În care aflăm de unde are voievodul Dragoș din

Maramureș un prea frumos inel de aur cu piatră de

smaragd, ce oglindește parcă tot verdele pădurilor,

și mai cunoaștem și o mică taină de dragoste

Ospățul era în toi. Mesenii se aflau după sorbirea multor cupe de vin chihlimbariu, când limba se dezleagă, firea se înveselește și voia bună pune stăpânire pretutindenea.

Măcar că vremea era către sfârșitul primăverii, nopțile maramureșene se lăsau cu răcoare, și boierul Lațcu ținuse să-și sărbătorească a cincizecea zi de naștere în sala cea mare de stejar a uriașei sale case, ce putea cuprinde peste o sută de oameni.

Bucuria boierului era că de astă dată masa lui fusese cinstită de către voievodul Dragoș al Maramureșului, care venise să ia parte la petrecere cu toată curtea lui de la Cuha.

Aci, la mare preț, se afla carnea de căpriori, mistreți, iepuri și fazani.

Sala avea o intrare largă, cu uși de tisă, înnegrite cu fum și bătute în fier, și două ieșiri în părți. În fund, peretele era întreg. Acolo, boierul Lațcu îl poftise pe voievodul Dragoș să se așeze, iar el pornise către celălalt capăt. Dar Dragoș îl chemase înapoi și-i spusese, zâmbind, cu prietenie:

— Locul de cinste nu poate fi decât la unul din capetele mesei. Se cuvine, dar, a-l împărți împreună! Rogu-te, deci, a sta în dreapta mea… Și dă poruncă să se înceapă ospățul!

Lațcu își plecă fruntea în semn de încuviințare. Dragoș ridică de pe masă cupa ce-i fusese umplută cu vin și grăi:

— Doresc să închin această cea dintâi cupă în sănătatea domniei tale, boier Lațcule, preaiubitul meu prieten și drag mie ca un frate bun și credincios. Să trăiești sănătos încă pe atât… și să te sărbătorim toți cei de la această cinstită masă, când vei împlini veacul. De asemenea, îi urez multă sănătate și ales noroc preafrumoasei domniei tale fiice Dana, precum și un soț vrednic de ea, și îmi arăt aci dorința de a-mi fi cât mai curând cinstită fină de cununie!

Urale puternice se ridicară în aer și toți mesenii își ciocniră cupele cu bucurie.

Dana, fiica boierului Lațcu, era vestită pentru frumusețea, bunătatea și hărnicia ei nu numai în ținutul Maramureșului, ci în tot Ardealul și în Țara Ungurească.

Răspunse Lațcu, îmbujorat de plăcere:

— Am să-i spun, măria ta, și are să fie aceasta cea mai mare bucurie a ei. Și eu îți aduc marea mea mulțămită pentru aleasa cinste ce o arăți casei mele. Bine știi atât măria ta, cât și prietenii și oaspeții noștri, că alt bun pe lume eu nu am decât pe această copilă, care n-a avut parte de mamă, din clipa în care s-a născut chiar. Să-i dea Dumnezeu norocul ce i-l dorim cu toți.

La aceste vorbe, unul dintre oaspeții ce se afla la marginea mesei dinspre intrare tresări dureros și dădu repede peste cap cupa ce abia îi fusese umplută, de parcă ar fi voit să se amețească mai repede, ca să-și uite gândurile ce-l frământau. Era un bărbat tânăr, subțire, dar bine făcut la trup, cu părul castaniu și ochii căprui. Purta straie verzi de vânător, încinse cu un cordon lat de piele neagră, bătut în nasturi de argint; și avea în stânga un junghi cu mâner de corn de cerb și teacă de piele scorțoasă.

— Ce e, Radule, cu tine, ce te-a neliniștit? îl auzi acesta pe tovarășul său de masă din stânga.

Tânărul vânător se uită la el, zâmbi îndurerat și nu-i răspunse. Apoi își îndreptă privirea spre capul mesei, unde voievodul Dragoș vorbea cu boierul Lațcu.

Semănau într-atât acești doi bărbați, de ai fi spus că sunt frați gemeni. Aceeași statură înaltă, aceeași privire semeață, plină de îndrăzneală, același păr negru, desfăcut în cărare la mijloc și revărsat în plete pe umerii lor lați.

