Se arăta a fi un om simpatic, volubil, puțin sentimental. Știa românește și nu se sfia să intre în vorbă cu cei doi români din compartiment. Bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, de statură potrivită, cu o față prelungă, brăzdată de două cute adânci în jurul unei guri cu buze subțiri, părea un mare admirator al peisajului.

— Frumusețile României sunt de neasemuit, spuse el, nu fără un anume patetism în glas.

— Vorbiți foarte bine românește, observă un călător care mai toată vremea șezuse cufundat în lectura unei cărți.

— Nu prea, răspunse străinul cu modestie… Deși am trăit mulți ani în țara dumneavoastră… la Arad… pe când eram adolescent.

Lăsă, printre altele, să se înțeleagă că descindea dintr-o familie bogată și că taică-său, pe timpuri reprezentantul unei societăți bancare din Occident, locuise multă vreme la Arad, unde era cunoscut și ca pasionat vânător.

— Vâna prin Munții Semenicului… O, domnule, Banatul e un ținut foarte pitoresc… Sunt nespus de fericit că o să-mi revăd orașul adolescenței… vreau să și vânez.

Vorbea cuprins de o ușoară emoție, ceea ce dădea accentului său străin un farmec aparte.

— Poate că o să urc în munți, la o vânătoare de mistreți, adăugă el. Fumați?

Nu așteptă răspunsul celorlalți. Scoase o tabacheră plată, de argint, pe care o deschise printr-o ușoară apăsare și preciză: „Chesterfield”. Cei doi călători români nu-l refuzară, dar aproape în același timp întinseră și ei pachetele.

Străinul exclamă:

— Ah, ospitaliera țară românească! Luă din fiecare pachet câte o țigară. Ospitalitatea dumneavoastră e proverbială! Își aprinse o țigară „Favorit”, trase câteva fumuri și aprecie: Are o aromă plăcută.

După un timp, trenul atinse punctul de frontieră Curtici. Călătorii își completară declarațiile de trecere pe teritoriul României. Vameșii își făcură și ei apariția. Treceau dintr-un compartiment în altul, salutau respectuos călătorii și tot respectuos își îndeplineau obligațiile statornicite prin lege. Străinul prezentă la control cele două valize. Le deschise, deși nimeni nu-i ceruse acest lucru. Vameșii însă îl salutară și trecură în compartimentul următor.

— Ce control sumar, se miră străinul, punându-și valizele la loc. Nu mă așteptam. Ieși pe culoar, privind curios după vameși.

În sfârșit, controlul vamal se încheie. Trenului i se dădu plecarea. Străinul rămase la fereastră, fermecat de noutatea peisajului. Era o primăvară târzie, verdele crud al ierbii și al frunzelor îi încânta privirea. Fuma mult, ofta și, asemenea unui copilandru, se uita bucuros după fiecare amănunt zărit în plin câmp sau prin gări.

După o bucată de vreme, un tovarăș de compartiment îi atrase atenția că ar trebui să se pregătească. „Urmează Aradul!” Străinul tresări, mulțumi și începu să-și adune bagajul. Curând, trenul își încetini viteza, apoi opri. Străinul își luă rămas bun de la cei cu care călătorise mai bine de douăsprezece ore împreună. I se ură vacanță plăcută, succes deplin la vânătoarea de mistreți. Cineva îl ajută la coborâre. De pe peron turistul mai aruncă o privire surâzătoare celor de la fereastră, după care se îndreptă spre ieșire. Un hamal își oferi serviciile, el însă îl refuză politicos.

Se opri în fata gării, lăsă valizele din mână și, tulburat, încercă să cuprindă totul dintr-o căutătură – cerul senin, turnurile vechilor clădiri, țigla colorată a acoperișurilor, forfota călătorilor care soseau ori plecau. Broboane de sudoare îi năpădiră fruntea brăzdată de cute energice. Apoi, vrând parcă să-și curme propria-i nostalgie, apucă brusc valizele și se îndreptă spre primul taxi ieșit în cale.

— La hotel „Continental”, te rog!

Șoferul făcu un semn din cap că a înțeles și apăsă pe accelerator. Împins de o nestăpânită curiozitate, străinul privea înfrigurat când în stânga, când în dreapta drumului.

— N-ați mai fost de mult pe la Arad? întrebă șoferul care observase prin oglinda retrovizoare neliniștea atât de caracteristică unor vizitatori.

— Ce schimbat e orașul! exclamă pasagerul. E foarte schimbat.

— Da, da, confirmă șoferul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, însă în aceeași clipă mașina opri în fața hotelului.

— O, am și ajuns! constată străinul cu tristețe și oftă.

Șoferul îi deschise portiera, îl ajută să coboare, să-și ducă valizele, primi un bacșiș gras, mulțumi și plecă.

