«În timpul regelui Franciei, Philippe de Valois, strămoșul poetului francez Ronsar (banul Mărăcine) s-a dus din România la Paris, ca s-ajute regelui în lupta sa cu englezii. Remâind apoi în Francia și rudindu-se cu cele mai nobile familii, el și-a schimbat numele de Mărăcină, în Ronsar, de la cuvântul francez „ronce”, care însemnează „mărăcine”.»

(Vasile Alecsandri – „Banul Mărăcină”)

• PROLOG

În care ni se arată că nu întotdeauna începutul se potrivește cu sfârșitul și că bunăcuviința și dreapta judecată fac mai mult decât îngâmfarea și obrăznicia.

În noaptea aceea de octombrie a anului 1330, orașul Curtea de Argeș, cetatea de scaun a Țării Românești, se pregătea de odihnă sub un vânt subțire, care abătuse asupra locurilor o ploicică măruntă și deasă. Frig nu era, căci toamna nu-și arătase încă puterea în acel an, dar călărețul, care gonea cu sârg spre palatul domnesc, părea înfrigurat și își strângea mereu bunda de postav albastru la piept. Calul mărunt, dar bine legat și puternic, era istovit de goană. Din când în când, își scutura botul plin de spumă și necheza, întrebându-și parcă stăpânul dacă fuga aceasta va mai ține mult. În sfârșit, în fața lor se înălță deodată, ca o nălucă neașteptată, zidirea măreață a palatului.

Călărețul își struni brusc calul, de-i lăsă zăbala sânge în spuma deasă, și-i înfipse pintenii înstelați în burta înfierbântată, pe care șiroia nădușeala. Telegarul se ridică nărăvaș pe picioarele dinapoi și necheză o dată, de răsunară împrejurimile. Cu toate că ferestrele palatului erau luminate la catul de sus, poarta nu se vedea de întunericul des ce se lăsase. Dar călărețul sări jos din scări drept în fața porții. Ochii lui ageri o zăriseră la lumina unui fulger scurt. Cu frâul calului în mâna stângă, pipăise cu dreapta ciocănașul de aramă și acum bătea de mama focului în poartă, de ai fi zis că toacă la trei mănăstiri deodată. De partea cealaltă, în dreptul intrării, se simți mișcare și se auzi vorbă mormăită de mai multe glasuri. Apoi unul se înălță răgușit:

— Cine e?

Și graiul tineresc al călărețului răsună limpede în noapte:

— Trimis al banului Radu Mărăcine de la Severin.

Glasul dindărătul porții îi răspunse neprietenos, deschizând totuși poarta:

— Da’… măria-sa banul nu poți să spui?

— Iată că nu-mi stă în obicei să-i spun lui taică-meu măria-sa. Da’ deschide-mi, rogu-te, mai degrabă, că-i foc la Severin!

Poarta scârțâi îndelung, spunând parcă bună seara noului venit. Acesta rosti scurt:

— Du-mă la măria-sa vodă Basarab!

— He-hei, bănișorul Vlad Mărăcine! se bucură cu mirare straja. Să nu te mai cunosc! Măi, Predo, du-te cu jupânul la măria-sa!

Vlad Mărăcine porni în rând cu călăuza și în câteva clipe se afla în fața stăpânitorului Țării Românești. Era acesta un bărbat înalt, voinic, cu umerii din cale-afară de lați, cu un cap puternic și mândru, cu privirea pătrunzătoare și ageră ca de vultur. Pletele cărunte și scurte nu-i atingeau umerii. Barba și mustățile, iarăși cărunte și mătăsoase.

Era îmbrăcat cu o tunică de catifea verde cum e coaja nucii de toamna. În picioare avea cizme scurte, roșii, de iuft, căptușite cu blăniță de sobol răsfrântă peste margini. Vlad Mărăcine nu putu să vadă mai mult dintr-o privire. Strigă:

— Să trăiești, măria-ta! Și abia avu vreme să se arunce în genunchi, ca să prindă dreapta încărcată de inele grele de aur bătut cu nestemate, pe care i-o întinsese voievodul, și o sărută cu evlavia cuvenită părintelui Țării Românești.

— Ești leoarcă, bănișorule Vlade! După semne, veste rea!

— Foc la Severin, măria-ta!

— Ce fel de foc, jupâne Vlade?

