O PLIMBARE CU EPILOG VIOLENT

Zilele treceau, şi Lawitz tot nu dădea vreun semn de viaţă. Lawitz! Ceea ce ştiam despre el provenea din sursa Ciubotaru. Era puţin, foarte puţin. De aceea m-am întrebat dacă nu cumva puteam afla ceva mai mult de la vărul său, prin intermediul căruia îl cunoscuse pe Lawitz. Acesta a fost motivul ce m-a determinat să-l caut la hotelul „Pajura de aur”.

Vărul căpitanului Ciubotaru, pe nume Tănăsache Drugan, era un bărbat la patruzeci şi cinci de ani, de statură potrivită, îngrijit îmbrăcat, vara şi iarna în haine negre, ca cioclii. Cum am dat cu ochii de el, am ştiut că lucrează de mulţi ani în meserie. Se spune că soţii, după o lungă convieţuire, încep să semene. Nu ştiu dacă asta este adevărat. N-am însă nici o îndoială că cei care lucrează mai mulţi ani în administraţia hotelurilor dobîndesc anumite trăsături fizice şi morale care îi fac să se asemene între ei, indiferent dacă unii lucrează la hoteluri de categoria întîi, iar alţii la acele de categoria a doua sau a treia. Aceste caracteristici îi deosebesc în aşa măsură de ceilalţi oameni, încît dacă cineva a avut de-a face cu ei măcar o singură dată, îi recunoaşte fără nici un fel de dificultate chiar dacă nu sînt în exerciţiul funcţiunii.

Cînd am intrat în încăperea deasupra intrării căreia se afla o firmă emailată, pe care scria „Administraţia”, Tănăsache Drugan mă învălui într-o privire pătrunzătoare, de un anumit fel, specifică celor din branşa lui. O privire în aparenţă politicoasă şi aproape slugarnică, în realitate arogantă şi blazată, o privire expertă, capabilă să te categorisească într-una din ierarhiile în care, în mod obligatoriu, orice pasager, de cum păşeşte pragul unui hotel, este sigur încadrat. (Comportamentul ulterior al funcţionarului de hotel depinde de categoria care ţi-a acordat-o în clipa cînd ai solicitat o cameră.)

Nu ştiu ce părere apucase să-şi facă despre mine Tănăsache, de fapt mă îndoiesc serios că a avut timp, fiindcă, vîrîndu-i sub nas legitimaţia, fără a-i mai da răgaz să se reculeagă, l-am întrebat:

— Numele Lawitz vă spune ceva?

— Vă referiţi la domnul Otto Lawitz, reprezentantul fabricii de ascensoare şi frigidere din R.F.G.?

— La el! Aţi putea să-mi spuneţi dacă în prezent se află printre pasagerii hotelului?

— Domnul Lawitz nu locuieşte în hotelul nostru.

Răspunsul veni prompt, categoric. Aş putea spune, nefiresc de prompt şi de categoric. De, ce? Pentru motivul că „Pajura de aur” era unul din marile hoteluri frecventat în toate sezoanele aproape în exclusivitate de străini. Aceasta fiind situaţia, oricît de extraordinară memorie ar fi avut, Tănăsache n-ar fi trebuit să răspundă întrebărilor pe care i le pusesem decît după ce ar fi consultat registrul. Faptul că ţinuse minte că hotelul găzduise cîndva pe un domn Lawitz, faptul că nu uitase numele mic al acestuia şi, mai ales, că acesta sosise în ţară ca reprezentant al unei firme de ascensoare şi frigidere din Germania dovedea că pentru el Lawitz nu era doar unul dintre nenumăraţii turişti sau oameni de afaceri ce ne vizitează ţara, ci un personaj care, pe o cale sau alta, izbutise să se impună atenţiei lui profesionale.

— Nu? am afectat îndoială.

— De fiecare dată cînd vine în România, domnul Otto Lawitz trage la hotelul nostru.

— Şi s-a întîmplat de multe ori să-l găzduiţi? am întrebat fără să am aerul că răspunsul m-ar interesa foarte mult.

— Dacă îmi aduc bine aminte, în ultimii doi ani l-am găzduit de vreo cinci ori.

— Înseamnă că-i place mult ţara noastră! am făcut pe prostul, fiindcă aveam tot interesul ca Tănăsache să creadă despre mine că inteligenţa era o însuşire cu care natura fusese cam zgîrcită cu mine atunci cînd mă înzestrase.

— Afaceri! îmi replică el laconic. (Laconismul fiind forma prin care voia să mă facă să înţeleg că discuţia cu mine nu-i făcea nici un fel de plăcere.)

— Anul acesta de cîte ori a fost clientul dumnea-voastră?

— De două ori. Memoria lui Tănăsache funcţiona perfect. Dacă în locul meu ar fi fost Bogdan, sigur că l-ar fi lăudat: „Ai o memorie dată naibii, domnule Tănăsache!”

— Dar mai înainte? În 1967, de pildă, n-a fost în ţară?

— Nu ştiu. Dacă vă interesează, îngăduiţi-mi să consult registrul.

— Eventual mai tîrziu. Deocamdată vă rog să-mi spuneţi dacă sînt mulţi străini care, cînd vin de mai multe ori în România pentru afaceri sau ca turişti, trag din obişnuinţă la hotelul dumneavoastră?

— Mulţi nu! Sînt însă cîţiva.

— De pildă? Daţi-mi un nume!

Tănăsache se gîndi, forţîndu-şi memoria.

