Capitolul  1

Denise venise pe jos de la gara Saint‑Lazare, unde coborâse dintr‑un tren din direcţia Cherbourg, împreună cu cei doi fraţi ai ei, după o noapte petrecută pe bancheta dură a unui vagon de clasa a treia. Îl ţinea pe Pépé de mână, iar Jean o urma. Toţi trei erau rupţi de oboseala călătoriei, speriaţi şi pierduţi în mijlocul vastului Paris, cercetând casele şi întrebând la fiecare răscruce de strada Michodière, pe care locuia  unchiul Baudu. Când ajunseră însă în Piaţa Gaillon, tânăra se opri surprinsă.

— O!, spuse ea. Ia uite, Jean!

Şi rămaseră încremeniţi, înghesuiţi unul într‑altul, în hainele de doliu, pe care le purtau după moartea tatălui lor. Ea, plăpândă la cei douăzeci de ani, cu un aer sărăcăcios, căra un pachet modest; mezinul, în vârstă de cinci ani, i se agăţase de braţ, iar lângă umărul ei, stând în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp, se ascundea celălalt frate, mai mare, pe faţa căruia înfloreau cei şaisprezece ani.

— Ei, continuă ea, iată un magazin adevărat!

La colţul făcut de străzile Michodière şi Neuve‑Saint-Augustin era un magazin de noutăţi a cărui vitrină cu mărfuri în culori vii strălucea în lumina caldă şi pală a dimineţii de octombrie. Clopotul bisericii Saint‑Roch bătea ora opt, iar pe trotuarele Parisului matinal erau doar funcţionari grăbiţi să ajungă la birouri şi gospodine alergând după cumpărături. În faţa uşii magazinului, doi vânzători, căţăraţi pe o scară dublă, întindeau metrajele de pânzeturi, în timp ce într‑o altă vitrină din strada Neuve‑Saint-Augustin, un alt vânzător, în genunchi şi întors cu spatele, aşeza o bucată de mătase albastră. Magazinul, lipsit deocamdată de clienţi, cu personalul abia sosit, zumzăia ca un stup gata de trezire.

— Drace!, spuse Jean. Asta‑l întrece pe cel din Valognes… Al tău nu era atât de frumos.

Denise clătină din cap. Petrecuse doi ani de zile acolo, la domnul Cornaille, primul vânzător de noutăţi din oraş; însă acest magazin, descoperit aşa, deodată, această casă imensă în ochii ei, îi făcea inima să bată cu putere, o ţintuia locului, emoţionată, preocupată, uitând de totul din jur. Pe latura ce dădea în Piaţa Gaillon, uşa înaltă, în întregime din sticlă, atingea mezaninul în mijlocul unor ornamente întortocheate, poleite cu aur. Două figuri alegorice, două femei zâmbitoare, cu gâtul gol, afişau numele firmei: La Paradisul femeilor. Apoi, vitrinele se pierdeau de‑a lungul străzilor Michodière şi Neuve‑Saint‑Augustin, ocupând, pe lângă casa de pe colţ, încă patru imobile, două pe stânga şi două pe dreapta, cumpărate şi amenajate recent. Părea o întindere fără sfârşit, cu vitrinele de la parter şi de la mezanin prin care se întrezărea întregul, tumult din spatele tejghelelor. În partea de sus, o domnişoară, îmbrăcată în mătase, ascuţea un creion, în timp ce, lângă ea, altele două despachetau paltoane de catifea.

— La Paradisul femeilor, citi Jean cu un surâs blând, de adolescent frumos, care avusese deja o poveste de amor la Valognes. Ei, e drăguţ, asta face lumea să se învârtă!

