În anticamera boierului V. se prezentară la o „soarea” prin luna mai, 1848, doi musafiri cu totul neobișnuiți. Unul părea înalt și deșirat, dar poate că nu era astfel decât prin raport la cel de al doilea, care era scund. Amândoi se aflau înfășurați în pelerine largi, negre, cu poala aruncată în stil carbonaro pe deasupra umărului stâng, iar pe cap purtau niște respectabile țilindre cu strașina foarte lată și răsucită. Un lacheu și un slujitor în costum arnăuțesc cu găitane se repeziră să le ajute a se dezbrăca de mantii. Musafirii rămaseră în redingote lungi, umflate ca crinolinele, foarte strânse pe talie. Pantalonii, de nanking negru, din ce în ce mai strâmți jos, erau întinși prin bentițe trecute pe sub pantofii cu catarame de argint. Cravate enorme, sumbre, le înfășurau gâtul, dându-le un aer sever infatuat. Bărbatul cel înalt își trecu mâinile peste pletele lungi, ce-i cădeau întocmai ca unui diacon pe dinapoia urechilor. Deși părea a nu fi mai în vârstă de 30 de ani, avea părul rărit și țeasta și occiputul i se vedeau pe alocuri. În dreapta și în stânga anticamerei se găseau câte o oglindă de Veneția. Fiecare din cei doi se privi câteva clipe în câte una, întorcându-și spatele reciproc în planul real și reîntâlnindu-se cu fața în planul răsfrânt. Fizionomia bărbatului înalt, văzută în lividitatea oglinzii, era extraordinară. Omul purta mustăți și o barbă submaxilară, în maniera Cavour, însă perii tunși foarte scurt constituiau doar niște umbre, încât în anume unghiuri de vedere fața părea complet rasă și supusă unui joc violent de clarobscur. În această postură, proeminențele faciale ale craniului se profilau, sub pielea palidă și ofereau spectacolul unei fețe inverosimil de lungi, pornind din mijlocul de sus al capului. Fruntea, umerii obrajilor se bombau brutal, niște sprâncene stufoase și îmbinate umbreau ochii profunzi, sclipitori de penetrație, obrajii, bărbia, cu tot puful mustăților și bărbii, dădeau o impresie de goliciune asimetrică, de spiritualizare prin aspră asceză. Personajul se întoarse pe călcâi din fața oglinzii, reîntâlnindu-se față în față cu tovarășul său, care făcuse simultan o mișcare asemănătoare. Acesta, mult mai tânăr, un adolescent aproape de 17 ani, mimetiza fizic și vestimentar pe tovarășul său. Mustățile și barba erau mai abundente și în contrast cu juvenilitatea feței pătrate și oacheșe, cu bărbie lată. Un surâs, ușor bufon, îi ședea în permanență pe buze. Umărul stâng se accentua de o neglijabilă cocoașă. Cei doi porniră aliniați și în pas militar către salonul dinăuntru, sub candelabrele căruia mișuna o societate foarte colorată.

