„Rahat, gândi SilaS. Întotdeauna altcineva sau altceva e responsabil pentru „un context mai larg” care îi scuteşte pe oameni de responsabilitatea pentru lucrurile pe care le fac.”

Silas îl privi. Omul avea părul rar, în şuviţe pieptănate pe spate pentru a-i ascunde chelia, gulerul hainei îi era plin de mătreaţă, avea un început de burtă, pantofi Pick’n Pay şi ciorapi asortaţi. Se întinse ca să împingă ceva pe tejghea şi se întoarse spre locul unde stătea Silas, cu o conservă de tomate în mână, nemişcat. Da, era Du Boise. Fran9ois du Boise. Aceeaşi vivacitate în ochii albaştri. Totuşi, un pic mai lent, gândi Silas, când Du Boise întoarse capul dintr-o parte în alta, urmărind-o pe casieriţă cum introducea preţurile mărfurilor pe care le cumpărase în casa de marcat.

Silas se apropie, dând din greşeală peste o femeie care stătea la coadă în spatele lui Du Boise, îl privi cum împingea marfa, deşi casieriţa ar fi putut s-o facă punând banda în mişcare. Cumpărături tipice de pensionar. Conserve de fasole, ton, lapte cu termen lung de valabilitate, pâine albă feliată, cafea instant, ceai de rooibos1, cremă adezivă pentru proteza dentară. Toate fără nume de firmă.

Deci nenorocitul nu mai avea dinţi.

Silas îşi imagină faţa furioasă a Lydiei dacă s-ar fi întors acasă fără cumpărături. Azi e duminică şi magazinele sunt deschise doar până la unu. Ar presupune cu voce tare că ar trebui să le facă ea a doua zi, pentru că slujba lui era prea importantă ca să-şi permită să-şi ia liber. Totuşi, îşi lăsă căruciorul şi îl urmă pe Du Boise afară din magazin. La jumătatea mall-ului, pe lângă vitrinele la care Du Boise se oprea să se uite din când în când cu un gest familiar, Silas începu să se întrebe de ce naiba urmărea un poliţist pensionar în supermarket. Du Bois făcuse acele lucruri cu mult timp înainte. Nouăsprezece ani. Iar Silas se obişnuise să trăiască cu ceea ce făcuse Du Boise, absorbise oroarea acelui moment în şuvoiul vieţii sale, o amintire ştearsă care doar rareori apărea la suprafaţa conştiinţei. De ce era important, acum când situaţia se inversase, iar Silas ar putea să folosească puterea poziţiei sale actuale pentru a-i face viaţa nenorocitului un iad?

Avea în nări mirosul omului, un iz de metabolism în dezintegrare, ca şi cum ar fi fost un vânător care dădea deodată peste vânatul rănit. Du Boise se opri la o cafenea şi-şi trase un scaun, pregătindu-se să se aşeze. Silas îl ajunse, se aşeză în faţa lui, dar avu un moment de îndoială. Drace, omul părea mult mai în vârstă decât Du Boise pe care şi-1 amintea. Apoi se uită în ochii la fel de uimiţi ai omului.

— Du Boise? Locotenent Du Boise?

— Da, spuse el şi-1 măsură pe Silas din cap până-n picioare, uimirea schimbându-i-se în enervare. Se aşeză, oftând

1 Plantă aromată pentru ceai care creşte în Africa de Sud. 10 obosit, încercând să atragă atenţia celor din jur. Iată un tânăr care necăjea un bătrânel, un pensionar.

— Îţi aduci aminte de mine? întrebă Silas.

Du Bois se lăsă pe spătarul scaunului, iar aerul său de vulnerabilitate, expresia lui care spunea cineva-se-leagă-de-mine îl făcu pe un agent de pază să se apropie.

— Ar trebui să-mi amintesc? întrebă el încet. Prinse privirea agentului de pază, se ridică de pe scaun şi-şi împinse căruciorul către ieşire.

