1

Flaşneta era veche de cel puţin douăzeci de ani. O flaşnetă pe roate, care, după ce o reparase bătrânul Vlaicu, abia mai era în stare să hârâie doar două din cele zece cântece înregistrate în măruntaiele ei de către fabricant: un vals din „Cavalerul rozelor“ şi un altul din „Văduva veselă“.

Flaşnetarul se numea Băleanu Mihai, – aşa scria în foaia de lăsare la vatră în care se specifica şi motivul: invaliditate de gradul doi – avea douăzeci şi cinci de ani şi, în ciuda „meseriei”, – un mod eufemistic de cerşetorie –, nu puţine erau femeile care, dacă apucau să-l bage în seamă, adăugau milei şi altceva, care, chiar dacă nu se putea numi sentiment, era totuşi ceva mai mult decât ancestralul instinct. Flaşnetarul atrăgea atenţia şi prin felul cum era îmbrăcat. Bocanci cazoni, un pantalon de doc, cârpit, bleumarin, un veston militar uzat şi decolorat, cu trei V-uri pe mâneca stângă – ceea ce însemna că fusese rănit pe front de trei ori –, capul acoperit cu o capelă cazonă, al cărei cozoroc era ondulat, semn că intemperiile putreziseră şi măcinaseră cartonul din care fusese confecţionat. Mustăcioara avea câteva fire cărunte, dar nu exista niciunul în barba deasă şi nerasă de cel puţin două zile.

De obicei, când spuneai flaşnetar, fără să vrei îţi apărea înaintea ochilor imaginea unui om bătrân, care trezea compătimirea celor doar mai puţin săraci decât el, şi neapărat curiozitatea copiilor, atraşi nu atât de melodiile răguşite ale flaşnetei, cât de şoricelul sau papagalul care, la îndemnul stăpânului, scotea dintr-o cutiuţă cu planete, compartimentată pe vârste, aceea pe care o hotăra hazardul.

Flaşnetarul poseda un papagal – numele lui era Napoleon – şi, fiindcă avea un mod foarte ciudat de a privi pe cei care încă nu depăşiseră vârsta candorii, în aşa măsură le suscita curiozitatea, încât, de fiecare dată când invalidul se oprea la vreun colţ de stradă, era exclus să nu se adune vreo câţiva puşti, dornici să-l privească de aproape – la început doar să-l privească –, pentru ca apoi să rămână parcă fascinaţi de felul aproape ostil, în care, la rândul ei, îi fixa pasărea.

Pe flaşnetari, puţini câţi mai existau în primăvara anului 1944, îi puteai întâlni fie colindând mahalalele, fie unele străzi aglomerate din centrul oraşului, însă niciodată, sau aproape niciodată, în cartierele aristocratice. Asemenea cartiere nu erau rentabile, fiindcă până şi servitoarele, molipsite de scepticismul stăpânilor, nu mai credeau că minuscula planetă tipărită pe hârtie de cea mai proastă calitate şi cu multe greşeli de tipar ar reprezenta un fel de ferestruică prin care puteau privi viitorul. Şi, cu toate acestea, flaşnetarul-invalid, în ultima săptămână, pentru a cincea oară îşi făcea apariţia în cartierul acela elegant de la Şosea, cu vile una mai frumoasă decât alta. Împingea flaşneta cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă învârtea manivela. Era dimineaţă şi în vilele de pe străzile pe care le străbătea doar servitoarele se treziseră, să pregătească micul dejun pentru stăpânul care, oricum, trebuia să plece la minister, la bancă sau la sediul vreunei întreprinderi în care ocupa postul de director general sau consilier. Stăpânele lor, dacă se aflau în Capitală şi nu erau cumva dispersate la Snagov sau pe Valea Prahovei, de teama bombardamentelor, dormeau fără îndoială, şi valsul din „Cavalerul rozelor”, care suna cumva nostalgic, probabil le făcea să viseze frumos, de pildă un flirt cu vreun ofiţer tânăr şi frumos, ca în anii din urmă, anii aceia îţi care Bucureştiul fusese plin de ofiţeri tineri şi frumoşi fiindcă pe atunci încă era pace, încă nu apucaseră să moară în afurisitul de război.

Trecea pe străzile liniştite, în dimineaţa aceea destul de rece, şi până şi platanii erau încă somnoroşi. Din curtea unei vile, ieşi o ordonanţă, sumar îmbrăcată. Saboţi în picioare, pantaloni cazoni, o flanelă ţărănească de culoare roşie, un chipiu dat pe ceafă, un chiştoc de ţigară în colţul gurii. Când apăru în stradă, flaşnetarul tocmai trecea prin faţa casei.

— Opreşte, mă camarade, caterinca, fir-ar mama ei a dracului, că îl trezeşti cu noaptea în cap pe domn’ general! se răsti la el ordonanţa care avea ochii cârpiţi de somn.

Flaşnetarul conteni să mai învârtească manivela, privi peste umăr şi îl înjură:

— Grijania mă-ti de ţucălar! Eşti rumen şi gras ca un porc de Mangaliţa, se vede că nu ţi-a fluierat măcar un glonte pe la ureche. Mă doare în fund de generalul tău! Ambuscatule!

Ultimul cuvânt, a cărui semnificaţie îi era complet necunoscută, impresionă cel mai mult ordonanţa, mai mult decât înjurătura. Murmură ceva imposibil de înţeles şi o porni spre colţul străzii, probabil să cumpere ziarele de la debit, pe care generalul avea să le frunzărească, mai târziu, la micul dejun.