Boierul V. trecea drept un prieten al „căuzașilor” și primea în casa lui, pe față ori în confidență, numeroși progresiști, cărora nu rareori le oferea, pe cât se bănuia, mijloace pecuniare. El însuși poseda o avere impunătoare în moșii, acareturi, scule și robi țigani. Cu toate acestea, ținuta lui politică era ambigenă. Boierul V. intra mai degrabă și cu relativă sinceritate în categoria boierilor „luminați și generoși”, fiind totodată un intim al lui Vodă Bibescu și păstrând legături cu boierimea bătrână și de moravuri patriarhale și retrograde. El însuși, în prefacerea tot mai repede a moravurilor, stăruia în învestmântarea orientală, cu mici corectări. Părul alb, despicat printr-o cărare, era lăsat preoțește spre umeri, nu fără analogie cu capelura căuzașilor. Barba foarte pieptănată, răsfirată pe piept și imaculată, era tăiată rectangular. Deși purta feregea și caftan, nu ședea niciodată, la reuniuni culcat pe divan, ci în picioare sau pe fotoliu. Rezemat cu anteriul său purpuriu, pe speteaza joasă a unui scaun Empire, avea dignitatea unui prelat rătăcit în mijlocul mondenității. Degetele lui numărau mecanic boabele mari ale unor mătănii de chihlibar. Casa boierului V. prezenta caracterele incertitudinii lui morale. Salonul în care intrară cei doi musafiri era în stil oriental. Tavan cu ornamente florale în stuc alb, pereți văruiți, șaluri turcești pe pereți, covoare persane pe dușumele, divane cu suluri de-a lungul pereților. Dar totdeodată în fața divanelor erau gheridoane occidentale, fotolii și taburete, pe pereți, în afară de iatagane și șușanele intarsiate cu sidef, portrete în ulei de femei și bărbați în costum modern, executate la Viena. Trei candelabre foarte rămuroase și poleite erau deopotrivă de modă occidentală. În celelalte odăi, ale căror uși ședeau larg deschise de perete, se vedeau de asemeni candelabre venețiene din ciucuri de cristal. Odăile laterale de altfel erau mobilate complet europenește, fiind tapetate cu mătase și una din ele având chiar cămin parizian cu mensolă de marmură, în vreme ce în salonul văruit se găseau două mari sobe albe cu coloane ionice în olane. O odaie conținea canapele și fotolii Aubusson și o bibliotecă în lemn de nuc, în care se vedeau cotoarele aurite ale edițiilor originale din operele lui Voltaire, Helvetius și volume din Enciclopedie. Altă odaie, mai mică, avea mobilă Empire, un clavir și o harfă. Un scrin negru ședea ca un altar sub portretul unei femei cu nas acvilin și cu zulufi. În toate odăile, indiferent mobilierul, pe peretele de la răsărit se afla câte o icoană cu candelă aprinsă dinainte-i. Când cei doi musafiri apărură în salonul alb, se produse o mișcare în cercurile soarelei. Boierul V., care stătea în picioare între un prelat și un ofițer, înaintă un pas și se opri zâmbitor și în așteptare, nesocotind convenabil pentru vârsta și boieria lui a se mișca mai mult. Cei doi înaintară spre el și-i făcură o plecăciune sincronică foarte adâncă, întinzând mâna dreaptă în jos ca la o metanie. Apoi repetară aceeași plecăciune în dreapta și în stânga, mai moderată, către invitați. Bătrânul boier le luă mâna pe rând, la amândoi, ținându-le-o strânsă între ale sale, nu fără o anume solemnitate, silindu-se a fi amabil, fără nicio împuținare a privilegiilor sale, întrebând pe unul de sora Sevastița, pe celălalt de fratele Ion. Cu tot protocolul se simțea o intimitate de ordin familial. Ceea ce, de fapt, și era în această societate de boieri, unii conservatori, alții mai mult sau mai puțin progresiști, mergând până la ideea revoluționară. Legați prin raporturi de rudenie, se menajau, și în ciuda oroarei de ordin ideologic, cultivau afinitățile sanguine, cei bătrâni sperând o îmblânzire din partea celor tineri, aceștia din urmă nădăjduind convertirea celor bătrâni și colaborarea. Ofițerul care ședea alături de boierul V., păstra singur o ținută arogantă. Bărbat în vârstă, cu grad de general, avea o uniformă pe talie ca și redingota civilă, bătută în fireturi ca o haină de diplomat. Pentru el, ședea la ușă, drept, nemișcat, asemeni unui lacheu, un pompier folosit ca soldat de ordonanță. Cu spențer și pantaloni cu benzi late și paspaler de postav roșu, cu podgalț negru la gât și bumbi de alamă strălucitori, ținea pe cap casca de alamă, pe creștetul căreia, ca pe coiful lui Agamemnon, fâlfâia o creastă de lână roșie, numită pisicuță. Generalul, cu mustață căruntă, tăiată în perie, și cu fălci dure, nutrea idei foarte reacționare și autoritare și privi pe cei doi musafiri aproape cu mânie. Totuși, stăpânindu-și antipatia, din calcule inerente poziției sale echivoce, se plecă ceremonios la salutul lor. Boierul V. ținu cu orice chip să prezinte personajele noastre pe „demoazele”. La un semn al său se apropiară trei fete între 12 și 17 ani, rumene la față, înzulufate și cu obrajii foarte rotunzi, poate și din cauză că pe sub zulufi părul le era ridicat înspre vârful capului, așa încât deasupra gulerelor de dantelă scrobită, păreau tunse mărunt. Ele purtau un fel de crinoline albe mai bățoase și mai drepte, în picioare papuci de atlas legați cu șireturi pe picior și pantaloni cu tivuri de horbotă ieșind de sub rochie și căzând până peste meși. Timide și totuși cu mină ștrengărească de colegiene, demoazelele, ținându-se cu mâinile de crinoline, făcură în fața celor doi câte o reverență adâncă, combinată cu knix.

