•

În bătaia lunii, șleaul șerpuia printre miriști, aburcând lin dealurile și prăpăstuindu-se tot atât de lin în văiugile năpădite de iarbă și tufărișuri.

Încordat în scări, cu trupul lăsat pe coama fugarului, un băietan de vreo cincisprezece ani întorcea din când în când capul îndărăt ca să-și cumpănească sorții scăpării. Fugise de-a-ncălare de la conacul stăpânului său, după o bătaie soră cu moartea. Îi țineau urma trei arnăuți[1] de-ai boierului. Întorcând iarăși de la o vreme capul, fugarul își dădu seama că norocul începe să tragă de partea urmăritorilor, care aveau cai mai abrași[2] și mai multă pricepere în stăpânirea și îndemnarea lor. Distanța până la ei se scurta văzând cu ochii, în vreme ce puterile roibului său scădeau cu repeziciune. Străbătuse, după socoteala lui, vreo cincisprezece vrâste și mai avea, după aceeași socoteală, vreo cinci înainte, până a ajunge la acel codru care se cheamă al Ciurei, unde se spunea că hălăduiau oameni mai slobozi decât păsările cerului. La ei năzuia el să ajungă…

Vreo sută de pași îl mai despărțeau acum de urmăritori. Privi înainte. Dealurile rămăseseră în urmă, făcând loc unei câmpii oable[3] la capătul căreia se ițea marginea întunecată a unui codru. Își șfichiui cu năduf fugarul. Acesta icnea, fornăind și împrăștiind bală. Se ridică și mai mult în scări, cercând a-l ușura de greutate și lăsându-și obrazul în bătaia usturătoare a coamei.

•

În vremea asta, la acea margine întunecată de pădure își făceau obișnuita lor pândă doi codreni[4] armați cu durde[5], pistoale și hangere[6]. Stăteau de-a-ncălare, sub pologul[7] rotat al unui tufan, scrutând depărtările. Nu peste multă vreme urechea prinse tropot de copită, iar ochiul desluși umbrele a patru călăreți gonind pe sub lună…

— Ian te uită, pe cine-or fi urmărind arnăuții cu atâta înverșunare? grăi unul din ei, întorcând a mirare capul spre soțul său, care călărea un cal pag[8], cu coamă lungă și nările-n vânt.

— Se pare că-i un băietan, răspunse acesta. O fi de la vreo curte boierească. Da’ ce poznă o fi făcut?

Celălalt n-avu timp să-i răspundă, căci dinspre șleau trosni o împușcătură. O slobozise unul din cei trei urmăritori asupra călărețului din față.

— Nu l-o pălit! grăi primul haiduc, privindu-și cu neliniște tovarășul.

— Da’ o să-l pălească numaidecât, că-s puși pe omor după cum văd, răspunse tot atât de neliniștit acesta, trăgând către el dârlogii. Frică li-i să nu le scape în codru și vor să-l dea gata. Eu aș zice să-i dăm o mână de ajutor băietului, că-i păcat de tinerețele lui…

— Așa zic și eu, că dreptatea și obida tot de partea lui trebuie să fie. Haide!

Punând mâna pe pistoale și împintenându-și fugarii, haiducii o porniră cu repeziciune către șleau, tăind de-a curmezișul calea celor patru călăreți. Dar în clipa următoare același arnăut ridică iarăși pistolul, stupind foc. De data asta plumbul nu-și greși ținta: lovit, călărețul din față se înălță în scări și, apucându-se cu mâinile de ceafă, se rostogoli de pe cal în șanțul de la marginea drumului.

Dar arnăuții nu apucară să descalece. Cât ai bate din palme, cei doi haiduci erau asupra lor. Chitindu-l pe ucigaș, unul dintre ei îl prăvăli cu un foc la pământ, apoi atât el, cât și celălalt traseră hangerele. Luați pe nepusă masă și bănuind cam cu cine au a face într-acest miez de noapte, arnăuții își răsuciră în loc fugarii și o luară la sănătoasa. Haiducii întoarseră caii și descălecară la grabă lângă cel lovit. Băietanul zăcea nemișcat pe fundul șanțului.

— Amărâtul de el, zise cu năduf cel care-l chitise pe ucigaș, îngenunchind lângă băiat și ridicându-i capul. La moalele capului l-o lovit! Tâlharii! Apoi, privindu-l neliniștit pe tovarășul său, întrebă: Oare o mai fi trăind?

Acesta se aplecă la rându-i, își lipi urechea de pieptul băiatului în dreptul inimii, după care, ridicând către soțul său ochii înseninați dintr-o dată, zise:

— Trăiește!

Zicând acestea, își smulse mâneca cămășii, legă cu ea strâns capul rănitului și se uită cu înțeles în ochii celuilalt.

— Să-l luăm cu noi, poate o mai avea zile, amărâtul de el…

•

Era prin anul Domnului 1631, la vreo șapte ani după întâmplarea de mai sus. La curțile domnești din Ieși, într-una din frumoasele săli ale palatului, se întinsese mare zaiafet, prilejuit de reînturnarea pe tronul Moldovei a lui Alexandru Vodă Iliaș, trimis de Poarta suzerană în locul lui Alexandru Radu. Masa gemea sub felurimea bucatelor și a tacâmurilor scumpe, asupra cărora băteau smerite mătănii vreo două duzini de bărbi de toate mărimile, înconjurate de zeci de idiclii[9] și cepaele, care împleau pocalele și înlocuiau blidurile golite cu altele vârfuite și dichisite cu grijă de meșterii bucătari.

Când zvonul de glasuri se mai domoli, logofătul Neghinuță, carele ședea în stânga domnului, ridică pocalul și cuvântă astfel către domn și meseni:

— Să ne trăiești, doamne și bine ai venit pe aceste mănoase plaiuri moldovenești, pe care, ne învrednicim a crede, ai să le ocârmuiești cu aceeași înțelepciune și dragoste precum le-ai mai ocârmuit înainte, în prima ta domnie.

Aici vodă dete din cap cu smerenie, iar cuvântătorul, după ce aruncă o privire plină de înțelesuri acelor bărbi slăvite din jurul domniei-sale, urmă:

— Și ne mai învrednicim a crede, doamne, că n-ai să uiți nici de prea-smeritele slugi ale tale adunate la aiastă masă, care te-au slujit cu credință și supunere atât în zile bune, cât și în cele rele.

La aceste cuvinte, mesenii suspinară cu frunțile plecate, unii mai tineri dându-și coate pe furiș și cătând cu înțelegere în ochii măriei sale.

Domnul înălță pocalul recunoștinței, îl deșertă și grăi astfel:

— Vă mulțămesc, boieri dumneavoastră, pentru aieste urări de bine pe care mi le aduceți, cum și pentru credința ce mi-ați arătat-o în năprasnele prin care am trecut. Acum că am putut, cu ajutorul vostru, îndupleca Înalta Poartă să mă trimeată la locul ce mi se cuvine, mă voi strădui din răsputeri să nu dezmint așteptările voastre. Dar înainte de asta, urmă a zice vodă, se cuvine să curățim țara de acei care ne voiesc răul, de neprietenii noștri. Am auzit de unul, vornicul Lupul Vasile, boier de neam, care umblă cu vorbe și felurite scorneli ca să răzvrătească norodul împotriva me și a voastră.