Silas se uită cum dispărea în lumina soarelui, se uită la agentul care îl observa şi apoi se întoarse. Furia pe care o simţea se localizase în stomac, o aciditate care îl făcu să tragă un vânt cu putere, fără să-i pese de oamenii care se adunaseră ca martori la o posibilă scenă. Agentul vorbi la staţie, proprietarul cafenelei trase ostentativ scaunul la locul lui, sub masă. Silas simţi furia în inimă de astă dată.

Conduse până acasă şi, fără să-i spună nimic Lydiei, luă un pachet de şase beri din frigider şi o luă pe Tudhope Avenue în sus, spre parc. Găsi o insuliţă de verdeaţă în iarba ţepoasă. Un grup de vagabonzi, care zâmbeau generos, se strânseră să-i facă loc. Zâmbi şi el, dar ignoră subînţelesul. Puse între picioare pachetul mare cu şase beri, încă nedesfăcut, şi se întinse sprijinit în coate. Silas îşi aduse aminte cum se uitase Lydia la el, cum pusese foile deoparte pentru a-1 privi cum lua berile din frigider şi cum pleca. Ochii ei îl urmăriseră cum trecea prin faţa ferestrei la care stătea, iar când s-a întors să închidă poarta, îi văzuse oboseala de pe faţă. Probabil se întreba ce traumă care nu putea fi povestită adusese acasă. Se simţi vinovat pentru un moment, apoi deschise o cutie şi bău cu înghiţituri mari, lungi. Se opri, râgâi, îl auzi pe unul dintre vagabonzi spunând că „anumiţi oameni o duc bine în Africa de Sud”. Silas se întoarse şi se uită la ei sfidător, apoi continuă să bea, încet, potolindu-şi setea, până când ochii începură să-i lăcrimeze, faţa i se înroşi şi simţi o căldura în obraji. Vagabonzii se ridicară şi plecară, dezgustaţi.

Mai liniştit acum, îşi întinse picioarele şi le zâmbi trecătorilor. Parcul, chiar dacă avea peluzele cam ponosite şi gardul prăbuşit, oferea adăpost de zgomotul şi agitaţia străzii. Aşezat la o intersecţie aglomerată, îi aducea aminte de acele oaze de verdeaţă care îţi apăreau pe neaşteptate în cale şi unde puteai intra fără prea multă pregătire. Nu avea nimic din acea ceremonie „hai să mergem în parc” pe care o adoptaseră cei care se mutaseră în suburbii. Era o oază mică, unde începeai prin a intra singur, mânat de un imbold de a căuta singurătatea, iar liniştea în care stăteai şi savurai o bere atrăgea un întreg grup care ţi se alătura, fiecare cu muniţia proprie. Curând, se forma un grup care stătea în cerc şi vorbea despre femei, un şir curgător de observaţii şi contra-observaţii dure, niciunul din subiecte nefiind destul de serios sau de bine gândit ca să îndepărteze plăcerea petrecerii unei după-amieze plăcute, departe de realitate.

Nimeni nu-ţi cerea răspunsuri imediate sau confidenţe, curând uitai care fusese problema care te adusese acolo, pe tine şi pe sticla ta de bere, erai doar unul dintre cei care-şi merită dreptul la intimitate. Până când o soţie sau o mamă, sau un duet teribil format din ambele, venea să-ţi spună că nu aşa se rezolvau problemele, bând pe stradă ca un puşti, sau mai rău, ca un tsotsi1 care se apucase de găinării pentru că îl copleşise viaţa. Iar băutul pe stradă era un delict, fie el mare sau mic.

Era mai rău când veneau poliţiştii, cu ochi reci şi ameninţători, când îşi ambalau motoarele dubei până când prietenii se împrăştiau încet, ca o turmă de animale tâmpite, nemulţumite, mânate contra voinţei lor departe de sursa de apă preferată.

1 Film dramatic a cărui acţiune se petrece în Africa de Sud, lângă Johannesburg, câştigător al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 2005, al cărui personaj principal, Tsotsi, este un mic mafiot.

