ERAM UN BEDUIN CĂLĂRIND, noaptea, pe spinarea unei cămile. O noapte care nu era de Sahară, fiindcă era cald, ca într‑un amurg pe Bosfor, toamna tîrziu, cînd strugurii devin stafide şi cînd luna atîrnă deasupra cupolei celei mari a bisericii Sfînta Sofia asemenea unui imens bacîr, o noapte mirosind a ceară de albine şi a miere, aşa cum miroase în laboratorul unui stupar, de pildă în laboratorul stuparului Miron, cel cu un ochi de sticlă, care, atunci cînd l‑a părăsit nevastă‑sa, Polixenia, s‑a sinucis aruncîndu-se cu capul într‑un butoi cu miere, ca să se înece. Dar nu, nu eram un beduin - în nici un caz nu eram! - nu călăream pe spinarea unei cămile, ci mă aflam pe Dunăre, într‑o lotcă ce mirosea a catran şi a peşte stricat, oribil miros, dezgustător miros, încît îmi era teamă că harbujii din ea se vor îmbiba şi ei de izul acela.

– Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că ne duc?

A cui era vocea? Nu ştiam! Nu izbuteam s‑o recunosc! Mă străduiam să înţeleg, atîta mă străduiam, încît începuse să mă doară capul. Dar dacă nu izbuteam să recunosc vocea, în schimb mi‑am dat seama - în sfîrşit! - că nu mă aflampe Dunăre într‑o lotcă mare şi neagră asemenea lotcii lui Lavrentie, lipoveanul din mahalaua noastră, pescar de mese­rie, contrabandist de ocazie şi, tot de ocazie, hoţ de harbuji, sfeterisiţi, noaptea, din bostanele din Balta Brăilei.

Dar dacă nu eram un beduin, dacă nu eram hoţ de harbuji din Balta Brăilei, atunci cine eram? Şi dacă nu mă legăna nici cămila, nici valurile Dunării, atunci ce anume mă legăna

– Dormi, Cristian? Unde ne duc? Tu unde crezi că mă duc?

Abia acum am recunoscut vocea, abia acum am reintrat din vis în realitate. Cel care îmi vorbise era de bună seamă Socrate. Şi ne aflam, Dumnezeule, unde ne aflam? Dezmeticindu-mă complet, am ştiut imediat unde ne aflam: în com­partimentul unui vagon de clasă - de clasa a treia, dar, ori­cum, într‑un vagon de clasă! - într‑unul din puţinele de acest fel, deoarece garnitura era de fapt un mărfar.

– De unde vrei să ştiu? i‑am replicat, vorbind tot în şoaptă, ca să nu audă Zugführerul care ne escorta, Buldog (aşa îl poreclisem pe plutonier încă din prima clipă cînd îl văzusem). Porecla i se potrivea de minune, de vreme ce şi Socrate tot aşa îi spusese cînd dăduse cu ochii de el la corpul de gardă al lagărului. Tot acolo întîmplarea a făcut să ne revedem după zece ani, mai precis după condamnarea lui la ani mulţi de închisoare, pentru vina de a fi omorît pe Cătălina, fata ceasornicarului Carol Melidoneanu.

– Cum poţi fi atît de calm! se miră Socrate. Apoi imediat: Ne transportă într‑un vagon de clasă... De necrezut! Într‑un vagon de clasă! Vezi, tocmai asta mă îngrijorează.

Într‑adevăr, onoarea de a ne transporta, într‑o direcţie necunoscută, cu un vagon de clasă, pe noi, doi prizonieri români, constituia, realmente, motiv de mare nelinişte. Totuşi, avînd altă fire decît Socrate - cel puţin aşa presupuneam - nu‑mi exteriorizam neliniştea, cu toate că eram mult mai tulburat decît el, ca să nu spun mai înspăimîntat. De altfel, de cînd căzusem prizonier - asta se întîmplase în urmă cu trei luni - ajunsesem să mă conving că pentru a supravieţui era necesar să privesc realitatea cu luciditate, pentru a găsi cele mai bune mijloace de a mă adapta noii situaţii.

– Taci! Vorbeşti prea tare şi îl trezeşti pe Buldog!

