S.O.S.!

Se îngînă ziua cu noaptea...

În cameră e încă întuneric. Paul se săltă în capul oaselor şi întinde mîna după deşteptător. Limbile fos­forescente ale acestuia îl fac să tresară. Apoi, în cea mai perfectă linişte, coboară din pat, îşi ia cămaşa, pantalonii şi pantofii de tenis, deschide uşurel-uşurel fereastra, trece peste pervaz, o închide cu aceeaşi grijă, şi cu paşi de pisică se îndreaptă spre fundul curţii.

După scurtă vreme se aude o cucuvea...

De la primul etaj al casei vecine răspunde un mior­lăit prelung...

— Pst! se arată după aceea un cap zbîrlit pe ba­lustrada terasei.

— Pst!... Hai!... Îl cheamă cel de jos.

— Acuşica... Numa’ niţică răbdare; că abia plecă bunica.

Răcoarea crudă a dimineţii de vară, cu cerul înalt, departe, alburiu, cu ceaţa care se ridică din rouă pre­sărată în puzderie de diamante prin iarbă şi stratu­rile de flori, se strecoară şi în trupul băiatului. Îl în­viorează, dar îl şi înfioară. E destul de obosit, ador­mise tîrziu, măcinat de aceleaşi nelinişti care-l fac să se agite de colo-colo, pregătindu-se să mai lanseze un semnal, însă peste gardul celeilalte curţi sar alţi doi copii, îmbrăcaţi tot în cămăşi albe, scutindu-l să mai repete strigătul păsării aceleia de noapte.

— Sînteţi gata? întrebă unul dintre noii veniţi.

Paul raportează şoptit:

— Gata! Coboară şi Fane. Fetele s-or fi sculat?

— Le-am miorlăit de două ori sub fereastră, dar degeaba. A, uite-l pe Fane!

— Salut, băieţi!

— Salut!

— Haideţi!

Grupul celor patru cămăşi albe se furişează pe după colţul casei, tiptil-tiptil, şi se opreşte în poartă. Adrian îi domoleşte cu un semn, scoate capul în stradă, cerce­tează atent, cu aer misterios, împrejurimile, scrutează pînă departe în dreapta şi în stînga şi, pentru că nu vede nimic şi pe nimeni, îşi îndeamnă „subordo­naţii” să-l urmeze...

Nu merg mult. Se opresc sub balconul unui bloc.

— Staţi aici!... Să le mai chem o dată!...

În fugă, Adrian traversează şi se adăposteşte cu spatele de o poartă, de parcă s-ar fi apărat de nişte ţintaşi nevăzuţi. Din gâtlej îi porneşte un miorlăit strident.

Nici un răspuns.

— Miauuuuu!... De această dată semnalul e de o intensitate mai mare, ceea ce face ca la unul din etajele superioare să se deschidă două ferestre. Una, fără să fie simţită, cealaltă cu zgomot. Se aude vocea răguşită a unei femei:

— Fi-ţi-ar mîţele de rîs să-ţi fie, madam Popescu!

O cutie de conserve, goală, se izbeşte zdrăngănind de trotuar, la numai cîţiva paşi de picioarele băia­tului. Acesta tresare, oftează, fiindcă nu ştie nimeni ce e-n sufletul lui; bagă mîinile în buzunarele panta­lonilor — poartă pantaloni lungi, spre deosebire de restul băieţilor — el e mare, a terminat a opta, dă admiterea — şi se sprijină mai bine cu spatele de poartă. „Ce mă fac cu adormitele astea?” N-apucă să-şi termine gîndul, că se trezeşte pierzîndu-şi echi­librul şi cade, spre mirarea lui, pe spate.

— Vai!... Ce-i?... răsună două glasuri speriate.

Adrian, buimăcit de căzătură, nu înţelege cum de a ajuns cu obrazul la sandalele fetiţelor.

— Şeful!

— Adrian! suflă a doua.

— A, voi aţi deschis poarta!... se ridică el, scutu-rîndu-şi înciudat pantalonii lungi. Somnoroaselor!

— Nu te supăra, am auzit de prima dată semnalul, acum mai bine de o jumătate de ceas, dar era încă acasă mama.

— Bine, bine...

— Cred că te-ai lovit zdravăn.

El le măsoară peste umăr:

— Ce, asta-i căzătură? Nici nu mă doare. De loc nu mă doare. Fără să-şi dea seama că se contrazice îşi pipăie mereu spatele.