— Momentan nu-mi pot aminti.

Venisem pregătit. I-am spus un nume care – ştiam sigur – figura de trei ori în registrul lor.

— Nadelmann! Numele ăsta vă spune ceva?

— Se perindă atîţia prin hotelul nostru... Dacă îmi daţi răgaz să caut în registru, am să vă pot spune cît timp a locuit la noi.

— Chiar vă rog! Nu sînt grăbit.

— Aţi spus Nadelmann?

— Exact!

Scriptele hotelului erau bine puse la punct. Trase un sertăraş care conţinea fişe. În fişele acelea erau trecute, alfabetic, pe ani şi pe ţări, numele pasagerilor.

— Mda! într-adevăr, un domn Nadelmann Kuno a locuit în două rînduri la noi. Anul trecut. O dată în luna iulie şi o dată în septembrie.

Tănăsache mă învălui din nou într-o privire profesională, una din cele mai pătrunzătoare priviri profesionale, dar, se pare, fără rezultat. Era descumpănit. Acum nu mai ştia cine, în definitiv, mă interesa? Lawitz sau Nadelmann? Nu aveam nici un interes să-l risipesc nedumerirea. Aşa că, pentru a nu-i da timp să se dumerească, am continuat să-l ademenesc pe o pistă eronată:

— Ce-aţi putea să-mi spuneţi despre Nadelmann?

— Despre Nadelmann?

Sigur că ar fi fost la fel de surprins dacă i-aş fi cerut să-mi spună ce ştie despre Tutankhamon sau despre Dalai Lama.

— Da, despre Nadelmann!

Se uită la mine aproape indignat. Ochii lui păreau a-mi spune: „Cum naiba vă dă prin minte că aş putea să vă furnizez informaţii despre Nadelmann?” Clipi apoi mărunt din ochi, pe urmă, oftînd, ridică din umeri:

— Nimic! Nu-mi amintesc nici măcar cum arată la faţă.

Mi-a plăcut să aud un asemenea răspuns.

— Dar despre Lawitz? Poate că în legătură cu el vă mai amintiţi cîte ceva!

Iarăşi mă străfulgeră cu una din privirile lui profesionale. Din păcate pentru el, nu venisem să solicit o cameră, aşa că privirea lui nu-i folosi la nimic de data asta. De aceea, prudent, întîrzia să răspundă. Era clar că dialogul dintre noi începuse să nu-i mai convină şi că ar fi fost bucuros dacă ar fi luat sfîrşit cît mai curînd posibil.

Pînă la urmă, se hotărî să răspundă:

— Pe domnul Lawitz, din întîmplare, mi-l amintesc. Vreţi să vi-l descriu?

— Vi-l amintiţi bine?

— Destul de bine.

— V-aş ruga să-l descrieţi.

— Un om la cincizeci de ani, înalt, blond, cu ochi albaştri. Este originar din România şi vorbeşte româneşte aproape fără accent. Are o cicatrice în partea stîngă a bărbiei, amintirea unui duel din anii studenţiei. A studiat dreptul la Heidelberg.

— Interesante amănunte! De unde le cunoaşteţi?

— Chiar de la domnul Lawitz.

— Da? Pesemne că i-aţi inspirat multă încredere, de vreme ce şi-a făcut autobiografia în faţa dumneavoastră.

Tănăsache schiţă un zîmbet îngăduitor. Parcă voia să-mi dea de înţeles că nu-mi lua în nume de rău ignoranţa.

— Greşiţi! Domnul Lawitz are o fire extrem de comunicativă. N-aş vrea să-l jignesc, dar, după mine, are o fire cam muierească. Ştiţi, sînt unele femei care, stînd la rînd în piaţă sau la Alimentara, ca să le treacă timpul mai repede încep să povestească vecinelor viaţa lor de familie, chiar şi întâmplările neplăcute. Aşa este şi domnul Lawitz. În orice clipă e pus pe confidenţe.

M-am prefăcut că-l cred şi l-am întrebat:

— Spuneţi-mi, nu v-a cerut să-i faceţi vreun serviciu?

— Ce fel de serviciu?

Vocea era cea obişnuită. Ochii însă, pentru o clipă, trădară parcă nelinişte.

— De pildă, să-i faceţi rost de o piţipoancă. Sînt destule fîţele alea care dau tîrcoale hotelurilor unde sînt găzduiţi străini.

Privirile lui Tănăsache se înseninară.

— Se vede că nu-l cunoaşteţi pe domnul Lawitz. Domnul Lawitz e un bărbat bine. În materie de femei se poate descurca şi singur. Unde mai puneţi că dispune. Bani la el, ca la turci.

— Dacă dispune, înseamnă că nici cu personalul hotelului nu-i zgîrcit.

— Nu! recunoscu Tănăsache. Dar, parcă, imediat după aceea regretă.

— Mai ales cu dumneavoastră, presupun.

— Şi de ce credeţi că mai ales cu mine? se nelinişti Tănăsache.

M-am uitat la el scrutător. Am făcut-o intenţionat, ca el să observe. Urmarea fu că i se înroşiră vîrfurile urechilor. Mi se întâmpla, pentru prima dată, să văd un om căruia să i se înroşească numai vîrful urechilor. Era ceva foarte caraghios.

— Pentru că dumneavoastră aveţi aici, la hotel, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Nu-i puţin lucru să ai siguranţa că, indiferent de sezon, datorită amabilităţii cuiva de la „recepţie”, vei obţine o cameră frumoasă şi la un etaj convenabil.