Socrate se foi, oftă şi tăcu, dar nu mai înainte de a mormăi ceva, numai de el auzit. Curînd după aceea, trenul se opri într‑o staţie. Mi‑am lipit faţa de geam şi am privit afară. Aş fi vrut să deschid fereastra, dar ştiam că era verboten.[1] Dacă se trezea Buldog, era în stare să mă împuşte, închipuindu-şi că o făcusem cu intenţia de a evada. Bezna era compactă ca un zid negru. De teama bombardamentelor aliate, camuflajul era perfect. Am auzit voci şi, curînd după aceea, doi feroviari trecură pe sub fereastră, îndreptîndu‑se spre ultimele vagoane ale garniturii. Unul dintre ei ţinea în mînâ un felinar, şi el camuflat, care împrăştia o lumină albastră şi anemică. Şi, imediat, deşi nu exista nici un fel de asemă­nare, felinarul mi‑a amintit de lumina, la fel de anemică,pe care, în unele nopţi, o vedeam aprinzîndu‑se la una din fere­strele pavilionului locuit de comandantul “lagărului volant de prizonieri nr. 2”. La un moment dat începea să licărească o lumină galbenă, fascinantă, misterioasă, deşi, îmi dădeam bine seama, nu era decît lumina inofensivă a unei lămpi cu petrol, ce străpungea întunericul nopţii. Şi de fiecare dată cînd zăream lumina - totdeauna cam la aceeaşi oră - încreme­neam de admiraţie, fascinat, pur şi simplu fascinat de lumina galbenă, a cărei vrajă, învăluindu‑mă ca într‑o plasă, îmi robea gândurile, voinţa, alungind somnul, istovindu‑mă de veghea concentrată la maximum - deşi nu dura decît un minut - pînă cînd murea, adică pînă cînd dispărea de la fereastră.

Nu chiar de la început, mi‑am dat seama că şi pentru camarazii mei lumina aceea avea o anume semnificaţie, şi cu atît mai puţin că ea - semnificaţia - era de altă natura. Am înţeles abia mai tîrziu cînd am început să‑i descos în mod discret, de teamă să nu‑i inhib. Şi iată ce am aflat: topindu‑se de dorul unei ferestre luminate, ei ignorau în mod voit că aceea pe care o vedeau aparţinea locuinţei coman­dantului lagărului - uimitor cum de izbuteau! - anulau pur şi simplu realele fiinţe ce‑şi duceau existenţa în căsuţa cochetă: pe comandantul lagărului,Obersturmbann-führerul Otto Lehmann, pe Trude, soţia sa, pe Hans şi Peter, cei doi copii ai săi. Anulîndu‑le, neantizîndu‑le, populau casa comandantului cu făpturi plăsmuite de imaginaţia lor - făpturi simple şi paşnice pe măsura sufletului lor. Izbuteau astfel să se mistifice, să viseze, preţ de un minut, atîta cît dăinuia lumina. De vreme ce fereastra era necamuflată, însemna că războiul se terminase şi că acum se vor putea reîntoarce acasă. Pe urmă, cînd lumina dispărea, de fiecare dată Stan Cerchez începea să cînte, încetişor, un cîntec de jale, atît de cutre­murător, încît Pascu, întunecatul Pascu, nemaiputînd îndura durerea din suflet, îl certa:

– Da’ mai taci dracului, Stane!

Stan Cerchez înceta să mai cînte, ceilalţi oftau şi de fie­care dată se găsea cineva să întrebe:

– Mîine noapte, crezi că are să se arate lumina?

