SESIZARE DESPRE O CRIMĂ

Cazul acesta ciudat l-am întâlnit în primii ani de activitate în miliția judiciară. Dacă mă gândesc bine, nici astăzi, după atâta timp, nu pot așeza toate amănuntele în înlănțuirea lor firească. Crime perfecte, e bine cunoscut de toată lumea, nu există și, totuși… Dar să nu anticipez.

•

Ciudata poveste a început într-o toamnă. În anul acela a fost o toamnă confuză. Ba te încălzea un soare bun, cu lumina dulce, ba ploua și era frig. Dacă plecai de acasă în haină te prindea ploaia pe drum și se lăsa frig de-ți clănțăneau dinții. Când plecai cu pardesiu și fular, nu se clintea un nor, te frigea soarele și făceai baie de aburi.

Arborii se găseau în aceeași încurcătură. În jurul lor, pe pământ, putrezeau frunzele veștede, iar sus, pe crengi, alte frunze musteau încă de clorofilă.

Îmi amintesc că în dimineața când am fost sesizat despre moartea doctorului Olteanu, am plecat la serviciu pe jos. Soarele răsărise luminos, ispititor și cald. În stradă am avut senzația unei mari întâmplări. Trotuarele erau invadate de copii și flori. Sute de copii împovărați de buchete uriașe. Predominau crizantemele cu bulgării lor de petale: mici explozii albe, galbene, violete, sau de un roșu stins.

Pași mărunți, grăbiți, zarvă, ghiozdane cu miros puternic de piele și haine noi. Copiii erau vioi, vorbăreți și râsetele nu conteneau. Doar pe chipurile câtorva se citea spaima de necunoscut. Însoțitorii lor, părinții, alternau între emoție și nostalgie.

Prima zi de școală! Veți zice că spectacolul este același în fiecare toamnă. Pe mine mă tulbură de fiecare dată.

Altceva vreau, însă, să povestesc. O întâmplare nostimă și de necrezut.

În fața mea mergea un grup de persoane vorbind în gura mare și de-a valma. Fără voie am auzit tot ce spuneau. Erau două femei, una în vârstă, cealaltă tânără, care semănau leit. Probabil mama și fiica. Le însoțea un bărbat gras, cu mers săltăreț. Femeia tânără era mai vorbăreață.

— Vasile, n-ai uitat sandvișurile?

— Două cu șuncă, două cu unt. Sunt în ghiozdan!

— Și-un măr, două, i-ar fi prins bine copilului…

— Are! confirmă bătrâna. Mititelul! Tot timpul mă gândesc cum o să se simtă el singur, fără noi. Mai ales că-i prima zi…

Grasul, după toate aparențele tatăl copilului, își tamponă cu batista fruntea asudată și numai după aceea își contrazise soția:

— Cum adică singur? Sunt atâția copii…

— Ce ușor îți vine ție! Parcă n-ai ști cât e Răducu de sensibil…

Au tăcut cu toții, preț de câteva secunde. Mi-am închipuit că se gândește fiecare, în tihnă, la sensibilitatea lui Răducu. Bătrâna a terminat, prima, cu gândurile și a întrebat, cu gravitatea unei replici din „Antigona”:

— Florico, Vasile, oare n-am uitat nimic?

Vasile îi dădu cele mai temeinice asigurări:

— Nimic! Absolut nimic! Robotesc de la 4 dimineața…

Deodată, bătrâna s-a oprit în loc și a început să țipe:

— Vasileee! și apoi iar, scurt, mai potolit, pe undeva duios: Vasile!

Grasul și femeia tânără încremeniră lângă un burlan. Bătrâna reveni, sfârșită:

— Vasile!… Copilul!… Am uitat acasă copilul!…

Am râs până în poarta miliției. Întâlnindu-ne, la intrare, ofițerul de serviciu mi-a adus la cunoștință că mă așteaptă un „caz”. O femeie în doliu voia să-mi vorbească și am invitat-o în biroul meu. Strâns sub o năframă neagră, părul ei de un alb sclipitor făcea, parcă, o pată de lumină. Mi s-a adresat cu o perfectă stăpânire de sine. Nu s-a pierdut în amănunte, mi-a vorbit direct:

— Domnule căpitan, eu sunt mama doctorului Gabriel Olteanu. Am venit la dumneavoastră pentru că sunt convinsă că fiul meu a fost ucis!