Acum grupul s-a mărit. Toţi şase, departe de casă, deci fără teama de a fi descoperiţi de ai lor, se grăbesc. Adrian, etalîndu-şi ca un adevărat şef pan­talonii lungi, e cînd în frunte, cînd în urmă, privindu-i ocrotitor, cu superioritate, copleşit de faptul că tre­buie să le poarte de grijă acestor „puşti” pe care i-a sculat cu noaptea-n cap.

Acolo unde strada Castelului face unghi cu Ciucaşului, în faţa transformatorului electric, şeful îi opreşte. Îşi priveşte ceasul. Deşi părinţii i-l promiseseră numai dacă va lua admiterea, i l-au dat mai înainte, con­vinşi fiind că acesta este cel mai grozav stimulent pentru un băiat dezgheţat ca el.

— Ne vedem la punctul de întîlnire peste o ju­mătate de oră. Potriviţi-vă ceasurile! la mine este cinci şi patruzeci şi şapte... Fiecare merge pe unde am stabilit aseară, nimeni nu se abate de la con­semn! Respectaţi traseul. Perfect! Salut!

— Salut, Şefule! răspunde ceata.

...Şi la şase şi şaptesprezece minute în faţa miliţiei stau cei şase copii, patru băieţi şi două fete, îndemnîndu-se unul pe altul să intre.

— De ce nu intri tu întîi, Adriane, eşti şef?! face Aghiotantul, proptindu-şi picioarele în prima treaptă a scării şi opunînd rezistenţă fratelui său care-l îm­pinge din spate.

— De cîte ori să-ţi spun că eu trebuie să rămîn ultimul? Vreau să văd dacă nu ne-a urmărit cineva.

Rodica, poreclită şi Nas-în-vînt, îşi scutură codiţele răsucite ca două coarne de berbec în jurul urechilor:

— Cine să ne urmărească? Nu cred ca „ei” să ştie de existenţa noastră. Petre nu ne-a trădat.

— Ce ştii tu, femeie!? rosteşte hamletian cel cu pantaloni lungi. Şi cu un gest îi arată strada: „Du-te la mînăstire!”

— Am văzut şi noi „Hamlet”, răspunde înţepată „femeia” de treisprezece ani. Nu mai gesticula, că era să-i bagi degetu-n ochi lui Fane. Şi nu mai fă atîta caz de şefia ta.

— Nu fac nici un caz, dar sînt mai mare.

— Bine! se-nfurie Rodica. Am.să-ţi demonstrez că eu sînt mai matură! Dacă ţie ţi-e teamă, intru eu!

Adrian, însă, găseşte un pretext prin care să nu i se scadă prestigiul şi autoritatea:

— Să salvăm întîi femeile şi copiii!... Bărbaţii rămîn ultimii.

Cu un „Ha!” scurt, pe care i-l aruncă sfidător în faţă, Nas-în-vînt împinge poarta...

După ce intră în curtea miliţiei, se opresc la cîţiva paşi de ghişeul prin care se vede un ofiţer scriind. Acesta îi priveşte şi cască ochii mirat:

— Ce-i cu dumneavoastră aici, tovarăşi pionieri? Cam devreme pentru buletine.

Nu răspunde nimeni.

Ofiţerul se ridică, ocoleşte masa şi iese în curte.

— Ia spuneţi lui nenea miliţianul, ce doriţi? Privirile grupului coboară spre cizmele strălucitoare ale ofiţerului, apoi se întorc spre Adrian, brusc. Acesta se înroşeşte ca un rac fiert, înghite de cîteva ori în sec, după care dă drumul lecţiei învăţate pe dinafară:

— Bună dimineaţa, tovarăşe ofiţer! Grupul „Braşovia” are de comunicat o chestiune importantă tova­răşului comandant al miliţiei!

Locotenentul major îşi reţine cu greu zîmbetul care-i mijeşte în colţul gurii, ia poziţia de drepţi şi salută:

— Bună dimineaţa, tovarăşi din grupul „Braşovia”! Dumneavoastră, tovarăşe — i se adresează lui Adrian — sînt convins că sînteţi comandantul gru­pului.

— Da, Şeful! răspunde răspicat şi umflîndu-şi pieptul Adrian. Putem vorbi cu tovarăşul comandant?

— Pentru moment, regret, dar nu e aici. Nu-mi puteţi spune mie despre ce este vorba?

— Nu! Problema este foarte importantă, de viaţă şi de moarte!

