Nota autoarei

De ce o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu? Primul răspuns pe care l-aş da acestei întrebări ar fi: de ce nu? Atunci, interlocutorul meu imaginar ar continua: la ce bun o biografie a unui antisemit notoriu, antidemocrat şi xenofob, un apucat mistic şi violent, când s-au văzut deja urmările totalitarismelor fascist şi comunist şi ale rasismului, iar în zilele noastre asistăm la înflorirea organizaţiilor teroriste şi a intoleranţei pe baze religioase? Tocmai de aceea, aş răspunde. Necunoscut sau măsluit, trecutul ar rămâne o veşnică piatră de poticnire dacă nu ar apărea an de an nenumărate cărţi despre personajele întunecate ale istoriei, care să explice fascinaţia colectivă pe care au exercitat-o, la vremea lor, Hitler, Mussolini, Stalin sau alţii ca ei, şi rădăcinile biografice ale cruzimii şi delirului de putere în cazul fiecăruia.

Îmi lipsea o biografie a lui Corneliu Zelea Codreanu din care să-mi lămuresc mai bine emoţia admirativă sau, dimpotrivă, oroarea pe care acest om o stârneşte până în zilele noastre. Aşadar i-am scris biografia eu însămi, căutând mai degrabă să înţeleg înainte de a judeca, să descopăr, şi nu să-i induc cititorului opinii gata făcute. Acolo unde nu am avut destule elemente pentru a reconstitui o scenă de viaţă, am pus întrebări, am făcut deducţii, am lansat ipoteze şi am lăsat loc de răspunsuri. Am citit, documentându-mă, memorii şi amintiri ale contemporanilor lui Codreanu, scrierile lui şi ale principalilor săi colaboratori, cărţi şi articole scrise de istorici români şi străini despre fenomenul legionar, ziare şi reviste interbelice. Demersul meu este, în bună măsură, şi unul literar. Am încercat să dau viaţă unei epoci şi unui personaj istoric contradictoriu, prezentându-le cititorilor sursele de inspiraţie ale gândirii şi acţiunilor lui Zelea Codreanu, unele dintre ele certe, dar nemenţionate până acum în analizele istoricilor.

Titlul acestei cărţi e împrumutat dintr-un text de sertar al lui Emil Cioran, Mon pays. A fost scris la începutul anilor ’50 şi publicat postum, în 1996, la Editura Humanitas. El rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă pe care Cioran o numeşte a „martirilor sângeroşi” sau a „visătorilor sanghinari”, întemeietori ai unei „mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului”. O epocă, spune Cioran, care „fusese întemeiată pe idei feroce” şi care „a dispărut în ferocitate”.

De aceea, povestea lui Corneliu Zelea Codreanu este, într-un fel, povestea României interbelice. Ea ar putea fi cu greu înţeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a şcolilor prin care a trecut, a lecturilor care l-au format şi a unei Europe răvăşite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire.

Această biografie se adresează, în primul rând, publicului larg. Ea este, în esenţă, o încercare de a desluşi chipul unor vremuri care, amestecând politica cu religia, au sfârşit în sânge şi barbarie. Dacă n-ar fi fost om în carne şi oase, Corneliu Zelea Codreanu ar fi făcut parte dintr-o galerie a personajelor distopice, pe care realitatea, în aparenţele ei de raţionalitate, nu e pregătită să le primească.

Deopotrivă adulat şi demonizat, profilul lui se pierde adesea în interpretări şi reinterpretări tributare, în mod fatal, unei mize ideologice sau unei emoţii partizane.

Această carte povesteşte viaţa lui Codreanu, desigur, aşa cum am înţeles-o eu, încercând să trădez cât mai puţin adevărul şi contradicţiile personajului. E o experienţă aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit. Sper ca deopotrivă, prietenii mei evrei şi ceilalţi cititori să înţeleagă că, în aceste pagini, am încercat să-l redau, aşa cum va fi fost el, trecutului şi istoriei.

Ţin să le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat să înţeleg mai bine chestiunile de natură istorică, religioasă şi lingvistică ale României Mari, pentru amabilitatea cu care au răspuns nenumăratelor mele întrebări. Le sunt îndatorată în mod special lui Gabriel Liiceanu, Lidiei Bodea şi lui Radu Gârmacea, care au sprijinit constant, cu observaţii şi sugestii, redactarea textului şi fără de care nu aş fi dus niciodată la capăt proiectul acestei cărţi.