Însă Denise rămase, absorbită, în faţa uşii centrale. Chiar acolo, în plină stradă, pe trotuar, se afla o învălmăşeală de mărfuri la ofertă, tentaţiile de la intrare, ocaziile ce opreau clientele în trecere. Toate porneau de sus, bucăţi de mătase şi de draperie, merinosuri, şevioturi[1], moltoane[2] cădeau de la mezanin, unduitoare ca nişte steaguri, în culori neutre, cenuşii, bleumarin sau măsliniu, tăiate de albul etichetelor cu preţuri. Alături, încadrând pragul, atârnau blănuri, paspoaluri[3], de la cenuşiul fin al petit‑gris‑ului până la neaua pură a pufului de lebădă. În partea de jos, în caziere[4], pe mese, în mijlocul unor stive de cupoane, se revărsau diverse tricotaje la un preţ de nimic, mănuşi şi şaluri de lână, pălării, veste; o vitrină întreagă dedicată iernii, cu lucruri în culori ţipătoare, pestriţe, dungate, cu pete de un roşu sângeriu. Denise văzu o bucată de pânză de tartan[5] cu patruzeci şi cinci de centime[6], fâşii de blană de nurcă de America la un franc şi mănuşi la douăzeci şi cinci de bani.

Unchiul Baudu fusese uitat. Chiar şi Pépé, care se ţinea încă de mâna surorii sale, făcuse ochii mari. O trăsură îi împinse pe toţi trei din mijlocul pieţei, astfel că o porniră imediat pe strada Neuve‑Saint‑Augustin, urmărind vitrinele şi oprindu‑se în faţa fiecăreia. Mai întâi, fură seduşi de un aranjament mai complicat: în partea de sus, câteva umbrele aşezate oblic păreau să formeze acoperişul unei cabane rustice; dedesubt, ciorapi de mătase, atârnaţi de nişte inele metalice, afişau profilele unor pulpe rotunde, unii ţesuţi cu modele cu trandafiri, alţii multicolori, negri, roşii cu marginile brodate, iar cei roz aveau luciul mătăsos al pielii blonde; în sfârşit, pe postavul etajerei, mănuşile erau aşezate simetric, cu degetele lor alungite, cu palmele înguste ca ale virginelor bizantine, aveau graţia puternică, adolescentină a nimicurilor feminine nefolosite încă. Însă ultima vitrină fu cea care‑i surprinse cel mai mult. O întreagă expoziţie de mătăsuri, satinuri şi catifele se oferea într‑o gamă suplă şi vibrantă, în tonuri delicate de flori: în vârf, catifelele de un negru profund se alăturau celor albe ca spuma laptelui; mai jos, satinurile roşii, albastre, brăzdate de linii vii, decolorându‑se palid cu o delicateţe infinită. Şi mai jos, mătăsurile, în toate culorile curcubeului, erau adunate în bucle, îndoite ca în jurul unei talii arcuite, prinzând viaţă în mâinile pricepute ale vânzătorilor; prin fiecare motiv, prin fiecare frază colorată curgea un acompaniament discret, un fular fin de culoare crem. Acolo, la cele două capete, se aflau, în grămezi colosale, cele două tipuri de mătăsuri exclusive ale casei, Paris‑Bonheur şi Cuir‑d’or, articole excepţionale, ce aveau să revoluţioneze comerţul noutăţilor.

— O, ce tafta de cinci franci şi şaizeci!, murmură Denise, mirată, în faţa mătăsii Paris‑Bonheur.

Jean începea să se plictisească, astfel că opri un trecător.

— Strada Michodière, domnule?

După ce‑i fusese indicată ca fiind prima la dreapta, cei trei se întoarseră, făcând ocolul magazinului. Dar înainte de a intra pe stradă, Denise fu surprinsă de o vitrină unde erau expuse confecţii de damă. În magazinul domnului Cornaille, din Valognes, ea se ocupa mai ales de confecţii. Şi totuşi, nu mai văzuse niciodată aşa ceva, astfel că rămase pe trotuar, împietrită de admiraţie. În fundal, o eşarfă mare de dantelă de Bruges, la un preţ usturător, lărgea o pânză de altar, ca două aripi desfăcute, de o albeaţă roşiatică; volane de Alençon cădeau în ghirlande, urmau valuri de dantele, malinuri, valensiene, aplicaţii de Bruxelles, materiale de Venise ca o avalanşă de zăpadă. La dreapta şi la stânga, bucăţi de postav se înălţau ca nişte coloane întunecate, adâncind şi mai mult acest tabernacul. Şi confecţiile se aflau acolo, în acea capelă dedicată cultului femeii; centrul era ocupat de un articol deosebit, o manta de catifea cu o garnitură de vulpe argintie; într‑o parte era o mantie de mătase, căptuşită cu petit‑gris, iar în cealaltă parte, un palton de postav, bordat cu pene de cocoş; în sfârşit, veşminte de bal, de caşmir alb, matlasate tot în alb, ornate cu fulgi de lebădă sau cu janilie[7]. Se găseau de toate pentru toţi, de la veşmintele de bal, de douăzeci şi nouă de franci, la paltoanele de catifea, de o mie opt sute de franci. Gâtul rotund al manechinelor dilata stofa, şoldurile pline scoteau în evidenţă fineţea taliei, capul era înlocuit de o etichetă mare, înfiptă în moltonul roşu al gulerului; oglinzile, aflate în cele două părţi ale vitrinei, printr‑un joc calculat, le reflectau şi le multiplicau fără încetare, populând strada cu aceste frumoase femei de vânzare, care aveau preţuri considerabile în locul capetelor.