— Tovarăşul comandant vine mai tîrziu. Eu n-aş putea să vă ajut cu nimic? insistă ofiţerul.

Aghiotantul, care prinsese curaj, văzînd seriozitatea şi amabilitatea locotenentului major, se strecoară în faţa fratelui său:

— Nu, tovarăşe, numai cu tovarăşul comandant!

Mîna puternică a Şefului îl cheamă la ordine. „Cheamă” e un fel de a spune, pentru că bondocelul, apucat de guler şi smucit cu putere la o parte, se învîrteşte de două ori precum pămîntul în jurul axei sale şi ajunge în braţele lui Fane, zis „Arici”.

— Tu nu te băga!

— Îmi pare rău, tovarăşi din grupul „Braşovia”, dar, trebuie să-mi spuneţi mie mai întîi despre ce e vorba, pentru ca să-i pot raporta tovarăşului comandant. Şi dacă dumnealui va socoti de cuviinţă, o să vă pri­mească, Pînă atunci, poftiţi şi luaţi loc...

Fără să fi fost observat, din prag, un bărbat scund, puţin grăsuţ, cu părul încărunţit, urmăreşte zîmbind conversaţia. Se pare că e acolo de vreo cîteva minute, pentru că întreabă amuzat:

— Şi ce-aţi vrea să-i spuneţi tovarăşului coman­dant?

Toate capetele se răsucesc spre uşă. Ofiţerul îşi pocneşte călcîiele şi salută milităreşte:

— Să trăiţi, tovarăşe colonel!

— Ce-i cu copiii?

— Vor să vorbească cu dumneavoastră.

— Ei, piţigoilor?! priveşte colonelul feţele serioase ale celor şase voinici.

— O chestiune de viaţă şi de moarte! repetă miste­rios Adrian.

— Pe cuvîntul dumitale? Glasul comandantului are un ton şăgalnic.

— Pe cuvîntul nostru de pionieri! răspund toţi în cor, chiar şi Dudi-aghiotantul, cu toate că el nu are încă această calitate, de aceea nici nu poartă cravată.

— Dacă e o problemă atît de serioasă, poftiţi la mine în birou... Numai să nu mă ţineţi mult, că am de lucru.

Încăperea în care intră e spaţioasă, cu ferestre largi, prin care soarele îşi aruncă oblic razele-i lungi, roşietice, spuzind pereţii.

— Să facem cunoştinţă! Eu sînt colonelul Jibleanu. Tovarăşe Şef, prezentaţi-mi grupul!

Adrian înghite din nou în sec, ca întotdeauna cînd este pus într-o situaţie ieşită din comun, ia poziţia de drepţi, aşa cum văzuse la ofiţerul de serviciu, şi se conformează:

— Eu sînt Adrian!... Rodica, Sanda — fetele fac cîte o plecăciune — Paul, Fane şi Dudi-aghiotantul. Băieţii îşi scot pieptul, încercînd să-l imite pe Şef.

— Aveţi şi aghiotant? Sînteţi organizaţi, văd, după cum scrie la carte! Luaţi loc şi povestiţi-mi! Tova­răşe Adrian, ce v-a făcut să veniţi la miliţie, la ora asta mai potrivita pentru somn, cînd soarele nu s-a ridicat bine deasupra munţilor?

În ochii băiatului se ivesc lacrimi, dar se stăpîneşte să nu se facă de rîs în faţa „subalternilor”. Răspunde cu glasul sugrumat:

— Tovarăşe colonel, bandiţii din coridorul secret l-au răpit pe Petre!

Capitolul 2

ENIGMA DIN CORIDORUL SECRET

Venirea lui Fane — tocmai din inima Olteniei, cu jargonul său plin de umor şi cuvinte încă necunoscute pe aici, expresii ca „mă duc într-un fiştigoi”, ceea ce vrea să însemne mă duc într-o fugă, sau „văzuşi, străfigă”, adică ai văzut, a strănutat, ori „mîncai tot cotoiul”, asta traducîndu-se prin expresia că a mîncat o pulpă întreagă de pui — a adus un plus de veselie dar şi de neobişnuit în jocurile copiilor de pe strada Castelului. Neobişnuitul s-a manifestat printr-o subită dragoste pentru alpinism — şi a pornit tocmai de la Fane, fiindcă vărul lui, Andrei Ionete, maestru al sportului, era alpinist — prilej de mîndrie pentru copil, care nu mai contenea cu laudele: „Cînd bătu văru-meu recordul, fusei chiar lîngă el! Io steteam jos, aproape de ăi din juriu. Doamne, Gogule, ce-l mai lăudau!... Mă, să-l fi văzut voi cum se ardica punînd un picior ici, unul colo, cum bătea pioleţii, cum sălta cu coarda după el!... Muică, ce m-aş fi suit şi io! Uite-aşa trăgea coarda, uite-aşa! Şi cînd ajunse sus, îmi făcu semn cu mîna... E grozav, mă, fantastic!”