— Drept ai grăit, mărita ta, ridică fruntea Baptiste Veleli, sfetnic de mare taină al măriei sale. Vornicul ista o trimis la Poartă, la Stambul, o solie alcătuită din boieri moldoveni pentru a se pune împotriva venirii tale în țară. Spuneau cum că norodul i-ar fi împuternicit să grăiască în numele lui. Da’ bine că am aflat la vreme de aiastă uneltire și am știut a pune vorbă și cele de cuviință acolo unde era nevoie, așa încât o fost poftit să se întoarcă frumușel, cu buzăle umflate, pe drumul care i-o adus.

— E un om tare primejdios, doamne, vornicul ista, suspină către măria sa și logofătul Neghinuță. I-o spune și numele: Lupu, adică. Îl cunosc eu bine! Mai are doi prietini buni întru uneltiri: bătrânul boier Buhuș și hatmanul[10] Săvin. Cică îmblă tustrei din sat în sat și tulbură norodul…

Aici logofătul tăcu, căci domnul și stăpânul ridică dreapta și cu obrazul întunecat dintr-o dată, cu ochii scăpărători spuse:

— După cele pătimite în prima noastră domnie, nu mai avem dreptul de a șovăi într-asemenea împrejurare. Vrăjmașul trebuiește lovit de-ndată și fără cruțare, ca să nu aibă vreme să te lovească el.

— Așa este, doamne, încuviințară mesenii în cor, clătinându-și bărbile.

Măria sa întoarse capul către soțul său din stânga, spunându-i cu aceeași scăpărare în ochi și cu același glas care nu mai răbda zăbavă:

— De aceea, logofete Neghinuță, fiind domnia ta om în care mi-am pus întotdeauna nădejdea, am a-ți da o poruncă pe care să mi-o duci la împlinire. În satul Voineștilor, taman prin locurile pe unde am auzit eu că îmblă Vasile Lupu ista, am un om al meu, pe care prea bine îl cunoașteți și domniile voastre. Este vorba de logofătul Negrilă, boier credincios nouă, care o arătat întotdeauna multă osârdie în toate câte l-am rugat a face pentru noi. El are destui oameni la îndemână ce ne pot scăpa cu ușurință de pacostea asta de boieri. Ai să iei de la cămănărie[11] cinci sute de galbeni și ai să i-i duci lui Negrilă. La prețul ista s-or găsi mulți ahotnici[12] care să-i aducă vii ori morți pe cei trei înaintea noastră. Mâine, cum s-o crăpa de ziuă, pleci la drum fără zăbavă! Înțălesu-m-ai?

— Înțăles, măria ta! icni boierul. Oi face întocmai…

•

La o margine de pădure, în dreptul șleaului celui mare al Ieșilor, stătea de pândă un pâlc de călăreți. Erau cinci la număr, oameni trecuți de prima tinerețe, unii din ei având tâmplele sure și obrazurile scorțoase, tăbăcite de arșițe și vânt. Unul singur, încălecat pe un harmăsar alb, cu șa și frâie țintare, cu pieptar lat, părea, pe lângă ei, din cale afară de tânăr. Pletele lui castanii răsfirate în șuvițe îi cădeau pe spate, dezvăluind un obraz oacheș, o frunte lată și niște ochi căprui plini de înfrigurare.

— Căpitane, spuse într-un târziu unul dintre călăreți, arătând cu brațul în zare, văd un rădvan boieresc venind într-acoace!

— Îl văd și eu, Gâtlane, răspunse tânărul, înălțându-se în scări și ducând mâna streașină la ochi.

— Și mă cuprinde mirarea, urmă același călăreț, ridicând din umeri: ce pasăre o fi călătorind la vremea asta fără să-i pese de ereți și hultani?

Tânărul zâmbi:

— Nu-i pasă, că știe să-și păzească bunătatea de pene. Ian uitați-vă ce de flintulițe ghintuite o însoțesc!

Într-adevăr, rădvanul care apăruse în depărtare și acum se apropia cu repeziciune avea înhămați la el patru cai în falet, cu doi arnăuți armați călare pe perechea din față, purtând haine albe de aba împodobite cu fireturi negre, iar în spate șase arnăuți călări, armați și ei până-n dinți.

— Mă bate gândul, glăsui un alt călăreț, care se afla în dreapta celui tânăr, că trebuie să fie vreun dreptcredincios de-al lui Alexandru Vodă fanariotul și că treaba la care o pornit nu rabdă zăbavă.

— Așa trebuie să fie, măi Dobre, spuse căpitanul, strunindu-și harmăsarul, care prinse a se foi sub el.

— Dacă-i dintr-aiștia, apoi nu se poate să nu aibă asupra lui câteva punguțe cu gălbenași, grăi Gâtlan. După care, răsucindu-și în sus sfârcul mustății, clipi șmecherește și întrebă: Ce zici, căpitane, le dăm binețe?

Tânărul zâmbi, apoi spuse:

— Nici că se cade altfel! O așa luminată față boierească cum e asta ar putea chiar să se supere dacă n-o bagi în samă.

Călăreții râseră, apoi, la un semn al tânărului, o porniră vijelios la vale, chiuind și pocnind din pistoale. Văzându-i, surugiii prinseră a biciui cu strășnicie telegarii, punându-i în galop, iar arnăuții, împresurând rădvanul, traseră pistoalele din sileafuri[13], slobozindu-le în năvălitori. Dar niciunul dintre aceștia nu se clinti din șa. Aplecați asupra coamelor, cu hangerele scăpărând în mână, codrenii veneau într-o întinsoare asupra lor pe amândouă laturi ale drumului. Ajungând din urmă rădvanul, căpitanul cel tânăr, împreună cu doi din soții săi, Gâtlan și Dobre, se păliră în săbii cu arnăuții, în vreme ce ceilalți doi haiduci picară în coastele surugiilor de pe perechea de telegari înaintași. Nedându-le răgaz să-și tragă pistoalele de la brâu, aceștia îi înșfăcară de mijloc și, săltându-i din șa, îi azvârliră în șanțurile drumului, după care ispravă apucară căpestrele înaintașilor, oprindu-i în loc. În dreptul rădvanului lupta era aprigă. Văzând că-s în număr mai mare decât codrenii și că se arată putință de izbândă, cei șase slujitori ai măriei sale se prăvăliră cu iataganele asupra lor, împresurându-i din toate părțile și îngrămădindu-i la mijloc. Dar hangerele, deși fiecare din ele avea de ținut piept la două iatagane, păreau a nu se înspăimânta de loc. Și asta pentru că le veniră în ajutor durdele. Ținând durda de țeavă în mâna stângă și mânuind-o în chip de măciucă și scut împotriva unuia din oțele, codrenii își arătau cu dreapta întregul meșteșug al armelor. Înălțați în scări și ajutorați de istețele lor dobitoace, care, deși nestrunite de dârlogi, păreau că înțeleg gândurile stăpânului până în cele mai adânci tainițe ale lui, ei veneau pas cu pas asupra arnăuților, râzând diavolește și dând strigăte de ocară și batjocură, dintr-acelea care-l fac pe om să vadă roșu dinaintea ochilor și să-și piardă, astfel, capul, arma de care are cea mai mare trebuință într-o asemenea împrejurare.