Flaşnetarul îşi continuă şi el drumul, dar în direcţia opusă. După ce mai străbătu câteva alei, se opri la o întretăiere de străzi, în dreptul unei vile cu storurile lăsate. Vila părea nelocuită, probabil că stăpânii părăsiseră oraşul de teama bombardamentelor. O dovadă în plus o constituia şi faptul că grădina casei părea cam lăsată în plata Domnului. Flaşnetarul se aşeză pe bordura trotuarului ca şi când, tare obosit, îşi îngăduia câteva minute de odihnă. De cântat nu mai cânta. Îşi aprinse o ţigară, după ce în prealabil o răsuci cu multă îndemânare, dintr-un tutun de culoare aproape neagră, care, chiar după primul fum tras în piept, îl făcu să strănute.

Pe aleea Lt. Petrescu era linişte. Din când în când trecea câte o maşină elegantă, condusă de un şofer în uniformă de casă mare. Nici şoferii şi cu atât mai puţin cei care se deplasau cu maşinile nu catadicseau să-i arunce flaşnetarului măcar o privire. De asemenea, trecură câteva servitoare cu coşniţele, în drum spre piaţă. Una dintre ele, poate fiindcă era foarte tânără – dacă avea optsprezece ani –, se opri să-i ceară o planetă.

— Napoleon, o planetă pentru domnişoara!

Papagalul smulse cu ciocul o fiţuică şi îi dădu drumul peste celelalte.

— Aşa îl cheamă? se miră fetişcana, fără să se grăbească să intre în posesia planetei.

— Aşa!

— Napoleon n-a fost împărat?

— Ba da! Împăratul franţujilor.

— Şi i-ai spus aşa pasării! Nume de împărat. Trebuie că eşti tare şugubăţ.

— Nu prea sunt.

— Invalid?

— Da!

— Nu eşti cumva din Regimentul 78 Infanterie?

— Nu!

— Dacă ai fi din 78, sigur că l-ai fi cunoscut pe fratele meu Ion. Ion Păsculete. A murit. L-a zdrobit o „boambă” pe front.

Şi se îndepărtă.

— Domnişoară, planeta!

— Lasă că o mai vinzi o dată. Dacă eşti invalid, vai de sufletul matale, bădie.

Se părea că în vila de peste drum nu se trezise încă nimeni din somn. Flaşnetarul aştepta. Doar de aceea se afla acolo. Şi, parcă pentru a nu tulbura somnul celor din casa aceea, nu învârtea manivela. Trecu aşa aproape jumătate de oră. În cele din urmă, storurile fură ridicate de la una din ferestre, după ce în prealabil fuseseră date în lături draperiile grele de pluş. (Cu storuri şi draperii camuflajul era perfect.) Un bărbat apăru în cadrul ferestrei. Privi o clipă la flaşnetar, pe urmă dispăru. Fereastra rămase deschisă. Dinăuntru, vocea crainicului de la radio anunţa programul zilei.

„Naiba să-l ia! Până voi muri, de fiecare dată când am să-l văd, am să simt aceeaşi emoţie”, îşi spuse flaşnetarul şi, instinctiv, îşi deschise vestonul cazon, vârându-şi mâna dedesubt, deasupra inimii. Inima îşi accelerase bătăile. Îşi aprinse o nouă ţigară. Aştepta fără să-şi piardă răbdarea. Era obişnuit. Ultimele luni însemnaseră pentru el o lungă aşteptare, care avea să ia sfârşit, când oare? În ziua în care avea să ştie totul despre Magdalena. Şi, ca de obicei, simţi o mare tristeţe.

Scoase din buzunar un ceas, o „ceapă” de ceferist. Erau orele nouă dimineaţa. Peste maximum zece minute avea să iasă omul pe care îl văzuse apărând în cadrul ferestrei. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întâmplă. Ofiţerul părăsi casa. Purta un impermeabil elegant, cu însemnele de maior pe epoleţi. Dar el ştia că sub mantaua de ploaie, pe pieptul tunicii, erau prinse baretele diferitelor decoraţii pe care le obţinuse. O uniformă nouă, din cea mai fină stofă, stofă adusă din Anglia încă dinainte de război, pentru care îl invidiau toţi ceilalţi ofiţeri. Cizmele de lac erau de asemenea noi – de parcă abia în dimineaţa aceea le-ar fi încălţat pentru prima oară –, chipiul la fel, nou. De altfel, nu exista în armata română un ofiţer care să aibă o garderobă atât de bogată ca a lui. Zece uniforme noi nouţe din cea mai fină stofă, zeci de perechi de cizme de lac, alte zeci de „biurgheri”, duzini de cămăşi, pentru a nu pune la socoteală duzina de costume civile, paltoanele, pardesiurile şi hainele de piele. Era considerat – şi pe bună dreptate – ca cel mai elegant ofiţer, şi nu numai acum, când se afla din nou în Bucureşti, ci şi cu luni de zile mai înainte, acolo, pe front.

Atunci avusese cea mai voluminoasă ladă de campanie dintre toţi ofiţerii. Voluminoasă, ca să încapă în ea cele câteva uniforme pe care le luase cu el, cele câteva perechi de cizme, lenjeria de corp, la care trebuie adăugate cele două duzini de săpunuri franţuzeşti, sticluţele de colonie, pomada de păr, trusa de bărbierit, cea pentru manichiură, şi multe alte fleacuri, inexistente în lăzile de campanie ale celorlalţi ofiţeri.