La început ceilalţi copii îl cam luaseră peste pi­cior — ei erau de la munte, ştiau mai bine cum e cu alpinismul — fapt care nu l-a supărat cîtuşi de puţin pe micul „juvete”, aşa cum îl porecliseră mai întîi. După ce se obişnuiseră cu el şi nu-i mai luau în seamă ciudăţeniile limbajului, renunţaseră şi la supranumele de juvete. Sanda a fost aceea care — din pricină că el umbla totdeauna cu părul zbîrlit, deşi purta şi un pieptene în buzunar — îl botezase „Ariciul”.

— Să-mi dai un miel! i-ar fi răspuns Fane.

— De ce? s-a mirat fata.

— Nu-mi schimbaşi numele?!

Bineînţeles că Sanda n-a avut de unde să-i dea miel, dar porecla a rămas...

Nu mică le-a fost nedumerirea părinţilor cînd, într-o bună zi, s-au trezit fără frînghiile de rufe, fără sîrmele care atîrnau prin poduri sau curţi, fără ciocane, şi cînd i-au văzut pe copii scotocind prin toate unghe­rele, scoţînd din pereţi, din magazii, scoabe, piroane, inele de fier...

Cu frînghiile făcute colac pe umeri, cu ghiozda­nele, sacoşele şi rucsacurile ticsite de cuie, ţinte, sîrme, plecau dis-de-dimineaţă spre „Curmătură” — şi pe scările care urcă spinarea Tîmpei ajungeau în vîrf.

Desigur, prima oară a fost mai complicat; Fane, care se pretindea atotcunoscător în tainele alpinismu­lui, în realitate era „clei, tămîie”. El nu făcuse altceva decît să înflorească cu imaginaţia lui înflăcărată ceea ce-i povestise vărul său Ionete. Dar cum o idee se cere să fie pusă în practică — cel puţin aşa socotise Adrian — au pornit asaltul unor stînci. Fireşte, nu înainte de a se informa despre regulile şi tehnica acestui sport, din cărţi şi de la cinematograf ori tele­vizor, în special dacă jurnalele de actualităţi cuprin­deau vreo secvenţă cu „căţărături”, cum le zicea Fane. Şi încetul cu încetul frînghiile de rufe s-au transformat în corzi veritabile; piroanele şi scoabele deveniseră pioleţi autentici, iar ciocanele — unele de lemn, care folosiseră la bătutul şniţelelor — erau ciocane alpine. Alpenstockuri încă nu-şi procuraseră, dar nu era timpul pierdut.

În fine, în fiecare zi „atacau” un obiectiv tot mai înalt. Aşa au ajuns şi pe colţul acela de stîncă, la vreo cincisprezece metri deasupra locului de pornire, mai sus de serpentina care trece spre Valea Răcădăului. Întîi urcase Adrian; mai greu, mai zdrelindu-şi mîinile — gemînd mut pentru a nu scădea în ochii „puştimii”, deşi aproape îi dăduseră lacrimile — însă, oricum s-a umplut de glorie, adică a-ntins fosta frînghie de rufe pînă sus. După el, mult mai uşor, a urcat Paul. Al treilea a fost Petre.

Vrînd să crească în ochii fetelor, în special să cu­cerească admiraţia „Taciturnei”, adică a Sandei, cu toate că avea coarda alături, Petre nu se ţinea de ea, ci la fel ca Adrian se urca agăţîndu-se de pietre, de buruieni groase, de rădăcini, pînă cînd s-a petrecut întâmplarea...

Ajunsese dincolo de jumătatea distanţei, cînd un picior i-a alunecat şi a rămas atîrnat în mîini de o rădăcină groasă.

— Ţine-te bine! i-a strigat Aghiotantul.

— Cad! a răcnit el înspăimîntat. Se desprinde ră-dăcinaaa!

Într-adevăr, încet-încet, vîna aceea de lemn de care se prinsese cu toată desperarea începuse să cedeze, o dată cu pămîntul în care era crescută.

