„— A, a fost o situaţie specială, rîse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toţi cunoscuţii. împreună cu mine a venit la lecţie contele Lev Nikolaevici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoştinţă cu nimeni, de asta am şi evitat pe toată lumea.

—  Cum ! A fost Tolstoi cu dumneata ? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînţeles, n-aş fi insistat

5

să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai şoptit că e cu dumneata ? M-aş fi uitat la el !

—  Doar îl ştiţi din fotografii, rîse Nikolai Nikolaevici.

—  Ce fotografii, parcă ele redau omul ? E cu totul altceva cînd îl vezi în carne şi oase. Uneori, ajunge şi o privire, ca să-ţi rămînă în inimă un om pentru toată viaţa. N-o să-ţi iert niciodată, Nikolai Nikolaevici, că nu mi l-ai arătat!

Şi mai tîrziu Feodor Mihailovici şi-a exprimat nu o dată regretul că nu-1 cunoaşte pe Tolstoi per­sonal.¹*

Să eliminăm datele secundare. Ca şi accentele personale ale povestitoarei — cu toate că memoria ei afectivă este îndeobşte mai scrupuloasă decît a Sofiei Andreevna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice în- tîlnirea dintre fostul şi actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către acela care i-ar fi fost cel mai ni­merit intermediar...

Esenţialul acum este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neaşteptat de simplu şi de firesc pentru ca să se cunoască personal Tolstoi şi Dosto- ievski, aflaţi pentru prima şi ultima oară împreună. Şi că, printr-un întîmplător concurs de împrejurări, această cunoştinţă imanentă şi iminentă nu s-a rea­lizat. Oare cu adevărat întîmplător ? Orgoliul lui Strahov nu a jucat aici, precum în tragediile gre­ceşti, un rol mai profund şi mai hotărîtor ? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat şi tălmăci­tor autorizat cind al lui Dostoievski, cind al lui Tolstoi, şi de a nu-şi lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricînd neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important şi de el neştiut ? „Doar îl ştiţi din foto- grafii“, ascunzişul său crispat şi trădător nu trimite oare fără voie la o ştiinţă efectiv mai de preţ ?

Ipoteza pe care o avansez este elementară : nici o altă întîmplare nu ar fi avut darul să eviden­ţieze cu atîta pregnanţă o anume necesitate. Iată unica şansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Şansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naşte prima suspi­ciune : dacă „acum“ şi „mai tîrziu“ Destoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce nu a întreprins nimic decisiv pentru a-1 cunoaşte ? Şi de ce n-a întreprins nimic hotă- rîtor, nici Tolstoi, de vreme ce şi el şi-a exprimat nu o dată regretul de a nu-1 fi întîlnit pe Dosto­ievski ?

In relaţia celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de fi­reşti, la îndemîna tuturor, se pot şi se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinţei urmărite, chipurile, de amîndoi. Dostoievski era petersbur- ghez pursînge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică şi fantastică ; o vizita de aceea cît mai rar cu putinţă. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde îşi petrecea primăvara şi vara, de casa moscovită, unde se re­trăgea în lunile aspre de iarnă. Şi lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rînduit în aşa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decît după ce a fost ratată. Erau multe cunoştinţe comune între literaţi sau între apropiaţii, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al apre­cierilor şi comunicărilor reciproce, pe care nu con­teneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adre­santul lua cunoştinţă de păreri pe căi indirecte, Şi de obicei îşi exprima regretul stereotip de a nu fi fost de faţă la rostirea lor. După care totul con­tinua neschimbat.

Două linii de viaţă s-au încrucişat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor itinerare geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoştinţă. Sau nu a dorit să ia cunoştinţă.

Suspiciunea o pot întări şi cele întîmplate doi ani mai tîrziu, cu ocazia pregătirilor pentru cele­brarea memoriei lui Puşkin la scara întregii Rusii. In 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai impor­tant discurs comemorativ al acestor festivităţi. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eşecului sufe­rit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reşedinţa de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci in­vitaţia la sărbătorirea ilustrului predecesor. In ciuda insistenţelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogie­rile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerinţelor¹⁴ sale „sufleteşti¹¹.