În nopţile cînd lumina nu se “arăta”, mă cuprindea o neli­nişte ciudată, chinuitoare. Ardeam şi mă consumam în aştep­tare, asemenea unui opaiţ. Scrutam bezna într‑o încordare chinuitoare, tresărind, cu zvîcniri dureroase de inimă, de fie­care dată cînd mi se năzărea că, iată, s‑a aprins lumina, pen­tru ca în clipa următoare dezamăgirea să‑mi umple sufletul de amărăciune: că totul n‑a fost decît halucinaţie, că va trebui să mai aştept şi, aşteptînd, să mă doară ochii de atîta încor­dare, de parcă n‑aş scruta bezna, ci aş privi de‑a dreptul Soarele. Nu‑mi închipuisem niciodată că dacă priveşti bezna, cu încordare şi îndelung, ea te poate orbi, ca şi lumina prea puternică a soarelui. Da, să mai aştept muşcînd, minut de minut, din pîinea speranţei: că poate fereastra se va lumina. Şi asta aşa, clipă după clipă, ceas după ceas, pînă cînd întu­nericul se va destrăma şi în lumina tulbure a zorilor voi zări, ca într‑un miraj, mai întîi casa comandantului în ansam­blul ei, apoi fereastra pe care cît timp bezna hălăduise atot­biruitoare o dorisem luminată, într‑un anume sens chiar mai arzător decît un trup de femeie. Şi atunci, istovit de aştep­tarea zadarnică, voi închide ochii şi voi adormi, în sfîrşit voi adormi şi, dormind, am să visez o fereastră luminată. Pe urmă, după ce mă trezeam, fără voie, întrebam la rîndul meu:

– Oare la noapte se va arăta lumina?

Şi iată că în noaptea următoare, lumina se arăta. Cînd o vedeam cu închipuirea, mă proiectam în existenţa care fusese a mea, pînă în clipa în care a trebuit s‑o părăsesc pentru a îmbrăca uniforma militară. De pildă, proiectîndu‑mă ime­diat, mă regăseam în ipostaza de profesor, vorbind unor băieţicu coşuri şi tuleie despre Categoriile lui Kant, deşi ştiam precis că nu se oboseau să mă asculte, că se mulţumeau să mă privească în ochi, dar fără să mă vadă, gîndindu‑se la lucruri mult mai plăcute. Le vorbeam totuşi despre Catego­riile lui Kant numai şi numai pentru că printre cei douăzeci şi opt de găligani exista unul, doar unul singur, un băiat urît, urît ca Schopenhauer, foarte slab, foarte palid şi foarte timid, care mă asculta cu o atenţie încordată, plină de evlavie, privindu‑mă cu nişte ochi aproape tragici. Dar nu totdeauna, proiectîndu‑mă în timpul dinainte de a îmbrăca uniforma militară,mă închipuiam la şcoală, ţinînd prelegeri de filozo­fie numai pentru un băiat urît ca Schopenhauer, ci şi în multe alte ipostaze. De pildă, mă vedeam pe Dunăre gonind în barca mea cu motor, pe Dunărea Veche, în direcţia Măcinului, deoarece ştiam că numai pe Dunărea Veche aveam şansa s‑o întîlnesc pe Isrid - fata consulului norvegian Ingvald Gram - care, atunci cînd nu juca tenis pe terenul din gră­dina publică a oraşului, sigur putea fi găsită pe Dunărea Veche, gonind în şalupa ei, sprintenă şi albă, înspre Macin. Goneam, la rîndul meu, pe Dunărea Veche, pur şi simplu numai ca s‑o văd, fiindcă Isrid semăna cu Ingrid, fata pe care o iubisem încă din anii adolescenţei, Ingrid care va rămîne singura adevărată iubire pînă la capătul vieţii mele, deşi a dispărut, precum o fată morgana, cu ani în urmă, cînd nu eram decît un adolescent romantic.

Nu, în nici un caz n‑o iubeam pe Isrid, pe acea blondă şi maiestuoasă fată de Viking care, atunci cînd se arătase pen­tru prima dată pe strada principală, uluise pur şi simplu toată lumea cu frumuseţea ei, stîrnind totodată invidia multor fete, deoarece se aflase - dumnezeu ştie cum! - că era amanta lui Paraschevo-pulos‑junior, directorul casei de cereale “Paraschevo-pulos & Fiu”, un grec frumos ca Adonis. Categoric n‑o iubeam, de vreme ce o iubeam pe Ingrid, cu dragostea care n‑a murit şi nu va muri decît odată cu fiinţa mea.

