Ochii fetiței urmăreau plini de curiozitate figura trasă de griji și nesomn a soldatului. Venise din linia întâia și ceruse un foc celor doi ostași de la Observator. Mai rămăsese apoi să stea de vorbă cu ei.

— Fraților, spunea el, frămâtându-și mușchii puternici ai feței sub barba nerasă de-o săptămână; știți voi ce ne chinuia mai mult, acolo, decât gloanțele și ghiulelele nemților? Apa, oameni buni. Apa!

— Cum așa? se miră unul din cei doi ascultători, purtând grad de caporal. Lângă postul vostru înaintat, pe hartă, este însemnat clar un izvor. A secat așa iute?

— Da’ de unde, are o apă limpede și rece cum nu se găsește alta pe frontul Mărășeștilor. Ia gustați-o numai!

Zicând acestea, soldatul desprinse de la centiron un bidon de tablă, astupat cu cocean de porumb, și-l întinse celor doi ostași.

Caporalul apucă bidonul, uitându-se mai întâi curios prin deschizătura lui, apoi îl apropie de nas neîncrezător, Ducându-l în cele din urmă la gură, înghiți de mai multe ori cu ușoare gâlgâituri, făcând omușorul să-i salte caraghios pe muchia gâtului.

Fetița era numai ochi. Fără să-și dea seama, înghiți în sec de câteva ori.

— Bună, mă, și rece, spuse caporalul.

— S-o guști la izvor: îți îngheață dinții, nu alta. Dar dumneata nu vrei, don’ sergent?

Îndemnat astfel, sergentul luă la rândul lui bidonașul și cu aceleași gesturi își plimbă omușorul prin fața ochilor pofticioși ai fetiței.

— Strașnică, zise și el și vru să dea înapoi bidonul, când își dădu seama că și fetiței i-ar fi poftă să bea apă.

— Ia și tu o gura, Măriucă, o îndemnă el părintește.

Rușinată că i se ghicise gândul, fata se tulbură și, cu toate că tare ar fi vrut să guste din apa aceea lăudată, spuse:

— Nu, bădiță Agapie. Nu mi-e sete. Mai adineauri am băut.

Sergentul Agapie nu mai stărui. Dădu ostașului bidonul mult ușurat, iar acesta și-l prinse cu dichis la cingătoare, adăugând:

— Însă, fraților, nu e chip să ne atingem de izvor de teama nemților și ei de-a noastră! Apa curge la mijloc, între noi și ei. Și-atunci răbdăm și bem apă coclită de pe unde putem. Dar într-o zi, unul de-ai noștri, un românaș de prin părțile Oltului, care se lăuda că furase odată o herghelie de cai de sub nasul stăpânului, își înșiră hotărât vreo zece bidoane la centiron și se furișă spre izvor. Am crezut că pe-acolo o să-și lepede oasele lăudărosul, dar după vreo jumătate de ceas numai ce-l vedem sosind înapoi, gâfâind de parcă-l mânau toți zmeii din urma.

— Măi băieți, ne-a spus el sfârșit de oboseală, la izvor m-am întâlnit c-un neamț!

— Și l-ai împușcat? îl iscodi unul.

— Aș, a murit de frică, sări altul șugubăț. Nu vedeți că-i fără armă la el?

— Degeaba vă hliziți, le-o reteză moldovenește olteanul care, într-adevăr, pentru a fi mai sprinten, nu-și luase pușca și nici altă armă cu el. Când m-a văzut a scăpat gamela cu care venise și-a ridicat iute mâinile în sus. Dar eu, care nu plecasem după prizonieri, i-am făcut semn să-și umple gamela și să plece liniștit la ai lui. Văzând că nu-i fac cu adevărat nimic, s-a uitat mirat la mine, și-a luat repede apă și pe-aci ți-e drumul!

De-atunci, își încheie soldatul bărbos povestirea, între noi și nemți s-a stabilit un fel de înțelegere: mergem pe rând la izvor și ne luăm apă, iar dacă ne întâlnim cumva acolo – și asta se întâmplă destul de des – ne facem că nu ne vedem. Cel sosit întâi își umple bidoanele și pleacă nestingherit de la izvor.

