O CONFERINŢĂ LA COMANDANTUL „PAJUREI”

Maşina gonea pe şoseaua asfaltată. Din cînd în cînd, şoferul încetinea, ocolind cu dibăcie gropile scurmate de proiectile sau muşcăturile făcute de şenilele tancurilor.

Generalul Popincariu Marius privea gînditor panglica şoselei care se pierdea, şerpuind, în depărtare. Nu trecuse nici o săptămînă de cînd divizia pe care o comanda dăduse lupte grele în acest sector. Hitleriştii se apăraseră cu înverşunare, măcinîndu-şi rezervele. Fiecare kilometru de şosea cucerit costase mult sînge. Pînă la urmă însă, inamicul fusese dat peste cap şi obligat să se retragă în mare grabă.

Îşi aminti de toate acestea privind şoseaua desfundată, cîmpul scurmat de proiectile. Un copac singuratic de pe marginea şoselei, cu crengile zburătăcite de schije, apăru şi dispăru în urmă, ca o nălucă. Fusese un stejar falnic. Acum, în loc de crengi - cioturi ca nişte braţe retezate de la încheieturi. De una din ele văzuse atîmînd, în ziua atacului, un băietan de vreo şaisprezece ani, îmbrăcat cu iţari şi bondiţă, spînzurat de hitlerişti.

În ciuda faptului că o astfel de moarte desfigurează oribil, chipul băietanului se păstrase neobişnuit de frumos.

Generalul îşi aminti cît de furios fusese atunci. Şi fusese furios pentru că, la început, crezuse că spectacolul acela tragic ar putea avea un efect demoralizant asupra trupei. Împreună cu soldaţii mărşăluiau ofiţeri, subofiţeri, gradaţi, şi generalul se întrebase, înciudat, cum nu-i trecea vreunuia prin minte să dea ordin ca spînzuratul să fie coborît din copac. Dar în clipa următoare, se convinsese că temerea sa era nejustificată. Pentru că, pe măsură ce ostaşii ajungeau în dreptul stejarului şi descopereau cadavrul băietanului, dintr-o dată, parcă odihniţi, începeau să calce mai apăsat, să-şi aşeze mai bine armele sau puştile mitraliere pe umeri, scrutînd depărtările, acolo unde se auzea tunul bubuind. Şi ura cumplită care li se aprindea în priviri atunci cînd descopereau cadavrul băietanului spînzurat nu prevestea nimic bun pentru hitlerişti, cum nu prevesteau nimic bun nici cuvintele cîntecului, care izbucnise apoi de pe buzele lor crăpate de arşiţă şi vînturi:

Sus, pifane, pasul sus,

Hitler încă nu-i răpus,

Oastea lui întunecată

N-a fost toată spulberată,

Fiara cu spinarea ruptă

Nu se lasă şi mai luptă.

Măi tunare, în rafală

Dă-le ort de cheltuială,

Dă-le-obuze drept răsplată

Pentru suferinţa toată,

Cît de mult am îndurat

Multe-avem de răzbunat.

Generalul n-a mai dat atunci ordin să fie coborît cadavrul băietanului spînzurat de hitlerişti. Şi cuprins de un fel de mîndrie, care, de fapt, era încrederea mîndră în capacitatea de luptă a soldaţilor săi, ceruse şoferului să se grăbească.

Cîteva minute, amintirea acestei întîmplări avu darul să-i abată gîndurile de la ceea ce îl preocupase tot timpul, încă de cînd se suise în maşină: cu o jumătate de oră mai devreme, îl chemase, personal, la telefon, generalul Voinescu, comandantul „Pajurei”, cerîndu-i să se prezinte de urgenţă la postul de comandă, împreună cu şeful de stat-major, locotenent-colonelul Barbat Gheorghe.

Convocarea neobişnuită şi urgentă îl intriga şi, într-o oarecare măsură, îl neliniştea. Tot timpul, în maşină, nu făcuse altceva decît să se gîndească, încercînd să ghicească motivul convocării.

„S-a hotărît, oare, reluarea ofensivei?” se întreba şi acum cu nelinişte. Explicaţia aceasta însă nu-l mulţumea.

De obicei, în cazuri similare, ordinul îl primea pe altă cale, şi pînă acum nu se întîmplase niciodată ca generalul Voinescu, personal, să-l cheme la telefon. E drept că de data asta situaţia era ceva mai dificilă. Hitleriştii ocupau, acum, poziţii puternice şi fortificate. Pe de altă parte, prin ofiţerul de legătură sovietic fusese informat că în ultimele zile, pe întreg sectorul, trupele maghiare hortiste fuseseră înlocuite cu trupe hitleriste.