Eroul nostru cel mai tânăr, în culmea bunei dispoziții, le răspunse și el cu knix feminin, ținându-se de capetele redingotei, în vreme ce eroul cu craniu bombat le saluta cu o plecăciune afabilă și serioasă. De bună-seamă că musafirul cu umăr cocoșat era mai familiar cu demoazelele cu care intră deodată în conciliabule foarte însuflețite. Lachei și slugi în costum arnăuțesc pășeau cu tablale încărcate cu dulcețuri, cafele, vișinapuri și vutci și le puneau pe numeroasele gheridoane ce alcătuiau centre de convorbire. Tinerele fete invitară pe cei doi la dulcețuri și cea mică trase chiar pe amabilul cocoșat de redingotă. Tânărul cu fruntea bombată părea preocupat. Într-un grup, unul cu o broșură în mână citea și comenta misterios:

— Când o nație nu înaintează ea dă înapoi.

— Il a raison – observă un june bărbat, clasat drept bonjurist.

— Să înaintăm – adăugă altul – dar cu socoteală.

Toți izbucniră în râs și lucrul ar părea inexplicabil pentru cine nu știe că invitatul era poreclit „Boier Socoteală”, fiindcă dorea orice progres, însă „cu socoteală”. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, plin la față, cu ochii mici, malițioși, tuns căzăcește la cap și cu atât mai original cu cât era încins ca o viespe, cu redingotă foarte strâmtă, pusă pe o cămașă impecabilă de mătase punctată cu butoni de aur. Purta pantaloni cadrilați. Conservatorismul lui nu se explica prin vreo stare materială excepțională. Dimpotrivă, sărac și căftănit cu un mic și recent grad de boierie, trăia pe la curți aristocratice, prestând felurite mici servicii, fiind foarte priceput și umblat prin lume. Mijlocea discret căsătorii în lumea mare, tocmindu-se cu tact asupra zestrei. Cititorul continuă lectura și mai în șoaptă – „… a se oborî orice privilegiuri personale, sau de naștere”.

Fu un moment, de tăcere. În fine, bonjuristul izbucni:

— Bravo!

O tânără femeie care ședea într-un fotoliu în cercul lor, urmărind cu o față pură ca sideful și oblongă conversația și clătinând din când în când zulufii și cerceii de perle din urechi, întrebă amuzat scandalizată și cu grațios accent moldovenesc:

— Oare se vrasăzâcă aiasta?

— Vra să zică, cinstită demoazelă, zise boier „Socoteală” că de aici încolo nu mai ai nici rang, nici titlu.

— Nu mai sunt adică serdăreasă?

— Nu, demoazelă!

— O! – se irită imperceptibil tânăra femeie, în timp ce cu ochii clari urmărea atent pe musafirul cu plete care se alăturase gânditor la acest grup.

Cocoșatul făcu discret cu cotul tovarășului său matur, șoptindu-i: Ar fi bună pentru cauză! Celălalt tăcu și continuă să privească cu zâmbet blând, fără a participa la convorbire. Grupul îl considera cu deferență și încredere, ca și când l-ar fi cunoscut cum era și adevărul.

Musafirul știa bine că ideile erau ale partidei naționale din Moldova, care conspira împotriva domniei reacționare a lui M. Sturza.

— Dar moșiile ai să se ia? – întrebă cu oarecare naivitate și îngrijorare unul.

— Ba bine că nu – interveni focos bonjuristul – să se facă dreptate țăranilor.

