Capitolul I

Nu, nu ningea. Cerul împroşca, bogat, cu floricele. Îi era foame. Cu floricele, cînd ţi-e tare foame, ţi-o poţi astîmpăra. Cu orice îţi poţi astîmpăra foamea. Pînă şi cu apă, dacă bei pînă nu mai poţi, darmite cu floricele... Ce de-a floricele! Şi mari, şi albe... Niciodată nu mai văzuse altele asemenea. Mari şi albe, ca nişte toporaşi. Tare mai mirosea frumos a floricele! Mai frumos chiar decît a porumb copt. Dar parcă floricelele nu sînt, la o adică, tot porumb copt? Trebuie că mirosul plutea peste tot oraşul, aşa cum pluteşte parfumul de tei în luna mai. Trebuie că pătrunsese şi în case, dar mai ales, prin răsuflători, în toate bucătăriile blocurilor unde gospodinele găteau. Oare ce mîncăruri se găteau în bucătăriile blocului în care locuiau? Exclus, da, exclus ca măcar într-o singură gospodărie să nu se gătească ţelină cu came de porc. Teribil îi mai place lui mîncare de ţelină cu carne de porc! În fiecare zi dacă ar mînca şi tot nu s-ar sătura.

„Am să-i spun mamei să gătească...”

Dar îşi aduce aminte că „unchiului” Mitru nu-i place mîncarea de ţelină. Şi dacă lui nu-i place, oricît ar ruga-o, ea tot nu va găti. Frumos mai miroase a ţelină cînd feliile se prăjesc în tigaie! Dar acum, chiar acolo, în bucătăria unde eventual se găteşte mîncare de ţelină, mai puternică este aroma floricelelor. Uite, a trecut un camion încărcat cu lăzi pline cu portocale. Trec turisme, camioane curg într-un şuvoi continuu pe strada de curînd asfaltată, şi cu toate acestea în loc să miroasă a portocale, a benzină şi a praf miroase doar a floricele. Păi cum să nu miroasă dacă norii împroaşcă pămîntul cu floricele?

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...

O chema Micşunica. „Baba” Micşunica. De ce îi plăcea să i se spună babă nu s-a putut dumeri niciodată. „Baba” Micşu­nica era tînără. Să fi avut cel mult treizeci de ani. Parcă o auzea: „Ia vin’ să-ţi dea baba Micşunica nişte floricele faine! Uite ce cană barosană numai cu un leu”. Cînd avea bani cumpăra. O cană, două, pînă îşi burduşea buzunarele. Dar de cele mai multe ori nu avea. „Cumperi, aligantule?” „N-am astăzi bani, babă Micşunica!” „Lasă că o să ai mîine.”

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicele!...”

Prost mai este! Plouă cu floricele calde, tare îi mai este foame, şi totuşi nu se poate hotărî să întindă palmele, să strîngă în ele atîtea floricele cîte i-ar fi de ajuns să se sature. Pînă la urmă învinge însă lenea şi întinde palmele. Fulgii de zăpadă se topesc imediat. Nu, nu-s floricele. Ninge! Ninge şi fulgii de zăpadă nu ţin de foame. Acum strada nu-i mai miroase a floricele, ci a benzină arsă şi a praf.

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...”

Tare îi mai este foame! Mama ştia doar că soseşte cu tre­nul în cursul dimineţii, cînd ea este la birou şi totuşi nu a lăsat cheia la cineva, la madam Urseanu, de pildă. Nu are nici un ban la el, îi este foame. Şi acum, colac peste pupăză, trebuie să se plimbe pînă cînd avea să se reîntoarcă ea de la serviciu. Prea tare frig nu este. Ninge. E o zăpadă ce prevesteşte primăvara. Peste o oră s-ar putea să iasă şi soarele. Dar acum ninge şi lui îi este foame.

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...”

Sînt trei ani de cînd n-a mai văzut-o pe „baba” Micşunica. N-a mai văzut-o, fiindcă de trei ani lipseşte de acasă. Prima dată „baba” a apărut pe strada lor cînd el era de zece ani. Pe atunci avea totdeauna bani pentru floricele. Îi dădea mama, tata. Pe atunci mama îi spunea tatii „dragule”, iar tata mamei „mica mea păsăruică”. Ce bine era atunci acasă! Mama îi spunea Ionuţ, tata de asemenea. La şcoală profesorii, colegii tot Ionuţ îi spuneau. Pe atunci încă nu fusese poreclit „Johnny”, sau „Johnny Boambă”. În decurs de numai cîteva luni numele Ionuţ s-a transformat în Johnny Boambă.

