Pe drum nu l-am întrebat nimic pe Alecu. Şi tot fără să scoatem vreun cuvînt am intrat în blocul „Pa­tria”. Graţiela, soţia lui Mircea Mărăscu, ne introduse în sufragerie.

— Bine că a dat Domnul şi aţi venit! ne întîmpină Mircea de la uşă, strîngîndu-ne mîna.

Înăuntru mai era „reporterul special” Vali Lucian, un pasionat istoric.

— Ţi-a spus despre ce este vorba? mă întrebă el. Am făcut semn din cap că nu şi m-am aşezat pe scăunelul meu, acolo unde stăteam de obicei şi tăiam frunze la cîini, în timp ce Hegel, Kant, Iorga şi Herodot se plimbau prin cameră de la unul la celălalt

— Ai vreo restanţă? mă privi Mircea.

În privinţa asta eram liniştit; nu se năruise nici un turn al castelului meu în vara aceasta, aşa că m-am lăsat cercetat în voie. A înţeles şi m-a bătut protector pe umăr.

— În seara asta plecăm în căutarea comorii regilor daci.

— Care comoară?

M-au privit toţi uimiţi. Chiar şi Alecu, care de ase­menea nu ştia nimic.

— Cum... care?

— Aşa, care!

Stăruinţa mea l-a determinat pe Mircea să se ex­plice, iar din interesul pe care îl manifestau ceilalţi mi-am dat seama că ideea i-a „prins”.

Cele spuse de Mircea erau — ca să folosesc doi ter­meni preferaţi de Vali — „formidabile” şi „fulmi­nante”.

— Acum două zile la Institutul de arheologie s-au prezentat doi cercetători care au descoprit în regiu­nea nordică a Rarăului o brăţară de aur masiv. Astăzi s-a întors de la laborator însoţită de certificatul de analiză, care-i fixează data naşterii în primul secol al erei noastre.

Descoperirea celor doi a reactualizat, cel puţin pen­tru noi, o veche legendă din zona folclorică a acestui munte.

— Asta înseamnă că...

— Sigur că da! Coincidenţa obligă la cercetare.

— Sînt şi riscuri, ţinu să precizeze Graţiela.

— Eu cred că sînt mai mult riscuri, dacă te gîndeşti la posibilitatea că s-ar putea să nu găsim nimic. Şi totuşi trebuie cercetat. Am făcut formele necesare, continuă Mircea, întorcîndu-se spre mine. Tu eşti în vacanţă, noi în concediu... Deci nu ne putem plînge de timp, şi apoi avem cu toţii banii de concediu în buzunar. Diseară vine maşina de la Academie să ne ducă pe Rarău.

Peste, şase ore mă loveam cu capul de plafonul ma­şinii, numărînd kilometrii parcurşi după grosimea cu­cuiului de pe occipital.

Trecusem de mult de Bacău, cînd s-a apropiat de mine Burebista şi a făcut un semn discret cu degetul la obraz. M-am scuzat şi am deschis ochii.

...Şi nu numai Burebista, dar toţi regii, terminînd cu Decebal. au „colaborat”, ca să spun aşa, la for­marea acestui tezaur inestimabil. Cu atît mai mult, cu cît legenda este mai bogată în fabulaţie; dar mai puţin în informaţie istorică şi geografică decît aceea a lui Bieillis reţinută de istoricul latin Dio Cassius.

Era clar că acum Mircea profesa. Nu degeaba este lector universitar, specialitatea arheologie.

— Atunci pe ce te bazezi cînd faci afirmaţia asta? Şi cum de ai ales satul Verneşti drept prim popas şi cel mai hotărîtor?

— În primul rînd, îi răspunse Mircea lui Alecu, pe relatarea celor doi, ca şi pe scrierile lui Simion Florea Marian. Aceasta este zona pe care o fixează folcloris­tul încă de la sfîrşitul veacului trecut.

— Şi n-a preocupat pe nimeni pînă acum?!! se miră Graţiela, aprinzindu-şi o nouă ţigară din pache­tul meu.