— Să se facă – comentă boier „Socoteală”. – dar cu… Observând fețele pornite pe zâmbet ale interlocutorilor, abandonă ideea.

— Dar noi din ce vom trăi, cu ce ne vom ține rangul? se căină cu uimită fizionomie tânăra doamnă.

— Nu vor mai fi ranguri – Libertate, egalitate, fraternitate – zise bonjuristul, ridicând puțin tonul.

Boierul V., îngrijorat de animația grupului, se apropie părintește și se făcu a întreba dacă toți au luat dulceți și cafele, și fără a mai aștepta răspuns, bătu din palme și chemă un lacheu cu tablaua.

Demoazela serdăreasă, spre a-și acoperi turburarea, luă o dulceață, apoi un pahar de cleștar, pe care-l duse la gură cu ochii mereu spre musafirul sumbru.

— Monsiu! – zise atunci una din cele trei demoazele – nu cunoști pe tanti?

Uită să spună însă numele ei. Musafirul se așeză, iar o dată cu el, mecanic, luă loc pe un fotoliu apropiat și prietenul cu umăr pronunțat. Ca spre a se scuza, musafirul zise:

— Este secretarul meu!

— Chiar în chestiuni de inimă?

— Da! – răspunse, după o scurtă ezitare, tânărul. Cocoșatul păru foarte satisfăcut și se îndesă mai bine în fotoliu, luând o ceașcă de cafea de pe gheridon.

— Este adevărat – anchetă tânăra serdăreasă – că vor să ne ia robii?

— Să-i ia, nu! Să-i emancipeze, ca oameni ce sunt.

— Să-i slobozească, să-i ia, una mi-i. Cine îmi va crohmăli horbotele?

— Marșanda – stimată duducă – informă boier „Socoteală”.

— Oh! Doamne! Ce idei năstrușnice! Cum puteți gândi asemenea lucruri?

Prin ochii profunzi ai musafirului trecură lumini stranii, din politeță el se feri a contraria pe serdăreasă, a cărei frumusețe părea să-l intereseze. „Secretarul” clipea la el din ochi semnificativ. Deodată cele trei demoazele se apropiară și cea mai mică îi întrebă dacă nu vor să danțeze. Cel mai entuziast la invitație fu junele cocoșat, care invită, pe demoazela mijlocie. Bonjuristul luă pe cea mai mare, musafirul în negru pe serdăreasă, în vreme ce demoazela cea mică trecu în salonul de alături la clavir. Se învârtiră foarte decent într-o parte a salonului, în vreme ce restul era cufundat în convorbiri pe grupuri.

— După înfățișare păreți poet sau militar – spuse danțând serdăreasa către companion. Aveți o privire focoasă.

— În mine arde o flacără – consimți foarte serios cavalerul.

— Sunteți leitenant, monsiu?

Danțatorul nu răspunse, privind numai zâmbitor și distrat pe serdăreasă în ochi, în schimb cocoșatul care valța foarte aproape, ca un demon ocrotitor făcu un semn afirmativ.

— La ce vă gândiți așa visător? Ochii Dvs., monsiu au ceva turburător.

O umbră de maliție trecu prin pupilele cavalerului.

— Mă gândesc la Ea.

— O, eram sigură. Nici nu se putea altfel. E frumoasă?

— Cea mai frumoasă din lume!

— Înaltă?

— Stă în sferele cele mai înalte.

— E un înger atunci!

— E o zeiță.

— Cine să fie fericita muritoare? Mă faci curioasă.

— Ea nu e muritoare.

— Nu te înțeleg. Te-ai îndrăgostit de năluci?

— Nu, e vie.

— Pricep, ești poet și vorbești metaforic. Cum sunt ochii ei?

Pretinsul „leitenant” avu o ezitare. Cocoșatul care se învârtea pe alături, cu demoazela lui, răspunse pentru el: albaștri.

— Da, confirmă leitenantul, privind pe serdăreasă fix în ochi, sunt albaștri, coloarea speranței.

Serdăreasa, care avea și ea ochii albaștri, lăsă pleoapele în jos. Sentimentul ei vag fu că danțatorul face aluzie la ea.