La intrare, fu întâmpinat de către directorul hotelului, care îl întrebă în germană:

— Domnul Bartolomeu Grieg?

— Eu sunt, răspunse străinul în românește.

— Fiți binevenit, îi ură hotelierul. Vă așteptam. Știți românește?

— Cum să nu, am locuit cândva în orașul dumneavoastră… Domnul Grieg îi întinse pașaportul.

— … Am reținut pentru dumneavoastră camera 15, la etajul întâi. Doriți s-o vedeți mai întâi?

Domnul Bartolomeu Grieg lăsă bucuros valizele la recepție și-și urmă gazda – un bărbat scund, rotofei și cu o chelie acoperită de câteva fire cărunte.

Politicos din cale-afară, hotelierul îi prezentă camera rezervată:

— În hotelul nostru vă puteți bucura de tot confortul… iată vestibulul… În dreapta aveți baia… Ferestrele camerei dau spre Mureș.

Străinul, cu aceeași privire pierdută parcă în adâncul amintirilor, cercetă încântat mobilierul, camera. Nu-și ascunse mulțumirea.

— Îmi place! Rămân aici.

— Conducerea hotelului vă dorește vacanță plăcută.

Rotofeiul îi aruncă străinului un surâs profesional și, retrăgându-se, se înclină spunând:

— O să vă trimit imediat valizele!

După plecarea hotelierului, Bartolomeu deschise fereastra. O boare răcoroasă umfla perdeaua pufoasă. Își scoase haina și rămase în vestă. Simți boarea înfiorându-i trupul înfierbântat. Se întinse, oasele îi trosniră sec, căscă și privi satisfăcut în juru-i.

Cineva bătu la ușă. Un băiat îi aduse bagajul.

Truda băiatului fu răsplătită cu o bancnotă de cinci lei. Apoi își desfăcu valizele; trecu în baie, își făcu un duș rece, reveni în cameră, lăsă storurile de la fereastră și plonjă ștrengărește în patul moale și odihnitor.

II

După-amiază, în jurul orei 17, hotelierul îl văzu pe domnul Bartolomeu Grieg ieșind nemulțumit de la braseria hotelului. Se grăbi, deci, să-l întrebe:

— Domnule Grieg, vă văd indispus… V-au nemulțumit cumva serviciile noastre?

— O, nu! se grăbi Grieg să-l liniștească… Hotelul dumneavoastră este excelent… Surâse necăjit, iar cutele din jurul gurii i se adânciră puternic. Mi s-a întâmplat un accident. A! Nu vă speriați! Nu-i prea grav. Domnul Grieg întinse mâna stângă și-și arată ceasul, un „Atlantic” de aur. L-am lovit, pesemne, și l-am stricat. Mai mult din obișnuință duse ceasul la ureche, închipuindu-și că, prin cine știe ce minune, și-ar fi reluat tic-tac-ul! Nu mai merge. A stat.

— Da, păcat! îl compătimi rotofeiul. Dar nimic mai simplu, îl veți da la reparat.

— Îmi puteți recomanda un ceasornicar de încredere?

— Cum să nu, chiar pe strada noastră… strada Republicii, se găsesc două cooperative.

— Nu m-ați înțeles, zise străinul, eu am întrebat de un ceasornicar.

— Am înțeles bine, zâmbi hotelierul condescendent. La noi, ceasornicarii sunt organizați în cooperative.

— În cooperative?! murmură străinul cu un aer dezamăgit. Nu vă supărați… credeți că pot să am… Știți, e de aur… Grieg întinse din nou mâna stângă și-și arătă ceasul…

— O, puteți să aveți încredere! Dacă doriți, avem și un particular… unul Romoșan, pe strada T… nr. 51. Știți unde vine… eu unul însă nu vi l-aș recomanda. Apelați la serviciile cooperativelor, insistă el cu o intonație care amintea de vocea crainicilor de la radio.

— Vă mulțumesc…

— La dispoziția dumneavoastră, domnule Grieg… Rotofeiul se înclină și zâmbi serviabil.

Străinul își mai duse o dată ceasul la ureche și părăsi hotelul vădit indispus.

În stradă, rămase o clipă locului, descumpănit. Apoi, ca și când și-ar fi amintit de un anume lucru, o porni mai departe, spre centrul orașului. Soarele asfințea; umbre uriașe se întindeau peste oraș, învăluindu-l. Pășea fără grabă, prudent parcă; în răstimpuri se oprea, se uita melancolic în juru-i, asaltat, fără îndoială, de aduceri aminte. Poate de aceea nu observă pe tânăra femeie în albastru care se luase după el, înregistrându-i fiece mișcare.