Şi toate acestea s-au întîmplat fiindcă mama nu i-a mai spus tatii „dragule”, iar tata mamei ,,mica mea păsăruică”. Ei, din cauza asta! Prostii! Cauza a fost alta, altele. În orice caz,
una din cauzele principale era şi „unchiul” Mitru. Mai înainte habar nu avusese că exista un om căruia, într-o zi, avea să fie obligat să-i spună „unchiu” Mitru, atunci cînd acesta se mutase la ei, luînd locul tatălui.

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...”

Pînă atunci, „dragule” fusese un tată cum altul credea că nu există, iar „mica mea păsăruică” o mamă frumoasă şi bună pe care el o iubea chiar mai mult decît pe tatăl său. Doamne, ce bine fusese atunci acasă la ei! Pe urmă, într-o zi, totul a început să se schimbe. Tata nu i-a mai spus mamei în glumă „mica mea păsăruică” şi nici mama lui „dragule”. Cînd el era de faţă nu se certau niciodată. Dar aveau în schimb discuţii aprinse în dormitor, mai ales noaptea, cînd îl credeau pe el adormit. Discuţii aprinse, dar fără ca vreunul dintre ei să ridice glasul. Se certau cu o voce potolită, amabilă, spunî-ndu-şi cuvinte grele, fără să ridice tonul, de parcă ar fi flecărit în aşteptarea somnului. Într-una din acele certuri tata adresă mamei un cuvînt urît, a cărui semnificaţie n-o cunoştea şi pe care a aflat-o întrebînd la şcoală un coleg. După ce-a aflat, cînd a ajuns acasă a plîns. A plîns fiindcă tata a putut spune mamei un asemenea cuvînt de ocară, a plîns fiindcă a fost în stare s-o jignească în aşa măsură — asta însemna că nu era chiar atît de bun cum crezuse el — dar mai ales a plîns fiindcă acum, din cauza acelui cuvînt urît, nu-l mai iubea chiar atît de mult. Dîndu-şi seama că îl iubeşte mai puţin, a revărsat prisosul de dragoste asupra mamei. Nu simţi însă acelaşi lucru din partea ei. Dimpotrivă. Cu toate că deveni mai tandru, mai săritor şi mai ascultător, ea nu părea că bagă de seamă. Era distrată, mereu cu gîndul în altă parte, tristă. De el îşi amintea numai din cînd în cînd, şi pentru scurt timp. Înainte, mama cînta mai tot timpul cînd făcea treabă. Dar după ce tata i-a spus cuvîntul acela n-a mai cîntat.

Văzînd-o atît de tristă, într-o zi a îndrăznit să-i spună:

— Mamă dragă, te rog să nu mai fi tristă din cauza tatii. Dacă el nu te mai iubeşte, te iubesc eu şi pentru el.

Dar mama l-a repezit imediat:

— Ia mai bine să-ţi vezi tu de lecţiile tale şi să nu te amesteci în treburi care nu privesc de fel copiii!

— Bine, mamă, iartă-mă!

Dacă încerca s-o mîngîie, ea îl îndepărta:

— Acum n-am timp. Haide, du-te şi te joacă!

Nici tata nu mai era cel dinainte. De cînd nu se mai înţelegea cu mama, îi acorda mai mult timp ca înainte. Îl ajuta la lecţii, jucau împreună şah, îl lua la cinematograf sau la plimbare. E drept, plecau să se distreze la cinematograf, la teatru, sau pur şi simplu să se plimbe doar atunci cînd mama nu era acasă. Acum mama lipsea mult.

Odată a întrebat:

— Tată, unde tot pleacă mama?

— Are mult de lucru la birou.

— Da?

— Da!

Şi evitînd să se uite la el, tata privise în altă parte cu ochii deveniţi dintr-o dată atît de trişti, încît simţi că iarăşi îl iubeşte ca mai înainte, pînă a nu-i fi spus mamei cuvîntul acela urît.