Silas deschise cea de-a treia bere şi se întinse pe iarbă sprijinindu-şi capul pe celelalte trei. Soarele îl obliga să închidă ochii, şi în curând simţi cum îl cuprinde o moleşeală fierbinte. Probabil aşa se bucurau de soare orbii: ridicân-du-şi feţele către soare, către Ra, zeul orbilor. Toţi avem nevoie de lumină adevărată, nu numai de lumina artificială, gândită, a imaginaţiei.

— Doamne, cât de insensibil eşti! ar fi spus Lydia, dacă i-ar fi împărtăşit gândul.

Un gând inofensiv, uşor, născut într-un moment de reală relaxare. L-ar fi pedepsit pentru el. Lydia avea o minte care nu ierta. Ce era oare în sufletul ei acum? Ei bine, o să afle cât de curând. O să-i spună despre Du Boise. Nu se pricepea la secrete…, mda, aproape deloc, îl şoca faptul că vorbeau puţin în ultima vreme, mai ales despre lucruri practice: maşina trebuie dusă la reparat, robinetele curg, iarba e prea mare în spatele casei. Şi despre Mikey. Când vorbea despre Mikey, Lydia ieşea oarecum din carapace.

Nu spunea tot ce avea pe suflet, doar frânturi, îngrijorarea reuşind să producă fisuri în calmul exterior pe care-1 afişa, îl ruga mereu pe Silas să „intervină”, să arate interes pentru fiul său. Nu-şi dădea seama ce mult se schimbase Mikey, cum nu mai era copilul vesel de altădată?

— Toţi creştem, Lyd, şi deodată totul nu mai e atât de simplu.

I-ar fi plăcut să poată să spună asta, dar nu îndrăznea.

— Încearcă să vorbeşti cu el, Silas, încearcă să vezi ce probleme are, ştii tu, fete, droguri, tinerii au tot soiul de probleme din astea.

— Adică vrei să spui că nu vorbeşte cu tine?

Cineva se aşeza în faţa lui Silas şi-i luă soarele. Aşa-i trebuia dacă adormise într-un parc public în centrul cartierului Berea. Oamenii spuneau că te puteai trezi fără pantofi.

— Tată!

Deschise ochii şi se ridică. Mikey îi zâmbea în acel mod condescendent pe care-1 păstra pentru momentele în care Silas era beat.

— Tată, trebuie să mergem la Jackson şi la Mam Agnes la trei.

Era mâna Lydiei. Ea îl trimisese pe Mikey să-1 găsească, să-1 umilească în public, să-1 ducă acasă ţinându-1 de umăr. Asta nu se mai întâmplase de multă vreme. Silas şi-o imagina pe Lydia spunându-i lui Mikey că bunica era îngrijorată. Mam Agnes se baza pe faptul că Mikey o s-o ducă la nuntă în Lenasia, pentru că Jackson nu voia să meargă. Bunicul lui Mikey era un tip ciudat, aşa cum sunt bărbaţii. Nu-i plăceau prietenii lui Mam Agnes nu pentru că erau indieni, ci pentru că bârfeau. Şi cu siguranţă pentru că nu beau. Iar Jackson avea peste nouăzeci de ani.

Toate astea i le spunea pe un ton matern, plin de o intimitate cicălitoare. Probabil Mikey citea, sau asculta muzică, sau pur şi simplu stătea şi se uita în gol. Se uita la mama lui, nu rugător, ci doar încercând să-i transmită faptul că-1 plictisea, apoi se ridica şi pleca să-1 caute pe Silas.

Se uită la mine într-un fel anume, spunea Lydia. Ca şi cum el ar fi adultul şi eu copilul.

Mikey întinse o mână şi-1 ajută pe Silas să se ridice. Era un gest camaraderesc – Silas ştia – un avertisment că trebuia să se aştepte la dispreţ atunci când va ajunge acasă. Trase un vânt puternic în timp ce se ridica.

— Doamne, tată! spuse Mikey şi se îndepărtă.