Mă privea insistent, căutând să afle de pe fața mea o confirmare. I se părea, poate, că toată lumea știe câte ceva despre moartea fiului ei și că i se ascund adevăratele împrejurări. Firește că nu știam nimic, era prima oară când auzeam numele doctorului Olteanu.

— Iertați-mă, dar sunt obligat să vă atrag atenția că faceți o declarație extrem de gravă… Să nu mai vorbim despre dovezile pe care ea le comportă…

I se citea în priviri că socotea neștiința mea o prefăcătorie.

— Ce dovezi?… De ce nu i-au făcut autopsia?… Ce tot îi dădeau zor cei de la spital că Gabriel era bolnav?… Eu știu cel mai bine!

— Ați cerut dumneavoastră să i se facă autopsia?

— Bineînțeles!… Poate nu de ajuns de stăruitor.

— Cui v-ați adresat?

— Doctorului Precup, prieten bun cu Gabriel. Dădea din colț în colț, căutând argumente. Că diagnosticul e clar, că fiului meu nu-i plăcea să fie îngrijit de medici, că nu suporta nici măcar o injecție… Și atunci, spunea el, autopsia ar fi fost un act de impietate…

— Unde lucrează doctorul Precup?

— La clinica „Profesor Dr. Bogdan Argeșeanu”!

— Bine, doamnă, dar cine ar fi avut interesul să-l omoare pe fiul dumneavoastră?

— Nu știu! De aceea am venit la miliție. Dacă s-ar mai putea face, acum, autopsia…

Am încercat s-o liniștesc, dar n-am reușit. După plecarea ei, nedumerirea mea a sporit. Cum de i-a încolțit în minte o bănuială atât de gravă? Înțeleg, o copleșise disperarea, revolta pentru moartea unicului ei fiu. O moarte pe care o judeca cu inima ei de mamă, care i se părea absurdă și nedreaptă. În fața morții celor dragi oamenii reacționează divers, dar subiectiv. Ce gând a declanșat ideea omorului? Ce amănunt ciudat?

Din punctul de vedere al profesiunii mele, în mai toate cazurile asemănătoare intervin patru ipoteze: moarte naturală, accident, sinucidere sau crimă. La început toate par la fel de posibile. Pentru descoperirea celei adevărate sunt necesare, uneori, eforturi îndelungate, obositoare. Alteori, este de ajuns un amănunt mic, cât un vârf de ac. Și nu apelez întâmplător la comparația cu vârful de ac.

Cu câteva luni în urmă l-am însoțit la un „caz” pe maiorul Dinescu, șeful meu. Totul părea nemaipomenit de simplu. O fată, o dactilografă, s-a sinucis. S-au găsit în odaia ei paharul din care a băut otravă și lângă el, pe masă, cheia cu care încuiase ușa pe dinăuntru. Nimic nu lăsa să se întrevadă o altă ipoteză decât a sinuciderii. Și, totuși, după ce odaia a fost cercetată, centimetru cu centimetru, a apărut un amănunt. O înțepătură de ac pe suprafața mesei din mijlocul odăii. Mai târziu, punând acest amănunt în legătură cu altele, s-a descoperit că este vorba despre o crimă.

Ucigașul îi oferise victimei o băutură otrăvitoare și pentru a înscena sinuciderea a înfipt un ac cu gămălie în masă, apoi a legat de el un fir lung de ață pe care l-a tras afară prin gaura burlanului, care dădea în curte. A încuiat ușa, pe dinafară și a dat drumul cheii pe firul de ață. Cheia a căzut în mijlocul mesei. I-a mai rămas să tragă ața, cu ac cu tot, și dus a fost. Descoperirea crimei a pornit de la un amănunt, un vârf de ac.