— Ba da, dar trebuie ţinut cont de faptul că există foarte puţine date şi toate furnizate de o legendă că­reia nu i s-a acordat o atenţie prea mare din punct de vedere documentar, noi fiind primii care o să fa­cem acest lucru. În al doilea rînd, reluă el enumerarea argumentelor pentru Alecu, după spusele lui Vali, care-i ca mort, după cum văd.

Auzindu-şi numele, acesta sări speriat:

— Ce-i cu mine?

Mircea repetă cele spuse. Aici ar trebui să transcriu cele cincizeci de pagini dactilografiate la un rînd şi jumătate. Cît a vorbit în „două cuvinte” Vali.

Cică el, trimis de ziar, urma să facă un reportaj, care...

Nu, eu am să fiu mai scurt decît el.

Aşadar, ajungînd la scopul amintit mai sus, în satul pomenit şi el tot mai sus, am auzit următoarea le­gendă:

— Înainte ea Sarmisegetusa să cadă în mîinile ro­manilor, dacii au încărcat într-o căruţă, din ordinul lui Decebal, o ladă masivă din stejar, şi trei bărbaţi, împreună cu o fată, au plecat să ascundă în munţi podoabele de aur şi argint ale strămoşilor.

— Ei bine, tocmai aceste podoabe trebuiesc redate istoriei.

Au mers, spune povestea trei zile şi trei nopţi în şir şi au ajuns...

— Cam pe unde este satul de care vă spuneam, completează din nou Mircea, relaxîndu-se într-un nor de fum.

Şi au îngropat comoara între trei stejari carboni­zaţi. De acolo s-au întors doar doi să raporteze rege­lui lor despre executarea misiunii.

Ce a făcut unul dintre ei şi fata nu se mai ştie, le­genda păstrînd o discreţie totală.

— Bătrînul care mi-a povestit-o spune că a auzit le­genda de la moşu-său, care la rîndul lui a auzit-o de la... şi aşa mai departe.

— S-a dovedit în multe cazuri că folclorul înre­gistrează ca un seismograf foarte sensibil aproape toate evenimentele care îl interesează în mod deose­bit, am citat eu din memorie pe profesorul meu de folclor.

— Da! Şi în cazul nostru nu avem nimic de pierdut dacă o să încercăm să aflăm care este limita de de­marcaţie dintre real şi fantastic

Mă gîndeam acum la ultimele cuvinte ale Graţielei. În definitiv ce ne costa să aflăm acest lucru?

— De fapt, ne-am creat şi pretextul unei vacanţe, care sper să fie plăcută.

ó

Maşina ne-a lăsat la poalele muntelui, restul dru­mului urmînd să-l facem urcînd cîteva sute de metri pe o cărare, după care, aşa cum am fost informaţi de localnici, va trebui să înaintăm bazîndu-ne pe spiri­tul nostru de orientare şi calităţile de alpmişti.

Am amînat pînă după prînz plecarea pentru, a putea culege informaţiile necesare, dar cu toate investi­gaţiile noastre nu am mai aflat nimic nou.

După trei ore de mers am ajuns în ultimul luminiş, oprindu-ne lîngă o „căldare”, cu o rază de aproximativ un metru şi jumătate.

— Aici punem cortul! hotărî Mircea, luîndu-l din spatele lui Alecu.

Soarele se stingea prevestind furtuna, aşa că ne-am grăbit să terminăm cît mai repede şi mai temeinic an­corarea cortului şi să aşezăm sacii de dormit. Stăteam acum toţi patru rezemaţi de o stîncă, cu feţele înroşite de soare.

Ne gîndeam probabil la acelaşi lucru, dar iniţiativa tot lui Vali i-a aparţinut:

— De unde pornim cercetarea?

— Credeţi că avem vreo şansă să găsim copaci trăs­niţi căutînd tot muntele alandala?

Alecu ara sincer indignat de perspectiva care ne aş­tepta: atît de indignat, că şi pipa lui refuza să se aprindă.

— Într-o pădure sînt cel puţin o sută de copaci arşi. E ca într-un oraş unde...

Nu avea rost să mai continui. Privirile lor îmi vor­beau despre un proverb cu o bîtă şi o baltă, aşa că am tăcut. De fapt, Mircea mi-a şi dat o preocupare demnă de răspunsul meu:

— Ştii, Mihai, mi-am uitat ţigările în cort. Fii ama­bil şi adu-mi-le!