Flaşnetarul strivi cu tocul bocancului scâlciat ţigara pe care abia o aprinsese, se ridică de pe bordura trotuarului şi porni în urmărirea maiorului, împingând flaşneta ale cărei roţi neunse scârţâiau. De obicei, pe maior venea să-l ia de acasă o maşină militară. De data asta o pornise pe jos. Nu era o zi deosebit de frumoasă, ca flaşnetarul să presupună că maiorul Filipoiu, simţind nevoia să ia puţin aer, renunţase la Horch-ul cu care se deplasa la Comandament. Era o dimineaţă mohorâtă, umedă şi, în ciuda faptului că fila din calendar indica una din ultimele zile ale lunii martie, primăvara abia dacă se presimţea. Flaşnetarul ştia că maiorul nu pornise de acasă pe jos ca să se aerisească – şi o ştia, pentru că nu se întâmpla pentru prima dată –, ci o făcuse cu un anume scop.

Maiorul nu se grăbea. Ai fi putut crede că realmente o pornise pe jos doar ca să-şi primenească plămânii cu un pic de aer curat. Masiv – ceea ce nu însemna că era gras –, înalt, călca apăsat, şi de la distanţă i se auzeau zornăind pintenii. Deşi nu se putea spune că era un bărbat frumos, chipul său atrăgea atenţia oricui, iar femeilor plăcea. Plăceau, în primul rând, ochii bruni, vag întunecaţi, pe de o parte, din cauza sprâncenelor groase, stufoase, pe de alta, şi, mai ales, din cauza genelor lungi, ca de fată. Fruntea înaltă, ceva mai albă din cauza cozorocului chipiului, dădea chipului o oarecare prestanţă. Fără mustaţă, maiorul Filipoiu ar fi arătat mai tânăr, şi un observator, chiar superficial, s-ar fi întrebat de ce ofiţerul nu-şi dădea seama că, renunţând la acea podoabă, oricum anacronică, ar fi arătat mult mai bine.

Avea un mers elastic, aproape felin şi, în ciuda faptului că nu se grăbea, totuşi, pe nesimţite, distanţa dintre el şi flaşnetar se mărise. Ca să nu-l piardă din ochi, acesta din urmă grăbi pasul. De altfel, chiar dacă aşa s-ar fi întâmplat, prea mult nu s-ar fi necăjit, fiindcă aproape avea certitudinea a ceea ce urma să se întâmple când maiorul va ajunge la capătul străzii, pe care abia începuse să păşească. Şi, într-adevăr, nu se înşelă. Cinci minute mai târziu, când maiorul ajunse acolo, un Mercedes, care aşteptase puţin mai departe, se opri la bordura trotuarului, cineva dinăuntru deschise portiera şi Filipoiu se strecură înăuntru.

Era a treia zi consecutiv când scena aceasta se repeta. Flaşnetarul îşi continuă drumul în direcţia în care dispăruse Mercedesul, împingând flaşneta hodorogită. Pe buze, pentru o clipă, îi apăruse o umbră de zâmbet, poate de satisfacţie, poate ironic şi, imediat după aceea, începu să învârtească manivela. Dar, pentru că fusese un gest reflex, conteni după primele acorduri ale valsului. O patrulă militară a comenduirii trecu pe unul din trotuare. Comandantul patrulei, descoperind cele trei însemne de rănit de pe mânecă, îl privi compătimitor, iar ceilalţi doi ostaşi care veneau în urmă – cu toţii mergeau în monom – comentară ceva ce însă nu ajunse până la urechile lui. De altfel flaşnetarul era obişnuit cu asemenea priviri compătimitoare, iar în ceea ce priveşte comentariul, auzise atâtea, încât nu-i mai produceau niciun fel de satisfacţie. Da, de satisfacţie, deoarece, la început, cu cât oamenii de pe stradă îşi exprimau compasiunea în termeni mai categorici, cu atât satisfacţia lui fusese mai mare. Dintr-un motiv pe care îl cunoştea numai el, avea tot interesul să treacă drept ceea ce voia el însuşi să pară.

După ce străbătu mai multe străzi, şi nu la întâmplare, ci urmărind un anume itinerar, cel mai scurt, ajunse într-un alt cartier tot numai cu vile, la fel de somptuoase, de tăcute şi aparent misterioase ca aceea în care locuia maiorul Filipoiu. Se afla acolo un mic scuar cu trei bănci, toate trei goale. De altfel, vremea fiind umedă şi relativ rece, sigur că nici mai târziu ele nu aveau să ispitească pe careva, exceptând doar cazul în care norii s-ar fi împrăştiat şi ar fi apărut soarele, ceea ce era puţin probabil. Se aşeză pe una din bănci şi începu să învârtească manivela. Valsul din „Văduva veselă” răzbi prin ferestrele camuflate în încăperile vilelor din jurul scuarului, ba chiar şi mai departe, dar, nici după un sfert de oră, nu se arătă măcar un singur amator sau amatoare de „planete”. Nici nu era de mirare, la ora aceea copiii, câţi or fi existat pe străzile acelea, se aflau la şcoală.

Flaşnetarul privea cu coada ochiului o anume vilă, aflată în stângă sa, acolo de unde începea o altă stradă, care purta denumirea de „Aleea Pajura”. În vila aceea se afla acum maiorul Filipoiu. Certitudinea i-o dădea numărul pe care îl avea Mercedesul ce staţiona în curtea vilei, în faţa peronului.

Vila era una dintre cele mai frumoase şi, admirând-o, flaşnetarul se întreba cum de nu se plictisea Obersturmbannführerul[1] Helmut Dernbach singur într-o casă care număra pe puţin opt încăperi. Fiindcă secretara lui, care avea gradul de Untersturmführer^[2], şi care se numea Barbara Bünger, locuia în altă parte. O ducea şi o aducea de acasă acelaşi Mercedes pe care, câteodată, îl conducea chiar Herr Doktor Helmut.