În acel moment o voce plăcută, de tenor, le întrerupse discuția.

— Ei, ce se-aude pe la voi, băieți?

Luați prin surprindere, cei trei ostași săriră în poziție de drepți, lipindu-și cu zgomot călcâiele bocancilor. Agapie, ca mai mare în grad, răspunse cu mâna la chipiu:

— Să trăiți, don’ sublocotenent, e bine pe-aici. Mai povesteam și noi…

— Bine, bine, dar inamicul? Postul nostru de observație este sprijinul de căpătâi al artileriei. V-am adus și-un binoclu; cu el o să vedeți și mustățile nemților.

II

Cărăruia se strecura cu tot felul de ocolișuri printre tufe și copaci, afundându-se în marea de verdeață.

Cu o mână întinsă, dând la o parte crengile și frunzele ce-i loveau fața, iar în cealaltă cu un urcior înflorat cu zimțișori albi pe mijloc, Măriuca mergea pe potecă, coborând sprintenă către izvorul din fundul văii.

Povestea soldatului bărbos era încă vie în mintea ei, iar dorința de-a merge la izvor, mai tare decât orice prudență. Ajunsese de-acum departe și nu mai putea da înapoi. I-ar fi fost și rușine și să se știe fricoasă, când izvorul era așa de-aproape. Îi simțea în nări răcoarea și gândul că în curând o să-i guste unda cristalină o înfioră.

Încă un cot și ajunse. De sub malul acoperit cu iarbă crudă țâșnea un șuvoi ce se spărgea în mii de stropi pe lespezile ușor înverzite. Traversând o poieniță, apa se pierdea, clocotind mărunt, printre tufe de alun.

Inima Măriucăi sălta de bucurie. La izvor nu se vedea nimeni.

Se apropie cât putu de repede, puse urciorul pe o lespede și se aplecă, voind să soarbă mai întâi o înghițitură rece. Deodată, însă, simți pământul tremurând sub apăsarea unor pași care se apropiau.

Îngrijorată, se întoarse să cerceteze împrejurul. Auzi pașii mai clar, venind grăbiți dinspre tranșeele inamice.

— Nemții! șopti ea fără să vrea, și cu iuțeala unei căprioare speriate o luă la fugă înapoi spre potecă. Își dădu însă repede seama că oricât ar alerga, tot n-avea timp să intre undeva. Schimbând direcția, se ascunse îndărătul primului copac întâlnit.

Prevederea se dovedi foarte bună, fiindcă dintre tufe, aproape alergând, se ivi un neamț. Călca apăsat, șovăitor, și era tot plin de sânge. În mână ținea un pistol. Nu părea să-și fi dat seama de prezența Măriucăi, fiindcă atenția îi era toată îndreptată dincolo de tufele din care apăruse și de unde acum se auzeau alte tropăituri înfundate de bocanci.

Ajungând lângă izvor, neamțul scoase cu mare grijă din buzunarul vestonului un obiect plat și cenușiu și-l ascunse iute sub una din lespezi. Făcând apoi grăbit drumul îndărăt, întinse pistolul spre cei ce se apropiau prin frunziș, urmărindu-l.

Dar nu mai reuși să tragă. Părăsit de puteri, se prăbuși la pământ cu fața în jos și rămase așa, nemișcat, aproape îngropat în iarbă.

În aceeași clipă urmăritorii se iviră dintre tufe. Erau doi nemți și aveau pistoalele îndreptate spre cel de-acum doborât.

Ajunși în poieniță, se opriră precauți, crezând că omul se preface, dar își dădură repede seama că e mort. Pentru încredințare, unul se apropie cu degetul pe trăgaci, îl întoarse cu fața în sus, și-l împinse zdravăn cu piciorul.

Omul era mort de-a binelea. Cu gesturi grăbite, amândoi își băgară revolverele în tocuri, după care începură să-l scotocească prin buzunare.

Nu arătau că vor să-l jefuiască, pentru că tot ce socoteau aruncau cu dispreț. Altceva căutau și nu găseau. O luară de câteva ori de la capăt tot mai nervoși, dar tot zadarnic.