Care va fi, însă, amănuntul revelator în cazul de care abia luasem cunoștință? Se va ivi vreun astfel de amănunt?

Pentru a putea cere Procuraturii deshumarea cadavrului aveam nevoie de unele date. Trebuiau cercetate, în primul rând, actele medicale care constatau decesul lui Gabriel Olteanu. Deocamdată, ipoteza numărul unu era moartea naturală.

Primele verificări impuneau prezența medicului judiciar, care a fost de părere că numai autopsia poate confirma, sau infirma, diagnosticul inițial. Procuratura a admis cererea noastră.

Despre rezultatele autopsiei am avut o convorbire interesantă cu doctorul Grigoriu, medicul judiciar.

Mărturisesc că, în timpul discuției, doctorul Grigoriu m-a agasat. Nu se așeza pe scaun, ca oamenii. Se rezema de câte un birou și vorbea cu ochii pe fereastră, lăsând impresia că nu bagă de seamă dacă îl asculți. Parcă vorbeai singur. Asta mai treacă-meargă, dar mă scotea din sărite și faptul că își răsucea câte un nasture de la haină, până pocnea ața. Apoi începea în sens invers. Aș fi dorit, foarte mult, să i se rupă nasturele, măcar o singură dată, să mă pot bucura.

— Așadar – începu el – examenul sumar al tegumentelor lasă să se vadă urmele unor numeroase înțepături pe coapse și antebraț. Probabil injecții…

— Asta corespunde cu declarațiile colegilor de spital. Olteanu suferea de ficat și își potolea crizele cu morfină.

— Vorbe!…

— Nu înțeleg ce vrei să spui?

— Am găsit, într-adevăr, leziuni pe ficat, dar numai cele provocate de otravă!

— Stai ușor, doctore! Care otravă?… Va să zică, după părerea dumitale, Olteanu a fost otrăvit?

— Cam așa ceva! Sau s-a sinucis. În orice caz, până în ziua morții era la fel de sănătos ca oricare dintre noi.

— Sănătos, spui? Și înțepăturile?

— Misterul obligatoriu din orice afacere polițistă.

— Te rog să te uiți la mine când vorbim. Ce dracu’, nu merit chiar nicio privire?

— Ba da! Ești frumos, semeni cu Elvis Presley!

— Orice mi-ai zice, astăzi nu reușești să mă scoți din pepeni.

— Îți promit că n-am să încerc… Zici că Olteanu își făcea injecții cu morfină? Nu se cunoaște! Ciuruit cum e, ar fi însemnat să-și introducă o cantitate uriașă de stupefiante în organism. Asta ar fi lăsat urme, ori…

— Dar își făcea injecții?

— Pot să jur!

— Cu ce anume?

Doctorul nu-mi răspunse. Se chinuia să-și aprindă țigara cu o brichetă care refuza să-l asculte. Se confirmau încă o dată cuvintele, nu știu cui, că bricheta a fost inventată ca să sublinieze importanța chibritului. N-am văzut încă o brichetă care să se aprindă la prima declanșare.

M-am despărțit de doctorul Grigoriu și, în aceeași zi, intrigat de părerile lui, am făcut o vizită la spitalul unde lucrase Gabriel Olteanu.

Omul cel mai potrivit pentru relații mi s-a părut a fi asistenta lui. Am stat de vorbă chiar în laboratorul defunctului.

— De la moartea bietului domn doctor n-a mai intrat nimeni aici. N-avem un alt medic specialist, trebuie să fie adus cineva, mă informă asistenta.

Cuvintele ei erau străbătute de un regret sincer. Când a spus că de la moartea lui Olteanu n-a mai intrat nimeni în laborator, a îmbrățișat totul cu privirea, supărată, parcă, pe fiecare obiect din încăpere, mirată că biroul stă tot lângă fereastră, că stativele cu eprubete au aceeași aliniere, că toate sunt la fel ca înainte, ca și cum obiectele ar fi putut fi vinovate de trădare. Între zidurile înalte ale laboratorului, între mobilele albe și austere, asistenta părea și mai mică și mai slăbuță decât era în realitate. O biată bătrânică, încredințându-ți o durere. Am simțit nevoia s-o întreb dacă s-a înțeles bine cu doctorul Olteanu.