Ar fi fost nedrept dacă cineva ar fi gândit despre Helmut Dernbach că nu era mândru de gradul de Obersturmbannführerul, el care, în tinereţe, după ce se înscrisese în S.A.[3] (Sturmabteilung), începuse prin a obţine gradul modest de Obertruppenführer^[4]. Ambiţiona să ajungă Standartenführer[5] şi – de ce nu? – chiar Gruppenführer^[6]. Totuşi o plăcere reală simţea de fiecare dată când cineva se adresa, chiar în cadrul serviciului, cu „Herr Doktor“. Fiindcă Helmut Dernbach era doctor în filosofie, diplomă obţinută la Universitatea din Göttingen. Poate de aceea – mai exact, în primul rând din acest motiv – îi plăcea să umble în civil, deşi, din punct de vedere al înfăţişării, uniforma de Obersturmbannführer SS îl prindea mai bine. Era un bărbat înalt, zvelt, ochii de culoare cenuşie, fruntea bombată, înaltă, de veritabil „Herr Doktor“, un pliu dispreţuitor în colţul gurii, care însă trecea aproape neobservat, datorită vocii totdeauna ipocrit amabilă, prietenoasă, cu care izbutea să înşele pe toată lumea în legătură cu adevăratele lui intenţii sau cu adevăratele lui simpatii şi antipatii. La aceasta trebuie adăugate inteligenţa, mult deasupra mediei comune, şi experienţa dobândită în anii de când lucra la S.D. – Sicherheitsdienst des Reichsführers SS^[7], experienţă dovedită în diferite însărcinări îndeplinite în mod strălucit, motiv pentru care fusese remarcat de către Schellenberg, protejatul lui Himmler şi rivalul superiorului său Kaltenbrunner.

Toate aceste amănunte din biografia lui Herr Doktor Helmut Dernbach flaşnetarul le aflase dintr-o anumită sursă. Din aceeaşi sursă mai aflase că „Herr Doktor“, care se afla în ţară abia de două săptămâni, era un fel de reprezentant al lui Schellenberg, venit cu o anume misiune. Deocamdată motivul părea destul de nebulos, şi nu numai pentru flaşnetar, ci, în egală măsură, atât pentru cei din Gestapo, cât şi pentru reprezentanţii Wehrmachtului din România.

Flaşnetarul obosise să tot învârtească manivela maşinăriei cântătoare. Dar mai mult îl obosiseră cele două valsuri, care, prin repetarea lor de zeci şi zeci de ori pe zi, îl aduseseră în pragul neurasteniei. Mai înainte, crezuse că numai oamenii puteau fi urâţi cu atâta înverşunare. Dar, mai ales, în ultimele două săptămâni, se convinsese că puteau fi urâte cu înverşunare chiar nişte prea frumoase valsuri, într-un fel nemuritoare, cel puţin pentru cei care îndrăgeau opereta – şi probabil că vor mai continua să existe şi de acum încolo asemenea oameni.

În scuar şi pe străzile din imediata apropiere, se aşternu din nou liniştea, acea linişte specifică, şi plictisitoare, cartierelor aristocratice bucureştene. Flaşnetarul se aşeză mai comod pe bancă, picior peste picior, îşi aprinse o ţigară, de data asta o „Regală”, şi începu să fumeze. Îşi vârâse mâinile adânc în buzunare şi fuma fără să scoată ţigara din gură. O ţinea între buze, mai înspre colţul stâng, trăgea adânc din ea, şi slobozea fumul în formă de colăcei perfecţi. Fuma, privind ferestrele vilei, şi se tot întreba care putea fi subiectul convorbirii dintre Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. Întrevederile dintre maior şi trimisul special – oare realmente era un trimis special? – al lui Schellenberg puteau fi considerate conspirative. Se întâlneau de fiecare dată în cursul dimineţii, şi numai în vila lui Helmut Dernbach. Mercedesul nu venea să-l ia pe maior de acasă, iar după întrevedere, când părăsea vila, pleca pe jos şi ajungea la sediul unde lucra fie cu un taxi, fie cu tramvaiul. Toate acestea constituiau dovezi că întâlnirile lor aveau un caracter conspirativ. Totuşi „conspirativitatea” era doar relativă. Fiindcă măsurile de precauţie luate erau atât de naive, încât ar fi făcut să zâmbească până şi pe cel „mai sărac cu duhul“ dintre agenţii Siguranţei. Ce putea să însemne aceasta?

Pe de o parte, că maiorul nu se temea de consecinţe în cazul în care s-ar fi aflat de legăturile lui cu reprezentantul lui Schellenberg, iar pe de alta că, la rândul său, Helmut Dernbach nu se sinchisea deloc dacă cei de la Gestapo, supraveghind activitatea pe care o desfăşura în România, ar fi aflat că se întâlnea în vila sa cu un ofiţer român detaşat la un comandament ce se ocupa cu aprovizionarea armatei. În privinţa aceasta flaşnetarul – Mihai Băleanu după numele înscris în buletinul de populaţie şi în actul de „lăsare la vatră“ – nu avea nicio îndoială. Ceea ce îl nedumerea şi dorea să afle era natura conversaţiilor conspirative dintre cei doi. Dar deocamdată lucrul acesta era imposibil. Deocamdată. Privi spre vilă. Nicio mişcare.

„Dar dacă, până să ajung eu aici, întrevederea a şi avut loc?”