— Și pârjol de flăcări, mărite stăpâne, și de sabie. Regele Carol Robert Napolitanul a cotropit Severinul cu oastea ungurească, în frunte cu alde Danciu, Dionisie și alți boieri vicleni fugiți de la mila măriei tale la curtea lui.

— Aha, făcu vodă Basarab, micșorându-și ochii și scrutând spre fereastra în care bătea ploaia, de parcă ar fi întrezărit într-acolo un mijloc de a-i veni de hac vrăjmașului. Aha, repetă el. Apoi, îi repezi lui Vlad o întrebare scurtă: Taică-tău?

— E-n drum spre măria-ta cu știri de taină, aflate prin iscoadele noastre. Trebuie să pice și el, merge mai încet. Dar eu n-am mai avut răbdare… și…

— Bine ai făcut. Nici nu m-așteptam la altceva de la tine. Ți-ai fi dezmințit neamul. Așa-s toți ai noștri: plini de neastâmpăr și vitejie. Apoi zâmbind cu tristețe: Mi-e teamă, Vlade, că a venit prea năpristan vremea să-ți arăți această cea mai de preț însușire a Basarabilor!

— Măria-ta, doară merg pe douăzeci de ani.

— Dacă-i așa, precum spui și dorești, să și începem dară chiar din noaptea asta. Ești obosit tare?

— Am făcut și popas, măria-ta. Eu nu, calul meu însă…

— Iei altul, îți mai iei și doi oșteni de nădejde… și prea mare lucru n-ai de făcut: dai un ocol cetății pe dinlăuntru, te oprești la boierii din sfat fără vâlvă și glas mare… și-i poftești deîndată la curte. Deîndată, ne-am înțeles?

— Acu’ în tăria nopții, măria-ta?! se miră tânărul. Să nu le fie cu supărare!

— Tu n-ai venit la mine în tăria nopții? M-am supărat cumva?

— Măria-ta ești părintele țarii!

— Și ei sunt fiii mei și va să mă asculte dar. Parcă ai spus, Vlade, că e foc la Severin! Focul nu cată de-i zi sau noapte, ci mistuie! Hai! Și nu mă face să mă îndoiesc dacă ți-a sosit vremea au ba!

— Alerg, măria-ta!

•

Când intră banul Radu Mărăcine în cămara de odihnă a domnului îl găsi pe Basarab vodă adâncit în gânduri.

— Te așteptam, cinstite bane și iubite vere, îi grăi vodă, fără să ridice capul. Stai pe această laviță și spune-mi mai multe decât mi-a spus fiul domniei-tale, Vlad.

— Măria-ta, Napolitanul e în drum spre Curtea de Argeș cu oștire mare, având drept călăuze și sfetnici în de-aproape pe boierii noștri fugiți: Danciu al lui Vladislav și Dionisie al lui Nicolae. Acum nu mai e decât unul, că pe Dionisie l-a și lăsat ban la Severin.

— Nu te mâhni, că nu va ține mult și te vei întoarce.

— Știu, măria-ta, și nu de asta mi-e sufletul cătrănit, dar e jale și pârjol în toată Țara Oltului. Că oamenii, după porunca dintotdeauna a măriei-tale și după obiceiul pământului, au făcut pustiul înaintea vrăjmașilor. Așa că-s turbați că n-au hrana la care se așteptau.

— Prea bine, bane! Apoi?

— Acu’, după ce au luat Banatul de Severin, ar vrea Carol Robert să-l pună în locul măriei-tale pe Toma, voievodul Ardealului, care-l însoțește. E foc făcut regele că n-ai voit să-i mai plătești tribut!

Basarab vodă dădu din cap cu tristețe și spuse oftând:

— Știam, bane, că Toma și Dionisie îi sunt sfetnici. A uitat Napolitanul de vremea când îl trimitea pe magistrul Martin la mine cu solii de-mi cerea să-l ajut cu aur și câte altele. A uitat și că papa Ioan al XX-lea nu mai găsea cuvinte de laudă pentru mine!

— Nouăzeci și nouă de binefaceri lesne se uită, măria-ta, iar răul de o singură dată nicicând! răspunse banul Radu Mărăcine cu mâhnire. Și-acu’, luminate stăpâne? întrebă el.

