis că va lipsi toată noaptea.

— Marian?! întrebă stupid Sofia Macarie.

— Dar cine?! Vlad Ţepeş? E cu o damă, ceva nou, un „exemplar de excepţie“.

— Ce-ar fi să te culci?

— Remedii mai inteligente nu cunoşti? Apucă umerii pufoşi ai bătrânei şi începu s-o zgâlţâie cu putere. Dacă mă conving că aşa stau lucrurile într-adevăr…

„Şi se va confirma“… gândi Sofia Macarie.

— …îl ucid. Ţi-o jur! îl ucid!

Bătrâna oftă:

„Nu m-ar mira…“