— Cînd e vorba de străini, noi sîntem la fel de amabili cu toţii, ţinu el să mă pună la punct.

— Altceva ce mi-aţi putea spune despre domnul Lawitz?

— Depinde ce anume vă interesează.

— Serios? Asta înseamnă că ştiţi foarte multe lucruri despre el.

— Dimpotrivă, ştiu foarte puţine. De aceea v-am spus că depinde ce anume vă interesează. Îmi dau însă seama că ar fi trebuit să spun: „Depinde dacă ceea ce ştiu eu despre el v-ar putea interesa”.

— Totuşi, nu mi-aţi răspuns la o întrebare, am insistat, prefăcîndu-mă că numai din întîmplare mi-am amintit.

— Nu ştiu la ce anume vă referiţi! îmi răspunse, posomorîndu-se pentru o clipă.

— Dacă Lawitz a fost mai „atent” cu dumneavoastră decit cu ceilalţi funcţionari ai hotelului.

— Nu!... Nu cred!... Doar dacă socotiţi „atenţii speciale” nişte ţigări americane sau o sticlă de whisky. Altceva nimic.

— Nu i-aţi cerut cumva să vă facă vreun serviciu?

— Eu? Zău că nu-mi dă prin minte cam ce serviciu ar fi putut el să-mi facă!

— Să vă aducă din străinătate pentru soţie vreun set, de pildă, sau, poate, niscai medicamente...

— Nimic din toate acestea, domnule. Pe urmă, înspăimîntat: Ce vină îmi atribuiţi?

Amintisem între „atenţiile” posibile şi medicamentele, fiindcă voiam să văd dacă îmi va vorbi de serviciul pe care Lawitz îl făcuse, la solicitarea sa, căpitanului Ciubotaru. Dar iată că nu suflase o vorbă. De ce? Oare ca să nu-i facă vreun rău vărului său, în cazul cînd avea cunoştinţă că acestuia, ca ofiţer, îi era interzis să primească daruri de la străini? Explicaţie posibilă. Pe de altă parte, nu-mi era clar dacă Tănăsache apucase să afle că văru-său fusese arestat. În orice caz, după eliberarea căpitanului, cei doi nu se întîlniseră.

Cîteva clipe n-am mai vorbit nici eu, nici el. Tănăsache îşi găsise o ocupaţie: se juca, mutînd de colo-colo tamponul, tubul de pelicanol, sticluţa cu cerneală. Îşi făcea de lucru cu aceste obiecte dinadins, ca să nu-mi dau seama că începuse a se nelinişti.

— Cînd l-aţi găzduit pe Lawitz ultima dată?

Întrebarea am pus-o după ce tăcerea dintre noi dăinuise circa un minut, şi exact în clipa cînd o picătură de transpiraţie începu să se prelingă de-a lungul maxilarului său stîng.

— Sînt două săptămîni... Ba nu, trei... Dacă doriţi, vă pot spune data exactă.

— Vă rog!

Răsfoi registrul. Pînă să găsească acolo ceea ce căuta, picătura de transpiraţie, după ce călători pe un traseu foarte capricios, pînă la bărbie, alunecă pe nodul cravatei, transformîndu-se, datorită razelor soarelui, reflectate în ea, într-o iluzorie boabă de cristal.

— Sînt exact trei săptămîni! mă anunţă, închizînd cu zgomot registrul.

— Spuneaţi că Lawitz trage la dumneavoastră de fiecare dată cînd vine la Bucureşti. Sînteţi sigur?

— V-am spus adevărul.

— De unde ştiţi?

— Chiar de la domnul Lawitz.

— V-a spus-o doar aşa, ca să vă măgulească.

— N-aş crede. Ce interes ar fi avut?

— Nici unul. Doar ca să vă măgulească. S-a ghidit că are să vă facă, realmente, plăcere.

— Nu cred! Domnul Lawitz nu avea nevoie să mă măgulească.

— De ce? am întrebat, fiindcă nu-mi era clar la ce anume se gîndise.

— Fiindcă unele eventuale avantaje domnul Lawitz le putea obţine cu un zîmbet şi, eventual, cu un pachet de ţigări. Dacă vreţi să ştiţi...

— Aveţi cunoştinţă că Lawitz este cazat la hotelul „Splendid”? am lansat „bomba”.

— Imposibil!

Şi se uită la mine, de parcă era convins că-mi bat joc de el.

— Lawitz a tras la hotelul „Splendid”, am repetat.

Degeaba, nu-l puteam convinge. Dar de ce? Oare fiindcă ştia că Lawitz nu se afla în Bucureşti, căci, dacă s-ar fi aflat, sigur ar fi tras la „Pajura de aur”? Sau fiindcă ştia unde anume se ascundea Lawitz?

— Va să zică, de data asta domnul Lawitz m-a trădat! încercă el să glumească.

O spunea numai cu buzele, dar, în realitate, nu era convins că Lawitz preferase hotelul „Splendid”.

— Şi este de mirare, am adăugat. În definitiv, hotelul „Splendid” nu-i mai bun, în nici un caz, decît „Pajura de aur”.

— Categoric!

— Păreţi dezamăgit! am observat.

Nu era adevărat. O spuneam dinadins, ca să văd cum va reacţiona.

— Eu? Şi de ce aş fi?

— Fiindcă am impresia că nutriţi o oarecare simpatie pentru domnul acela.

— Nu mai multă decît faţă de ceilalţi clienţi.