Pe Silas nu-1 interesa mânia lui. Ii aducea înţelegerea de care avea nevoie şi pe care ştia că Lydia nu i-o va oferi, o recunoaştere a micimii sale, a capacităţii sale de a fi slab, îl elibera de furie şi îl umplea de un sentiment de împlinire care era oarecum uşor, deşi era însoţit de o râgâială groaznică şi de o emisie de vânturi mirositoare. 14

Lucruri simple care-i ajută pe oameni să meargă înainte. Lydia 1-a rugat pe Mikey să conducă, ca şi cum ar fi demonstrat nevoia de a avea „un bărbat în casă”. De obicei, ea ţinea să şofeze chiar şi atunci când Silas era treaz. Femeile se pricep mai bine la lucruri de-astea, noi n-avem asemenea orgolii. Mikey, care-şi luase carnetul de curând, era cel care conducea acum, repede şi sigur pe autostradă, încet şi cu grijă când o luau pe drumul spre Soweto. Soarele de după-amiază era acoperit de pâclă. Când ajunseră în faţa casei lui Jackson şi a lui Mam Agnes, Silas spuse că aşteaptă în maşină. Nu era bine să lase vehiculul nesupravegheat, şi, în orice caz, „Eşti în tura de noapte şi nu putem sta mult” îi spuse el Lydiei, pe când aceasta se îndepărta. Jackson, cu faţa stacojie din cauză că băuse în soare toată după-amiaza şi cu pantalonii scurţi fluturându-i pe picioarele slabe, se clătină ieşind pe poartă.

— Sielas, Sielas, o să te fure cu tot cu nenorocita de maşină, spuse Jackson, delectându-se cu tonul muzical pe care-1 folosea pentru a-i accentua numele. De ce nu vii înăuntru să bem ceva?

Silas intră să bea o bere cu tata socru. Mam Agnes le aruncă priviri de reproş, în timp ce faţa Lydiei deveni dură ca piatra. Mam Agnes, îmbrăcată ca „regina albinelor deghizată”, după părerea lui Silas, făcu o remarcă la adresa bărbaţilor care nu făceau decât să bea bere toată ziua, apoi îi dădu lui Mikey cheile de la maşina lui Jackson (un Rover vechi, dar rezistent, care trebuia să fie condus încet, după spusele proprietarului). Singurul lucru pe care-1 dorea pentru nepotul ei era să nu devină niciodată un nătâng băutor de bere.

Mikey şi Mam Agnes plecară sub privirile atente ale lui Jackson, în timp ce Lydia se îndrepta spre maşina lor. Silas dădu berea pe gât şi se duse după ea. Merseră înapoi în oraş. Lydia nu avu nici o reacţie la râgâielile lui continue. Se concentra asupra volanului, uitându-se la ceas din când în când.

— L-am văzut pe Du Boise azi.

— Pe cine?

— Pe Du Boise, locotenentul Du Boise.

Lydia nu făcu nici un comentariu. Mâinile i se încleştară pe volan.

— Unde?

— La mall.

— Din cauza asta n-ai făcut cumpărăturile?

Se uită pe fereastră. Ieşiseră din pâclă. Cerul era acoperit de nori negri. Deschise fereastra şi un val de aer proaspăt, umed, pătrunse în maşină.

— L-am recunoscut imediat. Bătrân şi decrepit, dar era el. Erau ochii lui. Şi vocea lui arogantă.

Lydia îl privi, apoi îşi întoarse atenţia asupra traficului. El încercă să-i prindă privirea din nou, dar ea se uita drept înainte.

— Ai vorbit cu el? întrebă ea după un timp, ca din întâmplare.

— Da.

Se uită din nou la eA. Întorcea maşina şi ieşea de pe autostradă spre Doorfontein, aplecându-se la curbă.

— N-am vrut. L-am urmărit afară din magazin şi, deodată, am dat peste el. Era aşezat, ca şi cum m-ar fi aşteptat.

Lydia se întinse şi se uită în oglinda laterală pe când încetinea ca să intre în traficul din oraş.

— Dumnezeule, Lydia, s-a întâmplat dintr-o dată, am dat pur şi simplu peste el. Un accident idiot.