Clădirile din centrul orașului i se păruseră domnului Bartolomeu Grieg neschimbate. Doar magazinele, firmele aveau altă înfățișare, necunoscută de el până atunci. Îl uimeau animația străzii, buna dispoziție a trecătorilor. După un timp, descoperi vitrina unui magazin de ceasuri și se opri în dreptul ei. Cercetă curios și cu luare-aminte mărcile, prețurile, apoi își duse propriul ceas la ureche: nu, tot nu funcționa. Ceva mai târziu, femeia în albastru îl văzu dând târcoale unei cooperative de ceasornicari. Bartolomeu Grieg intenționa chiar să intre, dar se răzgândi. Urmăritoarea sa nu avea cum să bănuiască că el, în clipa aceea, își amintise adresa ceasornicarului particular. Bartolomeu Grieg știa unde se găsește strada T. O porni într-acolo, cu același pas rar și elastic. Descoperi curând firma atelierului – mică, cenușie, pictată cu litere negre. Citi de departe: „Ceasornicărie D. Romoșan”. Trecu apoi nehotărât prin fața atelierului, însă după câțiva pași făcu cale-ntoarsă, atras parcă de vitrina mizeră a dughenei. Cercetă cu un dispreț justificat ceasurile vechi, demodate, care arătau ore deosebite. Prin geamul prăfuit al vitrinei îl zări și pe stăpânul ceasornicăriei. Stătea la măsuța sa de lucru și, cu o lupă prinsă de ochiul drept, meșterea ceva la un cesuleț. Era singur în atelier. Domnul Bartolomeu se hotărî, în sfârșit, să intre. Numai atunci își dădu seama cât de întunecos și de sărăcăcios era atelierul și o inexplicabilă senzație de îngrijorare puse stăpânire pe el. Ceasornicarul își înălță capul, lăsă să-i cadă lupa și se ridică să-și întâmpine clientul.

— Cu ce vă putem fi de folos?

Ceasornicarul părea să fie mult mai în vârstă decât acest turist străin, rătăcit în atelierul său; poate din pricina chipului său brăzdat de riduri sau, poate, din pricina părului cărunt și rar. Avea însă o privire care-l întinerea, o privire puțin vicleană, puțin ștrengărească. Și, ciudat, întâlnindu-i ochii, Bartolomeu Grieg simți cum unda aceea de îngrijorare i se risipește.

Nu răspunse imediat la întrebarea meseriașului. Cu mișcări calme, își scoase ceasul și-l puse pe tejghea.

— Mi s-a stricat!

Niște degete lungi, uscate și febrile, apucară ceasul de aur.

— Ehei! Ce piesă rară! „Atlantic”! De aur! Ultimul tip, nu-i așa? De mult n-am mai ținut în mână o asemenea piesă! mărturisi sincer emoționat.

— L-am stricat, nu-mi dau seama cum, îi explică domnul Bartolomeu.

Ochii mici și curioși ai ceasornicarului îl disecară cu un interes aparte. Pesemne se străduia să determine acea legătură intimă între valoarea ceasului și personalitatea neașteptatului său client. „Cum de-și putea permite să strice un ceas atât de valoros?” Și dintr-o dată ținuta și distincția vizitatorului îl impresionară plăcut. Spuse:

— Aș fi nespus de măgulit să-l pot repara. Mâinile uscățive și foarte îndemânatice ale meșterului se apucară mecanic de lucru; după ce înlătură capacul, nu-și putu stăpâni o exclamație de uluire:

— O, ce minune de mecanism! Câtă finețe, domnule! O adevărată bijuterie.

Cercetă îndelung, cu ajutorul lupei, piesele fine ale ceasului de aur, pietrele sale minuscule. În cele din urmă, spuse cu o adâncă mâhnire:

— L-ați forțat… Ați forțat arcul, domnule… Lăsă să-i cadă lupa și-și privi clientul cu o vădită părere de rău. Nu pot să vă fiu de folos. N-am piese de schimb la valoarea ceasului.

— Păcat, oftă Bartolomeu după o scurtă tăcere. Îmi pare tare rău! Știți, sunt în trecere prin țara dumneavoastră, prin Arad, și vă închipuiți ce înseamnă pentru mine să am un ceas.

Ceasornicarul mai admiră un timp mecanismul ceasului, apoi îl înapoie turistului.

— La noi nu se mai găsesc demult ceasuri „Atlantic”… Dacă doriți, vă pot pune, provizoriu, un arc, iar când o să ajungeți acasă, o să-l înlocuiți.

Domnul Grieg se posomorî de-a binelea. Capul îi căzu în piept, sprâncenele i se adunară la rădăcina nasului.

— Nu poți procura piese de schimb?

— Regret, domnule, nu pot.

— Hm! mare ghinion, suspină el. Cât valorează în România ceasul ăsta?