O singură deosebire, la înfățișare: Dragoș își rădea barba și purta mustăți lungi și întoarse în sus, iar boierul Lațcu purta barbă mare, bogată. Și o singură deosebire la firea acestor doi bărbați: Dragoș era de o mare bunătate, pe când boierul Lațcu era aspru, neîndurat.

Și Radu Bradu îi iubea pe amândoi deopotrivă, cu toate că Lațcu, căpetenia sa de oaste, îl înfruntase cu răutate în multe împrejurări și se purta cu el după cum îi veneau toanele.

— Pe Dragoș-Vodă – oftă Radu – îl iubesc din suflet ca pe domnul meu… pentru neasemuita lui vitejie și bunătate; iar pe boierul Lațcu îl iubesc fără de voia mea… numai pentru că e tatăl Danei.

•

Boierul Lațcu se înveselise la această îmbelșugată masă, cum demult nu mai fusese. Și privind la mâna stângă a lui Dragoș-Vodă nu se mai sătura uitându-se la inelul ce-l purta acesta pe degetul mijlociu: un inel lat de aur, cu o gheară, în care era prins un smaragd mare cât un ou de vrabie.

Dragoș-Vodă îi prinse privirea și îi făcu întrebare cu ochii, la care Lațcu îndrăzni a spune:

— Slăvite doamne, de când te cunosc, te știu cu acest frumos și neprețuit inel pe deget. De multe ori m-am gândit, dar n-am cutezat a te întreba care-i povestea lui, că astfel de lucruri la oamenii noștri n-am văzut și nici chiar maiestatea sa Ludovic al Ungariei nu are asemenea sculă de preț. S-ar părea că tot verdele codrilor noștri se oglindește-n această minunată piatră!

— O, prietene Lațcule, nici nu poate avea nimeni – răspunse Dragoș, întrucât acest odor de pe degetul meu a fost al unui mare împărat și e vechi de peste un veac și jumătate.

La auzul unor asemenea vorbe, o tăcere adâncă se așternu în încăpere. Dragoș continuă:

— El a fost al lui Ioniță Assan, țarul românilor și al bulgarilor, și i-a fost dăruit de Papa Inochentie al treilea, împreună cu schiptrul și coroana de împărat. Și după împăratul Ioniță l-au purtat toți urmașii săi, până a ajuns la bunica mea, fiica lui Căliman al doilea, cel din urmă împărat din neamul Asăneștilor.

Bunica i-a dăruit inelul singurului ei vlăstar, Bogdan, tatăl meu, care, la rândul său, mi l-a lăsat mie când am împlinit douăzeci și unu de ani!

— Întru mulți și mulți ani să trăiești și să-l porți, măria ta! izbucniră mesenii, ridicându-se în picioare și ciocnindu-și cupele cu veselie.

•

Petrecerea se spărsese despre ziuă și oaspeții porniseră către casele lor veseli, zgomotoși și cam pe două cărări.

La casa boierului Lațcu rămăseseră numai oamenii săi de curte și slujitorii. Cocoșii cântau pe întrecute, vestind revărsatul zorilor, și o geană de lumină se arătă subțire, strecurându-se printre brazii înalți și negri-verzui ce străjuiau curtea. În pridvorul casei mai stăruiau încă două umbre, care parcă nu avuseseră vreme să isprăvească o vorbă începută.

— Niciodată nu l-am văzut pe boierul Lațcu atât de vesel ca în noaptea asta! spuse Costea lui Radu.

Tânărul vânător răspunse oftând din adânc:

— Am băgat și eu de seamă! Să fie oare că voievodul Dragoș a luat parte la petrecerea lui?

— Și asta, dar bănuiesc că bucuria cea mai mare a lui Lațcu e făgăduiala lui Dragoș că-i va cununa fata.

La auzul acestor vorbe, Radu tresări dureros și tremur de neliniște îl cuprinse.

— Dar ce-i eu tine? se mira Costea. Tremuri?

— Mă cam luă cu frig. Așa-s diminețile de mai, răcoroase!