— Sunt minunate!, murmură Jean, care nu găsise altceva de spus din cauza emoţiei.

Deodată, rămase şi el împietrit, cu gura deschisă. Acest paradis al femeilor îl făcea să roşească de plăcere. Avea frumuseţea unei fete, o frumuseţe pe care părea că i‑o furase surorii sale,

O piele strălucitoare, părul roşcat şi ondulat, cu ochii blânzi şi tandri. Lângă el, aceasta, absorbită de privelişte, părea şi mai firavă, cu faţa lunguiaţă şi buzele prea mari, cu tenul deja obosit şi părul bălai. Pépé, la fel de blond, un blond angelic, o strângea şi mai tare de mână, ca şi cum ar fi avut nevoie de o mângâiere, tulburat şi fermecat de frumoasele doamne din vitrină. Iar ei, cei trei blonzi cu haine negre, păreau atât de ciudaţi şi totuşi atât de încântători pe trotuarul din faţa vitrinei, fata tristă, copilul drăgălaş şi băiatul superb, încât toţi trecătorii întorceau capetele după ei zâmbind.

Un bărbat gras, cu părul alb şi o faţă mare galbenă, stătea în pragul unui butic, aflat pe partea cealaltă a drumului, privindu‑i de câteva clipe. Cu ochii injectaţi şi cu buzele strânse, enervat de vitrinele magazinului La Paradisul femeilor, îi observă pe cei trei fraţi, ceea ce‑l exaspera şi mai mult. Ce se tot zgâiau sărăntocii ăia la vitrinele şarlatanului de dincolo de drum?

— Şi unchiul?, zise brusc Denise, tresărind.

— Suntem pe strada Michodière, spuse Jean, ar trebui să fie şi el pe aici.

Îşi ridicară ochii şi se întoarseră.

Chiar în faţa lor, deasupra bărbatului gras, observară o firmă de culoare verde, cu litere galbene decolorate de ploaie: La Bătrânul Elbeuf, postavuri şi flanele, Baudu, succesor al lui Hauchecorne. Casa, a cărei tencuială se degradase, singura fără ornamente în mijlocul marilor clădiri Ludovic al XIV‑lea care o flancau, nu avea decât trei ferestre pe faţadă şi acestea pătrate, fără persiene[8], garnisite cu o rampă de fier şi două bare în cruce. Dar în această aşa‑zisă simplitate, ceea ce o frapase pe Denise, ai cărei ochi mai purtau licăririle vitrinelor La Paradisul femeilor, era magazinul de la parter, strivit de plafon, dominat de un mezanin foarte jos, cu goluri de ferestre în formă de semilună.

O astereală[9] de culoarea firmei, un verde de sticlă căruia timpul îi dăduse o nuanţă de ocru şi bitum, deschidea, la dreapta şi la stânga, două vitrine mari, negre, prăfuite, în care se puteau distinge vag, înghesuite, câteva bucăţi de mătase. Uşa, deschisă, părea că duce spre tenebrele umede ale unei peşteri.

— Aici e, continuă Jean.

— Ei bine, trebuie să intrăm, exclamă Denise. Haide, vino, Pépé!