Era clar! Puteam să refuz? M-am îndreptat spre cort, mîhnit că n-au înţeles ce intenţionam să spun. De fapt, esenţialul nici nu apucasem să-l rostesc. Cînd m-am întors cu ţigările i-am găsit discutînd însufle­ţiţi. Se pare că Alecu lansase ideea salvatoare:

— Împărţirea să se facă pe parcele egale, mergînd pe harta întocmită de profesorul Călinescu.

Din cîte ştiam eu, profesorul Călinescu întocmise o hartă biogeografică şi-n marea mea incultură mă ve­deam căutînd în parcela mea cei trei copaci arşi după poziţia lupilor, urşilor ş.a.m.d.

— Cred că nu putem porni în căutarea celor trei arbori pînă nu ne formăm cel puţin o imagine apro­ximativă a lor după atîtea secole.

— Am certitudinea că nu puteau rezista atîtea se­cole, deci nu putem pune prea multă bază pe această indicaţie folclorică.

— Evident, Mircea! îl aprobă Alecu. Putem avea de-a face cu o simplă înfloritură stilistică, care să nu aibă nici o legătură cu adevărul.

— Asta nu înseamnă că nu trebuie verificat, sări Vali de la locul lui.

— Cum?

— Simplu, Alecule?

Toţi s-au întors spre mine aşteptînd să-i scap de incertitudine printr-un miracol. Dar cum nu aveam această putere, le-am propus, pînă la posibilitatea unei verificări, o cercetare logică, aşa că Mircea în­cepu argumentarea:

— Acţiunea a avut loc, cum ştie fiecare, în anul 106 era noastră, cînd Sarmizegetusa a fost cucerită şi Dacia înfrîntă. Nordul ţării a rămas neocupat de ro­mani. Presimţind ce avea să urmeze, Decebal — şi acum gestul acesta se adăuga ca un act inteligent în plus — a dat ordinul de a se ascunde tezaurul. De atunci au trecut 1860 de ani. Cred că este imposibil să mai găsim după atîta timp cei trei copaci. Tu ce spui?

— În ce condiţii poate avea loc un proces de pie­trificare?

— Niciodată în condiţii naturale-exterioare. Atunci intervine putrezirea.

— Sîntem, deci, lipsiţi de şansa asta.

— Categoric că da. Aşa se explică de ce nu s-a gă­sit pînă acum comoara Este o problemă de interes na­ţional şi orice cercetător ar fi dorit să-şi înscrie nu­mele alături de ea.

— E dificil, dar cred că ar trebui să ne propunem un joc, şi Alecu se apucă să-şi cureţe pipa.

Aştepta probabil să ne repezim spre el. Noi, nimic. Singur Vali trimise din vîrful buzelor un „ce joc?” Mulţumit şi cu atît, Alecu continuă:

— Trebuie să ne bazăm pe două elemente, ab­stracte e drept, dar singurele, cred eu, în stare să ne ducă la o reuşită în proporţie de, să zicem, doi — trei la sută.

— A, e puţin, e foarte puţin!

— Nu uita, Mircea, că noi am venit să petrecem un week-end şi nicidecum să descoperim o comoară.

— Bine, dar...

— Nimic! Trebuie să ne scoatem din cap această comoară, nu de tot, dar atît cît trebuie, ca să nu ne amărîm prea mult. La sfîrşit o să ne trezim că trebuie să plecăm înapoi şi fără să ne fi odihnit şi fără co­moară. Cel puţin una trebuie să o cîştigăm, şi asta nu poate fi decît cea de a doua: odihna.

Mircea oftă.

— Şi cum trebuie să arate acest joc, care să ne odihnească, dar să fie şi o căutare, avînd la bază, cum spuneai tu, două elemente abstracte?

— Ai răbdare, Mihai! Vom discuta mîine dimi­neaţă.

ó

A doua zi cînd am scos capul din cort am rămas surprins de neaşteptata privelişte pe care o aveam îna­intea ochilor. Soarele înconjura ca o aureolă stînca din faţa mea. M-am dus spre ea convins că mă chea­mă, dar am pus piciorul greşit şi am alunecat în „căl­darea” care era alături.