Deodată fură întrerupți de zgomotul unor pași care se distingeau grăbind spre izvor. Nemții se retraseră ca la o comandă în dosul tufelor din apropiere, arătând evident că nu voiau să fie văzuți de nimeni.

Măriuca nu știa ce să mai facă în ascunzătoare. Bănuia că e vorba de un român venit după apă la izvor. Necunoscând ce se întâmplase între timp, lesne putea să cadă în mâinile nemților. Ar fi putut să-l prevină, dar se temea c-abia atunci le-ar fi atras atenția dușmanilor. La izvor, soldatul bărbos spusese doar, că între români și nemți se statornicise înțelegerea să „nu se vadă” unii pe alții.

Clipa de nehotărâre fu suficientă ca românul să se ivească de după cotitura potecii, cu două bidoane în mână.

Măriuca spera că o să le umple și-o să plece netulburat, după cum bine știa înțelegerea. Dar în loc să-și vadă de bidoanele sale, românul parcă voia cu tot dinadinsul să se bage în bucluc. Ajuns lângă izvor, își răsuci bănuitor capul în jur, ca și cum ar fi așteptat sau căutat pe cineva anume, și nu-și desfăcu nici măcar un bidon pentru apă.

Reperă numaidecât locul unde se afla omul ucis și se repezi într-acolo. Îi privi o clipă fața încremenită, apoi, la fel ca cei doi nemți ascunși, începu să-i cerceteze buzunarele.

„Ce-or fi căutând toți la el? se întrebă Măriuca. Nu cumva lucrul acela vârât sub lespede?”

Gândul îi fu întrerupt de agitația căutătorului care, dându-și seama că altcineva făcuse același lucru înaintea lui, se ridicase brusc. Privi o clipă lucrurile împrăștiate în jur și dădu să plece, când iar se aplecă. În iarbă distinsese urmele bocancilor lăsate de cei trei nemți.

Le examină, apoi porni hotărât pe una din ele. Cea a primului neamț, care îl purtă spre izvor de unde, din dreptul unei lespezi mai mari, o cotea brusc îndărăt.

Fără nicio ezitare se așeză în genunchi și după ce privi iar bănuitor în jurul lespezii o ridică nerăbdător. Sub ea descoperi obiectul ascuns de neamț.

Cu satisfacția citindu-i-se pe față, românul se ridică de jos cu spatele către Măriuca și scutură ușor obiectul de nisip, lovindu-l cu degetul îndoit.

Măriuca nu putu distinge ce comoară prețioasă avea soldatul în mână, dar auzi clar ciocăniturile metalice pe care le împrăștia.

În aceeași clipă urechea ei prinse și-un foșnet venind dinspre tufele de alun. Privind într-acolo îi văzu pe cei doi nemți ieșind din frunziș, pe furiș, cu pistoalele gata să tragă.

Instinctiv, fetița scoase un strigăt de spaimă:

— Fugi, nemții!

Fulgerător, înainte ca inamicii să-și revină din surprindere, românul se răsuci pe călcâie, își smulse pistolul și slobozi un glonte. Un neamț căzu pe loc, ca trăsnit. Al doilea însă apucă să tragă. În același timp trăsese iar și românul, și amândoi se prăbușiră odată.

Măriuca înghețase de spaimă. Într-o secundă trei oameni își dăduseră sfârșitul, nemaisocotindu-l pe cel pentru care toți trei pieriseră. Oare ce preț avusese acel obiect aflat sub lespede?

Din uluială o trezi alt zgomot de pași, mult mai mulți de astă dată, venind tot dinspre pozițiile inamice. Alarmați de împușcături, nemții alergau acum la fața locului.

Măriuca sări ca arsă. Trebuia să fugă cât mai iute și cât mai departe de izvor.

Făcuse doar trei pași către potecă, când deosebi un geamăt venit dinspre ostașul căzut lângă izvor. Se opri, tremurând, pe loc. Omul nu murise. Trebuia să-l salveze cum va ști.