Totuşi, până în ziua aceea, nu se întâmplase ca întrevederea să dureze mai puţin de o oră şi jumătate. Deci, după toate probabilităţile, maiorul Filipoiu se mai afla încă în vila lui Helmut Dernbach. Şi parcă dinadins, ca să nu mai aibă niciun pic de îndoială, storurile uneia dintre cele trei ferestre dinspre stradă fură ridicate, pentru ca imediat după aceea în cadrul ei să-i vadă, umăr lângă umăr, pe maior şi pe Helmut Dernbach. Priviră strada, doar câteva, clipe, pe urmă dispărură. Şi în clipa în care flaşnetarul dădu cu ochii de maior, din nou simţi acea teamă absurdă, iraţională, care se cuibărise în el cu ani în urmă, pe vremea când era un copil.

Intern într-un orfelinat pentru „copiii celor căzuţi în război”, într-un orfelinat care, iniţial, fusese o şcoală de surdo-muţi, din oraşul Focşani. Focşani! Din ziua în care părăsise orfelinatul nu-i mai călcase piciorul prin acel oraş. Nu-şi amintea nimic din acel oraş, nimic – nimic, exceptând doar firma unui cinematograf de pe uliţa principală: cinematograful „Unirea”. Atât. Normal ar fi fost să-şi amintească şi altceva: străzi, case, eventual vreo statuie – dacă exista –, vitrina vreunui magazin. Nimic! E drept, în oraş nu erau niciodată învoiţi. Totuşi, o dată pe an, în ziua de zece mai, erau scoşi să defileze şi ei: în uniforme negre, cu bumbi de alamă, pe care, în ajun, trebuiseră să-i frece cu „Amor”, ca să lucească precum soarele. Uniforme cu epoleţi, evident fără galoane, şi chipiuri confecţionate din acelaşi postav negru, asemănătoare, ca formă, cu cele ale soldaţilor din „Legiunea Străină”. Defilau în coloană de câte patru, în frunte cu gorniştii, selecţionaţi tot dintre elevi. Când treceau pe străzile ticsite, lumea îi privea cu milă şi exclama cu compătimire: „Ăştia-s de la orfelinat. Orfani de război! Săracii!” După ce defilau şi se întorceau la orfelinat, li se luau uniformele, care erau păstrate în magazie, la naftalină, până în anul următor, obligaţi fiind să îmbrace din nou zdrenţele pe care le purtau în mod obişnuit. Clădirea, în formă de potcoavă, cu coridoare lungi, întunecoase, cu dormitoare imense şi friguroase, cu paturi cazone, în care iarna – fiindcă raţia de lemne era atât de mică, încât nu izbutea măcar să încălzească cele două sobe uriaşe – dormeau îmbrăcaţi; cu sala de mese lungă de douăzeci de metri, al cărei tavan şi ai cărei pereţi erau plini de mucegai, de parcă i-ar fi ros lepra, sală de mese în care, atunci când se deschideau uşile şi năvăleau ca nişte vandali, îi aştepta, în farfurii de tablă cositorite, un prânz sau o cină mizerabile, nu să-i sature, ci doar să le amăgească pentru o oră-două foamea lor de lupi tineri; cu sălile de clase care duhneau totdeauna a sulf şi a alte mirosuri, fiindcă hainele de pe ei erau murdare, fiindcă ei înşişi erau murdari, de vreme ce nu se îmbăiau decât o dată pe lună, şi numai dacă instalaţia băii funcţiona, de cele mai multe ori fiind defectă; cu infirmeria compusă din două săli, una pentru râioşi, alta pentru cei suferinzi de alte boli, fiecare din ele având câte zece paturi, în care dormeau câte doi copii bolnavi. Şi iată-i pe ei, orfanii. Nişte ţânci în zdrenţe, murdari, flămânzi, tunşi cu maşina nr. 0, cu pecingini pe cap şi pe faţă, cu bube dulci pe la gură, cu puroi în urechi – mulţi aveau otită –, cu ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, scărpinându-se mai tot timpul din cauza râiei. Orfelinatul nu avea medic, ci doar un felcer care nu se pricepea să-i vindece, dar care, chiar dacă s-ar fi priceput, nu ar fi avut cu ce, întrucât în dulapul cu medicamente nu existau decât sare amară, chinină şi un bidon cu „Scabiol”, medicamentul cu cea mai mare căutare, întrucât râia, din cauza murdăriei, devenise endemică în orfelinat. Şi, iată, se vedea şi pe sine: un băieţel firav, mai tot timpul gutunărit, cu pecingini pe cap şi pe faţă, zdrenţăros ca toţi ceilalţi şi, la fel ca toţi ceilalţi, atât ziua cât şi noaptea, în timpul somnului, lihnit de foame, dar, spre deosebire de cei mai mulţi dintre ei, cu multă aplecare spre învăţătură. Iată şi imaginea doamnei Grăjdeanu, învăţătoarea lui, asemenea unei icoane a Maicii Domnului. „Ulea Mihai, ia spune matale în ce an s-a urcat pe tron Ştefan cel Mare” Şi el răspundea. Răspundea de fiecare dată când nimeni din clasă nu ştia să răspundă. De aceea doamna ţinea la el. Şi, de când a început să ţină la el, nu-i mai spunea decât: Mihăiţă. „Mihăiţă, spune matale poezia La Oglindă de George Coşbuc”. Doamna Grăjdeanu, singura figură luminoasă. Încolo… Domnul Giuseppe, profesorul de muzică, despre care se şoptea că, până a nu ajunge profesor, fusese frizer. Era un sadic. Îi punea să facă degetele „puică“ şi-i bătea cu varga peste ele. Ca să li se „dezlege” coardele vocale, îi silea să deschidă şi să închidă, gura într-un anumit fel, de zeci şi zeci de ori, până când li se înţepeneau încheieturile maxilarelor, de nu mai erau apoi în stare să şi le descleşteze. Îl vedea parcă, aievea: spân şi cocoşat, cu un neg mare şi negru pe nara stângă, cu un ochi de sticlă, cu urechea stângă mai pleoştită decât cea dreaptă, cu umărul stâng mult mai lăsat decât celălalt. Nici măcar fruntea nu era uniform teşită: ceva mai mult tot în partea stângă. Domnul Giuseppe nu totdeauna îi bătea peste degetele făcute „puică”. De cele mai multe ori îi pedepsea în alt fel. Dacă un băiat îl nemulţumea cu ceva, se apropia de cel vinovat, îi prindea nasul cu două degete şi începea să strângă, să strângă până când acesta, de durere, se pornea să plângă, să zbiere. După ce se îndura să-l lase în pace, în nouăzeci şi nouă la sută dintre cazuri, pe supliciat îl podidea sângele pe nas. Era cea mai dureroasă tortură, şi nu exista unul care să nu fi preferat fie bătaia peste degetele făcute „puică”, fie statul în genunchi pe coji de nucă, fie sutele de mătănii în faţa icoanei, pedeapsa predilectă a domnişoarei Melania, pedagoga isterică şi, în mare măsură, dementă. Domnişoara Melania nu mai era tânără. Trecută de patruzeci de ani, umbla totdeauna îmbrăcată într-o rochie neagră, încheiată până la gât, precum o sutană de călugăriţă, la încheietura mâinii stingi avea încolăcit un şirag de mătănii, iar în mâna dreaptă, totdeauna, dar absolut totdeauna, o vărguţă de metal, cu care bătea copiii la palmă. Peste „sutană“ purta un şorţ tot de culoare neagră, cu un buzunar pe toată lăţimea lui, burduşit cu coji de nucă. Dacă un băiat o nemulţumea cu ceva, imediat scotea din buzunar un pumn de coji de nucă, le presăra pe podea şi îl punea pe cel vinovat să stea în genunchi pe ele. Asta se putea întâmpla în dormitor, în clasă, pe mozaicul coridoarelor, ba chiar şi la closet. Da, chiar la closet, unde nu rareori puteai să vezi băieţi stând în genunchi pe coji de nucă, într-o băltoacă de urină. Sadică mai era domnişoara Melania!