Opri maşina la jumătatea aleii, scoase cheia din contact şi ieşi. Silas rămase nemişcat câteva momente, apoi o urmă. Când ajunse în casă’ ea era deja în dormitor şi-şi schimba hainele.

— Lydia…

— O să întârzii, Silas, sunt de serviciu în seara asta. 16

Se aşeză pe pat şi începu să se uite la ea cum se îmbrăca. Halatul alb de asistentă îi dădea un aer nou de prospeţime, îşi înjură neîndemânarea când ciorapii i se prinseră în fermoarul fustei, îşi ridică fusta, reuşi să scoată marginea ciorapilor dintre dinţii fermoarului şi îi trase pe pulpe şi pe fese. Picioarele îi deveniră deodată mai senzuale, îşi trase fusta în jos, îşi puse ecusonul auriu gravat cu numele ei, ecuson de care mama ei fusese foarte mândră odinioară, înşfacă poşeta şi cheile maşinii. Spuse un „Pa” grăbit şi-1 lăsă pe Silas stând pe pat. Auzi uşa închizându-se cu obişnuitul clic abia perceptibil al yalei. Era întotdeauna foarte puţin zgomotoasă, precisă în tot ce făcea. Auzi maşina pornind, mai întâi motorul turat şi apoi torcând liniştit.

Se duse la bucătărie şi deschise o bere, o turnă într-un pahar înalt pe care îl înclină spre sticlă până când aproape se umplu. Ţinu paharul drept, continuând să toarne, încet, până se formă un strat de spumă delicată, fără să dea pe dinafară. Dar în curând îi dispăru plăcerea pe care o simţise în timp ce turna berea.

Balonat deodată, lăsă paharul de bere şi sticla goală pe masa lungă şi austeră din bucătărie şi se aşeză pe scaunul vechi şi confortabil pe care-1 recuperase din casa mamei lui din Doornfontein, când locul fusese declarat „alb” şi familia fusese evacuată. Aceea fusese ultima oprire nomadă a mamei lui în drumul ei de la o suburbie la alta, urmărită, credea ea, de oamenii în costume gri care făcuseră legile apartheidului, în ochii lui, a lua scaunul din ruinele casei şi a vieţii maniei sale era singurul lucru sentimental pe care-1 făcuse în viaţă. Acum, acesta scârţâia sub greutatea lui, făcând liniştea din casă şi mai profundă.

Căldura zilei şi toată berea pe care o băuse îl făcură să se simtă moleşit, îşi ridică privirea către soarele care cobora în spatele clădirilor înalte de la marginea cartierului Berea, îşi aduse aminte de soarele care intra prin fereastra mare, pătrată, din prima casă a lui şi a Lydiei din Noordgesig, un oraş lângă Soweto, îşi aminti liniştea zilei care murea în căsuţa aceea, şi zgomotele străzii. Erau multe astfel de duminici liniştite când Lydia refuza să facă dragoste cu el, iar el adormea şi se trezea când soarele din fereastra pătrată făcea loc razelor reci de lună, iar ea îi spunea că e vremea cinei. Şi apoi, mai târziu, luna se vedea în cadrul unei ferestre care părea cunoscută şi totuşi era atât de diferită, mai îndepărtată chiar decât acea fereastră din Noordgesig pe care arhitecţii o puseseră acolo ca şi cum s-ar fi răzgândit, după ce terminaseră planul casei. Auzi vocea Lydiei, şi ea diferită, răguşită şi plină, vibrând ca vocea unei cântăreţe, prea joasă ca să fie amplificată prin megafoane stricate. „Naai her, naai her good!” spuse o altă voce, în timp ce altcineva râdea pe fundalul zgomotului unui motor, şi apoi vocea Lydiei deveni ascuţită şi urcă într-un ţipăt înainte de a cădea într-un geamăt atât de îndepărtat încât părea să vină din visele sale.