Tocmai mă chinuiam să ies din apă cînd au apărut şi ceilalţi.

— Ai vrut să te sinucizi? Nu trebuia, fiule! (Ăsta era Alecu).

— Căutai comoara? Era Vali.

(Şi nici nu ştiam atunci cîtă dreptate avusese!)

Singurul care mă ajută să ies a fost Mircea. În timp ce mă shimbam de bluză am auzit-o pe Graţiela— exclamînd:

— Vai, Minai, ce ai la picior?

M-am uitat curios, era o tăietură adîncă. Probabil că apa rece îmi amorţise durerea pe care în mod na­tural ar fi trebuit s-o simt.

În timp ce mă bandajam, mă gîndeam cum ar fi pu­tut arăta obiectul care mă rănise. Dar asta n-a durat prea mult, pentru că am ajuns la concluzia că nu putea fi altceva decît un vîrf de stîncă sau vreun bolovan dantelat.

La ceai, Alecu îşi continuă ideea:

— Jocul pe care vi-l propuneam aseară ar arăta cam aşa: Ca punct de plecare vom lua Sarmizegetusa anului 106 era noastră, anul cînd această expe­diţie a pornit la drum. Fiecare va trebui să se întoarcă cu ajutorul imaginaţiei în vremurile acelea şi tot imaginativ va efectua drumul, însoţindu-i pe cei pa­tru călători. Şi acum vă rog să fiţi atenţi! Drumul va trebui să aibă un sfîrşit — locul unde au îngropat lada — aşa că fiecare va stabili imaginativ şi intui­tiv acest loc şi-l va cerceta. Plecăm toţi de la date concrete comune, aşa că şansele sînt cel puţin la start, egale.

Prima care s-a entuziasmat a fost, fireşte, Graţiela. Treptat-treptat ne-a prins şi pe noi şi am început să sporovăim. Alecu stătea deoparte şi zîmbea privindu-ne. Am primit o hartă, mi-am terminat ceaiul dintr-o înghiţitură şi am plecat la umbra stîncii să caut o apropiere între mine şi cei patru daci. Fiecare a fă­cut la fel.

Am închis ochii şi am intrat în templul istoriei cu paşi moi, să nu trezesc ecouri adormite. Îmi căutam viitorii parteneri şi i-am găsit. În prezent nu trăia decît mîna care ducea din cînd în cînd ţigara la buze; eu însă intrasem în negura istoriei.

ó

....Era noapte. Aceeaşi noapte ca în tabloul lui Aman ce povesteşte despre Mihai Viteazu. O noapte luminată des de fulgere puternice, ramificate.

Într-o piaţă mare erau strînşi toţi, cu chipurile col­ţuroase, zidiţi din granit. Decebal le vorbea. Nu au­zeam nimic, numai buzele lui se mişcau. Erau singurele care trăiau. Şi ochii cu sclipiri metalice. M-am lipit de un zid cu teamă. Încet, oamenii au prins să respire, să se mişte şi s-au împrăştiat repede spre zidurile cetăţii.

Pumnul lui Decebal s-a descleştat, ochii s-au îmblînzit.

În faţa lui rămăseseră doar trei bărbaţi şi o fată.

Nu auzeam, încă nu auzeam, dar vedeam desluşit fiecare gest, fiecare mişcare a buzelor. A mîngiiat întîi părul fetii şi i-a spus ceva zîmbind.

Fata şi-a înălţat fruntea şi regele a sărutat-o liniştindu-i vîntul din păr. S-a întors spre ceilalţi şi le-a strîns braţele dincolo de cot, la rînd, fără să le vorbească, ritualic.

M-au înfiorat tăcutele gesturi, de parcă-mi amin­teau de moarte. Din dreapta venea o căruţă cu patru cai duşi de căpăstru.

Decebal a făcut un semn şi toţi au îngenuncheat. Numai caii dădeau somnoroşi din cap.

Mîinile regelui s-au oprit pe capul fetei şi a tînărului bărbat de lîngă ea, iar ochii s-au ridicat spre cer. Şi cerul fulgera prelung, neîmblînzit.