— Ei, nu-i chiar aşa, domnule Tănăsache. În timp ce despre ceilalţi clienţi nu ştiţi nimic, despre Lawitz mi-aţi spus destule lucruri interesante. De pildă, pe Nadelmann nici măcar nu vi-l amintiţi cum arată la faţă.

— Domnul acela Nadelmann nu vorbea româneşte. În schimb, pe domnul Lawitz doar după îmbrăcăminte l-ai putea recunoaşte că nu-i român de-al nostru.

Explicaţia părea plauzibilă. Încercam să mi-l închipui pe Lawitz: sociabil, simpatic, mereu cu zîmbetul pe buze, intrînd în vorbă cu personalul hotelului într-o românească aproape fără accent; oferind cu galanterie pachete de ţigări americane, gumă de mestecat, pixuri şi bacşişuri. Fără îndoială, un asemenea turist – pentru cei de la hoteluri toţi străinii sînt turişti – nu se poate să nu reţină atenţia portarilor, liftierilor, cameristelor şi aşa mai departe, pe cînd unul ca Nadelmann sigur ar trece neobservat.

— Mă aşteptam să aflu mai multe de la dumneavoastră, am insinuat, pregătindu-mă de plecare.

— Despre cine? Despre domnul Nadelmann?

— Nu! Despre domnul celălalt: Lawitz.

— Mă bănuiţi de ceva?

— De ce naiba aş putea să vă bănuiesc?

Tonul cu care am rostit cuvintele îndeplinea absolut toate condiţiile ca să-l liniştească. Nu eram însă sigur că şi izbutisem, fiindcă ochii lui mă priveau bănuitori şi vag neliniştiţi.

— Mulţumesc pentru informaţii.

— Sînt bucuros dacă v-am putut fi întrucîtva de folos.

Mi-a luat-o înainte şi mi-a deschis uşa, înclinîndu-se într-un anumit fel, tipic profesional, ceea ce m-a făcut să presupun că îşi începuse „cariera” prin a fi portar de hotel.

În holul mare, elegant, era destul de multă lume. (Recomand cu căldură sociologilor şi psihologilor holurile marilor hoteluri. Ele reprezintă terenul ideal pentru efectuarea unor interesante studii de psihologie sau sociologie.) Răsturnaţi comod în fotoliile confortabile, în jurul unor măsuţe pe care odihneau pahare cu whisky şi coniac sau ceşti cu cafea, diverşi tipi discutau aproape numai în limba engleză. În afară de portar, mîndru de uniforma sa cu galoane şi fireturi, se învîrteau pe acolo, cu sau fără treabă, oameni din serviciul hotelului.

Am oprit pe unul dintre ei, ca şi cînd aş fi fost un oarecare cetăţean ce se interesează de un cunoscut al său:

— Lucrezi de mult timp aici?

— De aproape doi ani.

Şi mă cercetă cu un ochi expert, spre a se convinge dacă sînt omul care eventual intenţionam a-i propune nu ştiu ce mică afacere. Se pare că examenul îmi fu defavorabil, fiindcă, în clipa următoare, mă privi cu atîta lipsă de interes, de parcă aş fi fost o gînganie oarecare.

— Pe domnul Lawitz îl ştii?

— Care domn Lawitz?

Nu afecta. Într-adevăr, numele îi era complet necunoscut.

— Cum, nu-l ştii pe domnul Lawitz, reprezentantul unei firme străine de ascensoare şi frigidere, un tip foarte simpatic şi tare sociabil care, pe deasupra, vorbeşte perfect româneşte?

— Nu ştiu la cine vă referiţi. Întrebaţi mai bine la recepţie.

Mă salută printr-o înclinare a capului, pe urmă mă părăsi. Am încercat cu încă vreo doi lucrători ai hotelului, dar rezultatul a fost acelaşi. Nici aceştia nu şi-l aminteau pe simpaticul şi popularul domn Lawitz. Şi doar Tănăsache îmi spusese că Lawitz era cunoscut şi simpatizat de întreg personalul hotelului. Iată dovada că mă minţise! Nu mai avea rost să-mi pierd timpul, aşa că am plecat. În drum spre sediu, m-am abătut pe la hotelul „Splendid”. M-am legitimat, şi funcţionarul de la recepţie, care îndeplinea şi funcţia de telefonist de serviciu la centrala hotelului, s-a arătat cum nu se putea mai binevoitor.

— A telefonat cineva să întrebe dacă printre pasagerii hotelului nu se află un domn cu numele de Lawitz? l-am întrebat.

— A întrebat. Dacă au trecut de atunci zece- cincisprezece minute.

Aş fi putut pune rămăşag pe orice că acesta avea să fie răspunsul pe care îl voi primi. Va să zică, Tănăsache telefonase ca să se convingă în ce măsură vestea pe care i-o dădusem – că Lawitz se afla în ţară şi că trăsese la un alt hotel – era sau nu adevărată. Ei da, acuma se convinsese că-l minţisem. Dar oare procedasem bine alarmîndu-l, în cazul cînd era şi el amestecat? Rău în nici un caz nu făcusem. Dacă Tănăsache nu avea nici un amestec, va fi intrigat, probabil şi mai intrigat, fiindcă prilej îi dădusem încă mai dinainte, dar pînă la urmă, avea să se liniştească. Dacă însă, dimpotrivă, era omul lui Lawitz, sigur că va intra în panică. Or este ştiut că atunci cînd cineva care calcă alăturea cu drumul intră în panică, îşi pierde capul şi sigur comite măcar o singură greşeală, prin care să se demaşte. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la sediu a fost să-l pun pe Tănăsache sub o discretă, dar permanentă supraveghere.