Proiectîndu‑mă în existenţa anterioară zilei în care am pri­mit ordinul de mobilizare, retrăiam diferite întîmplări cu o intensitate sporită, ca şi cînd ele se întîmplau abia acum. De pildă, dacă îmi aduceam aminte de întîmplarea cînd barca mea cu motor s‑a întîlnit cu şalupa albă ca o lebădă a Isridei, n‑o retrăiam ca pe o amintire, ci pur şi simplu acum eram în bărcuţă, acum şalupa Isridei apărea de după un cot, ambarcaţiunile noastre acum treceau foarte aproape una de alta. Lumina galbenă nu mai exista, nu mai existau lagărul, baraca în care, noaptea, ca să ne putem culca şi dormi somnul nostru de sclavi trebuia să ne lungim cu toţii numai într‑o anumită poziţie; exista Dunărea Veche cu apele ei miloase, existau malurile contorsionate cu sălciile lor schilodite, ale căror ramuri aplecate deasupra apelor păreau că plîng, ase­menea unor mironosiţe vegetale, moartea unui Isus vegetal, exista cerul înalt şi albastru, exista bărcuţa mea cu motorul ei minuscul ce mîrîia ridicol asemenea unui căţelandru care încă n‑a apucat a fi tăvălit de vreun dulău, exista - cînd apărea ca din senin - şalupa Isridei, exista ea, Isrid în rochia ei albă fără mîneci, strînsă pe corp, cu poalele mulate pe pulpele ei de amazoană. Existau toate acestea, dar nu mai exista nici fereastra luminată, nici baraca puturoasă, nu mai existam nici eu prizonierul cu matricola 2222, din lagărul volant numărul 2, existam cel de atunci, care trăia trecutul în prezent cu atîta intensitate, încît aducerea aminte devenea realitate trăită, în timp ce existenţa mea reală şi prezentă se estompa, şi încă în aşa măsură, încît nu‑i mai păstram nici măcar amintirea.

Realitatea adevărată mă invada din nou, redeveneam deţi­nutul cu matricola 2222 cînd lumina dispărea de la fereastră. Şi în clipa aceea, în care bezna zidea cu cărămizi negre ochiul de fereastră prin care privisem viaţa ce fusese a mea, aveam sentimentul că, în sfîrşit, mă eliberasem de vraja lu­minii galbene, deşi, în acelaşi timp, eram convins că “vraja” nu exista decît în închipuirea mea.

Pe urmă, îl auzeam pe Stan Cerchez:

– Mă, soldate vînător,

Un’ ţi‑a fost soarta să mori?

– În munţii Carpaţilor,

sub cetina brazilor.

– Soldate, cin’ te‑a văzut

pe tine cînd ai murit?

– Păsările de pe creangă

mi‑au fost ca o mumă dragă...

– Da’ mai taci dracului, Stane! venea de fiecare dată replica mînioasă a întunecatului şi duiosului Pascu, fiindcă, din cauza cîntecului, începea să‑i plîngă sufletul, şi nu mai putea suporta.

– Oare mîine se va arăta lumina?

– De bună seamă! se grăbea să răspundă careva. Numai că se întîmpla să treacă chiar şi o săptămînă pînă cînd să se arate din nou. Şi de fiecare dată cînd se întîmpla aşa, oamenii din baraca noastră deveneau şi mai morocănoşi. Începeau să‑l înjure cumplit pe comandant că nu se “culcă mai devreme” sau că nu “se duce dracului la oraş să petreacă”, dînd astfel posibilitate nevesti‑si, lui Frau Trude, să‑şi vestească ibovnicul. Fiindcă se aflase - e de mirare cum! - că nevasta comandantului lagărului avea un amant, un Hauptsturmführer S.S., şi că lampa apărea la fereastră numai atunci cînd putea să‑l primească în patul ei.

De toate acestea mi‑am adus aminte în timp ce priveam prin fereastra compartimentului pe cei doi feroviari care, în lumina albastră şi anemică a felinarului, păreau două mogîldeţe hidoase. Curînd după aceea trenul se puse din nou în mişcare, tîrîndu‑se greoi, ca un ogar ostenit, fără ca Buldog să se trezească. Dormea şi sforăia discret, parcă ruşinîndu‑se pînă şi în somn de această meteahna.