Simţeam ploaia şi nu o auzeam căzînd, dar vedeam pe cei din faţa mea şi în întreaga piaţă eram singu­rul care plîngea şi nu ştiam de ce.

Poate pentru că ştiam...

După rugă, în mîna fetei Decebal a pus un inel, iar în mîna tînărului bărbat cuţitul său de argint; şi toţi s-au ridicat; şi după ce regele a spus ceva, arătînd dincolo de ziduri, au încălecat pe caii aduşi şi căruţa a pornit în galop, încadrată de călăreţi.

Am alergat după ei. În urma noastră poarta se în­chise ca o aripă neagră. În faţa noastră cerul cobora obosit de ploaia din el.

După o ultimă închinare spre cei rămaşi să moară, galopul a început...

ó

Cînd am deschis ochii, soarele era de mult sus, şi Graţiela terminase de pregătit masa Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă uit dincolo de stîncă. La trei paşi de ea se căsca o prăpastie adîncă, plină de colţuri.

M-am întors spre ceilalţi cu un tremur ascuns în mine. Tăcerea lor îmi dădea posibilitatea să revăd ultimele momente ale drumului parcurs cu cei patru temerari. De-abia mai tîrziu am observat lipsa lui Mircea şi am intrebat-o pe Graţiela

— Nu ştiu unde poate fi. Trebuie, în orice caz, să vină, îmi răspunse ea liniştită.

După-masă m-am dus la gura prăpastiei să mă în­fricoşez şi să admir din nou. Tăcerea adîncă mă fura spre alte timpuri, dar l-am auzit pe Vali în spatele meu:

— Iartă-mă, Mihai! Mircea nu s-a întors, cu toate că a plecat de dimineaţă.

L-am privit mirat. Vali nu era omul care să creeze panică din nimic; era cel mai calm dintre noi.

— Crezi că...?

— Nu cred nimic. Ascultă-mă atent! Îl lăsăm pe Alecu aici cu Graţiela şi noi o pornim spre celălalt versant.

— Dacă crezi tu că...

— Curînd se va întuneca şi va fi mai greu să-i dăm de urmă.

— Poate a descoperit ceva interesant.

— Poate... îmi răspunse evaziv Vali.

N-aveam timp de pierdut pălăvrăgind, pentru că pe munte întunericul se lasă devreme şi brusc. Am căutat pînă noaptea tîrziu, dar fără nici un rezultat, aşa că ne-am întors la cort obosiţi şi uzi de ploaia de afară, dar cu speranţa că Mircea s-a întors în lipsa noastră. Intrînd, întrebarea din ochii celorlalţi doi ne-a dezamăgit. Lumina dimineţii ne-a găsit mai îmbătrîniţi cu o noapte sau poate cu o mie de nopţi, mai obosiţi de veghe şi mai nervoşi.

— Parcă se aude ceva! şopti Alecu.

Am ascultat toţi atenţi. În tensiunea în care ne aflam orice zgomot dinafară ne dădea speranţe. Nu era însă nimic. Alecu oftă şi el, aprinzindu-şi o nouă pipă. Nu ştiu cît timp a trecut, cînd Graţiela se ridică brusc în picioare:

— Ascultaţi!

Se auzea un clopot îndepărtat sau mai multe... Ba nu, erau tălăngi.

— Un cioban cu oile! spuse dezamăgit Alecu. Nu vă agitaţi degeaba.

— Poate ar trebui să vorbim cu el! am căutat eu o soluţie. Cine ştie? Cunoaşte muntele la perfecţie şi ne poate da o indicaţie.

— Mă îndoiesc.

— Dacă te îndoieşti, se întoarse nervos Vali spre Alecu, ramîi aici! Hai, Mihai!

Am ieşit din cort şi am coborît în fugă panta. Îm­prăştiate pe întreaga platformă, oile se apropiau de noi mînate de un cioban bătrîn. Am vrut să ne în­dreptăm spre el, dar un mîrîit ameninţător ne anulă intenţia.

— Rămîneţi acolo! ne strigă el rîzînd, liniştind cu podul palmei coama zbîrlită a dulăului de lîngă el. Om bun, Viteaz, om bun!