Tănăsache locuia prin apropierea Arcului de Triumf, într-o casă tip vilă, fără etaj, elegantă, cochetă, care nu se putea să nu atragă atenţia trecătorilor, oricît de grăbiţi ar fi fost ei. Avea şi un părculeţ cu brazi pitici, cu bucşii şi peluză acoperită cu un gazon fin. O alee pietruită ducea pînă la uşa de la intrare din lemn masiv de stejar, străjuită, de-a dreapta şi de-a stînga, de doi ogari din bronz, în mărime naturală. Interioarele erau spaţioase, aranjate cu mobilă stil.

Familia lui Tănăsache era alcătuită din soţie, socru şi o fiică. Fiica era elevă la liceu, soţia coafeză – lucra numai acasă la cliente – iar socrul primea o pensie bună ca fost militar de carieră. Familia Tănăsache dispunea şi de maşină, de care însă nu se servea decît soţia lui – doamna Sibil – cînd se ducea acasă la cliente să le coafeze. De altfel, din toată familia era singura care dovedea, ca şofer, asemenea aptitudini de invidiat, încît, la un moment dat, numai puţin a lipsit să se înscrie la un raliu automobilistic.

Tănăsache se ducea la serviciu cu troleibuzul, mergea la nevoie şi pe jos, în caz de urgenţă lua un taxi, dar maşina personală n-o folosea niciodată. De altfel, colegii lui nici nu ştiau că are una, şi dacă ar fi aflat, ar fi fost cu toţii miraţi că ascunde de ei acest lucru, de vreme ce pînă şi unul dintre portari mai norocos sau poate mai insinuant în ceea ce priveşte bacşişurile, era proprietarul unui Fiat 850.

Tănăsache era totdeauna bine îmbrăcat, cu un gust evident, ceea ce îi conferea o anumită prestanţă, de valet stilat. Pentru cei neavizaţi, mai exact, pentru oamenii obişnuiţi, prestanţa lui putea să înşele. Numai aşa se explică de ce, atunci cînd intra într-un magazin să cumpere ceva, vînzătoarele se grăbeau să-l servească, manifestînd o solicitudine reverenţioasă şi respectuoasă. Aceeaşi consideraţie i-o arătau şi ospătarii atunci cînd intra într-un local, unde nu era cunoscut. Ospătarii, la fel ca şi hotelierii, se pricep să ierarhizeze clienţii. Judecată din acest punct de vedere, consideraţia pe care aceştia i-o acordau lui Tănăsache părea ciudată. Explicaţia este însă simplă. În ultimii cîţiva ani, ospătarii din vechile generaţii au fost înlocuiţi cu alţii mai tineri, care încă nu au căpătat rutina necesară, ca să deosebească, de pildă, o prestanţă autentică de una mimată. Aşa că, datorită tinereţii ospătarilor, lui Tănăsache, care se pricepea ca nimeni altul s-o facă pe „domnul”, i se acorda, absolut în toate restaurantele pe care începuse să le frecventeze, o consideraţie de care mulţi dintre cei ce ar merita-o cu prisosinţă erau vitregiţi.

Pînă de curînd, cel puţin în aparenţă, Tănăsache dusese o existenţă banală, monotonă. Cînd nu se afla acasă, era la hotel, îndeplinindu-şi sarcinile cu competenţă şi demnitate, iar cînd nu era la slujbă, sigur putea fi găsit acasă, în mijlocul familiei. Competenţa lui incontestabilă pe linie administrativă se complinea cu o serie de calităţi, dintre care cea mai lăudabilă părea a fi ataşamentul, său faţă de familie. Nimeni nu s-ar fi putut lăuda că a fost în stare, măcar o singură dată, să-l facă să întîrzie la un pahar de vin. De ani de zile, ca un automat, Tănăsache pleca de acasă la ore fixe şi se întorcea tot la ore fixe. Dar, ciudat, începînd din ziua cînd l-am căutat la hotel să stau de vorbă cu el, obiceiurile sale suferiră o asemenea transformare, încît pentru cei ce-l cunoşteau mai de mult, acestea deveniseră un prilej de permanentă îngrijorare. Părea de nerecunoscut. În primul rînd s-a observat la el un fel de-a fi distrat, care, interpretat greşit, în loc să-i micşoreze, dimpotrivă, contribui la sporirea prestigiului său. Asta nu-l împiedica să fie la fel de reverenţios cu străinii şi politicos cu cei ce trebuiau să asculte de ordinele lui. Faţă de Tănăsache nimeni din personalul hotelului nu îndrăznea să manifeste nici cel mai mic familiarism. Nici unul nu-l iubea, dar nici unul nu-l ura. În sinea lor, fiecare se considera inferior lui şi nu puţini erau cei care pretindeau că dacă i s-ar încredinţa lui Tănăsache conducerea hotelului, dîndu-i-se şi o oarecare libertate de acţiune, rezultatele ar fi fost mult schimbate în bine.