Celor mai recente, se înţelege. Noile lui idei filo­sofice, etice şi religioase aveau să configureze în curînd doctrina „tolstoismului“. Antrenat în elabo­rarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa ,,naştere“.

Turgheniev, minte clasică şi temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice şi îngrijoră­toare semnele acestei renaşteri. Cîteva zile înainte de a-şi fi pronunţat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soţiei sale : „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, şi că Tolstoi mai că şi-a ieşit din minţi sau poate că şi-a ieşit de-a binelea“. Cu oarecare ac­cente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile re­latate de către Turgheniev după acele două zile pe­trecute în van la Iasnaia Poliana. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează şi el că refuzul acestuia l-a şocat pe Turgheniev în aşa măsură, „încît atunci cînd, după celebrarea lui Puşkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaevici şi s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfăţişat dispoziţia lui Lev Nikolaevici în asemenea culori, încît Dostoievski s-a speriat şi a amînat împlinirea dorinţei sale fier- binţi“. Că lucrurile s-au petrecut cam aşa, reiese şi dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soţiei sale şi tot din Moscova : „Şi Katkov a confirmat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înne­bunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc pînâ la el la Iasnaia Poliana : în total, dus şi întors, ar însemna mai puţin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant".

„Liubopîtno“ este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate.

O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorinţă fierbinte". S-ar putea ca ea, dorinţa, să fi fost atît de puter­nică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai

1880  este redactată sec şi distant.

Şi nu numai atît. Au urmat festivităţile la care Dostoievski şi-a pronunţat discursul, primit cu fre­nezie de către asistenţă şi considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări şi pre­viziuni. Acelaşi Strahov va afirma în relatarea sa publicată, că Dostoievski a numit printre femeile ruse remarcabile, descinse din prototipul puşkinian al Tatianei, şi pe Liza din Un cuib de nobili şi pe Nataşa din Război şi pace, dar că numele eroinei lui Turgheniev ar fi fost urmat de un asemenea ropot de aplauze încît invocarea eroinei lui Tolstoi n-a mai fost auzită de nimeni, în afara celor din imediata apropiere a vorbitorului. Şi Strahov va observa că în textul tipărit al cuvîntării referinţa din urmă nu a mai fost inclusă.

Fraza menţionată din eseul despre Puşkin, ur- mînd evidenţierii celebrei scene a ultimei întîlniri dintre Tatiana şi Oneghin, sună aşa : „S-ar putea chiar spune că un tip pozitiv al femeii ruse de o asemenea frumuseţe aproape că nu s-a mai repetat în literatura noastră artistică, în afară poate de Liza din Un cuib de nobili“. Şi nimic în plus, nici o referire la Nataşa. Ne putem întreba dacă ea a fost făcută măcar cu viu grai, sau dacă ne aflăm din nou în faţa unei invenţii de a lui Strahov, în măsură să mai semene o discordie între cei doi ; fiindcă în zilele următoare festivităţii, aflat în vi­zită la Iasnaia Poliana, e lesne de presupus că

Strahov a relatat gazdei sale constatările ce le va fi adus ulterior la cunoştinţa publicului cititor.