Deci, dacă ofensiva urma să fie reluată şi dacă divizia pe care o comanda fusese destinată de către Comandamentul Frontului să străpungă dispozitivul de apărare al inamicului, misiunea aceasta fiind una dintre cele mai grele, - necesitînd, fără îndoială, pregătiri deosebite - convocarea la postul de comandă al „Pajurei” îşi găsea justificarea.

În alte împrejurări, explicaţia l-ar fi mulţumit. Acum, însă, eventualitatea unei apropiate reluări a ofensivei nu i se părea un motiv suficient.

„Nu cumva mă cheamă în legătură cu cele întîmplate ieri?” îşi spuse, strivind ţigara în scrumieră.

Generalul avea motiv să fie neliniştit şi mîniat din cauza celor întîmplate în ajun. Ziua se scursese într-o acalmie perfectă. Spre seară, însă, artileria inamică se dezlănţui în sectorul ocupat de regimentul de infanterie „Siretul”. La început s-a crezut că nemţii pregătesc un contraatac. Dar proiectilele trecură pe deasupra, căutînd amplasamentele artileriei. De fapt, nici vorbă de o căutare, pentru că numai în cinci minute - atît durase tirul artileriei inamice - o baterie de obuziere fusese distrusă. Cu o precizie suspectă, tunarii hitlerişti, după cîteva proiectile de reglare, trimiseseră pe toate celelalte, snop, pe obiectiv. Aceasta nu putea însemna altceva decît că ei avuseseră informaţii precise cu privire la amplasamentul artileriei divizionare româneşti.

Întrebarea care îl frămîntase, şi care continua să-l frămînte, era: pe ce cale izbutise inamicul să se informeze atît de precis? Şi fiindcă presupuneri se puteau face multe, ordonase o anchetă minuţioasă. Ancheta, care fusese condusă personal de locotenent-colonelul Barbat, şeful său de stat-major, nu putuse stabili nimic precis.

Prefirînd în minte întîmplarea, generalul Popincariu îşi aminti concluziile la care ajunsese Barbat, după terminarea anchetei:

— Domnule general, am cercetat temeinic, împreună cu căpitanul Gheorghiu. Bateriile au intrat în dispozitiv în cursul nopţii. Camuflarea pieselor a fost terminată în aceeaşi noapte. Pe căpitanul Bratu, comandantul divizionului, îl cunoaşteţi. Un ofiţer bun, care ştie să-şi ţină trupa în mînă. În timpul zilei a interzis oamenilor să circule, deşi sectorul ocupat de divizionul său este ferit de orice observaţie terestră datorită fîşiei de pădure, care se întinde pe o lungime de trei kilometri. Ţin să mai adaug, că nici înainte şi nici după ce divizionul s-a instalat în obiectiv nu s-a semnalat vreo recunoaştere aeriană din partea inamicului. De altfel, chiar dacă aceasta s-ar fi întîmplat, camuflajul perfect al bateriilor făcea imposibilă identificarea lor...

— Bine, dar atunci cum îţi explici precizia tirului? E greu de presupus că distrugerea bateriei se datoreşte doar întîmplării.

— Evident că nu, răspunsese şeful de stat-major fără să se tulbure. Inamicul a avut informaţii precise. Cei de la Biroul 2 au operat cîteva arestări, dar, pînă în prezent, nu au aflat nimic. Părerea mea este că nu vor izbuti nici de acum încolo. Ar însemna să ne facem iluzii dacă ne-am închipui că printre cei arestaţi se găseşte acela care a transmis informaţia dincolo, la hitlerişti. Personal, înclin să cred că oamenii cercetaţi nu au vorbit, şi nici nu vor vorbi, tocmai pentru că nu ştiu nimic.

— Şi dumneata ce propui? S-ar putea întîmpla ca mîine-poimîine să ne trezim cu o nouă surpriză.

— Deşi nu exclud din capul locului această posibilitate, părerea mea este că nu se va mai repeta. De altfel, am şi luat unele măsuri. Am recunoscut personal terenul şi am dat dispoziţii ca amplasamentele tunurilor să fie schimbate. Poftiţi, aveţi aici schiţa noului dispozitiv. De asemenea, am dat ordin ca cei de la staţia de radio să stea mereu pe recepţie, spre a intercepta o eventuală nouă comunicare. Dacă există în sat un agent hitlerist, şi fără îndoială că există, e greu de presupus că poate comunica pe altă cale decît prin radio. Or, în acest caz, dacă va încerca s-o facă, îl vom dibui. Sau, în cel mai rău caz, ştiind ce a transmis, vom putea lua măsurile dictate de noua împrejurare creată. Consideraţi că am procedat bine?