„Ia floricelele! Ia albiţelele, căldicelele!...”

Ce foame îi era! Mama nu se gîndise că are să vină flămînd de la drum? Nu se gîndise, desigur! „Să ştii că te-am smuls din sufletul meu!” îi spusese ea într-o zi. Şi cînd îi spu­sese cuvintele acestea, el o şi văzuse smulgîndu-şi din suflet un omuleţ de o şchioapă, care era el. Încercă să şi-o închipuie şi acum smulgîndu-şi din suflet omuleţul, dar nu izbuti. Dar nu izbuti în general să şi-o închipuie cum arată, de parcă n-ar fi văzut-o niciodată. În schimb îl văzu pe „unchiul” Mitru.

„Ia floricelele!... Ia albiţelele, căldicelele!...”

Barem de-ar trece de-adevăratelea baba Micşunica! Poate l-ar recunoaşte şi i-ar da pe datorie o cană, două de floricele.

— Ionuţ!

O clipă nu-l recunoscu pe băiatul care îl strigase cu nu­mele lui, şi nu după poreclă. Era Ştefăniţă. Pe Ştefăniţă nu-l mai văzuse de trei ani. Ce mult se schimbase! Se lungise, de parcă l-ar fi tras unul de cap şi altul de picioare. Dar de slab tot slab rămăsese, ca un ţăndărică.

— Ce mai faci? întrebă stînjenit, ruşinat.

— Vin de la profesoara de engleză. Stă în bloc cu voi.

— Iei lecţii la tovarăşa Codruţ?

— La ea. E o profesoară straşnică. De la ea ai ce învăţa. Tu ce faci?

— Amestecat.

— Îmi pare bine că te văd.

Ionuţ înţelese că, de fapt, Ştefăniţă voise să spună: „Îmi pare bine că te-ai întors de acolo”.

— Pe la şcoală ce se mai aude? Tot tu eşti premiantul clasei?

— Mda!

— Ei bravo! Te ţii bine.

Şi în gînd:

„Cît timp am vrut, n-ai fost în stare să-mi sufli premiul întîi.”

Pînă a nu se muta Ionuţ la şcoala din cartier, Ştefăniţă fusese premiantul clasei. După aceea i-a luat-o înainte. Doi ani, consecutiv, premiul întîi el l-a luat. În cel de-al treilea, însă, premiul a revenit lui Ştefăniţă. Dar asta s-a întîmplat nu fiindcă Ştefăniţă l-a întrecut la învăţătură, ci fiindcă el n-a mai vrut să înveţe.

— Acuma ce faci? întrebă Ştefăniţă.

— Nimic. Mă gîndeam să mă plimb puţin.

— Păi dacă nu ai nimic de făcut atunci vino la mine!

El ezită. Întrebă cu oarecare stînjeneală:

— Să vin? Ai tăi ce au să spună?

— N-au să spună nimic.

— N-au să te certe că umbli cu mine?

— Nici gînd.

— Atunci vin.

Cînd el, Ionuţ, devenise Johnny Boambă, Ştefăniţă fusese singurul din clasă care continuase să se poarte cu el de parcă mai era premiantul clasei şi „fala şcolii”, cum spusese o dată despre el dirigintele. Pe de altă parte, părinţii lui Ştefăniţă  nu-i interziseseră să aibă de-a face cu el, aşa cum făcuseră părinţii celorlalţi colegi.

— Să nu te prind cumva cu maidanagiul lui Istrate, că e vai de tine!

Ameninţarea aceasta, formulată astfel sau chiar ceva mai drastic, devenise, de fapt, un fel de cuvînt de ordine la care subscriseseră, în mod tacit, părinţii tuturor băieţilor şi fetelor din cartier. Cu excepţia părinţilor lui Ştefăniţă. Odată, cînd  se dusese să-l caute acasă pe Ştefăniţă, părinţii acestuia îl primiră ca pe vremea cînd fusese premiantul clasei, de parcă ei, singurii din tot cartierul, încă nu aflaseră că devenise Jonny Boambă. Da, aşa se purtaseră părinţii lui Ştefăniţă mai înainte, pînă a nu ajunge acolo. Dar acum, după ce i se dăduse drumul de acolo, oare tot aşa aveau să-l primească? Probabil că da, de vreme ce Ştefăniţă îl invitase acasă. În nici un caz n-ar fi făcut-o dacă ar fi ştiut că atitudinea părinţilor săi s-a schimbat.