— Foarte bine, era un om deosebit de bun. Numai când avea crize…

— Ce se întâmpla când avea crize?

— În ultima vreme avea crize destul de dese. Se liniștea numai cu injecții…

— Dumneata i le făceai?

— Nu lăsa pe nimeni să pună mâna pe el. Singur și le administra.

— Dar fiolele? Ce făcea cu fiolele?

— Le arunca aici, în cutia asta!

— De când n-ai golit-o?

— De când s-a prăpădit domn’ doctor.

— Te superi dacă te rog s-o golim acum?

— Nu sunt eu așa de supărăcioasă… Poftim!… Țineți dumneavoastră puțin de capac…

— Astea sunt?

— Astea!

— Pot să iau una cu mine?…

— Păi sunt toate sparte!

— Cu atât mai bine. O învelim frumușel în hârtia asta și poate că îmi va fi de folos…

— Dacă vreți dumneavoastră…

— Dar te-am reținut destul… A, să nu uit! Fii bună și dă-mi și câteva rețete în alb.

— Din biroul lui domn’ doctor?

— De acolo… Ce antet au?

— Al nostru, al spitalului nostru. Clinica „Profesor Doctor Bogdan Argeșeanu”.

— Mulțumesc!… În ultimul timp, doctorul Olteanu mai dădea consultații?

— Foarte rar. Lucra mai mult în laborator. Îl ajuta pe domn’ doctor Precup.

— Cercetări, studii?

— Da, un medicament nou, pentru tratamentul ulcerului…

•

Întors la birou, de voie, de nevoie, a trebuit să iau iarăși legătura cu medicul nostru judiciar. L-am rugat să vină la mine și i-am arătat fiola.

— E limpede, băiatule. Scrie și pe ea: cacodilat de sodiu.

— Asta ce mai e?

— Un întăritor nervos. Apă de ploaie!…

— Va să zică, nu-i morfină?

— Nici gând! Din astea îți poți face și tu câte vrei.

— Știi că devine interesant? Va să zică…

— Îți cam place vorba asta…

— Care?

— „Va să zică”.

— Ai dreptate, uneori mă repet… Va să zică…

Am izbucnit amândoi în râs.

Văzând pe biroul meu rețetele în alb, Grigoriu mă privi întrebător.

— Nici eu nu știu bine de ce le-am luat. Erau prea multe și asistenta mi-a spus că doctorul Olteanu dădea foarte rar consultații…

La plecare, medicul judiciar n-a uitat să-mi atragă, încă o dată, atenția:

— Doctorul Olteanu lăsa să se creadă despre el că e bolnav și că își face injecții cu morfină.

— De ce ținea să treacă în ochii colegilor drept bolnav de ficat?

— Nu cred să-ți pot răspunde. Ghicitoarea mea a devenit indisponibilă, pentru vreo doi ani…

Mărturisesc că asemenea glume mă indispun și am fost fericit când l-am văzut pe Grigoriu plecat. Mi-am întocmit un plan de audieri, l-am consultat asupra lui pe maiorul Dinescu și, de comun acord, am convenit să mă interesez, mai întâi, de felul în care a trăit doctorul Olteanu. Am început cu audierea fostei lui soții, o femeie foarte atrăgătoare. La prima vedere făcea impresia femeii ideale pentru o căsnicie. Nu o „nevastă” în sensul ironic al cuvântului, ci o femeie cu care fiind căsătorit poți stârni invidii. Cu toate astea, am aflat că, dincolo de aparențe, ea n-a avut o căsnicie fericită cu doctorul Olteanu. Din mărturisirile pe care mi le-a făcut am reținut că, în ultima vreme, soțul ei devenise foarte irascibil, grosolan, ajungând până acolo încât, în vreo două rânduri, a ridicat chiar mâna s-o lovească.