În vremea asta, pasărea care se călătorea în rădvan încremenise între pernele acestuia, mișcând doar capul într-o parte și alta, ca să vadă de partea cui se arată semnele izbândei. La început, când arnăuții prinseră a-i înghesui pe codreni între piepturile cailor, boierul slobozise chiar un suspin de ușurare și pusese mâna pe iataganul ce-l avea alături, zicându-și că numaidecât se va ivi prilejul să se arate și el la lumina soarelui întru toată strălucirea bărbăției sale, dar curând mâna dumnealui își slăbi strânsoarea pe mănunchiul acestuia și buza de jos prinse a-i tremura. Căci iată ce se întâmpla afară: cel mai tânăr dintre lotri, călare pe harmăsar alb, și care părea a fi căpitanul lor, înaintând asupra celor doi oameni ai măriei sale, îl chiti pe neașteptate pe unul, dintr-o parte, cu patul durdei, prăvălindu-l din șa, apoi întoarse asupra celuilalt amândouă armele. Deși hangerul îi fulgeră în câteva rânduri pe sub gâtița acestuia, tot durda fu ceea care-l scapă pe om de griji. Pocnit în țuguiul cușmei, vrednicul slujitor al măriei sale se bălăbăni în șa, apoi se prăpăstui pe-o lăture, venind domol spre tovarășul său din colbul drumului, ca să-l întrebe de sănătate. După care ispravă, căpitanul cel tânăr se întoarse într-ajutorul celor doi soți ai săi. La drept vorbind, aceștia nu prea aveau nevoie de el: fiecare din ei rămăsese a se măsura creștinește cu un singur vrăjmaș, căci părechile lor, cu mădularele și scăfârliile betegite de durde, strigau de acuma aman[14], târându-se de-a bușilea prin colbul drumului. Un sughiț cumplit îl apucă pe boier când îi văzu și pe cei doi surugii ai săi venind pihotași[15], cu mâinile legate la spate, înghiontiți din urmă de durdele codrenilor care opriseră rădvanul.

Încredințându-și sufletul celui de sus și zicându-și că-i păcat de tinerețele lui, care nu se vor mai bucura de lumina soarelui și de mila slăvitului său stăpân, logofătul Neghinuță, căci el și nimeni altul era pasărea cu pricina, ascunse în pripă, sub perne, pacostea de iatagan și rămase stană, cu ochii ațintiți înainte, ascultându-și bătăile surde ale inimii și trăgând cu urechea la cele câteva clinchete de săbii, care se mai auzeau din ce în ce mai slab de afară. În cele din urmă conteniră și ele. Nu trecu multă vreme și în urechea ciulită până la durere a vajnicului călător bubui un râs ce-l furnică din cap până-n picioare, apoi auzi scârțâitul ușiței rădvanului și un glas de tunet zicând:

— Să ne trăiești, boierule! Ia poftește matale de-ți mai dezmorțește picioarele pe-afară, că prea au ostenit de-atâta drum!

•

Pentru mama Safta, chelăreasa[16], ca și pentru toate muierile din rândul slujitorimii conacului din satul Voineștilor, îndârjirile Radei față de tot ce se arăta chip de bărbat erau de neînțeles.

— Nu-i în toate mințile fata asta! zicea chelăreasa către urechile care aveau răbdarea și răgazul s-o asculte. Frumoasă este, cum nu se află alta prin partea locului, isteață așijderea – că dacă ți-o întoarce ea vorba, pe loc te apucă sughițu’ – da’ cum dă cu ochii de-un bărbat, parcă l-ar vedea pe Satana. Curat pisică sălbatică se face! Să ți-o spuie flăcăii din sat, să ți-o spună vătaful Ionuț, care după ce și-a făcut vânt într-o sară în ietăcuțul ei, că prea i se perpelise inima de jarul aistor ochi albaștri, o ieșit ca din pușcă de-acolo, ca să-și oblojească după aceea vreo săptămână și mai bine frumusețea de obraz cu tot feliul de alifii, că tărcat l-o făcut drăcoaica. De încercănat ce era, semăna la ochi cu harmăsarul cel abraș, de la droșca boierului, căruia îi pune ochelari ca să n-o ieie razna pe laturea drumului. Și te cuprinde mirarea când te gândești: „Fată la douăzeci de ani bătuți pe muche…” Altele, la vârsta ei, îmblă cu câte doi plozi în cârcă și unul pus pe venire în tainița Domnului, câtă vreme ea tot de fetie se ține, de parcă mare bucurie o mai fi și asta. Dragă mi-i fata, că orfană și amărâtă s-o ridicat la curtea noastră; și m-am cercat eu a-i afla taina și oful de la inimioară. La început s-o spăriet și și-o scos ghearele ei de pisică sălbatică, da’ tot luând-o eu cu binișoru și văzând ea că nu-i voiesc decât binele, o început a se da pe brazdă. Azi așa, mâne așa, până când într-o zi, podidind-o lacrămile, s-o hotărât a-mi spune. O ascultam, Doamne iartă-mă, da’ de înțăles tot n-o puteam înțălăge, că pentru un om zdravăn la minte chiar că de neînțăles se arată o asemenea taină. Îmi zicea ea mie, da’ tot printre lacrime și suspinuri, că drag i-o fost de copilă un băiet anume, unul Codruș, argat la curtea noastră, care și-o luat lumea în cap acum șapte ani, fugind către codrii Ciurei. Cu toate că arnăuții lui Negrilă al nostru, care s-o luat după el, se lăudau în gura mare că l-o pușcat, ea nu crede asta în ruptul capului. Zice că arnăuții se laudă de frica boierului, că prietinul ei o rămas teafăr și nevătămat. Da’ năcazul cel mare împotriva bărbaților taman de aici îi vine, că, zice ea, plecând, el s-o juruit dinaintea ei că are să vină în scurtă vreme să o ieie de la curte, că dragă-i este, da’ o uitat de ea, călcând cuvânt și făgăduință. Iată dar de ce nu are ea ochi să vază făptură bărbătească dinainte, că toți numai să mințească știu și să înșele. Pe unul l-o îndrăgit, pe acela l-o vrut, altul nu-i trebuie. Cap sec de muiere! Atâta pricepe el, atâta face…