Putem presupune ori că Dostoievski n-a rostit din capul locului numele eroinei tolstoiene, ori că l-a rostit intr-adevăr dar că apoi l-a omis din textul publicat. Prima alternativă e gravă pentru Strahov, mai puţin pentru Dostoievski — deşi, la drept vorbind, în mai sus citata formulă a femeii ruse „de o asemenea frumuseţe“ ea a Tatianei, s-ar fi cuvenit într-adevăr ca alături de Liza să fie amintită şi Nataşa, drept care Strahov, dacă a fan- tazat, a fantazat în conformitate cu adevărul. A doua alternativă ar fi desigur gravă pentru Dostoievski anume. Căci s-ar pune întrebarea de ce a simţit el ne­voia eliminării din text a unei pozitive aprecieri cu privire la eroina tolstoiană ? Poate din cauză că Tolstoi a „înnebunit de tot“ ? Imposibil, de vreme ce scrisoarea a fost trimisă cu zece zile înaintea discursu­lui, şi orice măsură de precauţie de acest gen tre­buia să se fi repercutat asupra cuvîntării, inclusiv asupra variantei sale verbale. Sau să fi intervenit noi elemente agravante între rostirea şi tipărirea ei ? Nu ştim. Fapt e că într-o Notă explicativă cu privire la Cuvîntul despre Puşkin, publicat mai jos, Dostoievski a înserat în unicul număr din 1880 al Jurnalului unui scriitor o formulare potrivit căreia Aleko şi Oneghin au generat în literatura rusă o mulţime de personaje asemănătoare — „după ei au apărut Peciorini, Cicikovi, Rudini şi Lavreţki, Bol- konski (în Război şi pace a lui Tolstoi) şi mulţi alţii, care, prin propria lor apariţie, demonstrează justeţea ideii iniţiale a lui Puşkin“. Andrei Bolkon- ski este introdus, în amintita notă explicativă, în­tr-o enumerare confirmînd descendenţa lui Oneghin,oricum însă cu specificarea romanului şi a autoru­lui, ceea ce sugerează scăzuta, deocamdată, putere asociativă autonomă a numelui, comparativ cu a iluştrilor săi fraţi mai vîrstnici; de ce n-ar fi pro­cedat Dostoievski tot astfel, în textul eseului, cu Nataşa Rostova, pentru a dovedi posteritatea Ta- tianei, cu sau fără paranteze lămuritoare ? Înseamnă, mai mult ca sigur, că lui Strahov cele auzite de el i s-au părut sau că a dorit să i se pară de dragul unei noi mistificări.

Ceea ce nu eludează totuşi problema de fond, anume că nici curiozitatea resimţită penti u o even­tuală vizită la Iasnaia Poliama şi cu atît mai puţin presupusa dorinţă arzătoare de a-1 cunoaşte pe Tolstoi, nu l-au îndemnat pe Dostoievski să facă un corespunzător gest public de bunăvoinţă faţă de confratele lui de-a binelea „ieşit din minţi“.

Drept care între Tolstoi şi Dostoievski nu a avut loc nici o întâlnire. Peste puţină vreme, la începu­tul anului 1881, Dostoievski a murit.

Este o împrejurare şi grotescă şi tristă să fi reuşit nevestele ceea ce nu au obţinut protagoniştii. Vă­duvă devotată memoriei celui ce-i fusese soţ, şi de­cisă totodată ca prin acţiuni întreprinzătoare să apropie valoarea desfacerii cărţilor lui de valoarea lor intrinsecă, Anna Grigorievna Dostoievskaia po­vesteşte cum în 1885 a făcut cunoştinţa contesei Sofia Andreevna Tolstaia, la rîndul ei hotărîtă să reprezinte cu intransigenţă interesele financiare ale celebrului ei soţ, o intransigenţă categoric dezapro­bată de el. Smerita văduvă a lui Dostoievski şi vo­luntara soţie a lui Tolstoi s-au întîlnit aşadar cu ocazia unei călătorii făcută de cea din urmă la Petersburg ; „pentru a-mi cere sfatul în legătură cu problemele de editare“, notează prima. Aceasta, deoarece Anna Grigorievna începuse să editeze cu succes operele bărbatului ei, iar Sofia Andreevna vroia să pătrundă în toate „tainele" acestei îndelet­niciri. Au fost consultate registre de abonamente, anunţurile expediate, şi prevenite greşeli ce s-ar fi putut repeta. Fiind „multe amănunte de discutat¹⁴, memorialista i-a întors contesei vizita, iar aceasta a mai trecut de două-trei ori pe la consiliera ei. Sfa­turile — aflăm — au dat un rod măsurabil prin- tr-un „mare venit“, contesa editînd singură, timp de mai bine de două decenii, operele contelui Lev Nicolaevici. Ceea ce nu se mai spune este continua neplăcere pe care i-a provocat-o lui Tolstoi această meticuloasă grijă pecuniară a Sofiei Andreevna, într-o perioadă în care scriitorul dorea să se des­prindă tot mai mult de înrobirea directă sau indi­rectă generată de atare griji. Conflictele dintre soţi, pe probleme financiare, îndeosebi cele legate de va­lorificarea materială a unor scrieri în intenţie des­tinate numai înnobilării spirituale a cititorilor, au devenit din ce în ce mai acute şi mai dureroase. In Amintirile Annei Dostoievskaia aceste tensiuni crescînde sînt trecute cu vederea, se afirmă doar că au mai avut loc şi alte vizite reciproce cu Sofia Andreevna, care „a fost într-adevăr îngerul păzi­tor al genialului ei soţ“. Dacă ar fi luat cunoştinţă de ea, formula i s-ar fi părut lui Tolstoi de-a drep­tul ridicolă, fiindcă în complicatele sale raporturi cu Sofia Andreevna îi displăcea tocmai pretenţia acesteia de a-i fi „înger păzitor". El însuşi nu era un demon, şi nici nu avea nevoie de un înger care