Viteaz îşi privi stăpînul o clipă, apoi pe noi, mai mîrîi ceva pe limba lui şi se îndepărtă cîţiva metri. De acolo ne privea foarte atent, suspectîndu-pe.

Bătrînul se apropie şi ne strînse mîinile, trăgînd cu coada ochiului spre cîine. Viteaz se linişti imediat, văzînd gestul.

— Aşa se întîmplă întotdeauna, răsuflă uşurat stă­pînul lui. Ei, ce veste-poveste, copii? ne cercetă el, odihnindu-se în gheoagă.

— Tăicuţule, aseară a dispărut unul dintre noi.. Vali era foarte încurcat. Voia să mai spună ceva, sau poate să povestească totul, dar fraza îi scăpase amară esenţializînd tot zbuciumul.

Moşul ne privi îngîndurat, apoi ne întrebă, cercetînd cortul cu privirea:

— Sînteţi geologi?

— Nu... da... adică nu, se încurcă Vali. Arheologi. Cum să-ţi explic, tăicuţule? Căutăm lucruri vechi, obiecte vechi: pietre, cioburi de oale, comori...

— Pe aici nu găsiţi aşa ceva!

Bătrînul devenise bănuitor. Se uita foarte atent la noi, cu privirea umbrită de gînduri necunoscute nouă.

— Viteaz, îşi strigă cîinele, adună oile, băiatule, şi să pornim!

Ne întoarse spatele şi plecă spre turma răspîndită, fără să ne mai arunce nici o privire. Nici eu şi nici Vali nu eram în stare să mai scoatem un cuvînt. De departe îl auzirăm strigînd:

— A mai căutat unul comori şi acum îi cenuşă în Gura Ielelor.

Vali bolborosi îndîrjit cîteva cuvinte, mirat de ati­tudinea schimbată a ciobanului.

Am urcat panta înapoi spre cort cu picioare de plumb.

— Ce s-a întîmplat totuşi cu el? Vali dădu din umeri aproape revoltat:

— Nu ştiu, asta aş vrea să aflu şi eu!

Fireşte, celorlalţi nu le-am spus nimic despre cel — care acum este „cenuşă în Gura Ielelor”.

Alecu ne primi zîmbind superior de nereuşita noa­stră. Cu toate astea, Graţiela ne propuse să aşteptăm încă o oră două, urmînd ca eu şi Vali să cercetăm iar terenul mai amănunţit, în timp ce Alecu se va duce în sat să anunţe dispariţia lui Mircea. Trecuse de mult ora mesei, cînd am pornit chinuitoarea cău­tare, plină de speranţe şi teamă.

Din marginea drumului Vali trecu în frunte şi se adînci în pădure, recunoscînd în el o călăuză perfectă, cu un simţ deosebit de orientare. Din cînd în cînd, sub tălpile mele trosneau crengi uscate şi privirile lui mustrătoare mă făceau să mă gîndesc că ne aflăm în mijlocul cine ştie cărei aventuri dramatice. Atenţia cu care înaintam îmi mărea tensiunea.

Eram aproape de creasta muntelui, unde pădurea se termina brusc, cînd el se opri:

— Priveşte în dreapta, în zidul prăpastiei! La mij­loc, nu la bază. Gura aceea pare artificiala...

Era o deschizătură curioasă, dar nu puteam să-mi dau seama ou ochiul liber de natura ei. Vali pornise deja coborîrea, aşa că m-am gîndit să-l ajung. Toc­mai înconjuram prăpastia pe marginea ei, parcurgînd distanţa spre locul unde trebuia să fie deschizătura, cînd o împuşcătură, repetată prin ecou de munte, ne aruncă la pămînt. Mărturisesc că nu eram deloc în apele mele şi — atunci cînd l-am privit pe Vali — am văzut acelaşi lucru pe faţa lui rămasă fără culoare. Numai ochii căpătaseră o lucire metalică, pe care nu i-o cunoscusem.

Am parcurs restul drumului tîrîş. Ascunşi după o perdea de stînci aşteptam o mişcare, care să ne de­termine să acţionăm într-un fel sau altul. Din dreapta se repetară două împuşcături consecutive şi — înainte de a apuca să facem un gest — am văzut un om ve­nind în fugă spre locul unde ne găseam. Era încă de­parte de noi, cînd a dispărut brusc.