TATIANA NICULESCU

O familie din Bucovina

Cu mai bine de un secol în urmă, Igeşti era un cătun din raionul Storojineţ, înregistrat pe hărţile Austro-Ungariei în ţinutul Bucovinei, ducat cu populaţie amestecată, cuprins între Galiţia şi Moldova. Sătenii erau care ortodocşi, care greco-catolici, romano-catolici, protestanţi sau evrei. Religia oficială era catolicismul, dar administraţia era tolerantă şi binevoitoare faţă de alte credinţe.

Un tânăr pe nume Nicolae Zielinski (scris când Zilinski, Zelinski, când Zilinschi/Zelinschi) s-a însurat cu o fată pe care o chema Agafia Antek (scris Antec). După nume, să fi fost amândoi de origine poloneză. În limbile slave, rădăcina zel/zil a numelui lui de familie înseamnă „verde”. Pe româneşte, l-ar fi chemat, poate, „verdeţ” sau „vărzar”. De altfel, era, se pare, pădurar. Numele ei, Antek, era Anton/Antonie în polonă. Nicolae şi Agafia au avut curând un fiu pe care, dacă l-au botezat Jan, la şcoală va fi fost înregistrat ca Johan, iar apoi va deveni Ion Zilinski/Zelinski.

În vremea în care micuţul Johan mergea la şcoala din sat, pe harta Bucovinei se desenau linii de cale ferată şi gări noi. La inaugurarea lor, se aduna puhoi de lume ca să vadă locomotivele cu aburi, pufăind ca nişte zimbri cu spinări lucioase, împodobite cu coroniţe de brad, cu drapele şi cu portretul împăratului Franz Joseph, deschizând calea, în spatele fanfarei şi la un pas respectuos de oficialităţile Societăţii Bukowinaer Lokalbahnen, pe lângă germani aflaţi în Bucovina la a doua ori a treia generaţie, se înghesuiau români bucovineni din tată-n fiu, fermieri unguri veniţi din Transilvania, ucraineni, slovaci, raskolnici fugiţi de persecuţiile din ţara lor, polonezi refugiaţi din Galiţia, armeni, evrei din provinciile vecine… Fiecare îşi păstrase portul, obiceiurile, religia, limba şi tradiţiile. Negustori, artişti, profesori, ingineri de drumuri şi poduri, dulgheri, pietrari, sticlari, fierari veneau în Bucovina de pe tot cuprinsul Austro-Ungariei, în timp ce localnicii călătoreau până la Viena şi Budapesta.

Pe la 1890, familia Zelinski se urca, din gara Storojineţ, într-un tren cu destinaţia Suceava (Suczawa), orăşel bucovinean de la graniţa cu regatul României. Căsnicia lui Nicolae cu Agafia se încheiase cumplit, cu o criză de gelozie şi o crimă. La beţie, bănuind că-l înşală cu altul, soţul îşi omorâse soţia. Îşi luase apoi altă femeie (cu nume ucrainean, Evdochia), dar trăia cu frica-n sân să nu cumva să se afle cum ajunsese el văduv de pe o zi pe alta şi să fie arestat. Gândul lui era să-şi piardă urma, trecând în ţara vecină.

La Suceava, tocmai se deschidea un gimnaziu în limba română, la care părinţii erau încurajaţi să-şi înscrie copiii, prin ajutoare băneşti date de Mitropolia Bucovinei. Predarea limbilor clasice, latină şi greacă, a religiei, matematicii, geografiei şi istoriei naturale se făcea în limba română de către dascăli şcoliţi la Viena.

Nicolae Zelinski şi-a înscris băiatul la această şcoală românească, iar el va fi trecut în regatul României împreună cu noua lui soţie, ca să-şi facă un rost. Cum şcoala nu avea încă internat, Ion a stat în gazdă la o familie de origine germană, pe nume Brauner.

La Suceava, ca şi la Şiret, Cernăuţi ori Câmpulungul Bucovinei, locuiau pe-atunci largi comunităţi de germani (cei mai mulţi sudeţi), atraşi de politica de colonizare a Austro-Ungariei, prin care, în localităţile de graniţă, li se oferiseră locuri de muncă, facilităţi fiscale, terenuri, case şi grădini.