Silas se trezi din somnul provocat de bere şi, se afundă în scaunul confortabil. Gura îi era uscată. Afară se lăsase întunericul. Auzi motorul maşinii mergând, se uită pe fereastră şi văzu scaunul gol şi uşa deschisă. Se duse afară împiedicându-se, simţi cum îi bătea ploaia în faţă, opri motorul, se uită în jur şi o văzu pe Lydia stând pe scaunul de răchită în colţul întunecat al verandei. Probabil trecuse pe lângă eA. Închise uşa maşinii şi o încuie.

— Lyd, te simţi bine?

— Nu, Silas, nu mă simt bine.

Se apropie de ea cu un sentiment care nu prevestea nimic bun. Era în starea aceea când nimic n-o putea consola. Ca în ziua când fusese ucis Steve Biko şi când îl jelise cu amărăciune, deşi avea doar şaptesprezece ani şi nu ştia ce însemna Biko.

— Silas, mă gândesc că ar putea să omoare oameni… uite-aşa, spusese ea, pocnind din degete la fel cum făceau 18 băieţii isteţi, şi apoi devenise atât de tăcută încât el ştia că o supărase.

Apoi veni ziua când fusese descoperită infidelitatea lui Silas – singura pe care o făptuise, insista el. Se culcase cu o femeie, o tovarăşă din „mişcare”. Lydia se enervase nu numai din cauză că el trădase încrederea pe care o aveau unul în celălalt, care era singurul lucru adevărat în mariajul lor atunci, ci şi pentru că aşa aflase că era implicat în mişcarea clandestină. Trebuise să-i spună asta pentru ca ea să înţeleagă „contextul”, pentru ca furia ei să nu fie „direcţională greşit”. Mai târziu, aflase că femeia era măritată şi că soţul ei era în închisoare la data aventurii.

Îl întrebase pe Silas cum putuse să facă asta şi se enervase şi mai tare când el încercase să se justifice. Cei implicaţi în mişcare erau în pericol permanent, spunea el, şi asta crea un anumit sentiment de intimitate, era foarte greu să eviţi asemenea lucruri. Ea îi spusese să nu mai folosească lupta ca pe o scuză pentru faptul că o înşelase, mai erau şi alţi oameni decenţi care erau „implicaţi” dar nu profitau de asta pentru a se călări precum câinii în călduri. Apoi enervarea se transformase într-o crustă invizibilă, impenetrabilă, care o făcea inabordabilă, insensibilă la orice rugăminte din partea lui.

Îşi puse mâna în jurul ei acum şi simţi aceeaşi răceală implacabilă.

— Dumnezeule, Lydia, ţi-e frig, hai înăuntru.

Îşi ridică picioarele pe scaun şi-şi aduse genunchii la piept.

— Silas, uitasem…

— Îmi pare rău, am dat peste el din întâmplare.

— Ai ales să-ţi aduci aminte, ai ales să vii acasă şi să-mi spui.

— Ştii că nu-ţi pot ascunde nimic.

Îşi retrase braţul şi se duse să se aşeze pe zidul verandei.

— Nu e un lucru pe care să-1 uiţi aşa uşor, pe care să-1 uiţi vreodată.

— Toţi aceşti ani nu am vorbit nimic despre asta.

— Nu era nevoie.

Se uită la el cu ochi dispreţuitori.

— Nu era nevoie? Ce vrei să spui?

— Era o vreme când trebuia să ne obişnuim să trăim cu acele lucruri.

— Cu ce să ne obişnuim, Silas? Pe mine m-a violat, nu pe tine.

— M-a rănit şi pe mine.

— Asta e. Suferinţa ta. Ţi-ai adus aminte suferinţa ta.

— Drace, Lydia, nu am vrut să spun asta. Eram acolo, neajutorat, legat într-o maşină a poliţiei, urlând ca un nebun.

— Deci nu m-ai auzit strigând?

— Bineînţeles că am auzit, altfel de unde era să ştiu?

— Ştiai că nu era un strigăt de plăcere.

— La naiba, Lydia, ştiu care e diferenţa, ştiu să deosebesc durerea de plăcere.

Lydia se ridică, reacţia ei de furie fiind încetinită de răceala pe care o simţea.