Acestea toate le zicea cu mare năduf chelăreasa, dar, e drept, în taină mare și numai acelor muieri de care era încredințată că n-or duce vorba până la urechile boierului sau ale oamenilor lui de prin preajmă. Nu de alta, da’ o iubea pe fată și n-ar fi vrut pentru nimica în lume să mai pătimească și de la alții pentru fapta ei, că destul pătimește și așa amărâta, perpelindu-se în focul inimii sale. Și o iubea mama Safta pe Rada pentru că în afara de acest păcat, altele nu i-ar fi găsit, să le fi căutat cu lumânarea. Ajutoare mai de preț ca ea în multele treburi ale gospodăriei nici că și-ar fi visat vreodată. Toate le știe, toate le prididește fără îndemn, fără vorbă, și-i sfârâie călcâiele de mai mare dragul prin toate ungherele conacului. Parcă și mai inimoasă s-o arătat a fi din ziua când, murind tușă-sa, Catinca, l-o adus la grajduri, cu învoirea boierului, pe frățâne-su mai mic, Andrieș. Asta în locul zgripțuroiului care s-o dus de-a-ncălare, ducându-i deolaltă și mințile. Curat parcă-i mumă cu acest Andrieș al ei. Tot de dragul lui se zbate, toate lui i le cară, ca să nu ducă băietanul dorul dragostei și grijii părintești. Și-n foc s-ar azvârli pentru el. Da, multă râvnă și înverșunare e în fata asta! Iaca, cât ai bate din palme o și plămădit cogeamite covată cu aluat, o învelit-o cu un prosop curat și acuma așteaptă să crească stând pe scăunel alături, cu ochii ațintiți în gol, muncită de gânduri numai de ea știute. Frumoasă-i drăcoaica, bă-tu-o-ar norocul s-o bată! Păcat numa’ de tinerețele ei.

— Hei, Radă, mai lasă gândurile, că nu-s bune ele de nemica. Numai te veștejesc la chip și-ți macină sufletul.

— Le-aș lăsa, țață Safto, cu dragă inimă, da’ nu mă lasă ele!

— Tot la împielițat te gândești?

— Tot, țață Safto!

— Măi Radă, și dacă arnăuții aceia nu mințesc, cum zici tu, și l-o pușcat de moarte pe băietan? Prepune tu asta și răspunde-mi la întrebare!

— Nu pot prepune asta, țață Safto. Cu toate că l-am căutat, răscolind singură în vreo două rânduri tot codrul Ciurei și nu l-am găsit, deși i-am pus pe alții să-l caute, și nu l-au găsit, inima îmi spune că el trăiește și eu nu pot crede altminteri.

— Ptiu, stuchi-te-ar mâțele! dete din umeri, a ciudă, mama Safta chelăreasa, ridicându-se de la locul ei și ieșind din cuhnie[17] să mai vază și de alte treburi ale gospodăriei, pe care le plinesc slugile ei cele toante și leneșe.

•

Dacă cineva i-ar fi spus matahalei celei de arnăut cu mustața-n prepeleac, care făcea de strajă la poartă, că or să vină vremuri când slujitorimea cea amărâtă se va călători la rădvan[18] boieresc, iar boierii cei de neam, în anterie[19] și cealma[20], o vor păzi venind de-a-ncălare, șezând de-a-ndoaselea, voinicește în șa, fără de îndoială că l-ar fi stuchit drept între ochi, zicându-i că-i umblă mințile pe două cărări. Când însă văzu de-adevăratelea o asemenea istorie, știind el ca mințile îs la locul lor, neîncercate de ulcelele Satanei, mai întâi și întâi se ciupi bine, până când simți că-i dau lacrimile, dar cum nimic nu se clinti și nu se șterse din fața ochilor săi, îi holbă și mai tare și se năpusti să deschidă poarta acelei ciudate vedenii, care înainta la pas spre ea, venind dinspre șleau. Deschizând-o și făcându-și în grabă semnul crucii, omul mai dete și un răcnet năprasnic, la auzul căruia se mișcă întreaga ogradă, iar în cerdac apăru pe loc scăfârlia cheloasă a boierului și stăpânului curții.

— Ce este?! strigă năpustit acesta, dar văzând, la rându-i, vedenia, se slobozi de sus, de pe scări, dând iarăși strigare, ca la năvala tătarilor: Săriți, băieți, de-l dezlegați pe boier Neghinuță!

Apoi, după ce stârni tămbălăul, văzând îndeaproape nemaipomenita orânduială căzută pe capul aiestei lumi, întrebă cu glas mai domolit, scărpinându-și pătrarul de lună a nedumerire și spaimă:

— Da’ ce s-o-ntâmplat, oameni buni, ce-ați pățit?

Cum nu se găsi nimeni să-i deie răspuns potrivit, căci mai speriată ca el părea slujitorimea adunată în rădvan și legată fedeleș de mâini și picioare, boier Negrilă se opri în fața logofătului Neghinuță, pe care oamenii lui îl depuseseră cu mare grijă și sfiiciune pe binecuvântatul pământ și acuma îl dezlegau cu osârdie. Logofătul, spre aceeași mare mirare a lui, nu contenea a se văicări și a blestăma de mama focului:

— Dar-ar boala-n ei! Mă spânzură! Pe cinstea me că mă spânzură! Să-mi sară ochii dacă nu mă spânzură!

— Cine să te spânzure, logofete? se îngrămădi spre el, săltând a nedumerire din umeri, stăpânul curții.

Neghinuță se uita la el chiondorâș, slobozind printre măsele:

— Ha!… Măria sa, cine altul?

— Da’ pentru ce? Ce-ai făcut?!

— Eu am făcut? Alții o făcut, da’ pe mine mă spânzură.

Stăpânul curții smuci iar din umeri:

— Care alții? Apoi dacă-i așa, să-i spânzure pe ei!

— Pe ei? se oțărî acesta. Lor o să le pună sare pe coadă, iară mie ștreangul de gât! Priceput-ai, logofete Negrilă?

Umerii acestuia se pleoștiră, mâinile se deteră în lături. Zise:

— Nu pricep nemica, logofete Neghinuță!

Neghinuță îl privi cu răutate. Zbucni:

— Nu pricepi, hai?! M-o prădat niște lotri, iaca! Acuma pricepi? Mi-o luat toți banii cămănăriei pe care ți-i aduceam din partea măriei sale pentru prinderea lui Vasile Lupul și a soților săi, bătrân boier Buhuș și hatmanul Săvin…

În afară de cei care-l pogorâseră pe Neghinuță din șa și-l sloboziseră din legături, iar acuma îi propteau în călcâie pe arnăuții și surugiii scoși din strâmtoarea rădvanului, o seamă de obrazuri apăruseră de prin heiuri[21] și dosuri, urmărind cu nespusă mirare cele ce se petreceau în ogradă. Printre ele se afla și obrazul oacheș cu cei doi ochi albaștri, care-i puseseră pe jar și îi vârâseră în belele pe dumnealui vătaf Ionuț și pe mulți alții. Acești ochi albaștri, cătând cu înfrigurare, văzură cum logofăția sa o ia pe cealantă la subsuoară, poftind-o cu plecăciune spre cerdac, iar urechile cele cu cerceluși auziră aceste vorbe de minune, după care se ciuliră numaidecât și mai mult:

— Nu cumva ai aflat cum îl cheamă pe căpitanul lotrilor care te-o prădat?