— Sărut mîna, doamnă Cursaru.

— Bună ziua, Ionuţ. Ei, dar ce te-ai mai lungit şi tu! Ca şi Ştefăniţă, de altminteri. Voi creşteţi şi noi îmbătrînim.

Mama lui Ştefăniţă era o femeie ca la treizeci de ani, nu prea frumoasă, dar cu nişte ochi albaştri, mari, plini de viaţă şi cu un chip care radia o asemenea bunătate, încît cîştiga imediat unanime simpatii. Era mărunţică, slăbuţă, însă plină de energie, şi atît de îndemînatică, încît Ştefăniţă spunea că mama lui are mîini de aur.

— Noi, mamă, ne ducem dincolo. Vreau să-i arăt lui Ionuţ biblioteca mea.

— Foarte bine! Cît mai staţi voi de vorbă are să fie gata şi masa.

Camera cea mică era a lui Ştefăniţă. O canapea extensi­bilă, un birouaş, o etajeră cu cărţi, cu o despărţitură specială pentru discuri, pe o mică măsuţă, un picup şi un aparat de radio cu transistori. Pe pereţi, două tablouri lucrate de mama lui Ştefăniţă care, în timpul liber, picta.

— Ce de-a cărţi ţi-ai mai cumpărat! se minună Ionuţ.

— Asta-i mania mea. Cum fac rost de ceva bani, cumpăr cărţi. Multe mi le-a dăruit tata. El îmi cunoaşte pasiunea şi, ca să-mi facă mie plăcere, în fiecare lună, cînd primeşte primă, cumpără cîteva cărţi şi pentru mine. Aşa că, încet-încet, s-au adunat.

— Au trecut doar trei ani, observă Ionuţ oftînd. Trei ani nu-s de colo!

— Mda!... Cred!...

Ionuţ îşi dădea seama că Ştefăniţă nu ştia ce să spună, ca nu cumva să-l jignească fără voia sa.

— Pentru mine au trecut al naibii de greu, Ştefăniţă.

— Înţeleg.

Şi mai mult nu spuse, deşi ar fi vrut să întrebe cum era acolo. Dar nu din curiozitate, ci numai ca să înţeleagă cît de greu trecuseră cei trei ani pentru Ionuţ. Nu îndrăzni însă, ca nu cumva prietenul său să creadă că întreabă din pură cu­riozitate.

— Dacă te interesează unele cărţi ţi le împrumut, se oferi Ştefăniţă, mai mult ca să spună ceva, fiindcă vedea că Ionuţ tace.

— Altă dată. Acum ce mai ochi ar face „unchiu” Mitru dacă m-ar vedea că mă întorc acasă cu nişte cărţi la sub­suoară! Sau mama. Ar crede că le-am primit drept premiu acolo.

— Vrei să spui că ai tăi încă nu ştiu că te-ai întors?

— I-am anunţat că mă întorc astăzi. Cunoşteau şi ora.   Dar mama a plecat la birou fără să lase cheia la vreo vecină. Pesemne că n-a avut încredere.

— În vecină?

— Nu, în mine. Să nu-i fur ceva din casă.

Şi Ionuţ schiţă un zîmbet pe care îl voia ironic, dar care nu izbuti să fie decît trist.

— Poate o fi uitat...

— Da, poate o fi uitat. Şi adăugă imediat, parcă numai   din dorinţa de a schimba discuţia: Ce bine e aici la tine, Ştefăniţă!