Pe de altă parte, Tănăsache a încetat să mai fie un cap de familie model. Acum se întorcea acasă tîrziu, după miezul nopţii. El care, mai înainte, rar dacă era văzut în vreun local, acum aproape seară de seară putea fi găsit prin restaurante, şi totdeauna singur. Numai că Tănăsache nu catadicsea să treacă decît pragul restaurantelor de lux, şi numai ale acelora unde personalul nu cunoştea ce meserie are. De mirare – şi cînd spun aceasta mă gîndesc la Picioruş care, mai ales noaptea, devenea „umbra” lui Tănăsache – cum impunea ospătarilor prestanţa lui. Cînd apărea în prag, se grăbea să-l întîmpine şeful de salon şi să-i ofere o masă dintre cele rezervate. Nu de puţine ori se întîmpla ca ospătarul, luîndu-l drept străin, să i se adreseze, chinuind puţinele cuvinte pe care le cunoştea, în limba franceză sau engleză.

Dacă meniurile pe care şi le comanda ar fi fost dintre cele mai copioase, sînt aproape sigur că n-ar fi izbutit să se impună în aşa măsură în ochii ospătarilor. Tănăsache însă opta pentru nişte feluri de mîncare neobişnuite într-un mare restaurant. De pildă, n-avea nici un fel de reţinere să ceară ospătarului o salată de andive, în loc de felul doi. De băut nu bea decît suc de roşii. Ca desert, totdeauna fructe sau, în lipsa acestora, compot de ananas.

Chiar atunci cînd ştia dinainte că răspunsul va fi negativ, începea prin a cere compot de ananas. Nici după ce se convingeau că nu au de-a face cu un turist străin, ospătarii nu-şi schimbau părerea despre el. Continuau să fie convinşi că insul era un om umblat prin lume şi cu o situaţie materială de invidiat, de vreme ce se sinchisea atît de puţin de părerea lor, a ospătarilor, comandînd asemenea meniuri. Fiindcă, după părerea lor, numai cei bogaţi îşi puteau permite luxul de a fi excentrici.

După ce termina masa, mai întârzia în local cel puţin o jumătate de oră, gustînd pe îndelete sucul de roşii din paharul înalt, în chip de sondă. Lăsa impresia că-i făcea plăcere să privească lumea din restaurant, amuzîndu-se realmente. Picioruş afirma – şi eram convins că nu exagerează – că felul cum Tănăsache privea lumea din local era de-a dreptul jignitor. I-am cerut să-mi precizeze ce înţelegea el prin „de-a dreptul jignitor” şi Picioruş îmi dădu această explicaţie:

— Jignitor în sensul că priveşte oamenii de parcă sînt nişte lighioane ciudate şi inferioare, faţă de care el nu poate manifesta decît un fel de îngăduinţă miloasă, ceea ce însă nu-l împiedică să se amuze, dar nu atît pe socoteala lor, ci, mai curînd, pentru că întâmplarea a făcut ca el, un om adevărat, să nimerească într-o reuniune de troglodiţi.

După ce jumătatea de oră se consuma, făcea semn ospătarului să se apropie, cerea nota, care de altfel era făcută dinainte, notă pe care ospătarul i-o prezenta pe o farfurie, cu un fel de respectuoasă sfiiciune. Tănăsache arunca o singură privire jos, la total, pe urmă scotea portofelul şi plătea, avînd grijă să suplimenteze remiza cu o sumă, ce, în procente, depăşea valoarea celei legale, spre marea satisfacţie a ospătarului.

Preferinţele lui Tănăsache – preferinţe de ultima oră – pentru cinele extrafamiliale, şi numai la marile restaurante, mi-au dat de gîndit. În definitiv, dacă se plictisise cu felurile de mîncare pe care i le prepara nevastă-sa, şi dacă la asta se adăuga plăcerea orgolioasă de a se vedea înconjurat de respectuoasa atenţie a ospătarilor, de ce schimba restaurantele, de ce nu se fixa asupra unuia, eventual asupra aceluia unde se bucura de cea mai mare consideraţie? Nu cumva în fiecare seară lua masa tot la un alt restaurant, fiindcă spera să întîlnească acolo pe cineva? Da, era aceasta o ipoteză care nu putea fi ignorată. Şi fiindcă nu putea fi ignorată, nu rămînea altceva de făcut decît să aşteptăm ca, eventual, întîlnirea să se producă. Numai că răbdarea noastră începea să fie pusă la grea încercare. Tănăsache nu se întîlnea cu nimeni. Pe de altă parte, şi căpitanul Ciubotaru continua să aştepte zadarnic întîlnirea cu Lawitz. Aştepta şi, probabil, ca aşteptarea să nu-i pară chiar atît de lungă, se deconecta deplasîndu-se pînă la aeroport, ca să asiste la venirea şi plecarea avioanelor. Dacă însă amîndoi aşteptau să-l întîlnească pe Lawitz, dar fiecare în alt loc? Tănăsache într-unul din marile restaurante, Ciubotaru în sala de aşteptare a aeroportului Băneasa? Da, era şi aceasta o presupunere care nu putea fi ignorată. Dar dacă o acceptam nu ca posibilă, ci ca reală, însemna că, vrînd nevrînd, trebuia să accept ideea că Ciubotaru mă minţise sau că, în cel mai bun caz, nu fusese sincer pînă la capăt. Categoric, Bogdan avea dreptate. Parcă niciodată nu avusesem de rezolvat un alt caz mai greu.

Ciubotaru aşteptînd la aeroport, Tănăsacne cinînd, seară de seară, tot la alt restaurant! Şi Picioruş ţi- nîndu-se ca o umbră de ultimul. După ce îl „conducea” pe Tănăsache acasă, Picioruş îmi telefona de fiecare dată:

— Nimic, tovarăşe maior. S-a întors acasă cu un taxi.