Pe domnişoara Melania o întrecea în sadism domnul Boerebista Filipoiu, directorul orfelinatului. El nu avea asupra sa o vărguţă de metal, ca domnişoara Melania, ci o nuia de alun. Ca să se abată asupra ta nuiaua de alun a domnului director nu trebuia neapărat să te fi făcut vinovat de ceva. Era suficient să te afli în imediata lui apropiere, ca să te plesnească unde nimerea: peste faţă, în cap, pe spinare, peste şale. De fiecare dată când izbutea să pună mâna pe vreunul şi să înceapă a-l ciomăgi, demnul director zâmbea. Şi, cu cât biata victimă ţipa şi se văicărea mai tare, cu atât zâmbea dumnealui mai satisfăcut.

Adrian, unicul fiu al directorului, care, fiziceşte, semăna întru totul cu maică-sa, moştenise ceva şi de la tatăl său: zâmbetul. Îl văzu aşa cum arătase cu şaisprezece ani în urmă. Ei, orfanii, umblau îmbrăcaţi în zdrenţe, erau flămânzi ca nişte câini vagabonzi, aveau ochii urduroşi din cauza conjunctivitei, bube dulci pe la buze şi pecingini pe capetele chiluge şi pe faţă. El, Adrian, umbla îmbrăcat în haine de catifea vişinie sau în costume de marinar, cu gulere late şi dreptunghiulare până mai jos de omoplaţi, purtând pe cap berete, pe ale căror panglici lungi, care-i fluturau până aproape de şale, erau imprimate, cu litere aurii, cuvintele „Bricul Mircea”.

Adrian avea multe costume, care mai de care mai frumos, dar Mihai Ulea[8] – Mihăiţă, cum îi spunea doamna Grăjdeanu – nu-l invidia decât pentru cele de marinar. Şi, în definitiv, nici nu era de mirare, de vreme ce se născuse pe malul Dunării, la Brăila, şi de vreme ce, încă de pe când era doar de o şchioapă, fusese convins că nu exista pe lume o meserie mai frumoasă decât aceea de marinar.

Directorul locuia într-un pavilion separat, înconjurat de un gard din fier şi cărămidă. În perimetrul împrejmuit de acel gard, în afară de clădirea propriu-zisă, se mai aflau o grădină şi o curte, în care Adrian avea loc berechet să zburde în voie. Numai că, neavând fraţi, se plictisea să se joace de unul singur, cu toate că nu exista jucărie pe care tată-său să nu i-o cumpere. Adrian era un copil râzgâiat, toate dorinţele îi erau îndeplinite, cu excepţia uneia singure: i se interzisese în mod categoric să aibă de-a face cu „orfanii”. Pentru părinţii lui, orfanii erau râioşii, păduchioşii, puşlamalele şi hoţii care dijmuiau grădinile de zarzavat din imediata apropiere a orfelinatului. Că cei care cutezau, riscând să fie împuşcaţi cu sare de către grădinarii bulgari, o făceau numai ca să-şi astâmpere foamea, acesta era un amănunt pe care domnul director îl ignora cu desăvârşire. Totuşi, în ciuda interdicţiei categorice, Adrian se încumeta să părăsească domeniul ca să se ducă să privească, doar să privească, la joaca orfanilor. Se apropia până la o anumită distanţă şi privea, privea. I se citea în ochi cât de mult ar fi dorit să ia parte şi el la joacă, dar dacă se menţinea în rezervă aceasta nu se datora, exclusiv, interdicţiei cât, mai ales, dispreţului său: cum, el, băiatul directorului, să ia parte la joaca unor „păduchioşi”? Asta nu-l împiedica însă să i se căşuneze pe careva şi să-l ia la bătaie. De obicei pe unul mai slab decât el.