— Aveam senzația că duce o viață dublă, îmi spuse Ioana Olteanu.

— Vă gândiți la o altă femeie?

— Nu… nu știu nimic.

— Ce anume v-a sugerat că ar duce o viață dublă? Ce înțelegeți prin asta?

— Poate nu m-am exprimat bine… Se purta altfel decât înainte… Părea preocupat de ceva, neliniștit… Nu mai avea de loc timp liber… Uneori se împiedica de mine prin casă și, parcă, se mira că mă găsește acolo. Era acasă numai prin prezență fizică…

— N-ați încercat să vorbiți cu el?

— Am încercat în câteva rânduri, dar a refuzat să-mi dea vreo explicație. I-am propus să divorțăm. N-a vrut, mi-a cerut să am răbdare că își va reveni…

— Din ce să-și revină?

— Tocmai asta n-am aflat.

— Poate că era obosit, prea solicitat de cercetări-le la care lucra în laborator…

Ca și cum n-ar fi auzit întrebarea, Ioana Olteanu își cerceta lacul de pe o unghie cu o atenție exagerată. Am observat că mâna îi tremura ușor. Răspunsul ei se lăsa așteptat și am încercat să reînnod firul.

— Dumneavoastră cunoașteți, cel mai bine, viața lui…

— Tot ce am știut v-am spus, tovarășe căpitan! Nu cred că vă mai pot fi de folos cu ceva…

Am lăsat-o să plece, păstrându-mi convingerea că mai îmi este datoare cu unele detalii. Nu se cuvenea să forțez nota. Atât a vrut ea să-mi spună despre fostul ei soț. Cum să aflu ceea ce mi-a ascuns? Dar, între ceea ce vrem și ceea ce reușim, întotdeauna este un decalaj. Nu vedeam încă nicio soluție. M-am mărginit doar la unele investigații prin vecini. Ceva, ceva am reușit eu să aflu. M-a ajutat chiar o vecină a soților Olteanu. O femeie în vârstă, un pic rea de gură, cu înfățișarea tipică a nevestelor de birtași din filmele neorealiste. Încolo, cumsecade.

Când am ajuns să discutăm despre soția doctorului Olteanu, a clătinat din cap, cu reproș.

— Adică, n-o știu eu pe madam Olteanu? Păi, stă două case mai încolo. Altminteri femeie curățică. Pantofi, pantofi, rochie mereu alta, mașină, mașină…

— Care mașină? Doctorul Olteanu nu avea mașină!

— Dumnealui, nu, săracu’. Avea altcineva, care o aștepta „à coté”, vezi dumneata…

În clipa aceea, întreaga destăinuire a Ioanei Olteanu am privit-o dintr-un alt unghi. Ce poate fi mai demn de luat în seamă decât un prieten al soției unui om asasinat? Am încercat să aflu cât mai multe amănunte:

— Vă amintiți cum arăta mașina?

— Foarte frumoasă! Albastră!

— Știți, cumva… Adică de unde să vă pricepeți dumneavoastră…

— La ce?

— La mașini. Am vrut să vă întreb dacă aveți cumva idee ce marcă era mașina?

— Ba știu. Jenică, bărbată-miu, zicea câteodată: „Ia uite-o pe madam Olteanu, iar a întins-o cu afacerea Skoda”.

— Era deci o Skoda!

— Sigur că da.

— Nu ați reținut, cumva, numărul ei…

— Dracu’ s-a uitat la număr?!… Da’, ia stai… Nu vrei să te servesc cu o dulceață de coacăze?…

— Nu, mulțumesc. De altfel, trebuie să plec.

— Să fi știut eu că vă interesează mașina!… Și nu-i nici Jenică acasă. Îmi amintesc că mi-a spus odată: „Uite, Tinco, ce de cinciuri are ăla la numărul mașinii. Parcă-i carnetu’ de note al lui fii-tu!”