să-l apere. In nici un caz în problemele băneşti. Să nu-i luăm însă Annei Grigorievna în nume de rău această inabilă turnură de frază. Ea vrea să fie o indirectă autojustificare, o justificare a propriei sale activităţi febrile în favoarea memoriei pro­priului ei soţ. Căruia i-a intuit de la început ge­nialitatea, cu o străfulgerare a sufletului ce nu avea prea vădite legături cu mintea şi cu înţelegerea exactă a componentelor acestei valori de excepţie. Chiar şi aşa, mai mult simţindu-i decît înţelegîndu-i măreţia, ea i s-a devotat fără vreo pretenţie pro­prie, a acceptat rolul de slujitoare umilă pe lîngă marele om, pînă la sfîrşitul zilelor lui şi pînă la sfîrşitul zilelor ei. Firescul şi consecvenţa acestei slujiri, pe care Anna Grigorievna nu avea s-o tră­deze în nici una dintre faptele ei, chiar mărunte, de mai tîrziu, nu merită desconsiderare. Nici în per­spectiva chinuitoarelor legături anterioare ale lui Dostoievski cu femei care poate că au priceput mai mult din harul său, dar care nu vroiau să i se supună şi să-şi anihileze personalitatea. Şi nici în comparaţie cu Sofia Andreevna însăşi, tovarăşa de viaţă a lui Tolstoi (fără îndoială mai inteligentă, dovadă şi neîncetata confruntare şi înfruntare cu acela pe care negreşit îl venera şi îl iubea, dar a cărei sacră tiranie ţinea neapărat s-o contrabalan­seze cu un gust manifest pentru intoleranţă şi pen­tru dictat).

Unii vor spune că cei doi mari scriitori şi-au meritat întocmai soţiile pe care şi le-au ales, cu virtuţile şi cu defectele lor. Aşa trebuie să fie, de vreme ce pînă la urmă şi-au găsit „completările" şi „complementarităţile" potrivite unor mai ascunse porniri de-ale lor : blîndul în aparenţă Tolstoi a avut nevoie de cineva în măsură şi să scoată la iveală şi să încingă pînă la incandescenţă freneziile sale sufleteşti de fapt întotdeauna dominatoare ; iar freneticul Dostoievski, care a avut prilejul să-şi consume această dominantă temperamentală în ful­gerătoare şi mistuitoare trăiri intime, a simţit che­marea adîncă de a găsi apoi în viaţa lui din toate punctele de vedere instabilă un liman liniştitor, în persoana Annei Grigorievna. Spre deosebire de pre­decesoarele sale „demonice¹⁴, aceasta nu a ajuns prototipul propriu-zis al nici unui personaj marcant din creaţia dostoievskiană tîrzie ; dacă facem ab­stracţie de tulburătoarea coincidenţă din Smerita, unde diferenţa de vîrstă a eroinei sinucigaşe şi a soţului ei, cămătarul, s-a nimerit (? !) exact aceeaşi cu diferenţa de vîrstă dintre Feodor Mihailovici şi tînăra lui soţie. Cunoaştem însă gustul mazochist al celui care a dat numele de Feodor unora dintre per­sonajele sale cele mai odioase : cuţitarului-ucigaş din Demonii şi netrebnicului părinte senzual al Kara- mazovilor — şi care l-a voit epileptic nu numai pe prinţul Mîşkin, ci şi pe Smerdeakov. Ceva lunecos trebuia să-i fi trecut prin minte şi în elaborarea Smeritei, aceluia care jucător a fost, dar cămătar nu, sau numai într-un superior plan al decantărilor şi transfigurărilor Dimpotrivă, cămătarii l-au hăi­tuit toată viaţa, de pildă tocmai atunci cînd, pen­tru a scăpa de clauza editorului speculant Stellovski, a trebuit să dicteze Jucătorul în numai douăzeci şi şase de zile tinerei dactilografe Anna Grigorievna Snitkina, ce avea în curînd să devină a doua lui soţie.