Era tîrziu, probabil trecuse de miezul nopţii. De paispre­zece ore nu mai pusesem nimic în gură. Eram flămînzi şi însetaţi. Între timp, Buldog se ospătase în două rînduri, în compartimentul de alături, transformat ad‑hoc într‑un fel de popotă. Revenise de fiecare dată, scobindu‑şi dinţii cu o sco­bitoare de os care, asemenea unui briceag, avea plasele.

Mie îmi era foame, iar lui Socrate sete.

– Tare mi‑e sete! se văicărise el în cîteva rînduri.

– Bine!... Bine!...

Probabil că m‑am uitat la el într‑un fel care l‑a făcut să se ruşineze, fiindcă a simţit nevoia să se justifice.

– Să nu crezi că nu ştiu să îndur. Dar îmi calcă pe nervi porcul ăsta ghiftuit. Am înţeles că se referea la Buldog. Pe urmă, cu alt ton: De unde eşti?

– Din Brăila.

Va să zică nu mă recunoscuse, încă nu mă recunoscuse, deşi călătoream împreună de paisprezece ore.

– Din Brăila zici?

– Da, din Brăila! i‑am răspuns distrat. Cum de nu mă recunoscuse? Şi doar timp de o lună de zile, după ce se ter­minase ancheta şi pînă în ziua procesului, îl vizitasem la penitenciar, de mai multe ori, ca reprezentant al ziarului local “Vestea”, încercînd, la sugestia judecătorului Petroviceanu - a ciudatului judecător Petroviceanu - să aflu adevărul în legă­tură cu fapta pentru care pe nedrept se recunoscuse vinovat. Dar, în ciuda eforturilor depuse, nu am putut afla nimic, aşa cum n‑am putut afla nici motivul pentru care judecătorul Petroviceanu refuzase să prezideze completul de judecată ce urma să hotărască soarta lui Socrate Văideanu, a profesorului Socrate Văideanu.

De atunci trecuseră zece ani. Totuşi cum de nu mă recu­noscuse, de vreme ce fusesem singurul care îl vizitasem la închisoare - şi nu o singură dată - iar imediat după pro­nunţarea sentinţei putuse să‑mi spună: “Nu ştiu ce motiv v‑a determinat să‑mi acordaţi sprijinul moral în momentele cele mai grele din viaţa mea, dar nici nu sînt curios să aflu. Nu cred însă că a fost unul interesat. De aceea, regret că v‑am cunoscut abia acum, şi într‑o asemenea împrejurare, nu mai înainte cînd eram profesorul Văideanu. Sînt convins că am fi putut deveni prieteni. În orice caz, eu nu o să vă uit niciodată”.

Şi totuşi mă uitase. Cele paisprezece ore nu fuseseră sufi­ciente ca să‑şi aducă aminte de mine. Eu, în schimb, l‑am recunoscut din prima clipă cînd l‑am întîlnit la corpul de gardă.

“Ăsta e Socrate! Iată a căzut şi el prizonier,cine ştie de cînd ne chinuim amîndoi în lagărul ăsta, fără să ştim unul de celălalt”, mi‑am zis bucurîndu‑mă, deoarece revederea îmi făcea realmente plăcere. Şi fiindcă SS-iştii din gardă nu‑mi îngăduiau să‑i vorbesc, l‑am privit insistent, ca să‑i atrag atenţia, convins că, pînă la urmă, mă va recunoaşte. Dar m‑am înşelat. M-a privit, într‑adevăr, dar fără interes, ca pe un străin oarecare, şi nici mai tîrziu nu mi‑a dat prin nimic a înţelege că şi‑a reamintit de mine. Nu ştiu, poate din vani­tate, poate dintr‑un alt motiv, nici eu nu am vrut să‑i reîm­prospătez memoria.

– Dumneata ce meserie ai? mă întrebă, abia acum, după paisprezece ore, deşi ar fi putut‑o face, dacă nu mai înainte, măcar de cînd ne aflam în tren, întrucît Buldog nu ne inter­zicea să stăm de vorbă.

– Profesor!

– Ce fel de profesor?

– De filozofie.

– Cum?

– De filozofie! am repetat.