Şi de data aceasta, de altfel, ca în multe alte împrejurări, generalul Popincariu fusese nevoit să recunoască justeţea măsurilor luate de şeful său de stat-major.

Răspunse, totuşi, fără entuziasm:

— Da, desigur. Informează şi „Pajura” prin Cifru.

Amintindu-şi acum de această discuţie, generalul se uită la el cu coada ochiului. Şeful de stat-major fuma în tăcere, privind distrat peisajul, care devenea din ce în ce mai cenuşiu, pe măsură ce se lăsa întunericul. Hotărît, omul pe care îl avea la stînga sa nu-i prea era simpatic, în ciuda calităţilor sale incontestabile.

Locotenent-colonelul Barbat Gheorghe era un om la treizeci şi cinci de ani, înalt, uscăţiv, negricios, cu fruntea înaltă, care părea şi mai înaltă datorită începutului de chelie, cu ochii de o culoare greu de definit, parcă cenuşii, cu pomeţii obrajilor proeminenţi. Din această cauză, obrajii păreau scofîlciţi, fără să fie şi în realitate. Impresia era accentuată şi de bărbia, de asemenea proeminentă, prelungită exagerat la nivelul nasului.

Din cauza înfăţişării sale, ofiţerii din statul-major îl porecliseră „Fachirul”. Porecla fusese însuşită cu entuziasm de subofiţerii, furierii, plantoanele şi ordonanţele postului de comandă al diviziei. Comandantul „Pajurei” îl aprecia ca pe cel mai bun şef de stat-major pe întreaga armată. Aprecierea nu era de fel exagerată. De calităţile acestuia în primul rînd generalul Popincariu îşi putea da cel mai bine seama, avîndu-l direct în subordine. În elaborarea planurilor de operaţii dovedea competenţă, îndrăzneală şi, s-ar putea spune, fantezie. E drept, ceea ce părea la prima vedere fantezie, ulterior se dovedea a nu fi altceva decît o surprinzătoare şi elastică apreciere a situaţiei de fapt, chiar şi atunci cînd informaţiile cu privire la dispozitivul şi capacitatea de luptă a duşmanului lipseau aproape total.

Dar, cu toate aceste incontestabile calităţi, ca om, generalul Popincariu nu-l simpatiza. E drept, nu putea spune nici că-l antipatiza. Era la el, mai curînd, un fel de reţinere pe care nu şi-o putea învinge. Din acest motiv, raporturile dintre ei erau, sub un anumit aspect, nefireşti. Greutăţile campaniei şi colaborarea perma-nentă în mod normal ar fi trebuit să-i apropie, stabilind între ei legături sufleteşti mai calde, mai durabile. În realitate, relaţiile erau strict protocolare, de serviciu. Şi aceasta părea cu atît mai nefiresc cu cît generalul nu era un om lipsit de căldură sufletească.

„Naiba să-l ia de «Fachir»! îşi spuse, privindu-l cu coada ochiului. Ar putea să creadă că am ceva cu el, că-l invidiez. Dar, oricît mă străduiesc să mă arăt prietenos, nu izbutesc, şi pace”.

Ceea ce îl caracteriza pe locotenent-colonelul Barbat era tocmai firea sa închisă, mohorîtă, un fel de închistare a sufletului care excludea spontaneitatea, comunicativitatea, entuziasmul. Parcă în mod deliberat evita ca altcineva să-i cunoască gîndurile şi simţă-mintele adevărate.

Şi abia acum - ciudat, dar abia acum - îşi dădu seama generalul că adevărata cauză a prăpastiei dintre ei doi - peste care, cu toate eforturile făcute, niciodată nu izbutise să întindă o punte - se datora tocmai acestui fel de a fi al colonelului. O asemenea structură sufletească i se părea stranie şi diametral opusă propriei sale firi. Despre locotenent-colonelul Barbat, închis în el, niciodată şi în nici un fel exprimîndu-şi părerile, de parcă ar fi ignorat cu desăvîrşire tot ceea ce depăşea sfera tacticii şi strategiei, foarte bine ai fi putut crede că, în ceea ce îl privea, războiul era un scop în sine şi că tactica şi strategia constituiau însăşi raţiunea existenţei sale.