Asta pînă într-o seară. Tănăsache s-a dus să cineze la un restaurant deschis de curînd, foarte elegant, dar nu cu o bucătărie din cele mai bune. Era o noapte cam ticăloasă, cu ceaţă şi ploaie măruntă, surprinzător de rece pentru acel anotimp. Lui Picioruş i se făcuse foame, îi era puţin frig – îl cam încerca un început de gripă – şi, pe deasupra, îl tenta ambianţa din localul nou deschis, căruia încă nu-i trecuse pragul. De aceea, la numai cîteva minute după ce Tănăsache dispăru în local, salutat printr-o curbare exagerată a şirei spinării de către portarul îmbrăcat într-o uniformă de culoare gri, cu galoane şi găitane aurite, Picioruş trecu şi el pragul restaurantului. Căută, cu privirea, o masă mai retrasă, dar care să constituie un foarte bun post de observaţie şi, pînă la urmă, găsi una pe gustul lui, adică, una de unde să nu-l piardă din vedere pe Tănăsache.

Deşi nu era multă lume în local, şi în ciuda faptului că vreo cîţiva ospătari stăteau la taclale într-un colţ, nici unul dintee ei nu se grăbi să vină să ia comanda. În schimb, la masa unde se instalase Tănăsache se şi înfiinţase şeful de raion însoţit de un picolo. Într-o atitudine reverenţioasă, acesta însemna pe un carneţel ceea ce comanda Tănăsache.

Picioruş, aşteptînd resemnat să-l bage în seamă vreunul dintre ospătarii ce stăteau de vorbă, se trezi regretînd, cu o sinceră părere de rău, că nu avea şi el prestanţa lui Tănăsache, sau măcar atîta cît ar fi fost necesar ca să nu fie lăsat să aştepte. La un moment dat, cînd Tănăsache încă mai avea treabă, cu ospătarul, iar el, Picioruş, să aştepte bunăvoinţa vreunuia dintre ceilalţi chelneri disponibili, ochii lor se întîlniră. Şi atunci se întîmplă ceea ce Picioruş nici nu visase că s-ar putea întîmplă. Tănăsache veni la masa lui, făcînd semn ospătarului să-l urmeze.

— Stimate domn – i se adresă lui Picioruş, înclinîndu-se şi întinzînd mîna pe deasupra mesei – daţi-mi voie să mă prezint! Mă numesc Drugan. Tănăsache Drugan. Cu cine am onoarea?

Picioruş, luat pe neaşteptate, se cam pierdu cu firea.

— Elefterescu, îngăimă el, pronunţînd primul nume care îi veni pe buze.

— Domnule Elefterescu, dumneavoastră sînteţi singur, eu de asemenea. Sîntem doi oameni singuri în acest frumos local în care, după cum puteţi băga de seamă, oamenii au venit să petreacă în grup sau perechi. De aceea, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă am să vă cer îngăduinţa să cinez împreună cu dumneavoastră.

Picioruş nu mai avu timp să se gîndească dacă e bine sau nu să accepte propunerea lui Tănăsache. Şi fiindcă nu mai avu timp, acceptă, bazîndu-se nu pe raţiune, ci pe instinct.

— Mă rog! Dacă vă face plăcere...

— Vă mulţumesc! Ştiţi, nu-i plăcut să cinezi de unul singur.

Se întoarse apoi către ospătarul care îl urmase, repetînd din nou comanda. După aceea făcu un gest, arătînd cu mîna spre Picioruş, ceea ce voia să însemne: „Vezi ce doreşte domnul să mănînce.” Lui Picioruş îi era foame şi comandă o cină îmbelşugată.

— Ce înseamnă tinereţea, domnule, exclamă admirativ Tănăsache.

— Nu se poate spune că dumneavoastră sînteţi bătrîn, ţinu să fie politicos Picioruş.

Tănăsache zîmbi, clătină din cap, autocompăti- mindu-se, pe urmă întrebă, parcă numai fiindcă se simţea obligat să întreţină o conversaţie:

— Ei, cum vă place localul?

— Nu-i urît, răspunse cu prudenţă Picioruş.

— E chiar frumos! Elegant! Dar nu va fi încă mult timp.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Ceea ce aţi auzit, dragă domnule Elefterescu. Parcă aşa aţi spus că vă cheamă.

— Da, Elefterescu. Dar de ce credeţi că localul nu va mai fi încă mult timp... frumos?

— Ştiţi de cîte zile s-a deschis?

— Nu! Ştiu doar că nu de mult timp.

— Abia de patru zile. Ei bine, dumneavoastră vă pricepeţi să observaţi? vru să ştie Tănăsache.

— Puţin! recunoscu Picioruş cu modestie.

— Atunci, vă rog, priviţi împrejurul dumneavoastră. Mă refer la consumatori. Spuneţi-mi, nu vă supără nimic?

— Nimic! mărturisi Picioruş, după ce privi de jur împrejur, aşa cum îl sfătuise Tănăsache.