— Nu cumva vreți să-l vindeți? se interesă Romoșan, tulburat. Brusc, licărul din adâncul ochilor săi mici începu să sclipească, de parcă ar fi izbutit să intercepteze niște tainice semnale.

— Nu, domnule, cum o să-l vând?! Am întrebat doar așa, cât valorează…

După un timp de gândire, ceasornicarul răspunse:

— O mie opt sute de lei.

— Numai atât?! exclamă Bartolomeu Grieg, descrețindu-și sprâncenele.

Romoșan păru puțin încurcat, înălță din umeri ca și când ar fi vrut să se scuze că valoarea obiectului în discuție se ridica doar la 1 800 de lei.

În timp ce-și prindea la mână ceasul, străinul oftă iar și dădu trist din cap; evident, ceva îl nemulțumea sau nu-i convenea. Se uită în stradă: femeia în albastru care se oprise pentru o clipă în fața vitrinei izbutise la vreme să se facă nevăzută.

— Cât vă datorez? întrebă el, arătându-se gata să plătească oricât i s-ar cere.

— Nimic, domnule!

— Atunci… la revedere și vă mulțumesc pentru amabilitate…

— La revedere, domnule!

În dreptul ușii, Bartolomeu Grieg se răzgândi și nu mai apăsă clanța.

— Să zicem că m-aș hotărî să-l vând… S-ar găsi oare cineva să mi-l cumpere?

— Cum să vă spun?! Întrebarea îl luase prin surprindere. Vreți chiar să-l vindeți?

Bartolomeu reveni în dreptul ceasornicarului, la tejghea.

— S-ar găsi vreun client? stărui străinul.

Romoșan, mai mult din obișnuință, se uită în direcția vitrinei. Văzu strada… trecătorii…

— La noi, cum să vă explic… Glasul meseriașului i se păru străinului gâtuit de frică, de o neliniște lăuntrică. Știți, e cam primejdios… Ceasul e de aur… Trafic… Totuși aș putea să caut… să încerc… Ați obține pe el…

— Cât? luă străinul înainte.

— Să-l mai văd o dată, propuse Romoșan cu ceva mai multă îndrăzneală, întinzând mâna după ceas.

Domnul Bartolomeu Grieg ezită să i-l dea. În cele din urmă, și-l scoase de la mână. Ceasornicarul îl cercetă din nou, apoi zise:

— Așa cum v-am mai spus: o mie opt sute de lei!

Bartolomeu nu răspunse imediat. Deveni brusc prevăzător și nu-și mai lua ochii de la ușă.

— Și dacă ați pune un arc nou, cât m-ar costa?

— 80 de lei, răspunse ceasornicarul prompt, dar și dezamăgit de terminarea discuției. Mâine după-masă, la orele cinci, îl puteți ridica gata reparat.

— Îmi dau seama că e mai bine să-mi puneți un arc, se hotărî străinul. Nu știu… o să mă mai gândesc. De lăsat însă îl las… Până mâine o să vă gândiți și dumneavoastră.

Un licăr de speranță se aprinse în ochii ceasornicarului.

— Să știți că risc…

— Ce vreți să spuneți? își arătă domnul Grieg nedumerirea.

— Știți… la noi… așa cum am mai spus… ceasul e de aur, nu avem voie să vindem, iar eu nu sunt decât un biet ceasornicar particular.

— Aha, înțeleg, mărturisi Bartolomeu Grieg, atunci și eu risc, nu-i așa? De aceea poate e mai bine să ne mai gândim… Îl las. Îmi dați vreun bon de primire?

— Desigur, se grăbi Romoșan să-l încredințeze. Fără chitanță nici eu nu l-aș primi în lucru. Scoase la iveală un chitanțier, se interesă de numele clientului și completă toate datele necesare

— Pe mâine, deci? mai întrebă o dată Grieg, după ce ascunse chitanța în portofel.

— La ora cinci după-amiază.

— Mulțumesc.

— La revedere,

— La revedere, domnule Grieg.

Un amurg blând, îmbietor la plimbări solitare, la aduceri aminte. Mulțumit că-și dăduse ceasul la reparat, Bartolomeu Grieg o porni agale spre Mureș. O vreme urmări dus pe gânduri valurile tulburi ale râului. Ceva mai târziu își aminti că în Arad mai avea o cunoștință de demult. Se uită la ceas. Negăsindu-l la locul său, zâmbi. O porni iarăși agale, lăsând în urmă Mureșul. Se întunecase de-a binelea, când nimeri pe niște străzi lăturalnice. În jurul orei 21 se opri în dreptul unei curți. Scrută atent strada pustie. Nu găsi niciun semn care ar fi putut să-l îngrijoreze. Până și casa din fundul curții părea pustie. Domnul Bartolomeu Grieg deschise poarta și intră în curte. Cineva totuși îl văzuse – femeia în albastru.