Cam aşa scria, într-un stil preţios şi nepocăit, Roberto de la Grive, prin iulie sau august 1643, pe cât se pare.

  De câte zile rătăcea oare pe valuri, legat de o scândură, cu faţa în jos ziua, ca să nu fie orbit de soare şi cu gâtul întins într-o poziţie nefirească, ca să nu fie nevoit să înghită apă, ars de sărătura mării şi, cu siguranţă, cuprins de febră? Scrisorile nu spun şi lasă să se creadă că de o veşnicie, însă poate că era vorba doar de vreo două zile cel mult, altfel n-ar fi supravieţuit arşiţei lui Phoebus (cum se vaietă cu multă fantezie) el, atât de bolnăvicios, cum se descrie, animal noctambul dintr-un beteşug al naturii.

  Nu era în stare să ţină socoteala timpului, dar cred că marea se liniştise îndată după furtuna aceea trecătoare ce-l azvârlise de la bordul lui Amarilli, iar pluta neobişnuită, pe care marinarul i-o indicase ca fiindu-i pe potrivă, îl dusese împinsă de alizee, prin largul unei mări senine, într-un anotimp când la sud de ecuator e o iarnă foarte moderată, la nu prea multe mile depărtare, până ce curenţii îl făcuseră să se oprească în golf.

  Era noapte, aţipise şi nu-şi dăduse seama că tocmai atunci se apropia de o corabie, până ce, cu o zguduitură, scândura nu se izbise de prora lui Daphne.

  Şi pe când – la lumina lunii pline – observase că plutea pe sub un bompres, drept pe sub un turn de proră de care atârna o scăriţă de frânghie nu departe de lanţul ancorei (scara lui Iacob, avea s-o numească părintele Caspar!), îi reveniseră într-o clipă toate puterile. Trebuie să fi fost tăria disperării: a cumpănit în sine dacă mai avea forţă să strige (dar gâtlejul îi era ca pârjolit de foc) sau să se elibereze din funiile ce-i brăzdaseră trupul cu dungi vinete şi să încerce să urce. Cred că în clipe ca astea un muribund devine un Hercule ce sugrumă şerpii în leagăn. Roberto e confuz când notează această întâmplare, însă trebuie să acceptăm ideea că, dacă până la urmă se afla la turnul de proră, se agăţase el în vreun fel de scara aceea. Poate că a urcat câte puţin odată, istovit la fiece oprire, s-a rostogolit dincolo de balustradă, s-a târât peste parâme, a găsit uşa de la turn deschisă… Iar instinctul trebuie să-l fi ajutat să dea prin întuneric de butoiul acela, până la gura căruia s-a ridicat ca să găsească acolo o cană legată de un lănţug. Şi a băut cât a putut ridicându-se apoi sătul, poate în înţelesul deplin al cuvântului, fiindcă apa aceea conţinea pesemne nenumărate gângănii înecate, încât să-i ţină şi de foame şi de sete.

  Trebuie că dormise douăzeci şi patru de ore, e o socoteală potrivită, dacă s-a deşteptat el în toiul nopţii, aproape renăscut. Deci era iarăşi noapte, dar nu de tot.

  El a crezut că era tot noaptea aceea, altfel după o zi întreagă cineva tot ar fi trebuit să-l găsească. Luna, pătrunzând de pe punte, lumina locul acela, care se arăta a fi bucătărioara de bord, cu ceaunul ei atârnat deasupra cuptorului.

  Încăperea avea două uşi, una către bompres, alta către punte. Iar de cea de a doua se apropiase, zărind ca pe lumina zilei şarturile bine strânse, vinciul de ancoră, arborii cu pânzele lăsate, câteva tunuri la borduri, şi silueta turnului de la pupă. Făcuse zgomot, dar nu-i răspundea nici un suflet de om. Se apropiase de pereţii vasului, şi drept în faţă zărise, cam la vreo milă depărtare, profilul Insulei, cu palmierii de pe ţărm foşnind în bătaia brizei.

  Uscatul forma un fel de golf mic, mărginit de nisipul ce albea în întunericul vag, dar, aşa cum se întâmplă cu orice naufragiat, Roberto nu putea spune dacă era insulă sau continent.

  Se dusese împleticindu-se până la celălalt bord şi întrevăzuse – dar de data aceasta departe, aproape de linia orizontului – vârfurile unui alt profil, mărginit şi acela de două promontorii. În rest numai mare, aşa încât dădea impresia că vasul era acostat într-o radă în care intrase trecând printr-un canal larg ce despărţea cele două porţiuni de uscat. Roberto hotărâse că, dacă nu era vorba de două insule, cu siguranţă că era o insulă din apropierea unui uscat mult mai vast. Nu cred că mai făcuse şi alte ipoteze, dat fiind că nu auzise niciodată de golfuri atât de largi încât să dea impresia cui s-ar fi aflat în mijlocul lor că se află în faţa a două uscaturi gemene. Aşa că, neştiind pe acolo vreun continent mai mare, ghicise bine.

  Frumoasă treabă pentru un naufragiat: să stai cu picioarele pe ceva solid şi cu uscatul aproape, doar să-ntinzi mâna. Însă Roberto nu ştia să înoate, peste puţin avea să descopere că la bord nu era nici o şalupă, iar curentul între timp dusese departe scândura cu care sosise el. De aceea la uşurarea simţită pentru că scăpase de moarte, se adăugase acum spaima singurătăţii aceleia întreite: a mării, a Insulei apropiate şi a vasului. Heeei, voi de la bord, probabil că a încercat el să strige, în toate limbile pe care le cunoştea, descoperind că-i foarte slăbit. Tăcere. De parcă cei de la bord erau morţi cu toţii. Şi niciodată nu se exprimase – el care era aşa de generos în asemănări – atât de literal. Sau pe-aproape şi chiar despre asta aş vrea să vorbesc, dar nu ştiu de unde să-ncep.