Foarte emoționată, ea râse mărunt și profită de încetarea valțului spre a se depărta puțin de ochii insistenți. Leitenantul îi oferi brațul și serdăreasa îl conduse spre salonul alăturat cu harfă. Cocoșatul, care-și lăsase demoazela, veni repede și el și se așeză alături de „leitenant”, în vreme ce serdăreasa pe un taburet se juca cu mâinile printre coardele harfei. Leitenantul intui inconveniența aparentă a unui terț în convorbirile intime, și se scuză din nou, neîntrebat:

— Este secretarul meu.

După un minut de tăcere, leitenantul întrebă:

— Pentru ce, demoazelă serdăreasă, te arăți așa de mirată de progres?

— Fiindcă am moșii, robi.

— Ești bogată?

— Foarte bogată.

— Asta e bine.

— Va să zică, dumneata nu ești revoluționar.

— Ba sunt. Însă aș vrea să mă căsătoresc cu o femeie foarte bogată.

— O! Nu ești deloc poet, cum te-am crezut, mergi de-a dreptul la țintă. Îmi place măcar că ești sincer. Și pentru ce îți trebuie matale moșii drept zestre?

— Ca să cumpăr arme, de va fi nevoie, dacă așa va voi Dumnezeul armatelor.

— Arme? Pentru ce?

— Pentru înălțarea plebeianismului la putere.

— Mă sperii. Și de ce să se înalțe plebeianismul la putere?

— Fiindcă așa vrea istoria. La început…

— La început – îi luă vorba din gură cocoșatul – statul a fost domnesc, apoi s-a făcut boieresc sau aristocratic, apoi fanariot, orice orășenesc, ori burghez, apoi ciocoiesc ori birocrat și acum este pe cale a se face românesc sau democratic.

— Poporul – continuă crezutul leitenant – din rob se preface serv, apoi proletar, apoi profesor. Voiesc ca românii să fie liberi, egali proprietari de pământ…

— … și frați asociați la fapta unui progres comun – îi luă vorba din gură cocoșatul.

— Așa e! – continuă cel dintâi. Apoi, ca spre a se scuza: E secretarul meu.

Aprins de principiile enunțate, musafirul în redingota neagră se ridicase de pe fotoliu, transfigurat, părând mult mai înalt. Mâinile sale descărnate se întinseră profetic.

— Dumneata, precum văd eu – zise demoazela foarte turburată – vrei moșii drept zestre, ca din venitul lor să lupți împotriva moșierilor.

— Da – consimți interlocutorul – vreau o soață patrioată care să m-ajute cu moșii, ca din venitul lor să lupt pentru împărțirea moșiilor la români.

— O astfel de propunere nu s-a făcut până azi unei femei.

Serdăreasa, zicând acestea, trecu degetele printre coardele harpei, executând câteva acorduri. Inima îi bătea agitat și, deși contrariată în toate prejudecățile ei, simțea o atracție inexplicabilă pentru ciudatul musafir. După o trecere de timp, adaogă mai dulceag și cu o intenție fină:

— Oricât de neauzite ar fi cererile unui bărbat, cred că se găsește totdeauna o femeie care să le accepte. Pot să îndrăznesc a te întreba cum se cheamă iubita dumitale?

Cu mâinile întinse spre candelabru, după o scurtă pauză, musafirul zise solemn:

— Iubita mea se cheamă ROMÂNIA.

Serdăreasa rămase mută de surprinsă și decepție, în vreme ce leitenantul și secretarul său, care se ridicase și el în picioare, se plecau reverențios și cu secretă ironie spre a se retrage. Umbrele lor se agitau din cauza pâlpâirii lumânărilor pe pereți, umplând salonul cu o atmosferă de straniu și fantomatic. Serdăreasa se ridică palidă în picioare, fără a se mișca din locul ei. Cu glas stins, mai întrebă, renunțând la orice familiaritate:

— Cum vă numiți, monsiu?

— Nicolae Bălcescu.

— Iar eu – continuă simetric cocoșatul – mă numesc Pantazi Ghica.

Cei doi musafiri se retraseră, schițând o nouă reverență, în vreme ce o coardă a harfei răsună prelung, trasă nervos de degetul serdăresei.