Dacă pentru locotenent-colonelul Barbat Gheorghe războiul părea un scop în sine, pentru Popincariu, înfrîngerea fascismului constituia o necesitate. Trăgîndu-se dintr-o familie de cărturari oneşti, cu concepţii avansate, fusese învăţat să preţuiască libertăţile democratice şi să urască opresiunea. Datorită educaţiei primite în familie - care îl ajută să înţeleagă încă foarte de tînăr multe din tarele iremediabile ale societăţii în care trăia şi, în consecinţă, să aibă o comportare care să dea de gîndit şefilor săi - dacă ar fi fost un ofiţer mediocru, sigur că nu ar fi putut rămîne în armată. Dar, înzestrat cu excepţionale calităţi militare, fu tolerat şi, de voie, de nevoie, avansat pînă la gradul de general.

Fascismul i-a repugnat şi l-a urît, neascunzînd acest lucru, din care cauză începuse să i se spună „generalul incendiar”. Calificativul acesta a căpătat o consfinţire oficială în următoarea împrejurare petrecută curînd după invadarea ţării de către hitlerişti:

Popincariu primise abia de cîteva luni gradul de general şi i se încredinţase comanda unei brigăzi de infanterie. Într-o zi, un maior din „S.S.”, ataşat pe lîngă brigadă, întors dintr-o inspecţie făcută la o unitate de infanterie, dădu buzna în biroul lui exprimîndu-şi, în termeni ireverenţioşi şi bătînd cu pumnul în masă, nemulţumirea în legătură cu cele constatate.

Neobrăzarea maiorului hitlerist îl înfurie în aşa măsură, încît îi ceru să părăsească imediat biroul. Cum însă acesta continua încă să peroreze insulte şi ameninţări, se văzu obligat să-l ia de guler şi să-l scoată pe uşă afară. Gestul fu însoţit de o înjurătură neaoşă, pe care hitleristul, care deşi abia ştia să îndruge cîteva cuvinte româneşti, o pricepu totuşi fără nici un fel de efort. Incidentul făcu vîlvă şi puţin a lipsit să fie arestat. Dacă după această întîmplare nu s-a mers totuşi pînă la arestare, acesta fu doar rezultatul calculului şi nicidecum al clemenţei dictatorului. Acesta se temea ca nu cumva arestarea să irite corpul ofiţerilor superiori, ceea ce nu era de loc recomandabil tocmai în împrejurările acelea cînd se pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, nici nu se putea lăsa nepedepsită o insultă - considerată gravă - adusă unui ofiţer hitlerist. Din încurcătură i-a scos chiar generalul Popincariu, care şi-a prezentat demisia.

Imediat după 23 August 1944, generalul Popincariu ceru să fie reintegrat în cadrele active ale armatei şi să fie trimis pe frontul antihitlerist. Cererea îi fu imediat satisfăcută, încredinţîndu-i-se comanda unei brigăzi de infanterie, care lupta în Ardeal. După luptele sîngeroase de la Oarba, unde trupele de sub comanda sa se acoperiri de glorie, fu avansat, primind comanda diviziei „Moldova”^[1].

Sever, dar drept, cerînd eforturi de la toţi, fără să se menajeze pe sine însuşi, curajos şi entuziast, era admirat şi iubit atît de statul său major, cît şi de ostaşii din linia întîi, care nu o dată avuseseră prilejul să-l vadă în mijlocul lor. În nenumăratele bătălii, din Ardeal şi pînă în inima pustei maghiare, unităţile de sub comanda sa se comportaseră vitejeşte.

*

*     *

De toate acestea îşi aminti în timp ce şoferul manevra cu dibăcie „Mercedes”-ul pe şoseaua desfundată de proiectile, ca un pilot o corabie pe o mare presărată cu stînci submarine.

Privi pe furiş la şeful său de stat-major. Acesta sta ţeapăn pe banchetă, fără să se rezeme de speteaza capitonată, şi părea imaginea vie a unui faraon de altădată.

„Stă de parcă ar fi tras în ţeapă!” îşi spuse, schiţînd fără voie un zîmbet, pe care locotenent-colonelul Barbat în nici un caz nu putea să-l observe din cauza întunericului care, pe nesimţite, biruise, revărsîndu-se peste întinsul pustei, parcă fără capăt. Imediat, însă, părîndu-i-se că-l nedreptăţeşte, adăugă sincer: „Şi, totuşi, e cel mai capabil şef de stat-major. Cine ştie dacă înapoia acestei voite cuirase nu se ascunde o inimă caldă şi simţitoare”.

Postul de comandă al „Pajurei” se instalase în clădirea unei foste şcoli de agricultură. O clădire în formă de potcoavă, cu un singur etaj şi cu o grădină imensă, care servea drept teren experimental pentru diverse culturi. Generalul Popincariu şi locotenent-colonelul Barbat fură introduşi imediat la generalul Voinescu. După ce strînse mîna fiecăruia, acesta îi invită să ia loc.