Şi într-o zi… Jucau „cal de rege, cal de prinţ”. El, Mihăiţă, a aruncat piatra şi chiar din prima lovitură a dărâmat cărămida care reprezenta ţinta. Din întâmplare însă, piatra s-a rostogolit până la picioarele lui Adrian care privea, dar fără să-l lovească. Atunci acesta, furios, se repezi şi îl pocni în plină faţă cu pumnul.

— Ce dai, mă, ce ţi-am făcut? protestă Mihăiţă.

— Fiindcă aşa am poftă! ripostă Adrian, trăgându-i încă un pumn, şi cu atâta putere, încât îl podidi sângele pe nas.

— Nu da, mă, nu da! Dacă n-ai fi băiatul directorului ţi-aş arăta eu.

Şi atunci se întâmplă ceva la care nimeni nu se aşteptase. Fără ca vreunul dintre băieţii care făcuseră roată în jurul lor să prindă de veste, se treziră lângă ei cu directorul, cu „Căpcăunul” cum îl porecliseră.

— Dar tu de ce nu dai în el, mă? se răsti Căpcăunul la Mihăiţă.

— Cum să dau în fiul dumneavoastră, domnule director? Nu se poate.

— Dă, mă, şi tu în el. Îţi permit să dai în el, ca să se înveţe minte, şi altă dată să nu se mai amestece în joaca unor golani ca voi. Dă, mă, dă şi tu!

Şi atunci, de frică, Mihăiţă se repezi asupra lui Adrian şi îl trânti la pământ. Luat prin surprindere, Adrian nu schiţă niciun gest de apărare. Abia după ce încasă doi pumni în plină figură, reacţionă. Îşi răsuci trupul, încercând să-şi ferească faţa de lovituri. Dar, spre ghinionul lui – dar mai mult al lui Mihăiţă –, un ciob de sticlă – de sifon – pe jumătate înfipt în pământ, aproape că-i despică buza superioară.

Directorul, în clipa în care văzu curgând sânge, urlă cu vocea lui de Căpcăun:

— Lasă-l, mă ticălosule! Lasă-l că-l omori!

Şi repezi asupra lui nuiaua de alun, lovindu-l unde nimerea. Îl lovi cu atâta furie, încât Mihăiţă îşi pierdu cunoştinţa. Îşi reveni la infirmerie. O săptămână a zăcut până s-a mai înzdrăvenit. Numai puţin lipsise ca să-l omoare directorul în bătăi. Dar, în zilele ce urmară, de multe ori avea să-şi spună că ar fi fost mai bine dacă murea de pe urma loviturilor „Căpcăunului” fiindcă abia după aceea au început persecuţiile din partea lui Adrian. Fiind laş, Adrian nu îndrăznea să-l înfrunte direct, îl ura, voia să se răzbune, dar răzbunarea lui era răzbunarea laşului. Îl pândea ascuns în vreun ungher al coridorului întunecos, îl lăsa să treacă şi, brusc, se repezea pe la spate, îl lovea, şi apoi fugea. Sau, ascuns după trunchiul vreunui copac, ori în bălăriile înalte din curte, zvârlea cu pietre după el. În vreo câteva rânduri se alesese cu capul spart şi trebuise să se ducă la infirmerie ca să-l panseze felcerul.

— Cu cine te-ai bătut, Ulea Mihai? îl întreba de fiecare dată domnişoara Melania.

Dar el tăcea. Nu-i putea spune adevărul, de teamă că tot pe el îl va pedepsi, şi nu ea, ci directorul, fiindcă, fără îndoială, domnişoara Melania s-ar fi dus imediat să-i dea raportul. Prefera să suporte pedeapsa domnişoarei Melania, care ori îi suprima prânzul, ori îl punea să stea în genunchi pe coji de nucă, ori îl trimitea la Capelă – Orfelinatul avea una – să facă o sută de mătănii şi să spună cu glas tare: „Sunt, Doamne, un păcătos! Doamne Dumnezeule, pedepseşte-mă de îndată!”

Pe nesimţite i se cuibări în suflet frica. Frica de persecuţiile laşe ale lui Adrian. Se simţea ca un animal hăituit, incapabil să se apere. Era permanent la pândă, pentru că niciodată nu ştia, nici dincotro îl va ataca Adrian, şi nici în ce fel. Dar, oricât de atent era, numai rareori se întâmpla să pareze la timp lovitura. Perfid, Adrian îl ataca atunci când se aştepta mai puţin, dovedind multă fantezie în alegerea mijloacelor. Odată, îi vârî în faţa de pernă un şobolan mort. Altă dată, noaptea, îi tăie cu foarfeca pantalonii, care şi aşa erau numai zdrenţe. Într-o altă împrejurare îi vârî în bocanci excremente.