— Mai adastă puțin, bane! Am trimis după boierii din sfat. În noaptea asta vom hotărî ce avem de făcut. Și vom căta să fie cât mai bine pentru țară.

•

Oastea regelui Carol Robert al Ungariei înainta cu greu spre cetatea de scaun, Curtea de Argeș. Totul în calea vrăjmașului era pustiit, și vestita bogăție a toamnei din Țara Românească nu se vedea nicăieri. Vița de vie nu-și păstrase decât frunza și cârceii, rodul ei pierise ca prin farmec peste noapte. Iar perii, merii, prunii și gutuii nu-și arătau străinilor porniți pe jaf decât crăcile goale. Prin nuci abia dacă mai zăreai ici-colo, uitată, câte o nucă verde cu coaja plesnită și cu o cioară lângă ea, gata s-o-nhațe și pe aceasta. Grădinile de zarzavat erau părăginite cu totul. Vitele și păsările parcă fuseseră stinse de o molima grozavă. Și în toate ținuturile nu întâlneai țipenie de om. Doar câte un câine bătrân și rătăcit, care nu-și putuse urma stăpânul. Foamea cea mare începuse să se facă simțită, căci merindele luate de către vrăjmași din țara lor începuseră să scadă. Dacă la început avuseseră de-ale mâncării ca să se îndestuleze, acum nici fir de făină, cât să ciugulească o vrăbiuță, nu se mai zărea. Regele Carol Robert își îmbărbăta oștenii, spunându-le că în curând vor fi la Cetatea de Argeș, unde vor găsi de toate din belșug, fără să mai pună la socoteală prăzile bogate ce le vor lua de acolo. Dar iată că la începutul lui noiembrie, pe când oastea ungurească tăbărâse într-o vale de pe cursul Argeșului și se odihnea, îndestulându-se cu apă, buciumașii vestiră soli. Și de-ndată fură aduși în fața maiestății sale trei oșteni români, solii lui Basarab vodă al Țării Românești, boierii Mărăcine, Pârvu și Vancea. Aceștia făcură plecăciunea cuvenită în fața regelui Carol Robert, apoi Radu Mărăcine grăi cu fruntea sus:

— Maiestate, am fost trimiși de preacinstitul și luminatul gospodar al Țării Românești, măria-sa Basarab vodă, cu solie de pace.

— Ce spun, boier Danciule, bărboșii ăștia? întrebă regele cu dispreț pe boierul român trădător, care-l însoțea drept sfetnic și călăuză.

— Că Basarab vodă cere pace, maiestate!

— Ha, ha, ha, râse Carol Robert, mă așteptam la asta. Și în ce fel?

Atunci banul Mărăcine grăi:

— Măritul Basarab vodă prea bine știe că un război crâncen mai rău ne va păgubi țara decât dacă vom da de bunăvoie pentru păstrarea păcii. Vă lasă deci Banatul Severinului, vă plătește tributul cuvenit; apoi vă mai dă, drept despăgubire, șapte mii de mărci de argint și, peste acestea, unul din fiii măriei-sale va sta, drept mărturie de credință, la curtea maiestății voastre pe socoteala domnului nostru.

— Atât? Numai atât? se încruntă, rânjind batjocoritor, după cum îi era obiceiul, regele.

— Ba nu a spus numai atât măritul Basarab vodă!

— Dar ce-a mai spus?

— A mai spus că de cădeți la pace, un pas să nu mai mergeți înainte, ci să faceți calea-ntoarsă tot pe unde ați venit până aci. Și de veți face altfel cumva, nu veți putea înlătura cu niciun chip primejdia ce vă paște. Așa să știți!

— Obrăznicie și îngâmfare valahă! se semeți Carol Robert, strâmbându-și buzele într-un rânjet înfiorător. Îmi cere pace pentru că-i e frică de puterea mea!

— Lui Basarab vodă nu i-a fost frică de nimeni niciodată, și cu atât mai puțin de maiestatea voastră, răspunse banul Mărăcine, cu greu stăpânindu-și mânia ce-l cuprinsese și gata să-și tragă spada din teacă.

Și atunci regele Carol Robert al Ungariei rosti cuvinte, ce cu greu le venea solilor să creadă că ies din gura unui stăpânitor de popoare:

— Spuneți-i lui Basarab că nu primesc nimic din toate acestea, că el e păstorul oilor mele și că am să-l scot de barbă din bârlogul unde s-a ascuns!