Toţi trei erau emoţionaţi însă, cuprinşi parcă de timiditate. Când tatăl lor murise, răpus de aceeaşi febră care le ucisese şi mama, cu o lună înainte, unchiul Baudu, impresionat de acest dublu doliu, îi scrisese nepoatei sale că va găsi întotdeauna un adăpost în casa lui, atunci când va dori să‑şi încerce norocul în Paris; însă această scrisoare era trimisă cu un an înainte, iar tânăra regreta acum că părăsise Valognes fără a‑şi avertiza mai întâi unchiul.

Acesta din urmă nu‑i cunoştea deloc, căci nu se mai întorsese niciodată acolo, după ce plecase de tânăr, pentru a se angaja ca vânzător la postăvarul Hauchecorne, pe a cărui fată o şi luase de soţie.

— Domnul Baudu?, întrebă Denise, după ce se decise să se adreseze bărbatului gras care‑i mai privea încă, mirat de înfăţişarea lor.

— În persoană, răspunse el.

Atunci, Denise roşi puternic şi bolborosi:

— A, cu atât mai bine! Eu sunt Denise şi ei sunt Jean şi Pépé… Am venit, unchiule!

Baudu era stupefiat. Ochii săi mari, injectaţi, clipeau des pe chipul gălbui, iar cuvintele erau înghiţite fără a fi rostite. Era în mod evident la mii de leghe depărtare de această familie care‑i apăru brusc în faţă.

— Cum! Cum! Iată‑vă!, repetă el de câteva ori. Dar voi eraţi în Valognes! De ce nu sunteţi în Valognes?

Cu o voce blândă şi puţin tremurătoare, Denise încercă să‑i dea câteva explicaţii. După moartea tatălui lor, care cheltuise până la ultimul sfanţ cu vopsitoria lui, ea rămăsese mamă a doi copii. Ceea ce câştiga la magazinul domnului Cornaille nu era suficient nici măcar pentru a‑i hrăni. Jean lucra la un ebenist[10], reparând mobilier vechi; dar nu primea niciun ban. Însă prinsese gustul vechiturilor şi cioplea figuri în lemn; într‑o zi, chiar găsise o bucată de fildeş din care făcuse un cap, în joacă, pe care un trecător îl şi observase; şi acest domn le dădu ideea să părăsească Valognes, după ce‑i găsise lui Jean, la Paris, un loc la un atelier de prelucrare a fildeşului.

— Vedeţi, unchiule, Jean va intra de mâine ca ucenic la noul său patron. Nu ni s‑au cerut bani şi va avea unde să doarmă şi să mănânce… Şi atunci m‑am gândit că ne vom descurca şi eu şi Pépé. Nu putem să o ducem mai rău decât la Valognes.

Denise ascunse însă escapada amoroasă a lui Jean, scrisorile trimise unei fete nobile de la oraş, sărutările schimbate prin ascunzători, întregul scandal care o determinase să plece; îşi însoţise fratele la Paris tocmai pentru a‑l supraveghea, cuprinsă de temeri maternale, pe acest băieţandru atât de frumos şi de vesel, pe care toate femeile îl adorau.

Unchiul Baudu nu putea să‑şi revină. Îi puse din nou întrebări şi când o auzi vorbind astfel despre fraţii ei, începu să o tutuiască.

— Tatăl vostru nu v‑a lăsat nimic? Eu credeam că mai are ceva bănuţi. Of, cât l‑am sfătuit în scrisorile mele să nu cumpere vopsitoria. O inimă curajoasă, dar nici măcar vreo leţcaie pentru fiecare! Şi tu ai rămas cu voinicii ăştia pe cap să‑i hrăneşti!

Faţa lui iritată se luminase, nu mai avea ochii injectaţi cu care privea spre La Paradisul femeilor. Deodată îşi dădu seama că stătea în uşă.

— Păi, spuse el, dacă tot aţi venit… Intraţi, mai bine decât să hoinăriţi pe‑afară.

După ce mai aruncă încă o privire furioasă spre vitrinele vecine, le făcu loc copiilor şi intră primul în butic, chemându‑şi soţia şi fiica.