— Coarda! Apuca-te de coardă! l-a îndemnat Adrian din vîrful stîncii.

— N-o mai ajung!

— Fane! întinde frînghia şi trage-o spre el!... Mişcă mai repede!... Acum agaţă-te, Petrică!... Fu­giţi de-acolo!...

Era şi timpul. Abia reuşise sa prindă cu o mînă funia, că o bucată mare de pămînt s-a desprins cu rădăcină cu tot, năpustindu-se cu zgomot la vale.

Petre, uitînd de sperietură, mai întîi s-a mirat, apoi a strigat cît l-au ţinut puterile:

— O peşteră!... O peşteră, băieţi, aici e o peşteră! Toţi au fost furaţi imediat de noutate.

— S-o vedem şi noi!

— E mare?

— Nu-mi dau seama!.

— Staţi! a strigat Adrian, căruia îi venise o idee. Ariciule, trage coarda pînă ajunge Petrică în dreptul deschizăturii!... Foarte bine!... Spune, Petrache, ce vezi?

— O... o hrubă mare!

— Bine, cobor la tine... Ai pe ce să stai?

— Stau chiar pe gura peşterii...

Şi cum se ştie că e mai uşor să cobori decît să urci, din cîteva mişcări acrobatice, ca la circ, Adrian a fost alături de descoperitor.

— E grozavă!... Fantastică!

— Da, mă, fantastică!

— Dacă am avea un chibrit...

— Să se ducă cineva!

Adrian s-a aplecat spre cei de jos:

— Legaţi restul de scule şi satîrul!... Le tragem sus... Aghiotantul, Taciturna şi Nas-în-vînt se de­plasează la domicilii! Aduceţi tot ce găsiţi pentru iluminat: lanterne, luminări, felinare... În zece mi­nute să-mi fiţi aici! Executarea!... Paul, coboară şi tu să ne ajuţi!...

— Şi eu ce fac? s-a înspăimîntat Fane Mitache.

— După ce coboară Paul, urci şi tu!... Şi dă-i zor cu legatul sculelor!...

Frînghia a-nceput să se scuture, şi pe nodurile ei s-a lăsat să alunece Paul.

— Într-adevăr, e colosală! O fi adîncă?

— Vedem noi numaidecît, i-a răspuns Petre. Aşa, pare destul de adîncă.

Şeful a făcut cîţiva paşi în interior. Ceilalţi l-au urmat.

— Heheheheiiiii! a chiuit Adrian spre străfundul peşterii, făcîndu-şi mîinile pîlnie.

— Hehehei! i-a răspuns ecoul. S-au privit plini de uimire.

— Tunelul ăsta duce în partea ailaltă! a exclamat Adrian, după o frîntură de clipă.

— Unde în partea ailaltă?

De afară s-a auzit glasul speriat al „Ariciului”:

— Băieţi! Ce-i cu voi? Cine face aşa de urît?... Dar nu i-a răspuns nimeni. Paul şi Petre se gîndeau la ceea ce le spusese Şeful. Fane a strigat din nou:

— Băieţi, de ce nu-mi aruncaţi funia?... Nu m-au-zirăţi, măăăă?...

Adrian i-a făcut semn lui Petre să dea drumul frînghiei. Dar nu şi-a desprins privirile din întuneri­cul care începea la numai cîţiva paşi înaintea lui, întuneric care-l atrăgea, îl cutremura, fascinîndu-l în acelaşi timp. În mintea lui îşi făcuseră de acum loc minunile pe care le-ar fi putut descoperi: silexuri, vase de lut umplute cu grîu, papirusuri cu aventuri ale unor cavaleri celebri, iatagane, tuiuri tătărăşti, armuri teutonice... Peste toate însă plutea, împotriva tentaţiei, un craniu cu orbitele căscate, negre de pămînt, care-i rînjea ştirb. Dar el, Adrian, era un temerar!...

— Uitaşi de mine. Şefule! s-a iţit la gura deschi­zăturii capul zbîrlit al „Cavalerului Mitache”.

Şeful, care se închipuia deja un tînar falnic, semeţ, pe un cal înzăuat, aşa cum văzuse prin filme, i-a făcut semn să tacă. Apoi a aşteptat ca Ariciul sa intre în peşteră, i-a adunat pe toţi în jurul său şi, asemeni unui erudit profesor de istorie, a-nceput să se plimbe prin faţa lor, ţinîndu-şi mîinile la spate şi explicîndu-le:

— Sîntem informaţi — fără îndoială sursele nu sînt sigure — că între vechea cetate „Braşovia”, situata pe creasta muntelui Tîmpa, şi Turnul Primăriei, a existat un tunel de legătură...