La un semn al banului Mărăcine, ceilalți doi boieri se aruncară deodată pe cai. Iar banul strigă înainte de a porni:

— Te așteptăm la bârlog, maiestate, dar teamă mi-e, când o mormăi numai o dată ursul cel bătrân, c-o să-ți uzi straiele de spaimă!

Și cei trei boieri valahi se repeziră printre oștenii uimiți, ca duși de tăria unei furtuni prietene, înainte de a avea timp Danciu să-i tălmăcească regelui cam ce vorbe îndrăznise boierul cel bărbos să-i arunce. Când Napolitanul înțelese bătaia de joc a solului, era prea târziu. Cei trei călăreți se mistuiseră în desișul de nepătruns al codrului.

•

Și în noaptea aceea chiar începură să licărească pe dealuri flăcări roșii-albastre, ce parcă se înălțau și scădeau ca niște limbi uriașe ale unor balauri din povești. Se dădea sfară în țară de primejdie. Seul aprins sfârâia înălțându-se în văzduh în trâmbe alburii de fum, umplând văile și dealurile, munții și câmpiile de un miros pătrunzător și înecăcios. Focurile parcă se aprindeau unul de la altul și, în aceeași noapte, dacă cineva ar fi putut privi din înălțimea cerului Țara Românească ar fi zis că bolta înstelată se oglindește într-un lac uriaș. Și de a doua zi chiar drumurile ce duceau spre Curtea de Argeș începură să geamă de mulțime de care cu merinde, călăreți și pedestrași ce se grăbeau să ajungă la cetatea de scaun a țării. Toți răspundeau cu dragoste și fără codire la chemarea lui Basarab vodă, pe care îl iubeau ca pe un adevărat și bun părinte. Căci și domnul, care se sprijinea pe norodul cinstit, îi înlăturase pe boierii fățarnici și vânzători și își alesese alții dintre vitejii ce-l ajutaseră în războaiele purtate cu destoinicie fără seamăn împotriva vrăjmașilor cotropitori ai țării.

•

Începutul lui noiembrie l-a găsit pe regele Carol Robert Napolitanul și pe ostașii săi încovoiați de o foame năprasnică, dând târcoale cetății de Argeș, fără să poată cu niciun chip pătrunde într-însa. De Basarab vodă și ai săi nici pomeneală, nicăieri. Parcă intraseră în pământ cu toții. Și dacă frunzele copacilor din munți n-ar fi tremurat, foșnind ușor la suflarea vântului de toamnă, ai fi zis că locurile sunt lovite de moarte de-a binelea. În dimineața zilei de joi, 8 noiembrie, al lui 1330, semețul rege, înfigându-și cu furie unghiile în palme și scrâșnindu-și dinții de să-i sfarme, își chemă sfetnicii: Toma voievodul Ardealului, care se și văzuse domnul Țării Românești, pe Danciu, boierul fugar și vânzător, pe magistrul Martin, omul său de încredere, precum și pe bătrânul magistru Andrei, purtătorul marii pecetii a maiestății-sale, și le grăi:

— Nevrednicul Basarab e de negăsit. Ca un lotru fricos se ascunde dinaintea noastră împreună cu ai lui. S-ar putea ca vremea rea să ne prindă în țară străină. Lipsa de hrană ne chinuie pe toți și ne sleiește puterile din zi în zi mai mult. Socot că a sosit timpul să părăsim aceste locuri blestemate.

Bucuroși, sfetnicii mormăiră:

— Cu adâncă înțelepciune ați socotit, maiestatea voastră!

Grăbit ca niciodată, Carol Robert aruncă întrebarea, pe care demult o frământa:

— De aci, de la Curtea de Argeș, ce drum e mai aproape de noi prin munți? Domnia-ta, boier Danciule, trebuie să știi!

Danciu rămase câteva clipe pe gânduri, spre a cumpăni bine răspunsul cuvenit și grăi rar:

— Mărite stăpâne, eu drumul peste munți nu-l știu, bănuiesc însă că trebuie, de bună seamă, să fie o trecătoare către izvorul Argeșului; doar păstorii vin dinspre munți și se duc în Ardeal mereu singuri, sau cu oile.