Dar imediat se miră de ceea ce spusese. În definitiv, ce era aici altfel decît la el? Fiindcă şi el, acasă, avea camera lui. E drept, lecţiile nu şi le făcuse la un birouaş, ci la o masă. Cărţi avea şi el într-o mică etajeră. Un radio cu transistori exista şi la el în cameră, de asemenea două tablouri pe pereţi. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, camera lui era chiar mai frumoasă decît a lui Ştefăniţă. Era mai luminoasă şi parcă un pic mai spaţioasă. Şi totuşi, camera lui Ştefăniţă era altfel, ba chiar şi altfel frumoasă. Se uită de jur împrejur să înţeleagă. Da, era altfel. Era altfel  fiindcă.... Dumnezeu ştia din ce motiv era altfel!  Şi fiindcă era altfel, cu toate că odaia lui, în mod obiectiv, era mai luminoasă, în camera lui Ştefăniţă lumina părea totuşi mai puternică, inexplicabil cum. Pe cînd camera lui nu era altfel, sau cel puţin nu fusese altfel cu trei ani în urmă, pînă a nu fi trimis acolo. Deşi, cu excepţia picupului, a discurilor şi tablourilor nu se deosebea prin nimic de a lui Ştefăniţă.

— Da, e plăcut aici la mine, recunoscu Ştefăniţă. Dar şi la tine e la fel, ţinu imediat să adauge, ca să nu-l jignească.

— Nu, aici e altfel. Dar nu numai aici; în toată casa voastră e altfel decît la noi. Lasă că ştiu eu ce spun!

— Mda! Cred că înţeleg la ce te referi, Ionuţ.

— Parcă e greu să înţelegi! Vreau să spun că pentru tine nu e greu, fiindcă tu nu eşti ca ceilalţi, foştii mei colegi. Şi pe urmă, imediat, ca să schimbe discuţia: Văd că ai şi o mulţime de discuri.

— Ei, o mulţime. N-am decît treizeci. Dar tot unul şi unul. Abia am început să-mi încropesc discoteca. Ştii, la început nu prea mă dădeam în vînt după muzică simfonică. Adică, ce mai, nu-mi plăcea de doc. Primele discuri pe care mi le-am cumpărat au fost de muzică uşoară. Tata a adus acasă, într-o zi, „Simfonia a cincea” a lui Beethoven. „Ia să ascultăm puţin discul ăsta!” m-a îndemnat el. Îmi plăcu şi nu prea. De fapt, nu pot spune că nu-mi plăcu. Dar cam obosisem, concentrîn­du-mă să înţeleg. A doua zi, tata a pus din nou discul. De data asta am ascultat cu mai multă plăcere, şi n-a mai trebuit să fac eforturi să pot rămîne atent. Pe scurt, după ce am ascultat-o de cîteva ori, în aşa măsură m-a cucerit, încît l-am întrebat pe tata dacă şi celelalte simfonii ale lui sînt la fel de frumoase. Seara mi-a adus „Eroica”. După aceea nu mi-a mai trebuit muzică uşoară.

— Tu, Ştefăniţă, ai fost totdeauna cel mai bun la muzică.

— Ţie îţi place muzica simfonică, Ionuţ?

— Nu ştiu dacă îmi place sau nu, fiindcă nu prea am avut prilejul să ascult asemenea muzică.

— Ai vrea totuşi să asculţi un disc?

— Sigur că da.

— Îţi pun „Concertul nr. l” de Chopin. Sînt convins că are să-ţi placă.

Şi Ştefăniţă, din cale-afară de bucuros că Ionuţ nu era refractar muzicii simfonice — în entuziasmul său juvenil am­biţiona să recruteze prozeliţi pentru genul acesta de muzică — se grăbi să pornească picupul. La început, cît timp dură expunerea orchestrală, Ionuţ ascultă atent, dar fără ca figura lui să exprime în vreun fel impresiile pe care concertul le producea asupra sa. Dar cînd pianul, solist, reluă tema princi­pală din expunerea orchestrală, Ştefăniţă observă, nu fără uimire, cum Ionuţ mai întîi tresare, cum se înroşeşte brusc, pentru ca imediat să pălească, şi cum ochii i se umplu de lacrimi. El crezu că emoţiile puternice prin care trecea prietenul său se datorau exclusiv muzicii lui Chopin.

Dar Ştefăniţă se înşela. Ionuţ, ascultînd muzica aceea, trăia, prin amintire extraordinara întîmplare din vara trecută, cînd fugise de acolo. Aducerea-aminte a acelei întîmplări extraordinare îl tulbură în aşa măsură, încît în momentul cînd pianul, în cea de-a doua parte a concertului, îşi începu cantilena duioasă, Ionuţ aproape se răsti la el:

— Nu mai pot!... Opreşte-l, te rog!