Datorită glumei lui Jenică, locotenentul Ovidiu, ajutorul meu, a reușit să identifice, destul de repede, automobilul în cauză. Era vorba despre Skoda cu nr. 25.515 – București, aparținând lui Felix Precup, de profesiune medic. Mai mult, în dosarul său era consemnată și o contravenție proaspătă.

Mi s-a părut oportună o nouă întrevedere cu Ioana Olteanu și i-am dat telefon acasă, s-o invit. Auzindu-mi vocea, s-a arătat nedumerită. Ba chiar neplăcut impresionată. Mi-a promis că vine imediat și am citit în vocea ei o notă de neliniște.

Îmi amintesc că așteptând-o, Alina, o colegă de la „evidență”, m-a servit cu un măr grozav de mare, de roșu și de dulce. Sau, poate, așa mi s-a părut mie, fiindu-mi oferit de ea.

Ioana Olteanu a sosit mai repede decât am crezut. Graba asta însemna și curiozitate, pentru cele ce aveam să-i spun. Ajungând să discutăm despre doctorul Precup, a simțit că eu știu unele lucruri. Asta am și vrut. Mai sinceră, de data aceasta, mi-a povestit o discuție care a avut loc între ea și Precup, cu trei zile înainte de moartea doctorului Olteanu. Am ascultat-o cu atenție și, după spusele ei, discuția s-a desfășurat cam astfel:

— Ioana, sincer vorbind, te suspectez că rostești cu prea multă ușurință cuvântul „divorț”.

— A devenit un imperativ, Felix. Și nu este o părere, este o certitudine.

— De câți ani ne cunoaștem noi, Ioana?

— Ai nevoie de amintiri?

— Să-ți spun eu de când ne cunoșteam: de pe vremea când actualei doamne Olteanu i se spunea „aia mică, dintr-a opta”.

— Nu știu unde vrei să ajungi, dar retrospectivele romantice sunt partea ta slabă.

— Întotdeauna noi am fost foarte buni prieteni… Numai prieteni. Nu-i așa, Ioana?…

— Suntem!

— Se cuvine, deci, să mă investești cu un minimum de încredere. Pretind asta!

— Ce vrei să fac?

— Nu te grăbi să divorțezi. Am credința că fără tine, Gabriel ar fi… nu știu ce… ceva fără majusculă, în orice caz…

— Mă obligi la confidențe dezagreabile!

— Omul ăsta muncește mult. E toată ziua în clinică. Personal îi sunt îndatorat, mă ajută cât poate, îl pasionează cercetările mele, e numai suflet…

— Te-a rugat să-mi spui toate astea?…

— Nu, dar a simțit că se întâmplă ceva cu tine. M-a rugat să mă ocup, din când în când, de timpul tău. El știe bine cât e de dreaptă și albă prietenia noastră…

— Se poartă bizar.

— Nu te poți purta în fiecare zi ca un îndrăgostit. Oamenii mai și obosesc…

— La el au obosit sentimentele!

— Ești nedreaptă!

— Felix!… De fapt nu-ți spun un secret teribil… Nici eu nu-l mai iubesc pe Gabriel. În mine nu mai există decât sentimentul datoriei…

— Vorbești într-un fel foarte curios. Nu cumva cu vorbe de împrumut?

— Nu, nicio grijă. Pricep insinuarea… Felix, tu ești un om tare bun, un prieten admirabil, dar să nu mai primești niciodată funcții de ambasador. Eu cu Gabriel suntem, demult, doi străini. Ne vom despărți cu orice preț, Felix…

— Iartă-mă, dar ați înnebunit amândoi!

— Un diagnostic cam prea vag pentru un medic atât de strălucit… Și, ce-ai vrea să-mi propui?

— Să te gândești bine!

— Ce știi tu despre Gabriel?

— Că este un om!

— Un om!… Un om!… Ce fel de om?…

— ?…

— Odată, poate va fi, cu adevărat, nevoie să mă ajuți.