— Dar bine, domnule, nu vă supără faptul că domnul acela de lîngă fereastră este nebărbierit, că cei doi tineri nu au cravată, că acolo, lîngă vitrina cu dulciuri, domnul acela blond e numai în pulover? Şi asta numai după patru zile de la deschiderea unui local de prim rang! Să vedeţi ce va fi peste o săptămînă sau două. Va năvăli aici fel de fel de lume şi în foarte scurt timp acest frumos restaurant, care a costat o mulţime de parale, nu se va deosebi prin nimic de celelalte localuri obişnuite. Lipsa de exigenţă a consumatorilor va antrena după sine lipsa de exigenţă a bucătarului în ceea ce priveşte calitatea mîncărurilor, lipsa de exigenţă a ospătarilor în ceea ce priveşte serviciul şi aşa mai departe.

— Şi dumneavoastră ce aţi dori? întrebă Picioruş, recunoscînd în sinea sa că, pe undeva, Tănăsache avea dreptate.

— Ce-aş dori? Ca aceste localuri să nu se degradeze, să rămînă localuri de prima categorie.

— Păi nu sînt? Există doar o ierarhie, stabilită prin preţuri diferenţiate.

— Nu e suficient, se îndîrji Tănăsache.

— Nu?

— Nu! Datorită acestui criteriu unic – preţurile diferenţiate – toate marile restaurante au fost degradate din punct de vedere al ambianţei. Pentru mine, domnule – şi ca mine sînt mulţi – nu e suficient să cinez într-un local de mîna întîi, cu ospătari curat îmbrăcaţi, cu tacîmuri şi veselă de calitate superioară, cu o bucătărie mai bună decît la nu ştiu ce alt restaurant obişnuit, care nu intră în nomenclatura marilor restaurante. Ca să mă simt bine, am nevoie de o anumită ambianţă, de o ambianţă cu adevărat de mare restaurant. Adică vreau să văd în jurul meu oameni bine crescuţi, care ştiu ce să comande dintr-o listă prezentată în două limbi străine, care ştiu cum să mănînce, pe scurt, să văd în jurul meu oameni care ştiu să se comporte aşa cum trebuie să se comporte într-un asemenea local. Or o asemenea ambianţă nu există aproape în nici unul din marile noastre restaurante.

— Şi cum vedeţi dumneavoastră remedierea acestei situaţii? întrebă Picioruş, pe care problema nu-l interesa.

— Cum? Oamenii care frecventează marile restaurante trebuie învăţaţi că nu e suficient să ai bani ca să treci pragul unui asemenea local, ci că trebuie să şi ştii să te comporţi într-o manieră specifică. Există un minimum de bune maniere...

— Glumiţi!

— Poate vă par ridicol. Dar să ştiţi, este o problemă de foarte mare importanţă. Se spune că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili după cantitatea de săpun pe care o consumă. Ei bine, eu aş îndrăzni să afirm că gradul de civilizaţie al unui popor se poate stabili şi după ambianţa specifică sau nu a marilor restaurante. Este, domnule, dacă vrei şi acesta un aspect al educaţiei civice. Dacă ar fi după mine, nu aş permite accesul într-un restaurant de lux cuiva care nu este bărbierit, fără cravată sau în pulover. Eu, dragă domnule Elefterescu, n-aş îngădui nimănui să intre într-un mare restaurant decît numai în haină de seară, sau, mă rog, într-o ţinută decentă, şi nu m-aş sfii să refuz accesul celor care n-au maniere. Fiindcă, să ştiţi, în nouăzeci de cazuri dintr-o sută, oamenii aceştia se cunosc dintr-o singură privire.

Ospătarul tocmai aducea comanda, aşa că, pentru moment cel puţin, conversaţia fu întreruptă, spre marea satisfacţie a lui Picioruş, pe de o parte, de loc interesat de subiect, pe de alta, intrigat de iniţiativa lui Tănăsache de-a se înfiinţa la masa lui.

Lui Picioruş îi era foame şi începu să mănînce cu poftă. Muşchiul de vacă era moale şi mustos. Tănăsache mînca salata lui de andive, pe care o stropise cu multă lămîie şi untdelemn şi la care adăugase morcov ras. Mînca cu un fel de solemnitate gravă. Nu-şi vorbeau. Picioruş spera că Tănăsache nu va mai relua discuţia dinainte. Şi, într-adevăr, chiar aşa se întîmplă. La un moment dat, Tănăsache întrebă, parcă în treacăt:

— Unde lucraţi, domnule Elefterescu?

— La Ministerul Energiei Electrice, răspunse Picioruş, care se aşteptase să-i fie pusă o asemenea întrebare.

— Sînteţi inginer? întrebă Tănăsache ceva mai tîrziu, mai precis după ce bău cîteva înghiţituri din sucul de roşii.

Privirile lor se întîlniră, şi în clipa aceea Picioruş avu intuiţia că Tănăsache ştia cine este în realitate. Descoperirea aceasta fu atît de neaşteptată şi, mai ales, atît de dezamăgitoare, încît aproape că-i pieri pofta de mîncare.

— Nu. Sînt funcţionar administrativ.

Pe urmă, din nou se aşternu tăcerea între ei. Nu mai vorbiră pînă după desert. Atunci Tănăsache iarăşi luă iniţiativa de-a face conversaţie:

— Staţi departe?

— Pe lîngă piaţa Filantropia, minţi Picioruş. Dumneavoastră?

— Foarte aproape de mănăstirea Caşin. Într-un fel, sîntem cam vecini.

— Sîntem, da!

— Ce părere vă fac, domnule Elefterescu?

Întrebarea era atît de neaşteptată şi atît de directă, încît Picioruş nu ştia în ce fel trebuia să reacţioneze. De aceea se eschivă:

— Habar n-am... Nu m-am gîndit... De altfel, abia ne-am cunoscut.