— D-apoi cum să nu, că mi-o spus chiar el: Codrean cică…

— Codreni îs toți, știut lucru, asta nu ne spune încă nemica. Numai că pe mine mă bate gândul că codreanul ista care ți-o ieșit înainte e unul pe toată Moldova. Am mai auzit de el. Cum arată la boiu?

— E unu’ tânăr, cam de vreo douăzeci și ceva de ani să fie, nalt cât clopotnița și vânos la trup, cu plete castanii și frunte lată. Ochii îi are căprii, plini de înfrigurare…

— Aista trebuie să fie! Își are de la o vreme bârlogul, după cum se aude, prin codrul Bârnovei. Las’ că aflăm noi toate cu de-amăruntul și-l dăm pe mâna gâdei. Da’ ce boldești, măi Radă, ochii la noi de parcă am fi niște stahii? se întoarse boier Negrilă spre ușa cuhniei, prin dreptul căreia tocmai treceau. Ia du-te mai bine de adă un lighean cu apă, un sopon și un prosop curat, să se spele boieru’ de la drum!

Ochii statură a nu înțelege, obrazul oacheș așijderea. Și atunci glasul stăpânului tună a îndemn și supunere:

— Oare n-auzi?! Ori vrei să pun mâna pe harapnic!

Ochii și obrazul pieriră ca prin farmec, lăsând ușorii cuhniei văduviți de tot ce aveau ei mai frumos.

•

În odaia bogată, îmbrăcată în velințe[22] și covoare persiene scumpe, amirosind toată a busuioc, cei doi boieri țineau mare sfat de taină.

— Și zici că măria sa vrea să punem mâna pe Vasile Lupul și pe cei doi soți ai săi? întrebă boier Negrilă.

— Numaidecât, dete răspuns boier Neghinuță.

Boier Negrilă lăsă capul în piept. Stătu așa câteva clipe sub povara gândurilor, apoi îl înălță iar, cătând pe sub sprâncene în tainița sufletului acelui oaspe al său.

— Precum știi, începu el domol, măria sa mi-o arătat întotdeauna bun prieteșug și încredere. Asta mă îndeamnă să fac tot ce mi-o sta în putere, chiar și fără banii aceia care o încăput în mâna lotrilor. Cu ei, de bun înțăles, treaba ar fi mers mai repede, da’ dacă nu-i, nu-i… Acum ochii domniei sale îl sfredeliră și mai mult pe mosafir: Trag nădejde că măria sa n-o uita a pune o vorbă bună în Divan și pentru mine când s-o isca prileju’… Nu-i chiar atât de ușor să-l prinzi pe Vasile Lupul, știut fiind că are norodu’ în spatele lui. Da’ am și eu oamenii mei de nădejde! În afară de asta, știu și pe unde se ascunde…

Aici, boier Negrilă cătă cu înțeles la oaspetele său, după care urmă:

— Până nu de mult s-o tot învârtit pe aici pe aproape, da’ de câtăva vreme am aflat că și-o făcut bârlog în satul Oșlobeni, pe lângă Peatra, în preajma conacului vornicului Lupul, tătâne-su. Acolo ține el sfat cu oamenii și pune la cale toate blăstămățiile. Oi repezi chiar mâne niște iscoade să vază cum stau lucrurile și, dacă le-o fi la îndemână, să-i facă sama. Cât despre lotrii care te-o prădat, am să răped tot mâne niște oameni la Ieși să deie de știre poterelor. Cu Codrean ista de care-mi spui isprăvim noi mai repede. Or să-l ieie ca din cofă din codrul Bârnovei, cu gălbanaș cu tăt…

Dincolo de ușă se auzi un hârșâit ca de pisică, ce-l făcu pe cuvântător să-și înghită vorba și să întoarcă, supărat, capul într-acolo. În aceeași clipă însă ușa se deschise și în prag apăru Rada, ducând într-o mână, sprijinit de șold, un lighean cu apă, iar în cealaltă un sopon și un prosop curat. Cei doi o fulgerară cu bănuială pe sub sprâncene, iar stăpânul dete poruncă cu glas năpustit:

— Pune ligheanul aici și vii pe urmă să-l iei… Atunci când te-oi chema eu!

•

O bucurie fără de margini sădiseră în sufletul Radei vorbele de taină ale celor doi boieri, la care trăsese cu urechea în două rânduri, dar mai cu osebire cele auzite din dosul ușii de la odaia stăpânului său, înainte de a intra ea cu ligheanul. Vestea venea de altminteri să întărească credința ei dintotdeauna, cum că Codruș trăiește, căci cine altul dacă nu el putea avea chipul zugrăvit de stârpitura ceia de boier, aburcată de codreni de-a-ndoaselea în șa, spre râsul și batjocura oamenilor? Deși trecuseră atâția ani din ziua în care tot ea îl sfătuise să fugă la codreni, vreme îndestulă pentru un om ca să uite până și pe măiculița care l-a făcut, ochii lui căprui, plini de înfrigurare, arzând sub o frunte lată, cu șuvițe de păr castaniu căzute asupra-i, parcă îi vedea și acum înaintea ei… Ochii iștia ea nu-i putuse uita. Din ei izvorâse acel foc care-i perpelise inima de codană și care o muncea și azi, după atâta amar de vreme. Dar bucuria asta mare a ei veneau să o întunece aceleași semne de întrebare pe care și le punea ea ceas de ceas și noapte de noapte, făcând-o uneori să-l urască pe Codruș într-aceeași măsură în care îl iubea: de ce anume și-o călcat el jurământul făcut în ziua plecării, nevenind până acum să o ieie de aici? De ce nu-i dăduse până acum niciun semn de viață? Răspunsurile pe care și le dădea tot ea erau multe, dar niciunul din ele nu avea darul de a-i ogoi inima. Codruș, după cum se vede, nu arăta a fi un fricos și, prin urmare, nu putea prepune că nu vine la curte de teama arnăuților lui Negrilă sau a poterelor care își fac slujba la drumurile domniei. Oare nu vrea s-o primejduiască pe ea? Oare nu-l lasă oamenii lui să aducă muiere în tabără? Asta ar fi mai de crezare. Dar atunci de ce nu i-a dat măcar o veste despre el? Sau… o fi uitat-o de dragul altor ochi mai frumoși ca ai ei? Aceasta era cea mai dureroasă bănuială, care îi sângera inima și îi umplea ochii de lacrimi. Oricum ar fi, o hotărâre trebuia luată numaidecât, căci acum nu mai era vorba numai de semnele ei de întrebare și de prima și marea ei dragoste pusă la grele încercări. Din cele auzite la sfatul de taină al boierilor, două lucruri i se limpeziseră bine în minte, și anume: că veneticul de la Ieși, cum îi spuneau oamenii în de ei, punea la cale uciderea unor boieri moldoveni de seama, oameni cu dragoste de norod, ale căror nume erau rostite cu sfințenie în toate satele și târgurile Moldovei, și că viața lui Codruș era în mare primejdie… Asta, înainte de toate.