Anna Grigorievna nu a ajuns niciodată cămătă­reasă, dar şi smerenia ei şi-a cunoscut limitele. Ea a administrat cu abilitate bunurile rămase de pe urma soţului ei — cărţile lui — şi a dat sfaturi utile Sofiei Andreevna, mamă a din ce în ce mai mulţi copii, decisă de a-i apăra pe aceştia de prea fante­zistul lor părinte..., se înţelege că tot prin valori­ficarea cărţilor lui.

Vizitînd-o pe Sofia Andreevna cu prilejul trece­rilor sale prin Moscova, Anna Grigorievna nu l-a întîlnit pe Tolstoi. S-a întîmplat ca acesta să fie de fiecare dată la Iasnaia Poliana. Pînă într-o zi de iarnă a anului 1902, cînd i s-a ivit prilejul neaştep­tat nu numai să-l vadă pe Lev Nikolaevici, dar să şi stea de vorbă cu el. Slăbit după o criză de ficat, îmbrăcat în binecunoscuta lui bluză lungă şi cenu­şie, Tolstoi se odihnea pe divanul camerei mari şi joase în care a fost poftită vizitatoarea. Discuţia ocupă în Amintiri două pagini. S-o acceptăm ca pe un document cu indirectă valoare probatoare.

Fraza de început a lui Tolstoi confirmă o presu­punere pe care tocmai am formulat-o : „— Ce lu­cru uimitor că soţiile scriitorilor noştri seamănă atit de mult cu soţii lor !“ Nu e vorba de înfăţişare, ci de mai mult decît atît, de o similitudine din care nu lipsesc elementele discordante. Discordante în ca­drul aceleiaşi personalităţi, deci şi în raportul dintre două structuri. Tolstoi precizează imediat că „excep- ţionala“ asemănare e receptată şi validată subiectiv, potrivit felului în care şi-a închipuit-o el pe soţia lui Dostoievski. Anna Grigorievna notează cu bun- simţ că, de fapt, între ea şi soţul ei nu era nici o asemănare, dar că Tolstoi nu i-ar fi putut produce cu nimic altceva o bucurie mai mare decît cu „acest neadevăr evident". Nu neapărat neadevăr, dacă ne

gîndim la un sens mai sofisticat pe care Tolstoi ar fi putut să-l aibă în vedere, pe lîngă amabilitatea de a face un compliment, şi pe care să-l fi sur­prins ochiul său specializat în fizionomii şi caractere.

Urmează alte cîteva amabilităţi în legătură cu o scrisoare adresată de Tolstoi lui Strahov, după moartea lui Dostoievski, prilej pentru Lev Niko- laevici să-şi exprime regretul de a nu-1 fi întîlnit vreodată pe Feodor Mihailovici. Iar cînd vizitatoa­rea i-a relatat ocazia cea mai nimerită pentru o atare întîlnire, la prelegerea lui Vladimir Soloviov, şi supărarea soţului ei pentru faptul că Strahov i-a tăinuit prezenţa lui Tolstoi la conferinţă, acesta a exclamat : „ — Serios ? Şi soţul dumneavoastră a fost la lecţia aceea ? Oare de ce nu mi-o fi spus nimic Nikolai Nikolaevici ? Ce rău îmi pare ! Dosto­ievski a fost un om scump pentru mine, poate sin­gurul pe care l-aş fi putut întreba multe şi care mi-ar fi putut răspunde la multe !“