Generalul Voinescu era un bărbat de vreo cincizeci şi cinci de ani, de statură mijlocie, dar bine legat. Greu i-ai fi putut da vîrsta pe care o avea în realitate. Umerii largi, pieptul puternic, obrajii rumeni radiind sănătate, părul des şi rebel, abia puţin încărunţit pe la tîmple, toate acestea te făceau să crezi că ai în faţă un om care n-a depăşit vîrsta de patruzeci de ani. Dar, ceea ce contribuia, în măsura cea mai mare, să nu-i bănuieşti vîrsta adevărată erau ochii, de un albastru serafic, mari, vioi, parcă ochi de adolescent. De altfel, generalului Voinescu, în momentele de bună dispoziţie, îi plăcea să se laude că, în afară de guturai, nu-şi amintea să fi suferit de vreo altă boală.

Ofiţerii din statul său major erau în stare să se facă luntre şi punte numai să-i îndeplinească ordinele. Şi aceasta nu pentru că ar fi fost un comandant care izbutea să se facă temut printr-o excesivă severitate. Dimpotrivă, chiar atunci cînd un lucru nu-i plăcea, îşi exprima nemulţumirea în termeni extrem de politicoşi. Cel în culpă simţea în tonul cu care era rostită mustrarea o asemenea răceală şi muşcătoare ironie, încît ar fi preferat, în schimb, pedeapsa cea mai aspră.

De altfel, era suficient să-l auzi vorbind, ca să-ţi dai imediat seama că înapoia vocii lui, totdeauna amabilă şi melodioasă, înapoia surîsului cald, se ascunde o voinţă de fier, voinţa unui om învăţat să comande şi să fie ascultat.

Generalul Popincariu, remarcînd încă din prima clipă excesiva amabilitate cu care fusese primit, înţelese că urma să asculte fie lucruri neplăcute, fie vreo comunicare de o deosebită importanţă.

Generalul Voinescu aprinse o ţigară şi, după ce trase cîteva fumuri, întrebă cu ton indiferent, parcă numai din simplă politeţe:

— Ei, ce se mai aude pe la voi, dragă Popincariule?

— Nimic deosebit, domnule general. Linişte. Ieri a fost puţină animaţie în sectorul ocupat de regimentul lui Hrubaru. Aşa cum v-am raportat, batalionul 2 a atacat prin surprindere şi i-a împins pe hitlerişti puţin înapoi, ocupînd o poziţie mai avantajoasă. Datorită acestei acţiuni, am stabilit la flancul drept o legătură mai bună cu regimentul sovietic comandat de colonelul Iuşilov. Inamicul a încercat de două ori să contraatace, dar a fost oprit cu baraj de artilerie.

— Mi se pare că sectorul acela este cel mai dificil, nu-i aşa?

— Exact, domnule general. Pentru orice eventualitate, l-am întărit cu un batalion din regimentul lui Panaitescu, pe care îl ţin în rezervă.

— Da! Da! încuviinţă generalul Voinescu, parcă fără să acorde importanţă celor aflate. Îmi dau seama că ai o misiune grea, Popincariule.

— Mai ales dacă aveţi în vedere efectivele actuale.

— Locotenent-colonel Barbat, dumneata ce părere ai? În cazul unui atac din partea inamicului, pe un front mai larg, poziţiile vor putea fi apărate?

— Domnule general, părerea mea este că, la ora actuală, cu forţele de care dispune, inamicul nu e în stare să pornească o acţiune serioasă. Dacă ar încerca totuşi, cu toate că linia frontului e foarte subţire, ne vom putea menţine poziţiile. Pînă acum, artileria noastră s-a dovedit extrem de eficace în acţiunile ei de baraj.

— Dar dacă aduc trupe proaspete? continuă să întrebe comandantul armatei. După toate probabilităţile, hitleriştii chiar asta fac. La voi nu se simte nimic?

— E greu de presupus că hitleriştii au putut să aducă trupe proaspete pe poziţii în timpul nopţii fără ca posturile noastre de ascultare să prindă de veste, oricîte măsuri de precauţie şi-ar fi luat.

Generalul Voinescu îl întrerupse:

— Totuşi, aduc întăriri.

— Mă scuzaţi, domnule general - interveni locotenent-colonelul Barbat, cu o voce care trăda mult scepticism - aceste rezerve au fost observate în sectorul ocupat de divizia noastră? Vă mărturisesc, nu le văd rostul.

— Da? Va să zică dumneata, colonele, nu vezi rostul unor concentrări de trupe hitleriste în sectorul ocupat de unităţile diviziei voastre? întrebă generalul Voinescu, cu un zîmbet pe care nu căută să şi-l ascundă. Ei bine, ele au fost semnalate chiar la voi.