Braunerii erau, probabil, catolici sau protestanţi din Moravia lui Jan Hus. Poate că şi originile lui Zelinski/Zilinski se aflau tot în Moravia, în târgul Zilina, nod de cale ferată, căci locuitorii Zilinei se numeau „zilinski”. Nişte „zilinski” fuseseră, cu sute de ani în urmă, şi unii dintre urmaşii lui Jan Hus, mercenari rătăcitori refugiaţi la Zilina, de unde s-au răspândit apoi în ţările învecinate, ca să scape de prigoana regilor catolici. Husiţii, cunoscuţi şi ca „fraţii” ori „moravienii”, au ajuns şi în Moldova şi s-au aşezat între Iaşi şi Bârlad, într-un târg care le poartă de atunci numele: Huşi. La Huşi se va stabili, sub un alt nume, şi familia Zelinski/Zilinski.

Dar, până atunci, la gimnaziul din Suceava, elevul Ion Zelinski era reclamat conducerii şcolii pentru propagandă socialistă, agresiuni verbale şi ameninţarea unor colegi cu bătaia. În urma unei anchete, a fost exmatriculat. I s-ar fi permis totuşi să-şi dea examenele în particular. Ar fi urmat apoi cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Germană de la Cernăuţi.

La nici 20 de ani, năbădăios, încăpăţânat, clocotind de răzvrătiri, Ion Zelinski s-a logodit cu nepoata gazdei sale de la Suceava, Eliza Brauner, cu trei ani mai în vârstă decât el. Împreună au trecut graniţa în regatul României, unde era nevoie de profesori.

Recent, intrase în vigoare Legea învăţământului secundar şi superior propusă de ministrul liberal al instrucţiei publice, Spira Haret. Învăţământul era sprijinit şi subvenţionat cum nu fusese niciodată până atunci în România. Se construiau şcoli la sate, se deschideau gimnazii şi licee în târguri şi oraşe, se moderniza programa şcolară, erau încurajate institutele de învăţământ privat, se luau măsuri pentru educarea ţărănimii. Cum şcolile normale care pregăteau dascăli fuseseră desfiinţate, tinerii doritori să lucreze în învăţământ erau îndrumaţi către seminarul pedagogic din cadrul Universităţii din Iaşi.

Pentru o rapidă integrare în societatea românească şi o carieră sigură, orice imigrant avea de făcut trei lucruri: să-şi găsească un protector printre oamenii influenţi ai locului, să-şi schimbe numele, căpătând cât mai curând cetăţenie română, şi să se afirme ca bun creştin ortodox. Aşa că Zelinski s-a înscris la seminarul pedagogic, îmbrăcând, după moda studenţilor teologi ai vremii, redingotă închisă la gât şi purtând potcap în formă de „ţilindru”, s-a însurat cu Eliza şi s-au mutat pe uliţa Golia. Acum era în căutarea unui protector stimat de românimea din Iaşi.

În penultimul an al secolului al XIX-lea, pe străzile întortocheate, urcând şi coborând ale Iaşiului se făceau lucrări de îndreptare şi aliniere a curţilor şi gardurilor pentru introducerea şinelor de tramvai electric. Curând, intra în funcţiune o „uzină de lumină” fabricată la Nürnberg, ca să alimenteze oraşul cu electricitate şi, în scurtă vreme, pe uliţa Golia era trasă prima linie de tramvai electric. Călătorii traversau cartierul aşezaţi pe băncuţele de lemn ale tramvaiului şi priveau din mers casele cu un nivel şi pe cele cu etaj, ferestrele înalte, bolţile, prăvăliile, drogheriile, băcăniile, magazinele de nimicuri utile, banca, florăria La Buchet, librăria Junimea şi tutungeria lui Ion Creangă, clădiri lipite unele de altele şi văruite fiecare după gustul proprietarilor. Nu departe, îşi înălţa turlele biserica mănăstirii Golia, de pe care tânărul diacon Ion Creangă alungase cândva ciorile trăgând cu puşca. Clădirile cele mai arătoase aparţinuseră până nu demult lui Dimitrie Sturza-Scheianu, om de cultură şi colecţionar de carte veche românească. Acum aparţineau unui proprietar evreu.