S-a uitat lung la mine. Mă gîndeam, speram că acum mă va recunoaşte. Dar nu m‑a recunoscut. M-a privit cu un fel de curiozitate periferică, pe urmă ochii săi, tot timpul gravi, nu mi‑au mai acordat nici un fel de atenţie, de parcă se con­vinseseră că nu meritam.

– Ştii, şi eu sînt profesor. Apoi imediat, rectificînd: Am vrut să spun că, mai de mult, sînt nişte ani de atunci, am fost şi eu profesor. Şi tot de filozofie. Pe urmă, numai aparent, fără nici o legătură: Brăila e un oraş care are un farmec greu de explicat. Nu?

– Bineînţels! Cunoşti bine oraşul?

– Relativ.

Oftă şi începu să tuşească. Era o tuse adîncă, din plămîni. Categoric nu mă recunoscuse. Din nou am fost ispitit să‑i reamintesc în ce împrejurare ne cunoscusem, dar ceva m‑a oprit şi de data asta. De vreme ce uitase, putuse să uite, însemna că în anii ce se scurseseră îşi impusese, şi izbutise, să nu‑şi mai amintească întîmplările petrecute cu zece ani în urmă, de fapt una singură: procesul urmat de aspra sentinţă. Or, de vreme ce fusese condamnat la zece ani temniţă grea, acum ar fi trebuit să se afle tot la închisoare. Iată însă că îl întîlnisem într‑un lagăr de prizonieri. Asta însemna că ceruse să fie trimis pe front “pentru reabilitare” şi că cererea îi fusese acceptată. Ajuns în prima linie, probabil după ce luase parte la multe lupte, căzuse prizonier. Acum, la fel ca şi mine, era dus către o destinaţie necunoscută. Oare puteam spera că acolo vom supravieţui? Cine mi‑ar fi putut spune! Poate ştia Buldog, dar Buldog era o fiară - dacă nu mai rău chiar decît o fiară! - şi dacă aş fi îndrăznit să‑l întreb, sigur n‑ar fi ezitat să mă şi împuşte. În orice caz, cei din baraca noastră, cînd îmi luasem rămas bun de la ei, mă pri­viseră într‑un anume fel, foarte grăitor. Cu toţii fuseseră con­vinşi că trimiterea către o destinaţie necunoscută însemna, de fapt, lichidarea mea.

N-aş putea spune că atunci fusesem mai optimist decît ei. Dar, spre deosebire de camarazii mei, şi înainte de a cădea prizonier - ca luptător în prima linie - dar mai ales după aceea, în lagăr, considerîndu‑mă sortit morţii, o clipă nu‑mi făcusem iluzia că voi supravieţui, cu toate că, în comparaţie cu tovarăşii mei de captivitate, eram cel mai bine înzestrat de natură să rezist. Şi poate că, în ciuda pesimismului meu, aşa s‑ar fi întîmplat, dacă nu ar fi avut loc inspecţia lui Cap‑de-Mort.

La trei luni după ce am căzut prizonier, a avut loc adu­narea pe Appellplatz[2], alta decît obişnuitele apeluri din fie­care dimineaţă şi seară. Era o adunare pentru o inspecţie superioară, cel puţin aşa ni s‑a spus. Pe platou am fost scoşi dimineaţa, la orele cinci. Inspecţia a început la zece. Un “Horsch” decapotabil stopa la cincizeci de metri în faţa careu­lui format de detaşamentele de prizonieri, pe barăci. Din maşină coborî, mai întîi, comandantul lagărului, Obersturmbannführerul Otto Lehmann, apoi un Gruppenführer[3] în uniformă neagră SS. Pe comandantul lagărului îl cunoşteam, fiindcă nu o dată avusesem prilejul să‑l vedem. Era o bucă­ţică de om, poate cu puţin mai înalt decît un pitic. Avea un cap disproporţionat de mare în comparaţie cu puţinătatea trupului, obrazul stîng crestat de o tăietură de sabie, căpătată probabil într‑un duel, iar ochii albaştri erau atît de candizi, încît atunci cînd mi s‑a ivit prilejul să‑i văd mai de aproape, mi‑am zis că semănau cu ai îngerilor. Numai că în ciuda ochilor săi angelici, comandantul lagărului era o fiară care omorîse cu mîna lui zeci de prizonieri şi care avea obiceiul să se amuze, asmuţind asupra unor deţinuţi cîinii săi lupi. Nici unul dintre ei n‑a scăpat cu viaţă, toţi au murit de pe urma muşcăturilor.