— Firește, în orice împrejurare, Ioana!…

După toate acestea, interogarea doctorului Precup se impunea de la sine. Mă încerca o senzație, mai întâi nelămurită, apoi din ce în ce mai precisă, că adevărul înaintează, se adună, înspre punctul de centru, și în centru mă aflam eu. Înainta încet, dar cu lumină, ca flacăra unei lumânări aprinse, deodată, la ambele capete.

Am socotit că este mai bine să mă duc la spital. A trebuit să aștept o jumătate de ceas, până când a ieșit doctorul Precup dintr-o ședință. Pentru starea de spirit în care mă aflam, timpul trecea greu. Am măsurat coridorul, de la un capăt la celălalt, am numărat dalele negre din pardoseală, apoi pe cele albe; am citit, de două ori, un articol de la panoul de popularizare, despre profilaxia bolilor de piele. Afară era soare și razele intrate prin ferestre desenau zone de lumină. M-am apropiat de o fereastră și am privit, minute în șir, un îngrijitor care spăla, cu furtunul, bustul de bronz al lui Lavoisier. Lucra cântând și cuvintele cântecului răzbăteau până la mine:

„Lele, ce dragoste avem,

Numai din ochi ne vedem…”

Gazonul aleilor din curte împrumutaseră culorile toamnei.

După un timp, am auzit deschizându-se o ușă și s-a năpustit, pe coridor, o trâmbă de fum de țigară. O dată cu fumul au ieșit și o mulțime de oameni în halate albe. L-am întrebat pe unul dintre ei despre doctorul Precup și mi-a arătat un bărbat înalt, surprinzător de tânăr, cu părul tuns scurt, ca al unui recrut. Era unul dintre oamenii la care vârsta nu se cunoaște niciodată. Fără halatul de medic l-ai fi crezut, mai degrabă, sportiv.

Stătea de vorbă cu cineva. Am așteptat până ce a rămas singur și m-am prezentat. A primit posac vizita mea, explicându-mi că se grăbește să ajungă la un sanatoriu din apropierea Bucureștiului. Astfel, discuția noastră a avut loc, pe drum, în mașină. O Skodă albastră.

La bord, pe rama parbrizului, cineva uitase o garoafă albă, care îmbătrânise. Tăcerea începea să ne stânjenească. Ne oprisem la un stop, pe unde traversa o coloană nesfârșită de copii, zoriți de o educatoare tânără și foarte drăguță. Ieșeau de la muzeul din parcul de peste drum. Mi-am propus să încep discuția imediat ce vom trece de stop. În fața noastră se întindea autostrada ce duce spre aeroport. Dar a început, primul, doctorul Precup:

— Voiați să mă întrebați ceva…

— Da… Îmi pare rău, însă, că am nimerit o zi în care sunteți foarte ocupat…

— În fiecare zi sunt foarte ocupat!

— Din fericire, prima întrebare pe care vreau să v-o pun nu se referă la o zi. Se referă la o noapte…

— O noapte? Nu înțeleg…

— Veți înțelege imediat. Voiam să vă întreb unde ați fost noaptea de 6 spre 7, luna aceasta.

— Habar n-am… Poate credeți că țin un jurnal intim?…

— Faceți, vă rog, un efort să vă amintiți…

Fruntea doctorului se încreți. Nu puteam ști dacă se gândește, sau este numai preocupat să depășească un șir de motociclete care mergeau în fața noastră. După ce le-a depășit și s-a înscris pe sensul normal de mers, Precup îmi răspunse, nesigur:

— Cred că am fost la Câmpulung, cu mașina…

— Credeți!

— Sunt sigur… Am fost la niște prieteni!

— La ce oră ați plecat?

— Pe la cinci, cinci și ceva… după-amiază…

— Și la ce oră v-ați înapoiat?

— Dimineața, la prima oră. N-am rămas la Câmpulung. Prietenii mei nu știau că trebuie să sosesc și plecaseră la o nuntă.

— După câte înțeleg, nu poate confirma nimeni că ați fost la Câmpulung?

— Știu eu?!… N-am văzut pe nimeni!

— Deci, n-ați vorbit cu nimeni?