Trecând peste orice pericol, din câteva salturi fu lângă soldat. Se aplecă deasupra lui cu gândul de-al prinde de umeri, și a-l trage în dosul vreunui copac, dar văzu că rănitul, cu vocea aproape stinsă, vrea să-i spună ceva, întinzând rugător mâna spre ea.

Își apropie atunci fața de omul căzut la pământ și putu înțelege câteva cuvinte întretăiate, mai mult bolborosite:

— Ia cutia… du… la… comandant… la… conac… și…

Atât apucă să mai spună soldatul, pentru că, în clipa următoare, capul îi căzu pe spate, iar din mâna crispată îi scăpă obiectul mult căutat, plat și cenușiu la vedere.

Era o simplă tabacheră de tablă, cu nimic deosebită de cele în care soldații își păstrează de obicei tutunul ieftin și foița de țigară!

Fără să se mai întrebe de ce o astfel de cutie interesase atât de mult pe un soldat în ceasul morții, Măriuca apucă repede tabachera și o luă la fugă, urcând hotărâtă poteca.

Totul nu durase decât puține minute, dar destul pentru ca nemții să se apropie și s-o distingă.

Fata îi simți și ea. Ar fi vrut să părăsească poteca, însă desimea tufișurilor o împiedica să înainteze încotrova. Dacă se oprea, era și mai rău.

Se simți pierdută și o uscăciune grozavă îi cuprinse gâtlejul. Din clipă în clipă aștepta să fie împușcată. Și împușcătura chiar izbucni, mult mai puternică și mai apropiată decât își închipuise ea, poate la câțiva pași în urmă, dintr-o spărtură a crângului.

„Cum de ajunseseră nemții atât de repede aici? îi fulgeră prin minte un gând. Și cum de nu o nimeriseră? De la așa distanță și un copil ar fi țintit mai bine.”

Norocul îi dădu aripi. Făcu cei câțiva pași, ce-i mai rămăseseră, dintr-un salt și cu un ultim efort se aruncă pe brânci dincolo de cotitură, în clipa în care o altă salvă de împușcături se auzi din poienița rămasă în vale.

Urmă o nouă împușcătură din apropierea ei și iar altele mai îndepărtate. Măriuca le urmări, ascultând cu spaimă, în timp ce ridica de jos tabachera care-i cădea mereu din mână. Constată însă că, de fiecare dată, când se descărca arma de lângă ea, pocnetele din poieniță încetau. Iar când se întețeau acestea, trăgătorul din apropiere amuțea. Era ca o adevărată luptă. Și chiar așa era!

Cineva îi acoperea retragerea și încerca, cu focuri de armă, să-i țină pe nemți în loc.

Însuflețită de nădejde, Măriuca își continuă și mai hotărâtă fuga. Urca poteca întortocheată fără să simtă mărăcinii care îi înțepau tălpile și-i zgâriau fața, sau inima care îi bătea să-i spargă pieptul. Fugea, iar împușcăturile rămâneau în urmă și după un timp încetară cu totul.

Socotind că s-a îndepărtat îndeajuns, Măriuca se opri. Era în afara oricărei primejdii, și voia să-l aștepte pe salvatorul ei, să-i mulțumească. Prin pădure erau multe poteci și acesta putea s-o ia prin altă parte, dar nădăjduia să vină totuși pe unde mersese ea. Numai să nu fi căzut răpus de gloanțele dușmane! De ce o fi apărat-o? Nu cumva tot pentru tabacheră?

O cuprinse deodată curiozitatea. Ce-o fi în ea? Și vru s-o desfacă. Încercările fură zadarnice. Capacul era bine înțepenit în marginile cutiei, iar ea n-avea destulă putere să-l deschidă. Ar fi lovit-o cu muchia de un capoc, dar îi fu teamă să n-o strice. Trebuia dusă nevătămată la comandament.

Renunță iute la acest gând și după un timp, văzând că nimeni nu vine din urmă, porni spre sat, vârând tabachera în sân.

Pe drum, un alt gând îi năvăli în minte: urciorul! Îl uitase din grabă în dosul copacului după care stătuse ascunsă. Ce va spune mătușica acasă când o auzi că l-a pierdut și în ce împrejurări!