Deci, întrucît pe comandantul lagărului îl cunoşteam, atenţia îmi fu atrasă de generalul venit în inspecţie. Nu mai văzusem, şi nu cred că mi se va întîmpla să văd, un om care să inspire în aşa măsură teamă şi repulsie. Închipuiţi‑vă capul unui om al cărui înveliş de carne şi piele este străveziu, dincare motiv i se vede doar hîrca. O hîrcă vie înfiptă într‑un gît lung şi cu un foarte pronunţat măr al lui Adam. Trupul, fără a fi, părea imens din cauza îngustimii umerilor, a mîinilor lungi. Generalul şchiopăta; se sprijinea într‑un baston, pe care îl ţinea în mîna stîngă. În dreapta, avea o vărguţă albă de fildeş, nu mai mare decît bagheta unui dirijor.

După ce coborî din maşină, Cap‑de-Mort - aşa îl voi numi de acum încolo - se îndreptă spre flancul drept al careului. Se opri în faţa plutonului format din prizonierii adăpostiţi în baraca nr. 1. Privi, mijind ochii, oamenii din primul rînd, pe urmă începu să dea ocol coloanei de la dreapta spre stînga, pentru a reveni apoi în faţa frontului. Făcu un semn cu bagheta lui, pe care însă nu‑l înţelese nici comandantul, nici responsabilul barăcii şi cu atît mai puţin prizonierii, motiv pentru care Cap‑de-Mort trebui să explice lui Lehmann ce anume doreşte. După oarecare încurcături, pînă la urmă, ordinul fu înţeles şi de cei vizaţi. Ei trebuiră să se îndepărteze cu cîte doi paşi la dreapta sau la stînga, pînă cînd se formară, în adîncimea coloanei, cinci culoare.

Cap‑de-Mort păşi pe primul culoar, pe următorul, apoi pe toate celelalte. Era pentru prima dată cînd asistam la o “inspecţie” de acest fel şi, fiindcă adevărata sa semnificaţie scăpa înţelegerii noastre, cîţiva dintre noi îşi făcură iluzia ca generalul, văzînd în ce hal de mizerie ne aflam, cu uni­formele trenţuite, cu bocancii sparţi - unii îşi înfăşuraseră picioarele în nişte cîrpe legate cu sfoară sau cu sîrmă - murdari, plini de păduchi şi subnutriţi, va lua măsuri de îmbu­nătăţire a soartei noastre. Cap‑de-Mort trecu în revistă toate cele cinci rînduri de prizonieri fără să schiţeze vreun gest, fără să‑şi manifeste în vreun fel aprobarea sau dezaprobarea. Abia cînd trecu să inspecteze oamenii din baraca nr. 2 ne‑am dat seama că urmărea un cu totul alt scop: la un moment dat, în timp ce se plimba printre rînduri, se opri în faţa unui deţinut şi, cu vărguţa lui de fildeş, îl atinse pe umăr. Res­ponsabilul barăcii se grăbi să însemne într‑un carnet numă­rul matricol al deţinutului. În sfîrşit, veni şi rîndul barăcii noastre..Şi iată bagheta generalului îmi atinse şi mie umărul. Şi, întrucît baraca noastră era ultima, ea formînd latura din stînga a careului, inspecţia luă sfîrşit.

La cîteva zile după aceea, mi s‑a ordonat să mă prezint la infirmerie, mai curînd la ceea ce conducerea lagărului numea infirmerie: o baracă fără paturi, cu paie pe jos, aco­perite cu două foi de cort murdare de sînge şi puroi. Într‑un dulăpior se zăreau cîteva sticluţe, cîteva instrumente medicale ruginite şi o cutie în care ar fi trebuit să se găsească pansa­mente sterilizate, dar care nu conţinea decît vată.

-...Şi dumitale ţi‑au cerut să te prezinţi la infirmerie? l‑am întrebat pe Socrate.