Mulţi ani de la necazul lui Dostoievski de a nu~l fi întîlnit atunci pe Tolstoi („M-aş fi uitat măcar la el, [...] dacă nu i-aş fi putut vorbi“), o similară părere de rău exprimă de rîndul acesta Tolstoi. Relatarea pare corectă :       „un om scump pentru

mine“ sînt aproape aceleaşi cuvinte de care îşi va aminti Valentin Speranski de a i le fi spus Tolstoi („un om foarte important şi scump pentru mine“), o recunoaştere devenită clară anume la moartea lui Dostoievski — lucru ce-1 va confirma şi amin­tita scrisoare către Strahov. Fapt este că la dispa­riţia lui Dostoievski şocul resimţit a echivalat cu înţelegerea valorii lui de excepţie, necenzurată de rezervele şi retractările obişnuite din majoritatea

aprecierilor tolstoiene de pină atunci şi de după aceea. Cât priveşte motivul principal pe care Tolstoi îl invocă pentru a-şi întemeia regretul de a nu-1 fi întîlnit pe acel poate singur om pe care să-l fi putut întreba multe şi care să-i fi putut răspunde la multe, el este plauzibil pentru gînditorul preo­cupat de la o vreme în mai mare măsură de „pro- blemele“ damnate şi insolubile ale vieţii decît de creaţia artistică propriu-zisă ; plauzibil pentru cel ce-şi punea fundamentale „întrebări" şi dădea „răs­punsuri" în jurul cărora, după convingerea sa, tre­buiau să graviteze toate căutările autentic omeneşti

—  interogaţii existenţiale cruciale şi pentru Dosto­ievski, răsfrînte printr-o similară prismă moral-re- ligioasă. Cert este că, dacă în ciuda neaderenţelor la felul artistic dostoievskian de a înfăţişa lumea, Tolstoi s-a simţit continuu atras şi fascinat de creaţia confratelui său, acest neslăbit totuşi interes s-a datorat în covîrşitoare măsură tocmai convin­gerii că „multe" interogaţii şi soluţii ar fi putut găsi la Dostoievski. Măcar pentru acest cuvînt dens şi cuprinzător, înserat în amintirile Annei Grigorievna se cuvine să-i fim îndatoraţi, de vreme ce el sugerează un epicentru al obsesiilor celor doi scriitori şi o esenţială punte posibilă deasupra pră- pastiilor ce-i despărţeau.

Ceea ce urmează în Amintiri, extatica descriere a lui Dostoievski, o caracterizează mai degrabă pe Anna Grigorievna. Soţul ei defunct ar fi fost chi­purile dăruit „cu cele mai înalte calităţi morale şi spirituale care dau frumuseţe omului", ar fi fost un om bun, generos, milos, drept, dezinteresat, de­licat, săritor, sincer, incoruptibil, gata să dea tutu­ror un sfat, o mîngîiere, un ajutor, un om urmărind numai nobleţea şi dreptatea. Prea multe epitete şi prea multă înflăcărare. Torentul de superlative îm­pletea adevărul cu neadevărul, căci Dostoievski însuşi a făcut parte din categoria celor pe care Gruşenka îi caracteriza a fi „şi răi şi buni, de-a valma, cînd buni, cînd răi...“. Iar Tolstoi ştia ace­laşi lucru despre sine, şi mai ştia că nu altminteri putea să arate Dostoievski. Panegiricului ni se spune că el i-ar fi adăugat „gînditor şi cu convin­gere¹¹ : „ — Asta am crezut întotdeauna şi eu des­pre el“. Şi : „Dostoievski mi s-a părut întotdeauna un om animat de sentimente cu adevărat creştine". „Gînditor şi cu convingere¹' face parte din recuzita kitsch a povestitoarei. în rest, atitudinea trebuie interpretată parte ca un tribut plătit bunelor ma­niere, parte ca sugerînd o reală înrudire a lor, rea­firmată şi cu alte prilejuri. Numai că această înru­dire — setea de purificare creştină — nu se redu­cea la un simplu conglomerat de virtuţi, ci implica multă luptă şi neîmplinire. Annei Grigorievna nu avea rost să-i tălmăcească în detaliu dt de „multe" şi de contradictorii lucruri însemnau pentru el acele arzător dorite şi niciodată atinse sentimente „creştine¹¹.