La un an şi patru luni de la căsătoria lor, pe 13 septembrie 1899, lui Ion şi Elizei li s-a născut primul dintre cei şapte copii, un băiat. I-au pus numele Corneliu. Naşterea lui era un bun prilej de apropiere de unul dintre reprezentanţii românismului vremii, profesorul universitar A.C. Cuza, înrudit cu domnitorul Unirii, un om politic matur, cu 20 de ani mai în vârstă decât Ion Zelinski, şi care publicase deja câteva dintre cărţile sale de referinţă: Generaţia de la ’48 şi Era Nouă, Meseriaşul român, Ţăranii şi clasele dirigente, Despre poporaţie. A.C. Cuza era xenofob, dar franţuzit, antisemit furibund, dar politicos, în particular, cu evreii, şi de un naţionalism delirant care îi atrăgea multe simpatii, deşi el era, la origini, mai mult grec-armean decât român. Făcuse studii secundare la Dresda, îşi luase bacalaureatul la Paris, era doctor în ştiinţe politice şi administrative şi doctor în drept la Universitatea din Bruxelles. Făcuse parte din grupul socialist al revistei Contimporanul, activase în societatea Junimea, devenind conservator naţionalist şi „puţin” francmason. Junimiştii i se păruseră prea toleranţi faţă de populaţia evreiască venită în valuri în regat şi se despărţise şi de ei, scriind mai târziu că refuzase să aplice evreilor principiile umaniste şi liberale ale junimiştilor. Îi considera pe „jidani” un corp străin infiltrat în trupul societăţii româneşti şi, în cabinetul său plin de cărţi de pe strada Teodor Codrescu nr. 3, elabora tot felul de teorii despre metodele prin care ar fi trebuit ei eliminaţi. A.C. Cuza a primit vizita lui Zelinski, unul dintre nenumăraţii studenţi care îi sorbeau discursurile antisemite, în conacul său boieresc din cartierul select din apropierea parcului Copou, şi a fost de acord să-i boteze băiatul.

Era obicei vechi şi chiar o îndatorire de onoare ca boierii să boteze, mai cu seamă cu prilejul unor mari sărbători creştine, zeci de copii ai ţăranilor şi slujbaşilor de pe moşiile lor. Nu aceasta pare să fi fost însă relaţia dintre Zelinski şi A.C. Cuza. În cazul lor, era vorba mai curând despre un botez ideologic şi politic, căci tânărul tată va prelua, împreună cu întreaga sa familie, aşa-numita doctrină cuzistă şi va rămâne mulţi ani ucenicul lui Cuza. Ion Zelinski nu avea încă acte de naturalizare. Poate de aceea au evitat un botez la biserică. Profesorul ieşean, la rândul lui, nu ţinea neapărat la ritualul bisericesc. Nu demult publicase o declaraţie de ateism în versuri:

La mormântul meu, prieteni, lăsaţi popii toţi să vie,

Dar le spuneţi că în viaţă gândul meu a fost ateu,

C-am privit religiunea ca o simplă comedie,

Parastasul o minciună şi prohodul o prostie

Şi că cerul pentru mine a fost fără Dumnezeu.[1]

Numele copilului a fost ales după sfântul din calendarul bisericesc pomenit în ziua naşterii lui. Pe 13 septembrie era amintit în sinaxar centurionul roman Corneliu. În Faptele Apostolilor se spunea că sutaşul Corneliu fusese un comandant de viţă nobilă din Roma, în misiune în provincia Cezareea din Palestina, în vremea în care apostolii le vorbeau evreilor despre noua învăţătură lăsată de Iisus. Militarului Corneliu i se arătase un înger de lumină şi îi spusese să-l cheme la el pe apostolul Petru. În timp ce îi vorbea despre Patima şi învierea lui Hristos, apostolul a văzut, cu uimire, că Duhul Sfânt s-a coborât asupra romanului şi a casei sale. Până atunci, Petru fusese încredinţat că mesajul lui Hristos era destinat exclusiv poporului lui Israel. Minunea l-a convins să-l boteze pe Corneliu întru Hristos şi astfel centurionul roman a devenit primul ne-evreu convertit la credinţa creştină.