— Cum ziseşi?! A existat o cetate cu numele de „Braşovia”?! a întrerupt, ridicînd sprîncenele, Fane Mitache, zis Arici. „Braşovia”, auzi ce frumos sună! Da’ de unde ştii?

— Ei, de unde?! De la istorie. Apoi îşi drese glasul, revenind la tonul de mai înainte: Vă rog să nu mă întrerupeţi... Din această cetate n-a mai rămas nimic... Deodată, Adrian s-a oprit locului, lovindu-se cu palma peste frunte, şi-a adunat toate puterile ca să-şi sugrume emoţia, şi a izbucnit: Băieţi, ce-ar fi să denumim grupul nostru „Braşovia”?!

— Grupul „Braşovia”?!... Fantastic!...

N-au mai putut continua. De jos s-au auzit cîteva miorlăituri şi strigăte de cucuvea.

— Ai noştri!... Veniră!... Cu feştilele!... şi Fane s-a repezit spre ieşire, de era gata-gata să cadă-n cap..

— Era s-o feşteleşti, Ariciule!

— Io?! S-o crezi tu! a făcut el pe grozavul.

— Hai, hai, aruncă-le frînghia!

Aduseseră două felinare — dintre care unul cu sticla crăpată — o lanternă mare, lumînări şi, nu se ştie de unde, o lampă de petrol, pe care Dudi-aghiotantul — oricît a fost de încolţit cu întrebările — n-a vrut în ruptul capului să spună de unde a şterpelit-o, Adrian ştiind că în casa lor nu exista nicăieri un asemenea obiect.

— Acum, pentru că nu lipseşte nimeni, s-a întors Şeful către grup, lăsînd baltă „ancheta cu privire la provenienţa lămpii cu petrol”, ascultaţi cu toţii ce am hotărît: Linişte!... Fetelor, lăsaţi chicoteala!... Dudi, scoate degetul din nas!... Atenţiune!... De astăzi înainte — Şeful a devenit marţial — grupul nostru va fi supranumit „Braşovia”!... Grupul „Braşovia”!...

— Fantastic!

— Colosal! Adrian s-a oţărît:

— Ce fantastic, ce colosal?!... Miraculos, poate, a găsit el o nouă expresie care nu făcea parte din vocabularul cetei.

— Oh, da, miraculos! a şoptit Taciturna.

— Tăcere, Taciturno!... Spuneam mai înainte băie­ţilor că am făcut o descoperire. Cu siguranţă că ne aflăm între ruinele vechii Braşovii. De aici mi-a venit ideea cum să ne numim noi. Ca orice grup însă, care se constituie pentru operaţiuni grave şi serioase, tre­buie să ne legăm prin jurămînt că vom păstra taina acestei ascunzători, că vom ţine secrete acţiunile noastre, acum şi în vecii vecilor!...

— Să jurăm! a propus Fane.

— Da! Să jurăm pe cuvîntul nostru de pionieri!

— Pe cuvîntul nostru de pionieri! au răsunat gla­surile copiilor.

Numai că imediat s-a auzit Dudi-aghiotantul smior-căind. Buza de jos i se întinsese şi bărbia îi tremura.

— Eu... eu... pe ce să mă jurrrr?...

Adrian a devenit dintr-o dată mai tandru, aşa cum nu-l cunoştea nici unul din grup:

— Dudi, băieţel, ce-i cu tine?

— Hai mă, Dudi, stai mereu! s-a înduioşat şi Fane. Aghiotantul nu şi-a mai putut opri nodul care i se pusese în gît şi a izbucnit în nişte lacrimi mari cît pumnul:

— Eu nu sînt... pionier, a bîiguit el printre su­ghiţuri.

— Aşa e, uitasem! Şi Şeful, nu degeaba era cel mai mare, a găsit soluţia: Tu juri pe cuvîntul tău de viitor pionier!

Printre nourii de pe fruntea băieţelului s-a ivit soarele. Şi-a şters nasul cu dosul palmei, şi-a ridicat cu un gest eroic pantalonii şi, lipindu-şi palmele de coapsele zgîriate, a răcnit:

— Pe cuvîntul meu de viitor pionier!