Așadar, Rada nu mai stătu pe gânduri. După popa Timofte, singurul om luminat din sat în care avea ea deplină încredere, era dascălul și pisărul[23] Ignat, bărbat la vreo șaizeci de ani. La el se duse Rada să ceară sfat și îndrumare, de care avea nevoie acum ca de lumina ochilor. Îl găsi pe bătrân în chilioara lui din spatele bisericii, între ceasloave și hârțoage de tot felul. Pisărul o primi bucuros ca întotdeauna, o pofti să se așeze pe laiță, în fața lui, și să-i spună tot ce avea pe suflet.

— Despre Codrean aista am auzit eu multe de pe la oameni, grăi bătrânul, după ce ascultă cu luare-aminte și clătinând a mirare din cap povestea înnodată din spaime și nedumeriri a Radei, da’ nici prin minte nu mi-ar fi trecut că-i unul și același cu băietanul care s-o dus de la curtea voastră. Acela era un flăcăiaș amărât, pripășit de nu se știe unde. Câtă vreme istălant se aude a fi un bărbat falnic, știutor de carte, călăreț și mânuitor de pală cum nu se află altul. Da’ cu toată înverșunarea în care se arată el în scapăr de arme și voinicie, pentru obidiții și oamenii de rând are o inimă de aur, că nu se află casă de sărăcan prin care să fi trecut el și să nu fi lăsat o bucurie în sufletul omului, să nu fi lepădat o pungă cu parale acolo unde se arată mare nevoie de ea. Dacă-i aista Codruș al tău, apoi, Radă, nu ți-ai prăpădit de pomană anii așteptându-l! Numai că mirarea ta, și anume că nu-ți dă niciun sămn de viață și că nu vine să te ieie cum s-o legat el cu cuvânt, mă încearcă și pe mine. Nu-i el omul să facă una ca asta, fată.

Aici, bătrânul tăcu pentru a-și trage sufletul și pentru a-i da Radei răgazul să-și contenească suspinurile cele grele. După ce văzu că fata s-o mai liniștit, urmă:

— Dacă zici tu că acest viteaz căpitan este Codruș al tău și că l-ai recunoscut din vorbele acelui boier, apoi sfatul meu este să nu te pripești cu lacrimile și cu spaima. De câte le are el pe cap, se prea poate ca deocamdată să n-aibă vreme de tine. Ascultă-mă ce-ți zic: întâmplarea de azi și cele ce pot urma dintr-însa nu rabdă amânare. Veneticul de la Ieși pune la cale un omor, iar boier Negrilă, după câte îl cunosc eu, este în stare să ducă până la capăt mârșăvia asta. Făptuind-o el, țara ar pierde trei oameni de seamă. Singurul om care poate împiedica mâna ucigașilor este căpitanul Codrean, sau Codruș al tău, cum îi zici, primejduit la rându-i de ei. Așadar, pune-ți dragostea și oful de-o parte, într-o anume tainiță a inimii, și repede-l pe frățâne-tu Andrieș până în codrul Bârnovei, unde zicea boierul că-și are acum tabăra Codrean, cu o carte pe care am să i-o scriu eu numaidecât. Cunosc codrul acela ca-n palmă și bănuiesc cam pe unde și-o fi ales el locul de stat, așa încât ia aminte de amănuntele ce ți le voi da eu acuma, ca să știi cum să-l îndrumi într-acolo pe Andrieș. Grăbește-te numai, altminteri s-ar putea întâmpla ca veneticul din Ieși să aibă o mare bucurie, iar amărâtul tău suflet o întristare de moarte.

•

Andrieș tocmai pusese tarnița în spatele Bălțatei, iepșoara lui de dârvală, și o închinga ca s-o pornească cu merinde spre stava de pe izlaz, pentru herghelegiii de acolo, când se pomeni cu Rada lângă el. Se bucură când o văzu. Orfan de amândoi părinții, crescut numai alături de soră-sa, la început în casa tușei lor Catinca, iar după moartea acesteia la curtea lui boier Negrilă, Andrieș își iubea sora ca ochii din cap și poate numai de dragul ei îndura el acum, flăcăuaș de vreo paisprezece primăveri împlinite, multele necazuri care se abat pe capul unui biet ajutor de grăjdar la o curte boierească cum e asta. Aici pleasna și urecheatul îi țineau loc de mumă și tată. Îl plesnea și îl urechea vătaful Ionuț, îl plesneau și îl urecheau grăjdarii, îl plesneau și îl urecheau arnăuții, că doar năravul ista de a da în om tot de sus venea, de la hapsânul cel mătăhălos cu sprâncene cât măturoaiele, care tuna și fulgera asupra tuturora câtu-i ziulica de zi. Da, numai pentru Rada le îndura el toate, ca să n-o lase singură printre tartorii iștia, că altminteri demult s-ar fi dus el încotro vedea cu ochii și încotro îl îndemna inima să se ducă. Iară inima, trebuie spus, îl îndemna pe Andrieș să ia și el în piept potecile codrului, așa cum o încercat să facă cu ani în urmă un alt băietan cam de seama lui, cu numele de Codruș, sătul și el de prigoană, numai că norocul nu l-o ajutat să ajungă acolo unde năzuia el. Biata Radă, tare l-o mai iubit se vede pe băietul acela, de vreme ce îl mai așteaptă încă și azi, deși toată lumea de la conac știe că a fost pușcat atunci de arnăuții lui Negrilă! Iaca, și acum tot despre el îi vorbește! Mare minune să nu-și fi pierdut fata asta mințile…

Dar, gândind astfel, Andrieș o ascultă totuși cu luare-aminte pe Rada, căci pentru nimic în lume n-ar fi vrut s-o îndurereze, arătându-și pe față neîncrederea în cele ce-i spunea ea. Înțelegând în sfârșit ce-i cerea soră-sa și încotro trebuia el să se repeadă după ce va depune merindele la stavă, Andrieș se simți cuprins de o mare bucurie. „Chiar de n-o fi căpitanul Codrean unul și același cu Codruș cel fugit cu ani în urmă de la curte, își spuse în sinea-i Andrieș, tot e bine că mă duc acolo. Am să-i cunosc pe codreni îndeaproape!” Iar pentru ziua și ceasul acesta Andrieș se pregătea, de fapt, mai de multișor: în tureatca[24] ciuboțelelor celor noi, cu care îl căpătuise soră-sa, purta un jungheraș iute-n tăiș, dat pe de lături de la un arnăut mai gură-cască, iar în sân o praștie strașnică, tăiată dintr-o crăcănă de corn, cu care lua cioara din zbor cât n-apuca ea nici „cranc” să zică. De mic se visa Andrieș făptuind isprăvi de minune alături de alți voinici, tot unul și unul, pe binecuvântatele și oropsitele plaiuri ale Moldovei, da’ mai ales în ultima vreme se visa el seara, când pica de trudă în grajd, pe pătuceanul cel așternut cu fân, cu urechile și obrajii arzând în pară, cum întocmește el județ celora care îl judecă pe el azi cu scatoalca și sudalma.

Așa încât, primind sulișorul de hârtie din mâinile Radei, Andrieș o sărută pe amândoi obrajii spunându-i:

— Să n-ai grijă, Radă, oi face întocmai cum îmi spui tu!