Și nici nu apucase Danciu să sfârșească bine vorba, că dinspre lunca Argeșului se auziră icnete de plâns și în fața oștirii se iviră doi flăcăi cu sarici mițoase pe ei, căciuli brumării și opinci. Pe față le curgeau șiroaie de lacrimi de-ți făceau mai mare mila.

— Primii oameni din țară pe care-i văd după atâta vreme! se miră Carol Robert. Cheamă-i, te rog, încoace, boier Danciule, și fă-le întrebare! Ce e cu ei?

— Hei, flăcăiași, ce-i cu voi? le strigă boierul Danciu.

Flăcăii tresăriră, priviră speriați la această mulțime nemăsurată de oșteni și se opriră, ștergându-și lacrimile.

— Ne ducem la vale să ne cătăm stăpân, că nu mai avem nimic! abia slomni unul.

— Cum așa, nu mai aveți nimic? Ce vrea să ascundă această vorbă.

— Iacă bine, măria-ta, răspunse celălalt flăcău. Dacă ne-a luat tot, se cheamă că nu mai avem nimic!

— Vorbește lămurit, măi băiete, cine și ce v-a luat?!

— Am avut și noi, măria-voastră, o turmă de mioare, rămasă de la tata, Dumnezeu să-l ierte, c-a murit astă-vară în bătălia cu sârbii de la Velbujd.

— Ei și?

— Și ne-a luat toate oițele, ba și măgarul, și câinii, măria-voastră! Și aici flăcăul izbucni într-un plâns amarnic, de nestăpânit. Ni le-a luat Basarab vodă, nu l-ar mai răbda Dumnezeu și Maica Domnului!

Văzându-l nerăbdător pe rege să afle ce vorbește cu cei doi flăcăi, Danciu îi tălmăci spusele acestora, iar Carol Robert grăi repezit:

— Întreabă-i dacă știu cumva să ne scoată mai repede în Ardeal.

Dar la întrebarea lui Danciu, păstorașii ridicară din umeri că nu știu.

— Cum se poate? se oțărî boierul român. Voi, care umblați cu oile pe toate coclaurile? De ce mințiți?

Și, mâniat peste fire, Danciu trase spada, îndreptându-și calul spre ei.

— Știm măria-ta, știm! scânci unul, dar n-avem vreme să v-arătăm, că trebuie să mergem de vale după stăpân.

— Măria-ta, îndrăzni celălalt flăcău, dacă v-arătăm drumul ne luați și pe noi în Ardeal, că ne-am săturat de Țara Românească ca de mere pădurețe?

Danciu îi tălmaci regelui ce vorbise cu păstorii și Carol Robert încuviință:

— Cu atât mai bine! Asta e o dovadă că au să ne ducă pe un drum bun, care să le fie și lor ușor. Și, dacă vor să vină cu noi de bunăvoie, înseamnă că n-au de gând să ne înșele. Înainte deci după cei doi păstori! Fără voia lor îi avem în ochi tot timpul. Dați poruncă de plecare!

Și flăcăiașii făcură calea-ntoarsă, începând urcușul cu boierul Danciu și încă vreo trei călăreți după ei. Iar oastea ungurească, oameni și cai, începură să se miște după șerpuirile drumului de munte, întocmai unui balaur uriaș, ce nu-și găsește astâmpărul, părăsind Curtea de Argeș și strecurându-se în adâncimea înnegurată a codrului.

•

În vremea aceasta, Basarab vodă se pregătea să-și primească vrăjmașii așa cum se cuvenea unei oștiri atât de mari, având în fruntea ei pe faimosul rege Carol Robert, pe Toma, voievodul Ardealului, și pe atâția nobili și clerici de frunte ai Ungariei. Drumul, prin care aceștia trebuiau să treacă din Țara Românească în Ardeal, era unul singur, la Posada, și acesta îngust, cum cu greu se poate închipui. Era o adevărată strâmtoare, mărginită de stânci înalte și prăpăstioase, cu neputință a fi urcate de cineva. Aici se afla Basarab vodă cu oștenii săi încă din zorii zilei de miercuri, 6 noiembrie, 1330. Ai fi zis că e o mulțime nenumărată de zidari, dulgheri și arhitecți, care lucrează cu sârg și neostoită râvnă la ridicarea unei mărețe cetăți. Dar toți oștenii lucrau aici după porunca celui mai mare și mai destoinic lucrător dintre ei: Basarab vodă, laolaltă cu boierii cei mari, în frunte cu banul Radu Mărăcine și cot la cot cu oștenii de gloată. Iar glasul voievodului se auzea răspicat și puternic, cald și armonios, ca sunetul unui clopot viu, plin de prietenie și îndemn:

— Aci, feții mei, săpați șanțul mai adânc și acoperiți-l cu crengi și frunze cu dibăcie! Dincoace prăvăliți stânci și pietroaie! Să mai strâmtăm puțin locul, că se pare că-i cam lărguț. Așa! Voi, cei de pe creste, mânați ferăstraiele mai repede oleacă. Să fiți cu băgare de seamă să nu tăiați copacul de tot. Să se țină numai în coajă. Și acum, câțiva dintre voi, mai tineri și mai ageri, tu, Neculăiță, și tu, bănișorule Vlad, haideți cu mine în susul muntelui, de-a lungul trecătorii, ca să meșterim ceva și la ieșirea din strâmtoare înspre Ardeal. Că de va izbuti să se strecoare vreunul pe acolo, va să-mi rad barba, ca să nu aibă de ce mă scoate regele Carol Robert din bârlogul meu, precum în gura mare s-a lăudat!

Un hohot de râs se auzi din partea oștenilor porniți după vodă, care suia mai abitir ca un flăcău de douăzeci și cinci de ani.

•

Seara se lăsase parcă mai grăbită de cum se așteptau românii. Frigul începuse să se facă simțit acum, noaptea. La adăpostul câtorva focuri mici, potolite și aprinse în dosul stâncilor, ca să fie ferite vederii oricui, stăteau oștenii de taină, depănându-și amintiri și povestind întâmplări de demult. Pe două buturugi proaspăt retezate ședeau, înconjurați de boierii și de oștenii rezemați în spade, Basarab vodă și banul Mărăcine, cel mai mare boier în rang după domn, el însuși stăpânind, ca și un voievod, întreg ținutul Olteniei. Ultimul își continuă rugămintea către vodă, care părea cam îndărătnic:

— Măria-ta, nu-l poți lipsi pe fiul meu Vlad de această mare cinste. L-ai văzut ce poate și că-i tare de vână. Chiar măria-ta i-ai spus că te-a ajutat la întărituri ca nimeni altul.

Aci se auzi și glasul lui Nicolae-Alexandru vodă, fiul lui Basarab:

— Măria-ta și preaiubitul meu părinte, cer iertare și îngăduință că mă rog și eu pentru vărul Vlad. Aceasta ar fi cea dintâi a sa luptă. Va fi o luptă mare. De ce să nu-și lege și el numele de ea?

Atunci se așternu o liniște neașteptată. Nu se mai auzeau decât freamătul frunzelor, cântecul pătrunzător al păsărilor de noapte ale codrului și răsuflarea șuierată a oștenilor. Bine știa toată suflarea românească despre vodă Basarab că mai mult ca orice pe lume ținea la acest fiu al său, Nicolae-Alexandru, care-i semăna întrutotul, și mai vârtos la vitejie. Și cum vodă mai stătea în cumpănă parcă, Nicolae-Alexandru rosti mai departe:

— Vom veghea asupra lui și-l vom ocroti ca pe un frate. Iată, printre noi se află și bunul său frate de lapte Răduțu și vestitul pentru marea sa putere, cum alta nu se mai știe, neică Miroslav, zis și Măciucă, preacredinciosul slujitor și prieten al Mărăcinilor. Și apoi, dacă noi, toți feciorii măriei-tale, luăm parte la luptă, el de ce n-ar lua?

— Vezi că mi se pare prea crud pentru această grea încercare, Alexandre!

— Cu doi-trei ani mai mic decât noi, măria-ta! Nu vezi că i-a mijit și mustața?

Aci vodă, neputându-și stăpâni râsul, spuse:

— Dar oare cu mustața se va bate el, Alexandre? Dacă-l luați sub ocrotirea voastră precum ai spus, fie! încuviință domnul.