La început am crezut că se aruncase la pămînt, dar, cum timpul trecea, am scos capul, cercetînd locul în pantă.

Nu se vedea nimic şi am înţeles că această „dispa­riţie” în pămînt trebuia să fie cauzată de o anumită intrare săpată special pentru asemenea ocazii. Din li­zieră apăru un grup de militari desfăşuraţi în tră­gători. Ne-am ridicat în picioare, pentru a nu fi ţinta unei greşeli, dar nimeni nu ne-a acordat o atenţie deosebită. Înaintarea continua cu acelaşi pas sigur. Am socotit de datoria noastră să ne apropiem, dar un ordin scurt ne culcă din nou la pămînt. Cînd a ajuns în dreptul nostru, un locotenent ne întrebă dacă nu am văzut un individ suspect.

Vali îi povesti cele întîmplate, iar eu m-am simţit obligat să-i vorbesc despre dispariţia lui Mircea.

După puţin timp se descoperi o groapă mascată de un bolovan suficient de mare şi greu.

În timp ce locotenentul raporta prin radio cele con­statate, i-am propus lui Vali un plan de acţiune pe cont propriu. Ofiţerul primi încuviinţarea şi se retrase împreună cu grupa sa spre marginea lizierei.

Stăteam amîndoi culcaţi, privind cu atenţie spre locul de unde credeam că vor ieşi Mă gîndeam toc­mai la ipoteza unei alte deschizături, cînd l-am simţit pe Vali strîngîndu-mă de mînă. M-am uitat în jur cu atenţie; nedescoperind nimic, mi-am întors pri­virea mirată spre el.

— Crezi că retragerea militarilor a fost observată? mă întrebă el în şoaptă după cîtva timp. Ar fi trebuit să iasă pînă acum.

Am împins cu cotul revolverul lăsat de locotenent şi m-am întors cu faţa spre prăpastie, căutînd un loc mai bun pentru piciorul drept, care îmi amorţise. În momentul acela am avut senzaţia că tot sîngele mi se scurge în pămînt. La cîţiva paşi de mine, chiar pe marginea prăpastiei, mă privea un om. Pistolul-automat din mîna lui se odihnea liniştit cu gura în pămînt. Am uitat să respir. Vedeam doar mîinile, mîinile care îndreptau încet gura armei spre noi, ca în­tr-un film proiectat cu încetinitorul. Îmi muşcam buza de jos şi căutam să disting în galopul sentimentelor şi al senzaţiilor gustul sărat al sîngelui.

Cînd arcul de cerc s-a oprit pe pieptul meu, am făcut saltul hotărîtor, sprijinindu-mă cu piciorul drept în coapsa lui Vali, aruncîndu-l pe pantă în direcţia opusă căderii mele.

Rafala care urmă găsi locul gol. Mă rostogoleam, aşteptînd ascunzătoarea salvatoare. N-am găsit-o. Nu ştiu cînd au pornit armele din marginea pădurii şi nici cînd au încetat să mă mai caute gloanţele. Ştiu numai cînd a venit Vali şi m-a ridicat, stergîndu-mă de sînge şi pămînt.

Timp de o jumătate de oră n-am putut scoate nici un cuvînt din cauza tremurului interior, pe care nu reuşeam să-l opresc. Rămăsesem singuri. Locotenen­tul plecase împreună cu soldaţii săi în urmărirea fugarului.

— Nu... nu prea... se aseamănă... cu ce făceam noi la instrucţie! am şoptit, bîlbîindu-mă uşor.

Vali a zîmbit, amintindu-şi probabil de acţiunile noastre de noapte, cînd poziţiile „ inamice” se lăsau atît de uşor cucerite şi fără emoţii. Stătea în picioare în faţa mea, uitîndu-se cum îmi tamponam arcada cu batista.

— Ştii, Mihai, Mircea încă nu s-a întors la cort! Ce crezi c-ar trebui să facem? După cîte ai văzut, ascun­zătoarea făcea legătura cu prăpastia printr-un drum subteran. E singura ipoteză care explică apariţia in­dividului în spatele nostru.