— E-n regulă! Acum, la treabă! Adrian a luat în mînă satîrul şi lanterna: Fane, aprinde „mijloacele de iluminat” şi împarte-le!... Pornim în următoarea ordine: fetele la mijloc. Eu în frunte. Dudi lîngă mine. Restul băieţilor formează ariergarda. Gata!

— Gata! au răspuns cele şase glasuri, hotărîte să cucerească tainicul coridor.

Lumina tremurătoare a lanternei, felinarelor şi lu­mînărilor — lampa o lăsaseră la intrare — descoperea în faţa copiilor un gang care la fiecare pas cotea cînd într-o parte, cînd în cealaltă, mergînd parcă spre centrul muntelui. Bolţile de piatră sclipeau de umezeală. Ici-colo apăreau spaţii goale, din care căzuseră pie­trele. În locul acestora se vedea pămîntul negru. Cîte o rădăcină rătăcita spînzura de tavan, asemeni unor tentacule ale cine ştie cărei caracatiţe. Se cunoştea că tunelul fusese cioplit de o mînă omenească. Acolo unde stîncile se întrerupeau, bolţile erau făcute din bolovani şlefuiţi, lipiţi între ei cu o tencuială solidă care, lovită de satîr, scotea scîntei.

Aerul era înecăcios, mirosea a mucegai. Pe măsură ce înaintau se făcea mai rece, iar drumul devenea din ce în ce mai anevoios. Tot mai multe lespezi, desprinse din pereţi, le astupau calea. Nu vorbea nici unul, deşi toţi ar fi vrut să se întoarcă; în inimi li se cuibărise o teamă nedesluşită, dar n-o rosteau, să nu se facă de rîs unii faţă de alţii. Puneau „feştilele”, cum le numise Fane, deoparte, apucau lespedea care-i împiedica să înainteze şi, opintindu-se din răsputeri, îşi croiau drum liber, să ajungă în partea „cealaltă”, despre care le vorbise Şeful. Apoi tot el, cu satîrul pregătit, înainta în frunte, aşteptînd să apară din în­tuneric vreo pasăre de noapte, ori vreun liliac vampir, cum aflase că există prin asemenea locuri. Dar nimic.

Coridorul o lua cînd spre dreapta, cînd spre stînga.

Ajungînd într-un loc mai larg, au constatat o bi-furcaţie mare spre dreapta.

— Rămîneţi pe loc! a ordonat Adrian. Voi cerceta singur, n-are rost să ne strecurăm toţi. Dacă dau de ceva, vin şi vă chem.

Înainta pas cu pas, tatonînd terenul. Pereţii cori­dorului acestuia erau tencuiţi în întregime. În tavan, o spărtură folosea drept gură de aerisire, dar se pare că fusese astupată. Apoi bifurcaţia s-a lărgit, şi Adrian a intrat într-o cameră spaţioasă, în care o masa şi două scaune stăteau neclintite într-un colţ. Pe masă — două cutii de conserve, goale, mucegăite, fără etichete. În rest, nimic, nici urmă de tuiuri tătărăşti, coifuri sau armuri medievale. S-a întors la grup, dezamăgit.

— Ce ai găsit?

— Nimic. Să mergem!

Un felinar se stinsese demult, după el o lumînare. Celălalt felinar abia mai pîlpîia. Deodată coridorul s-a înfundat brusc. Erau într-un fel de încăpere mai mărişoară, perfect rotundă, care nu avea altă ieşire decît gangul pe care veniseră. Dudi a tuşit aproape sufocat. Nas-în-vînt a îndrăznit să şoptească:

— Nu prea e aer... Poate ar fi mai bine să ne în­toarcem...

Dar Adrian, ca orice şef, avînd o cultură vastă — citise nu ştiu cîte cărţi cu peşteri şi tunele ale pira­ţilor, haiducilor, „Contele de Monte-Cristo”, „Ultimul mohican” — a poruncit:

— Pipăiţi pereţii! Trebuie să existe un mecanism care să deschidă uşa secreta.