Și atunci, pentru întâia dată, boierii țării și oștenii văzură ce nu mai văzuseră nicicând până atunci: amândouă mâinile lui vodă sărutate în aceeași clipită de către cei doi tineri căzuți în genunchi în fața măriei-sale. Cu sufletul înfiorat de o dulce bucurie, Basarab vodă își cuprinse oștenii într-o privire de părintească dragoste și le grăi molcom:

— Iubiții mei oșteni, fiți gata! Dușmanul se va arăta în curând. El ne-a cătat pe noi și ne-a încălcat moșia cu mare zgomot și sodom de oaste. Să-i dăm dară răspunsul ce i se cuvine la o asemenea faptă mârșavă! Noi bine știm cu toții, dragii mei, că strămoșii noștri n-au cătat pricini de ceartă nimănuia niciodată. Și nici n-au încălcat țara nimănui. Întotdeauna ei și-au apărat această țărișoară, întru atâta râvnită, cu aleasă vitejie, dându-și viața pentru ea. Să arătăm încă o dată tuturor, feții mei, că Țara Românească nu poate fi supusă și umilită atâta vreme cât pământul ei blagoslovit va naște fii care s-o apere! Vă doresc izbândă, copiii mei!

Un „urrraaaa” izbucni din mii de piepturi cu atâta putere, de clocotiră văile, arătând că vorbele domnului au găsit adânc răsunet în inimile lor viteze.

•

Pe culmea semeață a stâncilor ce străjuiau strâmtoarea de la Posada ca pe niște metereze, oștenii lui Basarab, plini de nerăbdare și înfrigurați, abia de mai aveau putere să aștepte oastea vrăjmașă ce se mișca cu încetineală de melc. Și iată că dinaintea oștirii lui Carol Robert se înălțară deodată munții, prin care era tăiată strâmtoarea pe unde trebuiau să treacă.

— Cum, pe aici? se miră regele, nevenindu-i să creadă.

— Pesemne că alt loc mai bun de trecere nu e pe aproape maiestate, răspunse Danciu. Văd că cei doi flăcăi au și apucat-o voinicește printre pereții stâncilor. Să ne grăbim, luminate stăpâne, să nu ne apuce întunericul pe cale, că ne va fi mai greu!

— Să mergem dară, că n-avem încotro! încuviință regele.

Îndată mulțimea de ostași porni înghesuită, înaintând cu greu, dar cu bucuria că va ajunge, în sfârșit, la limanul dorit. Și, în scurtă vreme, întreaga strâmtoare fu cuprinsă de oșteni. Când se uitau în sus zăreau cerul ca pe o funie lungă și albastră, întocmai unui râu în nemișcare. Dar când oastea ajunse la locul unde se sfârșea strâmtoarea, cei doi flăcăi de călăuză parcă intrară în pământ. Îngroziți, oștenii unguri văzură ridicată înaintea lor o puternică întăritură de stânci și trunchiuri de copaci, peste care cu greu s-ar fi putut cățăra o capră sălbatică, necum un om; iar în dreapta și-n stânga erau strânși de pereții munților drepți sau încovoiați ca burta unei uriașe corăbii, cu neputință de a te urca pe ei.

Când cei din urmă vrăjmași pătrunseră în strâmtoare, deodată se iviră, ca din pământ, românii care făcură zid de oameni, de nu mai putea unul măcar să dea înapoi. O spaimă cumplită străbătu în aceeași clipă întreaga oștire. Căutând o scăpare neașteptată, oamenii își ridicară privirile spre cer, dar nu zăriră altceva decât crestele prăpastiei, înțesate de români în cămăși de in sau în sarici mițoase, cu arcurile întinse, gata să le sloboadă. De sus, oamenii din fundul genunii se vedeau ca niște copii. Arcașii stăteau încordați ei înșiși, nu numai arcurile lor, fiecare avându-și ținta lui și așteptând porunca domnului cu abia stăpânită răbdare. Și deodată se auzi un glas gros și puternic, asemenea unui clopot:

— Acumaaa… săgetați!

Din sute de arcuri țâșniră sute de săgeți, ce se repeziră în vale ca niște lungi rândunici fermecate. Și, în clipa următoare, se auziră vaietele prelungi ale celor răniți. Ca la o poruncă neauzită, arcașii se traseră îndată un pas înapoi, potrivindu-și alte săgeți; iar locul lor îl luară cu o iuțeală nemaipomenită oșteni care se aplecară de șale așteptând. Din nou glasul cel gros se auzi din spatele lor:

— Acumaaa… prăvăliți!