— Îmi permiteţi să vă expun punctul meu de vedere?

— Te rog chiar, colonele!

Locotenent-colonelul Barbat se ridică şi se apropie de harta mare care acoperea un întreg perete. Nenumărate steguleţe indicau linia frontului.

— Priviţi cum arată linia frontului. În flancul nostru drept şi în flancul stîng al diviziei de cavalerie, trupele sovietice deţin cîte un pinten. Linia frontului ocupată de noi şi de divizia de cavalerie formează o adîncitură. Pentru inamic, nu noi constituim cea mai mare ameninţare, ci unul din cei doi pinteni dacă nu amîndoi în aceeaşi măsură, deţinuţi de trupele sovietice. Normal ar fi ca inamicul, prin acţiuni ofensive puternice, să încerce să reteze aceşti pinteni, sau, cel puţin, pe acesta de la nord, care prezintă cel mai mare pericol. O ofensivă a trupelor sovietice în direcţia nord-vest l-ar pune pe inamic în situaţia de a se trezi cu toate trupele din faţa noastră încercuite.

Acesta este motivul - continuă colonelul Barbat -pentru care nu văd raţiunea unor acţiuni ofensive împotriva noastră, sau a diviziei de cavalerie, cu alte cuvinte, raţiunea concentrării de rezerve în sectorul nostru. Numai într-un singur caz s-ar putea justifica aducerea rezervelor. Anume, atunci cînd nemţii ar intenţiona să pornească o ofensivă generală pe întreg frontul. Doar într-un asemenea caz ar avea nevoie să păstreze acest intrînd, pentru a preîntîmpina, înainte să fi terminat pregătirile în vederea ofensivei, un eventual atac din partea noastră. E îndoielnic însă că ei dispun de rezervele necesare unei ofensive generale. Or, dacă presupunerea aceasta corespunde realităţii - şi eu cred că da - înseamnă că inamicul nu are nici un interes să îngrămădească trupe în acest intrînd, atîta vreme cît nu a înlăturat primejdia pe care o reprezintă cei doi pinteni sovietici, înfipţi în dispozitivul său de apărare. Eu, personal, m-aş retrage din acest intrînd pînă la nivelul pintenilor.

În clipa aceea sună telefonul. Generalul Voinescu ridică receptorul. Avu loc următoarea convorbire telefonică:

— Alo! Domnul general?

— Da, eu sînt!

— Am onoarea să vă salut. Colonelul Paulopol la aparat. Domnule general, am primit chiar acum, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă.

— Aşteaptă un sfert de oră şi te chem. Sînt la mine generalul Popincariu şi colonelul Barbat.

— Mă iertaţi că insist, dar comunicarea priveşte tocmai pe domnul general Popincariu. E ceva extrem de important şi de grav. Îmi permit să insist să mă primiţi imediat.

— Colonelul Barbat poate să fie de faţă?

— Evident.

— Atunci vino imediat!

Punînd receptorul în furcă, generalul Voinescu se adresă celor doi:

— Domnilor, la aparat a fost colonelul Paulopol. A primit o comunicare importantă care vă priveşte. După cum aţi auzit, i-am spus să vină. Vom continua mai tîrziu discuţia începută.

Generalul Popincariu se întrebă cu nelinişte, ce ar putea conţine comunicarea aceea urgentă care îl privea. Nu avu însă timp să găsească răspunsul, pentru că în clipa următoare intră pe uşă colonelul Paulopol Traian, şeful Biroului 2 al comandamentului „Pajura”.

— Despre ce-i vorba, Paulopol?

— Aşa cum am avut onoarea să vă raportez la telefon, acum zece minute am primit de la Marele Stat-Major, printr-un curier special, o comunicare extrem de importantă. Sîntem avertizaţi că un agent al Abwehrului^[2] se ascunde printre cei care lucrează la postul de comandă al diviziei comandate de domnul general Popincariu. Agentul are însărcinarea să descopere noul sistem de funcţionare al maşinii de cifrat cu care lucrează cei de la serviciul cifrului. Marele Stat-Major ordonă ca, deocamdată, pînă va lua măsuri speciale, să se asigure o securitate sporită întregului material de cifru.

În rezumat, aceasta este comunicarea pe care ne-o face Marele Stat-Major.

— După părerea dumitale, ce ar trebui să facă agentul Abwehrului ca să-şi poată îndeplini misiunea? întrebă generalul Voinescu.

— Dacă ar şti care anume, să fotografieze o anumită rozetă din corpul maşinii. Operaţia, în sine, după cum vă puteţi da seama, este destul de simplă. Numai că e mult mai greu să ajungă pînă la maşina de cifrat. În acest caz...