  De fapt, am şi început. Un om pluteşte istovit pe ocean şi apele miloase îl aruncă pe o corabie ce pare pustie. Pustie de parcă echipajul abia a părăsit-o, fiindcă Roberto se întoarce cu greu în bucătărie şi găseşte acolo o lampă şi un amnar, de parcă le-ar fi lăsat bucătarul înainte să meargă la culcare. Iar lângă coş sunt două culcuşuri suprapuse, goale. Roberto aprinde lampa, priveşte în juru-i şi găseşte multă mâncare: peşte uscat şi pesmeţi, doar puţin mucegăiţi de umezeală, pe care-i de ajuns să-i razi uşor cu cuţitul. Peştele-i din cale afară de sărat, dar apă e din belşug.

  Pesemne că-şi recâştigase repede puterile, sau că era în puteri pe când scria despre asta, pentru că se lungeşte la scris – doct, nevoie mare – asupra deliciilor festinului lui: nicicând n-avu Olimpu-n banchetele-i la fel, ambrozie suavă mie sosit din hău-adânc, monstru a cărui moarte-acum mi-e viaţă… Iar cele de mai jos sunt lucrurile pe care Roberto le scrie Doamnei inimii lui:

  Soare al umbrei mele, lumina nopţii mele, de ce nu m-a afundat cerul în furtuna aceea pe care a dezlănţuit-o cu atâta furie? De ce i-a răpit mării nesătule trupul ăsta al meu, dacă după aceea sufletu-mi trebuia să naufragieze cumplit în această avară singurătate cu mult mai fără de noroc?

  Poate că, dacă cerul milos nu-mi va trimite ajutor, Domnia ta nu vei citi niciodată epistola pe care ţi-o scriu, şi ars ca o făclie de lumina ăstor mări, mă voi întuneca în ochii-ţi, aidoma Selenei, cea care, vai, prea tare bucurându-se de lumina Soarelui ei, pe măsură ce-şi împlineşte calea încet dincolo de marginea curbă a planetei noastre, lipsită de ajutorul razelor astrului ei suveran, mai întâi se subţiază în chipul secerei ce-i curmă viaţa, apoi, ca un opaiţ tot mai lânced, se topeşte cu totul pe acel imens scut azuriu pe care neîntrecuta natură plăsmuieşte forme eroice şi embleme misterioase ale tainelor ei. Orbit de privirea-ţi, sunt orb pentru că nu mă vezi, mut pentru că nu-mi vorbeşti, şi fără memorie pentru că nu mă ai în minte.

  Şi doar trăiesc, opacitate arzândă şi flacără de beznă; palidă fantasmă pe care mintea mea plămădind-o mereu aşijderea în această trântă potrivnică de contrarii ar voi s-o slujească pe a Domniei tale. Salvându-mi viaţa în astă fortăreaţă de lemn, pe ăst bastion plutitor, prizonier al mării ce mă apără de mare, pedepsit de clemenţa cerului, ascuns în ăst nedemn sarcofag la voia tuturor sorilor, în această subterană aeriană, în astă carceră inexpugnabilă care-mi îngăduie fuga prin orice parte, râvnesc cu disperare să te văd într-o zi.

  Doamnă, eu scriu ca şi cum ţi-aş oferi, ca pe-un nedemn omagiu, roza veştedă a nefericirii-mi. Şi totuşi sunt mândru de umilinţa-mi şi, dat fiind că-s condamnat la ăst privilegiu, aproape mă bucur că-i o salvare atât de crudă: sunt, cred, pe cât omeneşte-mi dau seama, singura făptură din speţa noastră ce a mai naufragiat pe o corabie pustie.

  Dar oare-i posibil? Judecând după data de pe această-primă scrisoare, Roberto se apucă de scris imediat după sosirea lui, de îndată ce găseşte hârtie şi pană în odaia căpitanului, înainte să exploreze restul vasului. Şi totuşi trebuie să fi pierdut ceva timp ca să-şi recapete puterile căci era într-o stare de animal rănit. Sau poate că-i un mic truc de îndrăgostit: mai întâi încearcă să-şi dea seama unde a nimerit, şi scrie pe urmă, însă se preface că a făcut-o înainte. De ce oare, din moment ce ştie, bănuieşte şi se teme că aceste scrisori nu vor ajunge niciodată şi că le scrie doar pentru chinul său (chinuitoare mângâiere, ar zice el, dar să încercăm să nu-i împrumutăm stilul)? E şi aşa greu să reconstitui gesturi şi sentimente ale unui personaj care cu siguranţă arde de iubire adevărată, dar nu ştim niciodată dacă exprimă ce simte sau ceea ce regulile discursului amoros îi prescriu – iar pe de altă parte, ce ştim noi despre diferenţa dintre pasiunea simţită şi pasiunea exprimată, şi care din ele se manifestă mai întâi? Atunci sta şi scria pentru sine, şi asta nu era literatură, sta într-adevăr acolo scriind ca un adolescent ce urmăreşte un vis imposibil, brăzdând foaia cu lacrimi, nu din absenţa celeilalte fiinţe, care tot pură imagine fusese chiar şi pe când era prezentă, ci din înduioşare de sine, îndrăgostit de iubire.