Și-atunci de pe crestele ascuțite ale Posadei se prăbușiră la vale, asupra celor prinși între pereții stâncilor, bolovani de piatră spartă și trunchiuri de copaci, oare veniră cu un vuiet îngrozitor nemaiauzit până atunci de urechea omenească și care te înfiora până în măduva oaselor. Cei ce lucrau la stânci și copaci se traseră ei de astă dată înapoi, lăsând din nou locul arcașilor, care abătură cu aceeași sete o nouă ploaie de săgeți asupra vrăjmașilor. Era în dimineața zilei de 9 noiembrie a anului de pomină 1330. Oștenii unguri cădeau ca secerați în dreapta și în stânga, morți sau răniți de moarte. Valea vuia de vaietele ce se înălțau către peticul de cer albastru, ce abia se mai zărea, sfârtecat de mulțimea săgeților, care nu conteneau decât ca să facă loc sfărâmăturilor de stâncă și trunchiurilor de copaci. Regele Carol Robert își pierduse cu desăvârșire stăpânirea de sine. Descălecând, abia avu vreme să intre într-o văgăună a muntelui cu câțiva nobili din suita sa.

— Ce facem, maiestate? întrebă magistrul Martin. Românii ne prăpădesc!

— Am fost luați pe nepregătite. Cine se aștepta la această groaznică întâmpinare? Abia acum îmi dau seama că cei doi păstori au fost iscoadele lui Basarab… și că am fost atrași atât de ușor în această capcană, de unde nu știu cum vom putea ieși.

— Dar până atunci, mărite rege?

— Să înceapă lupta și ai noștri! Să se ascundă cum pot, pe unde pot și să tragă în sus cu arcurile orbește, care cum va putea. Și apoi om vedea ce-o mai fi!

Dar, fără să le fi spus regele lor, ungurii se reculeseră, își căutară locuri de adăpost și, îndreptându-și arcurile spre marginile prăpastiei, dădură drumul la stoluri de săgeți. Neașteptându-se la vreun răspuns din partea vrăjmașilor, căzură și din partea românilor mulți dintre aceia ce tocmai prăvăleau copaci și stânci. Atunci bănișorul Vlad Mărăcine, ce se avântase în luptă cu o nemaipomenită îndrăzneală pentru vârsta lui, strigă:

— Toți la pământ! Nu mai trageți decât din dosul stâncilor! Să nu se mai arate nimeni pe creste!

Oamenii îl ascultară și săgețile abătute din nou de către unguri asupra crestelor se loviră de piatră sau se înfipseră în copacii ce străjuiau înălțimile. Lupta nu conteni până în amurg. Înserarea aduse puțină liniște în cele două tabere. Cei de jos își strângeau morții și răniții, care-și înăbușeau gemetele de durere, temându-se să nu atragă asupra lor noi primejdii. La mâncare nimeni nu se mai gândea în această nenorocită împrejurare; dar setea începuse să-i chinuie mai cu seamă pe cei răniți. Norocul le surâse acestora, căci în spatele unei stânci, unde s-ar fi așteptat mai puțin, prinseră susurul unui izvoraș și strânseră apă în coifuri. Băură și își spălară rănile, potolindu-și durerile pentru câteva clipe. A doua și a treia zi lupta se desfășură la fel ca și în cea dintâi zi: săgețile plouau și dintr-o parte și dintr-alta, morții și răniții se înmulțeau și nimeni nu știa cum avea să se sfârșească bătălia.

•

În noaptea de 11 noiembrie, în cortul său așezat într-un luminiș, la adăpostul unor brazi falnici, Basarab își chemase la sfat boierii de credință. Printre aceștia erau cei trei care fuseseră trimiși în solie la regele Carol Robert. Mai ținuse măria-sa ca la această adunare de taină să fie de față, în afară de feciorii săi, și bănișorul Vlad Mărăcine, care-i plăcuse foarte voievodului pentru îndrăzneala și agerimea lui. Fără să-și piardă vremea, învăluindu-și gândurile în vorbe alese, Basarab vodă grăi:

— Bănuiesc, boieri dumneavoastră, că la sfârșitul acestei cea de-a treia zi de aprigă luptă, vă întrebați, pe bună dreptate: „Ce mai așteptăm de nu ne aruncăm asupra lor, ca să sfârșim odată bătălia?”

— Cam așa, măria-ta?! mormăiră boierii în bărbi.