Dintr-o dată şi-au amintit cu toţii de basmele Şeherazadei, de filme, de cărţile de aventuri citite pe ascuns. Nas-în-vînt obişnuia să pună în manualul de limba franceză romanul pe care nu-l putea lăsa din mînă; Fane se băga sub plapumă şi, la lumina lanternei, parcurgea grăbit filă după fila, sorbind pal­pitantele întîmplări ale lui Winnetou; Taciturna as­cundea ochelarii bunicii şi, pînă cînd să şi-i găsească, fata „învăţa” de zor ce făcuse „Regina Margot” la vremea ei... În sfîrşit, fiecare avea o metodă. De aceea nimeni nu s-a mirat auzind porunca lui Adrian. Ime­diat, în pereţi, au început bocăniturile. Au luat piatră cu piatră, lespede cu lespede, dar uşa tainică nu şi-a trădat existenţa... S-au adunat în mijlocul încăperii. Stăteau pe vine, ca indienii la sfat. Obosiseră, dar ardeau de curiozitate. Şi se închipuiau cu adevărat indieni. Marea căpetenie „Pană de arici” a oftat plin de amărăciune:

— N-o găsirăm!...

Una dintre „amazoane” şi-a lăsat capul în piept:

— Poate nici nu există...

Dar „împăratul Adrian” a contrazis-o:

— Simţi că e un curent de aer?

— Da.

— Atunci înseamnă că există o uşă, sau o deschi­zătură pentru ventilaţie. Nu puteau trăi ca şobolanii.

— Bine, bine, dar unde e?

— Mai stăm puţin, şi o luăm de la capăt.

A oftat fiecare în felul lui, şi aşa au făcut. Însă tot degeaba. Pînă cînd Dudi-aghiotantul, care se învîrtea mereu în faţa a două pietre mari, fără a îndrăzni să se apropie prea mult de ele, a strigat, la fel cum făcuse Petre mai înainte:

— Cad!

S-au bulucit într-acolo.

Din nebăgare de seamă, împiedicîndu-se, Dudi a apăsat o lespede, şi aceasta s-a dat în lături. Un val de aer proaspăt a năvălit în încăperea în care se aflau.

— Colosal!

— Fantastic!

— Miraculos!

— Staţi! a strigat Şeful. Atenţie mărită!... Să nu fie capcane... Pe aici pot fi o mulţime de „chestii”...

Au păşit în noul coridor care semăna leit cu primul, doar că aici era mai mult aer, dar „chestiile” la care se aştepta Adrian nu se iveau de nicăieri. La un moment dat, însă — probabil fiindcă cineva călcase sau atinsese din neatenţie vreun mecanism secret — în faţa lui Adrian a coborît cu o viteză uimitoare un grătar de fier care le-a blocat înaintarea.

Apariţia grătarului ca şi zgomotul produs de acesta i-a încremenit. Şi graiul parcă le pierise. Dudi îl ţinea de brăcinar pe Paul, iar Sanda rămăsese cu gura căscată şi ochii holbaţi la drugii aceia ruginiţi care apăruseră ca din pămînt înaintea lor.

Au trecut minute lungi, fără să îndrăznească vre­unul să vorbească. Într-un tîrziu, tot Dudi, căruia îi trecuse spaima, a întrebat:

— Nu mai mergem?

Atunci de-abia s-au dezmeticit cu toţii. Atîta s-au sucit, atîta s-au învîrtit, pînă cînd Paul, care se va dovedi şi mai tîrziu un adevărat viteaz, a dat peste un mîner ascuns într-o cutie metalică, bine camuflată în stîncă. Mînerul acela declanşa mecanismul grătaru­lui, făcîndu-l să urce şi să coboare. Cum călcai pe el, cum se ridicau sau se lăsau gratiile.

— Aţi văzut c-am avut dreptate? s-a fălit Adrian. Am spus eu că pe aici sînt curse. Acum trebuie să înaintăm cu şi mai mare băgare de seamă.

După un timp, gangul s-a lărgit, era mai puţin distrus. Lanterna băiatului cu pantaloni lungi descria cercuri mari pe pereţi, studiind fiecare crăpătură. Nici umezeala nu ajunsese pînă aici. Aerul era plăcut, rece, dar uscat. Dintr-o dată lanterna n-a mai întîlnit nici un obstacol, şi lumina ei s-a prelungit într-un hău negru.

— Ce peşteră mare!

Razele lanternei scormoneau pietrişul aşternut la picioarele lor.

— Adrian, uite!... În glasul Taciturnei ceilalţi au ghicit o îngrijorare care le-a născut fiori în şira spinării.

— Ce-i?

— Uite!... Un schelet!...

— „Casa morţilor”!

— Începe să-mi fie frică!

— Nu vă speriaţi!... Sînt numai oase! — Şi mucuri de ţigări!...

— Da, şi mucuri de ţigări, concluziona Şeful. Pe aici umblă oameni!...