Un an întreg trăi cu teama de „represaliile” lui Adrian. Teamă? Nu! Mai curând groază. Nu de puţine ori, cuprins de disperare, fu ispitit să se spânzure. Mai ales după întâmplarea cu şarpele. Lui Mihăiţă de nimic nu-i era teamă mai mare ca de şerpi. În curtea imensă a orfelinatului existau o mulţime. Şerpi de casă, inofensivi. Totuşi, dacă se întâmpla să vadă unul, se îngălbenea la faţă, începea să tremure şi o rupea la fugă… Şi într-o zi… Era înspre amurg. Sunase pentru cină. Cina la orfelinat? Un boţ de mămăligă şi, în farfuria cositorită, câteva prune uscate, fierte în apă. Mihăiţă a părăsit clasa ultimul. Citise o carte cu poveşti. Când şi-a amintit că sunase de cină, ceilalţi terminaseră aproape. Pe coridor nu ardea decât un singur bec, cu lumina puţină. Cu gândul la cele ce citise, uitase de Adrian. Şi iată, în clipa în care coti înspre sala de mese, Adrian, care îl pândea ascuns după un dulap, îi sări în spate, îl trânti la pământ şi îi strecură sub cămaşă un şarpe viu. Mihăiţă, când îl văzu, dar mai ales când îl simţi, umed şi rece pe piept, leşină. L-au găsit ceilalţi, după cină. L-au dus la infirmerie. A zăcut două săptămâni. N-a povestit nimănui ce i se întâmplase şi ceilalţi băieţi, fiindcă aveau nevoie de o explicaţie, şi-au dat cu presupusul că Ulea e bolnav de „ducă-se pe pustii”.

Curând după aceea a venit vacanţa mare. A plecat acasă, la Brăila. Toamna, când a revenit la orfelinat, de teama răzbunării lui Adrian mai degrabă ar fi preferat să fie dus la spânzurătoare. Dar, spre norocul lui, Adrian nu mai era acolo. Reuşise la liceul militar de la Mânăstirea Dealului. L-a revăzut abia în vacanţa de Crăciun. În vacanţa de Crăciun doar câţiva „orfani” plecau acasă. Cei mai mulţi rămâneau la orfelinat. Printre ei şi Mihăiţă.

Când l-au văzut pe Adrian, au rămas cu gurile căscate, în aşa măsură i-a impresionat uniforma lui de elev al liceului militar, cu pantaloni cu lampas şi chipiu cu egretă.

Şi poate pentru că întâmplarea cu şarpele îi potolise setea de răzbunare, sau poate pentru că acum socotea că este sub demnitatea lui de elev al liceului militar să se răzbune pe un nenorocit de orfan, pe tot timpul vacanţei îl lăsă în pace.

Totuşi, încăierarea dintre el şi Ulea, chiar dacă ar fi vrut s-o uite, i-o amintea de fiecare dată când se uita în oglindă cicatricea de pe buza superioară, care nu avea să mai dispară niciodată. (După mulţi ani, când îl reîntâlnise, şi când îl recunoscuse abia după ce descoperise cicatricea, caporalul t.r. Ulea Mihai avea să constate că maiorul Adrian Filipoiu, şeful Biroului 2 al Diviziei Putna, ca s-o camufleze, îşi lăsase mustaţă, cu toate că mustaţa îl făcea să arate cu câţiva ani mai în vârstă.)

Papagalul părea agitat. Flaşnetarul nu observă chiar de la început, atent la ceea ce se întâmpla la vila pe care o ţinea sub observaţie. Şoferul, un Unteroffizier în uniformă nou-nouţă, ieşi din casă, urcă la volan şi aşteptă.

„Uite-te! se miră flaşnetarul. Îl conduce cu maşina. Asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Sau te pomeneşti că pleacă împreună în altă parte. În acest caz, înseamnă că am pierdut timpul de pomană”, îşi zise el cu amărăciune.

În clipa următoare, uşa de la intrarea principală a vilei se deschise şi în prag apărură amândoi: Helmut Dernbach şi maiorul Adrian Filipoiu. „Herr Doktor” îl conduse până la poartă. Îşi strânseră mâinile. Maiorul plecă pe jos. Helmut Dernbach se urcă în Mercedes. Maşina o porni în direcţia opusă aceleia înspre care se îndrepta maiorul.

Flaşnetarul, după ce nu-i mai văzu, scoase din buzunar o bucăţică de hârtie pătrată, de culoare albastră, scrise pe ea ceva cu creionul, o împături şi o vârî într-o despărţitură a sertăraşului unde se aflau „planetele” de aceeaşi culoare.

— Acum, Napoleon, putem să ne vedem şi noi de treabă, se adresă papagalului, care chirăi, parcă pentru a-i da de înţeles că era întru totul de acord.

După aceea, părăsind scuarul, flaşnetarul o porni în direcţia în care dispăruse maiorul. Evident, nu cu intenţia de a-l urmări, fiindcă ştia că, de vreme ce totul se desfăşurase „după tipic”, maiorul, cu autobuzul, cu tramvaiul sau, eventual, dacă avusese şansă, cu unul din taxiurile nerechiziţionate, se îndrepta acum spre Marele Stat Major.

Şi, într-adevăr, nu se înşela. Aşa cum presupusese, maiorul avu norocul să găsească un taxi. După ce trecu pe la şeful său pentru a-l saluta şi a-i plasa o explicaţie plauzibilă care să justifice întârzierea, intră la el în birou. Se plimbă, cu mâinile la spate, de la fereastră la uşă, şi de la uşă la fereastră timp de zece minute, pe urmă, aşezându-se în fotoliu, oftă şi murmură:

„Să vedem dacă îmi va ieşi pasienţa…”

Îngrijorarea i se mai citi în ochi încă vreo câteva clipe, pe urmă, liniştindu-se brusc, deschise un dosar pe care începu să-l răsfoiască.