Ştefăniţă opri picupul. Îl cunoştea pe Ionuţ măcar atît cît să-şi dea seama că nu din cauza emoţiei nu mai era în stare să asculte tocmai partea cea mai frumoasă a concertului. Trebuie că din cu totul alte motive lăcrimase Ionuţ. Dar dintr-un      fel de delicateţe, mai mult instinctivă, nu îndrăznea să-l întrebe.

Tocmai atunci intră pe uşă tatăl lui Ştefăniţă.

— Ce faci, Ionuţ? Îmi pare bine că te văd. Ai mai crescut, ai mai slăbit... Sănătos?

— Sănătos, domnule Cursaru. Mulţumesc!

Tatăl lui Ştefăniţă era înalt, cu umeri largi, cu un cap mare şi chică leonină. Avea o voce puternică de bas, şi cînd vorbea i se vedeau dinţii puternici şi albi, ca de fildeş. Era inginer, un inginer bine apreciat la uzină, iar în timpul liber cînta la flaut pentru propria sa plăcere. În ciuda staturii sale atletice şi a vocii tunătoare, avea o fire blajină şi veselă.

— Spălaţi-vă pe mîini şi haideţi la masă! veni să-i pof­tească mama lui Ştefăniţă.

— Bine, mamă, venim îndată, îi răspunse tatăl lui Ştefă­niţă, mîngîindu-şi în treacăt soţia pe obraz. Astăzi ce ne dai de mîncare?

— Eu trebuie să mă duc acasă, îi anunţă Ionuţ.

— De ce? Mănînci cu noi. Ca să nu te aştepte acasă cu masa, pot să dau un telefon mamei tale.

— Nu e nevoie. Mama nu mă aşteaptă niciodată cu masa. Mă gîndeam însă să nu vă deranjez.

— Ce vorbă e asta? Haide, duceţi-vă să vă spălaţi pe mîini, copii! le ceru mama lui Ştefăniţă.

Se aşezară la masă. Cînd mama lui Ştefăniţă aduse castro­nul cu borş, anunţă:

— Tată, azi ţi-am pregătit borşul care îţi place ţie.

— Miroase grozav, mamă! îl lăudă el, după ce aspiră aroma borşului dres cu smîntînă.

Aşa erau soţii Cursaru. Ei între ei îşi spuneau „mamă” şi „tată”.

A fost un prînz care îi aminti de prînzurile cînd mama lui fusese „mica mea păsăruică”, iar tatăl său „dragule”. S-a sim­ţit foarte bine, dar în cîteva rînduri a simţit nevoia să plîngă, aşa cum plînsese de vreo două ori acolo.

Ştefăniţă l-a condus pînă aproape de casă. La despărţire îl întrebă:

— Cînd mai vii, Ionuţ?

— Am să mai vin. Neapărat am să mai vin.

Şi în vestibul, înainte de a pleca, după ce i-a sărutat mîna, mama lui Ştefăniţă i-a pus aceeaşi întrebare:

— Cînd mai vii să-l vezi pe Ştefăniţă?

— Am să mai vin, doamnă Cursaru. Neapărat am să mai vin.

Şi în gînd:

„Aici la dumneavoastră mă simt aşa de bine, încît n-aş mai pleca niciodată.”

A privit după Ştefăniţă pînă nu l-a mai văzut. Nu mai ningea. Zăpada se topise. Era, în schimb, umezeală şi începuse să bată vîntul. Umezeala îl pătrunsese bine pe dedesubt, cu toate că mersul pe jos nu durase mai mult de zece minute.

„Acum va trebui să dau ochi cu «unchiu» Mitru”, îşi spuse şi oftă.

Dar nu avea încotro. În loc să folosească liftul, urcă pe scări. Înainte de a apăsa pe butonul soneriei, ezită cîteva clipe.

Îi deschise „unchiu” Mitru.

— Bună ziua!

— Tu erai? Se dădu deoparte să-i facă loc, pe urmă strigă către mama lui: Marta, vino, că s-a întors...

Mama veni destul de repede.

— Spune-i, Marta, să se descalţe în vestibul!

— Te-ai întors?!

— Da, mamă! Îţi mulţumesc că m-ai cerut înapoi.

— Aş vrea să cred că n-ai să mă faci să regret.

— Crede, mamă. Te rog să crezi!