•

Scăpând de tarhat[25], având în tarniță numai greutatea călărețului său subțirel la trup, Bălțata alerga acum mai sprintenă, bocănind mărunt pe bătătura drumului cu copitele ei cele mititele și repezindu-și coada într-o parte și alta, când Andrieș, cu o smucitură de dârlog anume știută de ei amândoi, o pofti să nu se mai obosească într-atâta la trap, ci să-și urmeze de-acuma drumul la pas, în care vreme el va putea cerceta mai cu luare- aminte hățișul din dreapta, unde, după un ciot mătăhălos de stejar, cu de-amăruntul descris de Rada, iar Radei tot cu de-amăruntul descris de atoateștiutorul pisăr Ignat, carele pe vremuri îndrăgise și el aceste hățișuri izbăvitoare de ale lumii strâmbătăți, se face o potecă, bine ascunsă la intrare, și care potecă îl va duce taman spre locul unde îi mână graba să ajungă. Dar tocmai când prinse el a cerceta cu luare-aminte hățișul și a căuta ciotul cu pricina, un răcnet scurt, venind de aproape, îi îngheță sângele în vine și o făcu pe Bălțata să sară, fornăind, în două picioare, iar cu celelalte două să bată văzduhul întru apărare și retragere din fața acelui vrăjmaș nevăzut.

— Stai! Care-i acolo?! răcnise vrăjmașul.

Andrieș înghiți de câteva ori aerul, simțind că cel dintr-însul nu-i ajunge pentru a slobozi glas, după care gângăvi:

— Eu… bădiță…

Dar, umilindu-și glasul și cercând din răsputeri să-și potolească iepșoara, care dintr-o clipă într-alta putea să-l deie peste cap, Andrieș nu uită să bage cu repeziciune mâna în tureatcă și să tragă din ea ceea ce îi era lui mai de preț la acea oră de noapte.

— Care eu? mai strigă vrăjmașul, arătându-și făptura din hățișul din dreapta și venind cu durda subsuoară asupra acelei zbateri de cal pe care o mână de om cerca cu mare greutate să o astâmpere.

— Eu, Andrieș…

Zicând acestea, Andrieș își simți dintr-o dată inima mai ușoară, deoarece, ieșind acel vrăjmaș în bătaia lunii, el își dete seama numaidecât că în fața lui se afla un haiduc în carne și oase. I-o arăta asta portul, i-o arăta asta durda, i-o arăta asta locul și vremea. Își vârî jungherașul la loc în tureatcă.

— Da’ de unde vii, bre? întrebă omul, domolindu-și glasul și oprindu-se locului ca să se mai ogoiască animalul.

— De la conacul logofătului Negrilă cu o anume treabă pentru căpitanul Codrean, răspunse Andrieș mai liniștit, bătându-și cu palma peste grumaz iepșoara care se pusese în patru picioare.

— Care căpitan, că eu nu cunosc pe niciunul cu numele ista? îl ispiti haiducul, cercetându-l cu oarecare bănuială.

— Măi bade, lasă șotiile că n-am vreme de ele, se burzului Andrieș. Treaba pentru care am venit eu nu rabdă zăbavă.

— Ce fel de treabă? se lăsă omul mai moale, căci îi plăcu pesemne îndârjirea flăcăuașului din fața sa.

— Asta i-oi spune căpitanului când oi da ochii cu el.

— Nimănui altuia?

— Nimănui altuia!

— Bre, bre, da’ falnic te ții! Numai că trebuie să-ți spun că ai brodit-o cam prost: căpitanul nu se află în tabără.

— Am să-l aștept!

— Bine, voinicule! Să-l chem atunci pe careva să-ți arate drumul până acolo, că eu n-am dezlegare a lăsa locul neprivegheat.

Spunând asta, haiducul vârî două degete în gură și trase un șuierat ascuțit, la care răspunsul nu întârzie să vină. Peste câteva clipe, din desiș apăru un bărbat spătos, înrt-aceleași veșminte și arme.

— Ia vezi, Hâncule, de flăcăuașul ista și du-l în tabără! Are treabă cu căpitanul nostru. I-am spus că nu este, da’ zice că are să-l aștepte până vine. Se vede că are poruncă să nu-i vorbească decât lui.

Haiducul cel spătos cu numele de Hâncu se apropie cu pas legănat de călăreț și, punând mâna pe dârlogii Bălțatei, o îndemnă să-l urmeze. Andrieș băgă numaidecât de seamă că în locul prin care pătrunseseră ei în desiș nu se afla nici urma acelui ciot mătăhălos de stejar pomenit de pisărul Ignat, ceea ce însemna ori că ciotul fusese doborât și luat de acolo, ori că spre tabără mai duceau și alte drumuri ascunse. După o bună bucată de drum, ajunseră într-o poiană presărată cu câteva bordeie, în mijlocul căreia ardea un foc. Oameni nu se vedeau. Numai în jurul focului Andrieș zări câțiva bărbați trântiți pe tohoarce, vorbind între ei cu glas stins. Își așteptau, pesemne, rândul la strajă.

Călăuza se opri lângă foc și, lăsând dârlogii Bălțatei, îi spuse unuia dintre oameni:

— Frate Ifrime, iaca o venit băietanul ista de la Voinești cu o anume treabă către căpitan. Are poruncă să nu-i vorbească decât lui. Vrea să-l aștepte…

— Bine, flăcăule, să-l aștepți atuncea. Mâine dimineață cred că are să fie aici. Foame ți-i?

— Nu prea, bădiță!

— Asta n-aș prea crede, prinse a zâmbi bărbatul cu numele de Ifrim, apoi, întorcându-se către călăuză grăi: Ai grijă, Hâncule, de flăcăuaș! Dă-i să mănânce și culcă-l în bordeiul tău, că ai loc destul acolo. Grijește-i și iepșoara, că după cum văd i se închid dumnealui ochii de oboseală. Pune-o la stănoage[26] și freac-o cu un șomoiog, după care adap-o și dă-i niște grăunțe!

— Mulțămesc, bădiță, da’ grija asta am să o am eu. Pe mine m-o adus Bălțata și nu pe dumnealui Hâncu. Să-mi arătați numa locu’ de legat și să-mi dați grăunțele. Până mâne am vreme destulă de hodină.

•

A doua zi, ieșind din bordei, Andrieș băgă de seamă că tabăra își schimbase cu totul înfățișarea. În afară de haiducii care duceau și aduceau de căpestre caii de la adăpătoare și de cei care se spălau în pârâu, o seamă de alți oameni se îndeletniceau cu tot soiul de alte treburi pe care le cerea, se vede, rânduiala acestei așezări tainice de bărbați din inima codrului: unii dereticau prin bordeie și dinaintea lor, unii își curățau armele cu câlți și vergele, alții trebăluiau pe la cuhnie, pe la grajd, așa încât mica așezare era într-o forfotă necontenită.