— Gura artificială! am hotărît eu, luminîndu-mă la faţă.

Vali a avut o exclamaţie de surprindere, după care şi-a desfăşurat coarda de la brîu, dar s-a oprit după cîteva mişcări:

— Şi dacă?

Am lăsat capul în jos. „Şi dacă n-a fost singur? am completat în gînd. Şi dacă înăuntru vom avea o nouă surpriză?”

— De fapt locotenentul a spus să-l aşteptăm, îşi aminti Vali dezamăgit. Ne-a lăsat lanterna asta.

— Să încercăm totuşi! m-am însufleţit eu, văzîndu-mi prietenul atît de descurajat. Cobor eu, Valen­tine! Gîndeşte-te că poate Mircea suferă, poate ne aşteaptă sau poate este...

L-am văzut cum se clatină şi de-abia am reuşit să-i înţeleg şoapta:

— Crezi?

A mai avut o clipă de şovăire, apoi a început să desfăşoare coarda.

— Ai dreptate, Mihai! Ai dreptate! Poate Mircea ne aşteaptă. Trebuie să fim lîngă el. Locotenentul ar fi lăsat un post fix dacă individul... căci unul era, de asta sînt sigur. Hai, Mihai!

Cum cele spuse erau de natură să-mi liniştească nervii puşi la o încercare atît de grea, mi-am legat coarda de mijloc, hotărîndu-mă să cobor primul. Alunecam cu grijă din cauza durerii pe care o sim­ţeam încă. Vali îmi dădea din cînd în cînd sfoară. Cu puţin înainte de a atinge buza superioară a deschi­zăturii, l-am strigat pe Mircea. Nici un zgomot nu se auzea dinăuntru; am făcut primul pas cu teama ge­nerată de imaginile pe care le păstram în mine. Fas­cicolul de lumină îmi descoperea pereţii bătătoriţi neîndemnatic de altul lopeţii, suficient de înalţi ca să nu mori înăbuşit. Erau multe colţuri umbrite de neliniştea pe care o ascundeau.

— Stai!

M-am oprit brusc, surprins. ‘

Mă aflam într-un loc mai larg cu patru paşi decît galeria pe care tocmai o străbătusem. În stînga ar­dea un foc potolit şi alături, da, parcă era...

— Mircea! am strigat, gîtuit de emoţia revederii.

— Mihai, fii atent la capcană! Rămîi pe loc! La trei paşi în dreapta este ceva.

Înaintam, luminînd centimetru cu centimetru dru­mul spre el.

— Nu putea, dobitocul, să găsească o cîrpă mai curată? îmi spuse, arătînd spre căluşul de care reu­şise să scape cu puţin timp înainte de venirea mea. Nu-ţi fie teamă! mă linişti, văzînd că m-am oprit brusc. Nu merită nici cea mai mică atenţie. Sînt lipsite de importanţă!

Îmi spunea toate astea, ca şi cum eu mă speriasem de valoarea oaselor împrăştiate pe jos.

— Cele mai vechi sînt de treizeci de ani. Este un „cimitir al animalelor”, cum îl numim noi.

Explica, frecîndu-şi gleznele amorţite de cît timp stătuse legat. Am tras de coardă, să-l liniştesc pe cel de-afară şi am pornit să cercetez cu lanterna ga­leria care urca dinspre peretele din faţă. La jumă­tatea drumului m-am întîlnit cu Vali; a trebuit să mă întorc spre locul unde îl lăsasem pe Mircea.

Aşteptam să-i văd reacţia cînd va da peste oase şi am fost dezamăgit cînd Vali, aruncînd în fugă o privire, a spus dispreţuitor:

— Neinteresant!

Aerul tare de afară, sub un cer splendid de vară, m-a determinat să-i trec cu vederea lui Mircea gluma nesărată de a face cu mine pe „bau-baul”. Am văzut că lui Vali îi stătea pe buze să-i povestească de „bau-baul” de acum două ore, dar a tăcut, luînd-o înainte spre cort, urmat de Mircea care şchiopăta uşor. Acolo ne aştepta Alecu şi Graţiela.