— N-am știut că voi avea nevoie de un alibi…

— În noaptea de 6 spre 7 a fost otrăvit doctorul Olteanu!

— Cam hazardată presupunere. Maică-sa are o idee fixă…

— De ce nu vreți să stabilim ce ați făcut în noaptea de 6?

— Dacă aș fi știut ce se întâmplă, opream un milițian și mă fotografiam cu el…

Răspunsul mi s-a părut obraznic și mă hotărâi să-i fac prima surpriză:

— Fără să se fotografieze cu dumneavoastră un milițian v-a lăsat, totuși, o amintire.

— Mie?

— Da. Un proces verbal de contravenție, încheiat la orele 21. Dar nu la Câmpulung, ci în București…

Siguranța de până atunci i se topi. Țintisem bine, deși el a încercat, încă, să pozeze.

— Pe data de 6?! se miră, șovăind. Nu cred că pe 6 am avut contravenția. Atunci am confundat: am fost la Câmpulung pe 7!

— Bine, să presupunem că ați confundat zilele…

— E sigur…

— Vă pun o altă întrebare, la care vă rog să-mi răspundeți mai… sincer: De ce v-ați opus atât de energic la cererea mamei doctorului Olteanu de a se face autopsia cadavrului?

— Opoziție?… Și astăzi cred că ar fi fost de prisos. Sunt convins că ficatul lui era bolnav… Gabriel se ferea de medici și…

— Și pentru asta ați încălcat regulamentele spitalului. Să recunoaștem că pare cam ciudat…

— Orice lucru poate părea ciudat când îl privești într-o anumită lumină. Cu idei preconcepute!… Aș dori să vă pun și eu o întrebare…

— Poftiți!

— Credeți, într-adevăr, că moartea lui Gabriel s-a produs în condițiuni suspecte? Vreau să spun: credeți că a fost otrăvit?

— Dumneavoastră, ca medic, ați fi fost cel mai în măsură să știți acest lucru. Da, a fost otrăvit!

Am simțit că afirmația mea categorică l-a înspăimântat. Mă privea cu ochi tulburați, pleoapele băteau repede, trădându-i nervozitatea. Realizase acuzația grea pe care o ascundeau cuvintele mele.

— Vedeți… Eu nu am de ce să… Sau mai bine zis, v-am ascuns adevărul, dar din alte motive, încercați să mă înțelegeți… De fapt trebuie să vă spun… În seara zilei de 6 am fost cu Ioana Olteanu, soția lui Gabriel…

A fost rândul meu să rămân surprins și am făcut un efort deosebit ca să întreb cât mai indiferent:

— Puteți să-mi spuneți unde?

— Cu mașina… Fără țintă… Suntem prieteni și… nu asta am vrut să tăinuiesc… Nu faptul că m-am întâlnit cu ea… Ne leagă o prietenie curată, demnă. Nu, n-am de ce să mă rușinez. Gabriel știa… Eu n-am nimic de ascuns… N-am spus din prima clipă pentru că… Vedeți… Discuția din seara aceea, cu Ioana, m-a șocat îngrozitor. Nici acum nu cred că este cu putință…

— Continuați, vă ascult…

— Discuția asta nu pot s-o povestesc. Se aduce o acuzație… O insultă memoriei unui om, poate nevinovat… Eu nu pot să spun nimic. Dacă Ioana vrea să repete ce a discutat cu mine, o privește…

Or era sincer emoționat, or juca excelent teatru, ca să nu-mi spună nimic. Mașina mergea, acum pe un drum lateral și, în zare, se ivise, dintre brazi, clădirea înaltă a sanatoriului. După câteva sute de metri ne-am oprit. Precup mă privea întrebător. Ne-am despărțit și eu am pornit, pe jos, spre șoseaua principală, urmând să mă întorc la București cu o mașină de ocazie. În legătură cu Precup îmi făurisem o ipoteză. O bănuise de crimă pe Ioana Olteanu și se grăbise să-l îngroape, cât mai repede, pe Gabriel? A crezut c-o poate salva astfel?… Complicitate la crimă?…