Va fi avut A.C. Cuza conştiinţa că a convertit nişte tineri din Bucovina austriacă la antisemitismul lui visceral? Orice ar fi gândit, sub binecuvântarea lui s-a petrecut un dublu botez, căci, în aceeaşi perioadă, Ion Zelinski şi-a schimbat numele de familie. Iaşii lui Eminescu (poetul se stinsese din viaţă cu 10 ani în urmă) musteau de celebrităţi locale cu nume amintind de versul eminescian „codrul frate cu românul”: Codreanu, Codrescu, Codru… Toate aceste nume vor fi trezit o adâncă dorinţă de emulaţie în sufletul bucovineanului Zelinski: de la Teodor Codrescu, care dădea numele străzii naşului, la vestitul boier patriot şi latinist Gheorghe Roşca-Codreanu, ctitor al unuia dintre primele licee româneşti, şi la poetul şi publicistul ieşean Mihai Codreanu. Acesta din urmă avea o reputaţie de rebel, simpatizat de unii, înfierat de alţii. În 1899, anul naşterii lui Corneliu, era pe buzele tuturor îndrăzneala lui fără seamăn de a fluiera şi bate din picioare în timpul unui spectacol de sfârşit de an prezentat pe scena Conservatorului ieşean, în tăcerea uluită a studenţilor care umpleau sala. Ulterior, se făcuse o anchetă, şi Codreanu îşi asumase faptele, nelăsând ca acuzaţiile să cadă asupra unor studenţi nevinovaţi. Biografia şcolară a lui Mihai Codreanu era plină, ca şi aceea a lui Zelinski, cu doi ani mai mic decât el, de obrăznicii, revolte şi mutări de la o şcoală la alta.

În actul de naştere, tatăl l-a declarat aşadar pe întâiul său născut cu numele de familie Codreanu şi, de îndată ce a luat în primire un post de profesor suplinitor la gimnaziul „Anastasie Panu” din Huşi, a adresat autorităţilor şi o cerere de naturalizare. În baza unei legi din 1879, străinii aspiranţi la împământenire puteau trimite guvernului o scrisoare doveditoare despre ocupaţie şi venituri, îşi exprimau dorinţa de a-şi stabili domiciliul pe teritoriul României şi, după 10 ani de şedere în ţară şi o activitate utilă noii patrii, sau în condiţiile înrolării în armată în slujba ţării, primeau naturalizarea, printr-o decizie publicată în Monitorul Oficial. Copiii născuţi pe teritoriul ţării de adopţie reprezentau, de asemenea, un argument favorabil. Graţie influenţei şi relaţiilor politice ale lui A.C. Cuza, familia Zelinski a obţinut repede naturalizarea, iar la începutul anului 1902, profesorul Zelinski a făcut şi o cerere de schimbare a numelui în toate actele anterioare.

Spre deosebire de alţi contemporani care îşi schimbau numele şi religia ca să devină cetăţeni români, precum, în aceeaşi perioadă, evreul ieşean Nahum Grunberg (devenit Nicolae Lupescu), tatăl Elenei Lupescu, viitoarea amantă a regelui Carol II, Ion Zelinski a ţinut să păstreze ceva din amintirea originilor sale slave, luându-şi numele Zelea Codreanu. Următorul copil al familiei, o fată, a primit un nume şi mai puţin românesc, dar semnificativ pentru viziunea tatălui ei asupra unităţii românilor de pretutindeni: a fost botezată Iridenta (de la italianul irredenta, cu referire la teritoriile locuite de italieni, dar care se aflau sub jurisdicţie austriacă, asemenea bucovinenilor şi ardelenilor români ori aromâni răspândiţi în toată Peninsula Balcanică, depinzând de administraţii străine etniei şi culturii lor). Numele celorlalţi copii ai familiei vor ilustra, de asemenea, harta aspiraţiilor tatălui lor, având rezonanţă istorică (Horea, Decebal), eminesciană (Cătălin) şi latinizantă (Silvia). Noul nume, Ion Zelea Codreanu, închidea astfel în el premisele unui destin: Ion purta pecetea ţăranului român, Zelea amintea de originile slave/polone, iar Codreanu îl înscria pe purtătorul lui deopotrivă în tradiţia boierilor moldoveni luminaţi şi a haiduciei codrilor. Sub această nouă identitate a început viaţa familiei la Huşi, aşezare înconjurată de podgorii şi păduri din judeţul Fălciu, veche cetate domnească, şi, la începutul secolului XX, un amalgam de etnii şi religii.