Întorcându-se de la pârău cu ochii limpezi și trupul scăpat de moleșeala somnului, Andrieș văzu mai într-o margine a poienii vreo duzină de codreni adunați în cerc, iar auzul îi fu izbit de niște rostogoliri de râs și de îndemnuri care-l făcură, mai întâi, să se oprească nedumerit locului, apoi să-și îndrepte, tot atât de nedumerit, pașii într-acolo. Iar ceea ce văzu el, ajungând în dreptul acelor codreni, îl făcu să bulbuce ochii cât cepele și să-și zică ciupindu-se, că pesemne nu i-a limpezit îndeajuns cu apa din pârău și că visele lui de ast’noapte nu-l sloboziseră încă din mreaja lor. Căci iată ce văzu Andrieș: în mijlocul acelui cerc de codreni, se roteau, pândindu-se din ochi unul pe altul, doi zdrahoni. Unul din ei, gol până la brâu, nu era altul decât Hâncu, bărbatul cel spătos și călăuza sa din noaptea trecută, iar celălant, îmbrăcat însă nu cu straie dintr-acelea din care poartă muritorii de rând ce-și zic oameni, ci cu o blană deasă din cap până-n picioare, era o namilă de urs cu colți rânjiți și cu niște lăboaie ce-i ajungeau până la genunchi. Numai că, spre deosebire de om, acest vajnic luptător cu blană avea botniță de curele, iar ghearele îi erau înfășurate în cârpe legate cu șfară. Asta, fiindcă armele cu ascuțiș erau poprite pesemne în această înfruntare dintre om și jivină, singurele lor arme rămânând puterea brațului și trupului în sprijinul și îndrumarea căreia mai venea și acea putere care se cheamă a minții. Așadar, în rostogolirile de râs și în îndemnurile privitorilor, omul și jivina se urmăreau îndeaproape, chitind cam de unde ar putea să se apuce. Și iată că jivina cea îmblânzită, care, după toate, nu era la prima ei înfruntare de acest fel și simțise destule oase pârâindu-i între lăboaie, se hotărî în cele din urmă. Pândind o întoarcere a capului într-altă parte a vrăjmașului ei, se repezi, ca slobozită din arc, asupra lui, cuprinzându-l cu lăboaiele cam la două palme mai sus de mijloc și înălțându-l cam la tot atâtea măsuri de pământ. În strânsoarea acelor lăboaie păroase, omul icni, înverzindu-se la chip și căscând gura după ce îi lipsea lui mai mult în clipa aceea. Dar neputându-și face răsuflul din pricina strânsorii în care se afla, își zvâcni dintr-o dată brațele în sus și, subțiindu-se din mijloc, alunecă la pământ. Într-aceeași fulgerare de clipită, dezdoindu-și trupul și proptindu-se în picioare, omul cuprinse la rându-i jivina de mijloc, ferindu-și numai într-o parte capul de acele lăboaie strașnice, și punându-i o piedică, o prăvăli pe spate, venind cu toată greutatea trupului asupra ei.

— Hura! Hura… Rușine, Ionică!… Bravo, Hâncule! strigă acea duzină de glasuri, în vreme ce Andrieș, tot cu gura căscată și ochii cât cepele, începu să se dumerească că ceea ce vedea el se întâmpla aievea și că o asemenea întâmplare n-ar fi putut el să o vază nici în cele mai îndrăznețe visuri ale sale.

Între timp Ionică, ridicându-se oarecum rușinat în picioare, primea din mâna vrăjmașului său două zaharicale întru îndulcirea supărării și încheierea unei împăcăciuni trainice, așa cum de altminteri se și cuvine între doi luptători cu cinstea neștirbită. În grajd, unde se duse să dea bună dimineața Bălțatei, Andrieș, în vreme ce o țesăla cu sârg, află de la alți mânuitori de țesală și perie, vecini cu el, că asemenea trânte cu Ionică au loc mai în fiecare zi întru călirea virtuții și că arareori reușește careva, în afară de căpitan și încă vreo doi, să-l dovedească și mai cu osebire să-l azvârle pe spate pe Ionică, cei mai mulți luptători mulțămindu-se să scape teferi din strânsoarea lăboaielor dumnealui, căci și asta era o dovadă a voiniciei și neînfricării lor. Cât despre Hâncu, urs îi și el, știut lucru, numa’ că-i fără blană și colți. Împlinindu-și cu cinste datoria față de Bălțata, după ce dete o raită pe la cuhnie, unde îmbucă la repezeală o azimă[27] caldă-călduță, la care se alătură un boț de brânză dulce, Andrieș ieși afară, dar într-aceeași clipă din afundurile codrului se auzi un șuierat ascuțit, urmat în scurtă vreme de altele câteva. Oamenii ce se aflau prin preajmă ciuliră urechea.

— E sămn că vine căpitanul! spuse unul dintre haiduci, ridicându-se în picioare.

Ceilalți făcură la fel, pornind spre o anume parte a poienei unde, pesemne, știau că trebuie să apară cel vestit prin șuierăturile străjilor. În scurt timp se auzi tropot de copite și zângăt de arme, după care din desiș ieșiră la trap, unul după altul, cinci călăreți. Dar Andrieș nu-l văzu decât pe unul, și anume pe acela care venea în frunte călare pe un harmăsar alb. Inima îi icni ca de spaima și prosternare la văzul acelei înfățișări bărbătești. „Oare el să fie cu adevărat? se întrebă în sinea-i, plin de nedumerire, Andrieș. Da’ dacă Rada are dreptate și nu și-o pierdut mințile cum credeam? Atunci… Atunci, Codruș ista, dacă de bun înțăles el îi și nu-i altul, e un tâlhar de-a adevăratelea și nu un haiduc, cum îl arată chipul și înfățișarea. Că doar un haiduc nu știe să mintă, să puie la canon ani de zile un suflet nevinovat de fată!” La gândul acesta, Andrieș simți cum sângele îi năvălește în cap, iar privirea îi alunecă, fără să vreie, spre tureatca ciubotei. Înaintea ochilor îi apăru chipul surorii sale, obrazul ei drag, pe care îl văzuse de atâtea ori înlăcrimat. Își strânse pumnii.

Oprindu-și fugarii, cei cinci descălecară. Zvârlind dârlogii în mâna unuia din ei, călărețul cel tânăr, cu plete și ochi căprui, se întoarse spre oamenii adunați zicând:

— Bine vă găsesc, prietini!

— Bine-ai venit sănătos, căpitane! tunară toți într-un glas.

Numaidecât Ifrim, cel de la focul de aseară, care orânduise adăpostirea și îndestularea lui Andrieș și a Bălțatei și care, după cum băgase de seamă Andrieș, ținea locul căpitanului cât acesta lipsea din tabără, ieși înainte și, oprindu-se în fața lui, grăi:

— Azi le-am dat zi de hodină oamenilor, căpitane, că de la plecarea voastră n-au prea avut parte de ea. Am lăsat de caraulă[28] străjile la locurile ce le știi și am mai rânduit câțiva pândari între ele, deoarece poterașii, după sminteala ce le-am pricinuit-o săptămâna trecută, au prins a ne căta mai abitir urma.