Dar nu mai avu timp să-şi termine fraza, pentru că generalul Voinescu îl întrerupse, adresîndu-se generalului Popincariu:

— Cine conduce serviciul vostru de Cifru, generale?

— Căpitanul Smeu Paraschiv.

— Smeu Paraschiv! Nu-l cunosc. Ce părere ai despre el?

— Excelentă, domnule general. Un ofiţer foarte capabil. Răspund pentru el.

— Dar dumneata, Paulopol? Îl cunoşti, desigur...

— Aceeaşi părere ca a domnului general Popincariu.

— Atunci e bine. Dar cifratorii? În ei putem avea deplină încredere?

Generalul Popincariu ridică din umeri:

— Asta nu mai ştiu!

— Ca cifratori, sînt cu toţii foarte buni - adăugă colonelul Paulopol. După cîte ştiu, radiogramele primite de la „Moldova” nu ne-au dat niciodată bătaie de cap. Sînt totdeauna impecabil cifrate. Dar în ce măsură putem avea încredere în ei, bineînţeles că va trebui să mai verificăm.

— Fără îndoială - interveni în discuţie locotenent-colonelul Barbat. Dar îmi permit să-mi exprim îndoiala că agentul Abwehrului ar putea fi unul dintre cifratori. Cu toţii lucrează la Cifru încă de la începutul campaniei. Or, dacă unul dintre ei ar fi agentul Abwehrului, de mult Comandamentul german s-ar fi aflat în posesia secretului maşinii noastre de cifrat.

Generalul Voinescu replică însă:

— S-ar putea să ai dreptate, colonele. Raţionamentul dumitale e de altfel, destul de ispititor. Dar în materie de spionaj, dacă te bazezi numai pe logică, fără să verifici faptele, uşor poţi să greşeşti. Întrebîndu-ne dacă putem, sau nu, avea încredere în cifratori, asta nu înseamnă că trebuie să căutăm agentul Abwehrului doar printre ei. Dacă am înţeles bine cele ce ne-a explicat Paulopol, am impresia că, pentru a-şi atinge scopul, agentul nu poate recurge la furt. Aşa-i, Paulopol?

— Exact, domnule general! Dacă, prin absurd, am presupune că i s-ar ivi agentului prilejul să fure rozeta, aceasta nu i-ar folosi la nimic. Furtul s-ar descoperi chiar în aceeaşi zi, iar Marele Stat-Major, anunţat imediat, ar interzice folosirea maşinilor de cifrat.

— Va să zică, ipoteza furtului trebuie exclusă. Ei bine, în cazul acesta, dumneata, Popincariu, va trebui să dai ordin Biroului 2 să pună sub observaţie pe cifratori şi pe toţi aceia care au vreo legătură, directă sau indirectă, cu acest serviciu. În afară de aceasta, va trebui asigurată o pază mai bună Cifrului, mai ales în timpul deplasărilor. La încartiruire, serviciului de Cifru să i se asigure încăperea care prezintă maximum de securitate. Cheile de la lada de fier în care sînt ţinute codurile şi maşina de cifrat vor trebui păstrate de către căpitanul Smeu. De altfel, presupun că aşa şi procedaţi. Nu se va lucra cu materialul de cifrare decît în prezenţa sa. Deocamdată, pînă la noi ordine, cam acestea ar fi măsurile pe care va trebui să le iei, Popincariule. Îmi vei raporta de executare şi mă vei ţine la curent cu mersul cercetărilor. Şi acum, dumneata, Paulopol, te poţi retrage. Noi mai avem de pus la punct unele lucruri. Bună seara!

După plecarea şefului Secţiei a II-a, generalul Voinescu se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe cu mîinile la spate, îngîndurat. După cîtva timp, oprindu-se în faţa hărţii agăţată de perete, vorbi:

— Domnilor, să revenim la discuţia noastră anterioară: Comandamentul hitlerist deţine informaţia falsă că, în scurt timp, din sectorul vostru vom porni o mare ofensivă. Pentru a putea face faţă loviturii, el şi-a retras în mare grabă trupe din alte sectoare, masîndu-le, deocamdată, în imediata apropiere a frontului. De ce ţine să menţină această poziţie înaintată, chiar cu riscul de a fi învăluit pe la flancuri? Se pot formula două ipoteze ori el însuşi intenţionează să pornească o contraofensivă, ori, ceea ce e mai probabil, ţine să-şi menţină cu orice preţ actuala poziţie, deoarece îşi dă seama că, din cauza configuraţiei terenului, o retragere numai pînă la linia propriilor sale flancuri nu este posibilă. Priviţi harta. Flancul său drept are în faţă acest rîu. Cu alte cuvinte, un obstacol natural. Flancul stîng stă bine pe acest deal. Dar, în linie dreaptă, între aceste două extreme, terenul nu oferă nici un punct de reazem natural. Asta înseamnă că, dacă se retrage din faţa noastră, nu-şi va putea consolida o poziţie de apărare decît la douăzeci sau treizeci de kilometri mai înspre vest, adică la douăzeci sau treizeci de kilometri înapoia poziţiilor ocupate în prezent de flancurile sale. În acest caz, situaţia ar fi inversată. Acum formează el un intrînd în dispozitivul nostru, iar mîine am forma noi o pană în dispozitivul său.

Se pare că hitleriştii - ignorînd ameninţarea care îi paşte din flancuri, sau, chiar dacă nu o ignoră, bazîndu-se pe avantajul pe care li-l oferă terenul - preferă situaţia prezentă şi sînt hotărîţi să-şi menţină poziţiile.

Abstracţie făcînd de motivul adevărat care îi determină să păstreze acest intrînd, un lucru are importanţă: că am reuşit să-i inducem în eroare. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, voi veţi servi drept momeală. Cu alte cuvinte, va trebui să atacaţi. Ziua atacului nu a fost încă fixată, dar vi se va comunica la timp.

— Numai noi? întrebă generalul Popincariu.

— Va ataca şi divizia de cavalerie.

— Aţi amintit de o divizie care va fi în rezervă. Dacă, singuri, n-o vom putea scoate la capăt, ne va da o mînă de ajutor?

— Nu! Divizia aceea are altă misiune. Ea a primit ordinul să facă o mică plimbare. Începînd din noaptea aceasta se va deplasa încoace. Şi o va face în aşa fel, încît hitleriştii să ia neapărat cunoştinţă de aceasta. Deplasarea va continua şi în cursul zilei. Probabil că în ziua următoare veţi ataca voi. Un motiv în plus ca hitleriştii să creadă că este vorba de o adevărată ofensivă în sectorul diviziei voastre.

— La început, da! Curînd însă, dîndu-şi seama că au fost păcăliţi, şi, aruncînd în foc trupe proaspete din rezervă, s-ar putea să ne dea peste cap - observă generalul Popincariu. Ştiţi că unităţile diviziei pe care o comand au avut pierderi importante.

— Da, ştiu!... Dar pot să te asigur că temerea dumitale e nejustificată. Hitleriştii nu vor avea timp să contraatace, folosind rezervele, deoarece, aproape concomitent, adevărata ofensivă va fi dezlănţuită la flancul lor drept. Şi atunci hitleriştilor nu le va rămîne altceva de făcut decît să se retragă cît mai repede din faţa noastră, ca să scape din încercuire. Ei, acum, după ce cunoaşteţi planul de ansamblu al acţiunii, continui să fii sceptic?

Generalul Popincariu răspunse surîzînd:

— Nicidecum!

— Şi încă ceva, Popincariule. Îmi trebuie, neapărat, o limbă. Din pămînt, din iarbă verde să-mi faceţi rost de ea!

— Vom mai încerca, domnule general.

— Neapărat. Revenind la cele ce am discutat, cum ajungi acasă, cheamă-ţi comandanţii de regimente şi pune-i la curent cu situaţia. Ia toate măsurile care se impun. Atrage-le atenţia ca, în următoarele două nopţi, să fie oleacă animaţie pe poziţie. Hitleriştii să aibă impresia că sînt aduse trupe proaspete.

Şi spunînd acestea, comandantul „Pajurei” se ridică în picioare, semn că întrevederea luase sfîrşit. Generalul Popincariu şi şeful său de stat-major făcură la fel.

— Domnilor, nu vă spun noapte bună, pentru că în noaptea aceasta veţi mai avea mult de lucru, ci succes!

Se aflau amîndoi la uşă, cînd vocea generalului Voinescu îi făcu să se întoarcă.

— Am uitat să-ţi spun, generale, că am citit cu multă atenţie raportul în legătură cu pierderea bateriei. Fără îndoială că inamicul a avut informaţii precise. Ar trebui să reflectaţi dacă nu cumva informaţia a fost furnizată chiar de agentul asupra căruia ne atrage atenţia Comandamentul sovietic.

— E foarte probabil. M-am gîndit şi eu la acelaşi lucru. Va trebui ca Biroul 2 să reia cercetările. Voi da dispoziţii în acest sens.

Generalul Voinescu aprobă din cap, fără să răspundă, apoi sună după aghiotant.