Dostoievskaia a plecat de aceea de la scriitorul ei „favorit¹¹ într-o stare euforică, ca de la un bărbat care „ştia să cucerească inimile oamenilor !“. Im­presia ei a fost atît de puternică încît, mergînd spre casă pe străzile pustii ale Moscovei, şi-a dat cuvîntul să nu-1 mai revadă pe Tolstoi „niciodată", pentru a nu-şi risipi — din cauza unei eventuale stări maladive, de iritare sau apatie a acestuia — sentimentul de încîntare produs cu această ocazie. Niciodată este subliniat în text, şi memorialista precizează că s-a ţinut de promisiunea pe care şi-a făcut-o, cu toate că a fost deseori invitată de con­tesă chiar la Iasnaia Poliana.

De ce sublinierea ? De la Dostoievski citire, din dramatica înfruntare a lui Nikolai Stavroghin cu părintele Tihon, ştim cît de trădător poate fi stilul. „Blestematul psiholog" Tihon a demontat minciuna sincerităţii pe calea unei aparent blînde analize stilistice a confesiunii. Anna Grigorievna trăise prea mult în preajma „blestematului psiholog" Dostoievski pentru a nu fi preluat ea însăşi ceva din dialectica adevărului şi neadevărului, stilistic mascată şi mărturisită totodată. De ce oare să nu-1 mai revadă „niciodată" pe Tolstoi ? Nu cumva pen­tru că „sentimentul de încîntare" era fragil şi avea de ce să fie fragil — cum se vede şi din replicile lui Tolstoi, destul de neutre în amabilitatea lor, străine în orice caz emfazei solicitate, şi ocolind cu desăvîrşire orice referire la scrisul, la creaţia lui Dostoievski. Tolstoi n-a ieşit din carapacea ambi­guităţii sale, a vorbit puţin şi neangajant Anna Grigorievna Snitkina putea să se încreadă în apa­renţa poleită. Anna Grigorievna Dostoievskaia tre­buia să priceapă ceva din substratul ei mai delicat. Favorabil şi nefavorabil soţului ei. Căci „sîntem şi buni şi răi, de-a valma, cînd buni, cînd răi...".

In discuţia pomenită, Anna Grigorievna îi mul­ţumise lui Tolstoi „pentru scrisoarea aceea minu­nată pe care aţi scris-o lui Strahov după moartea soţului meu. Strahov mi-a dat această scrisoare şi o păstrez ca o relicvă". „ — Am scris exact ceea ce am simţit", a răspuns laconic Lev Nikolaevici.

Ce a scris şi ce a simţit el ? Cea mai importantă, probabil, confesie epistolară privind atitudinea sa faţă de Dostoievski, datată 5—10 februarie 1881, a fost trimisă lui Strahov din Iasnaia Poliana. Ea glăsuieşte :

„Cît aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Dumneavoastră, descriindu-vă senti­mentele, aţi exprimat o parte din ale mele. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, cind a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scrii­torii sînt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor. Dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă măsor cu el — niciodată. Toate cîte le-a făcut el (toate cele bune şi adevă­rate) le-am receptat aşa încît cu cît va face mai multe cu atît îmi va fi mie mai bine. Arta îmi pro­voacă invidie, la fel inteligenţa, dar cele ale inimii doar bucurie. — Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gîndeam să nu-1 întîlnesc, şi că dacă pînă acum asta nu s-a întîmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă — prînzeam singur, întîrziasem — citesc : a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cît mi-a fost de drag, şi am plîns şi mai plîng şi acum.

In zilele dinaintea morţii lui am citit Umiliţi şi obidiţi, şi m-a cuprins duioşia.¹⁴