— Nu ştii nimic despre durere. E o amintire pentru tine, o rană a egoului tău, o teorie.

Îşi apropie faţa de a lui.

— Nu poţi nici măcar să începi să-ţi imaginezi durerea. Statură unul în faţa celuilalt pentru un moment, apoi el se lăsă în scaunul de răchită.

— Da, cred să mi-am imaginat că durerea nu e un lucru real. Dar am trăit cu ea atât de mult că a devenit reală. Aproape douăzeci de ani. Durerea ţipetelor tale, râsul lui, ochii lui reci când te-a adus înapoi la maşină.

— Ce altceva îţi aduci aminte?

— Faţa acelui sergent Seun, fratele nostru negru, ruşinea neagră, brutală.

— Nu-ţi aduci aminte faţa mea, lacrimile mele…

El închise ochii aproape în acelaşi timp cu ea. Când îi deschise din nou, ea era în casă şi forma un număr de telefon. O urmă.

— Unde suni?

— La spital, să le spun că nu pot veni în seara asta. E târziu oricum, dar cred să aşa e politicos.

Îi luă telefonul şi întrebă de asistenta de serviciu, îi spuse că Lydia e bolnavă, că va suna a doua zi ca să le spună cum se simţea.

— Nu ştiu, are febră, spuse el şi puse telefonul în furcă încet.

Lydia stătea în faţa chiuvetei de la bucătărie şi bea un pahar de apă. Intră şi se sprijini de frigider.

— Lydia, trebuie să facem faţă.

— Să facem faţă la ce?

— La lucrurile prin care am trecut amândoi, îi văzu zâmbetul sarcastic.

— Dar, la dracu’, ştii că şi eu am trecut prin aceleaşi momente.

— Nu ţipa la mine, ştii că nu-mi place.

— Îmi pare rău.

Se duse în camera din faţă. El voi să o urmeze, dar îşi aduse aminte că nu-i plăcea să vină după ea când se certau, deşi trecerea din cameră în cameră era un semn de disperare, o disperare peste care trebuia să fie ajutată să treacă. Dar el nu făcea decât să înrăutăţească lucrurile dacă o urmărea şi încerca să o consoleze cu un gest sau o vorbă. Se sprijini de frigider, simţindu-1 cum vibrează, şi alunecă în jos până se aşeză pe vinE. Îşi aduse aminte cum îi pusese poliţia să facă „tauza”, pe vine, cu picioarele larg desfăcute şi sărind ca broasca, în aşa fel încât să le cadă orice ar fi ascuns în anus sau să-i doară atât încât să-i facă să ţipE. Închise ochii şi zâmbi.

— Te amuzi.

Lydia se întorsese în bucătărie. Se ridică.

— Mi-am aminte cum ne puseseră să facem chestia aia.

— Care?

— Tauza, când eram în închisoare. Ei strigau „Tauza!” iar tu trebuia să sari ca o broască astfel ca ei să poată să vadă dacă ai ascuns ceva în anus.

— Şi aveai?

— Rahat, ce puteai să ascunzi în anus?

— Un penis.

— Drace, Lydia.

— Ei bine, trebuie să ascundem mereu penisuri între buci, amintirea lor fiind mereu acolo. Chiar şi pe cele pe care nu le-am invitat înăuntru.

— Cristoase, Lydia.

— Cristoase, ce?

— Trebuie să luăm măsuri.

— Ce anume, să vorbim cu cei din Comisia Adevărului?

— De ce nu?

— Crezi că arhiepiscopul Tutu a fost vreodată regulat în fund împotriva voinţei sale?

— Care-i diferenţa?

— Diferenţa e că nu va înţelege niciodată cum e să fii violat, cum e să-şi bată cineva joc de tine în timp ce te violează, să simţi înăuntru cuţitul fierbinte – acea bucată de carne inutilă numită penis – transformându-se într-un instrument de tortură.

— Nu toţi bărbaţii sunt insensibili, Lydia. Se aşeză aproape de el.

— Vrei să ştii ce e sensibilitatea?

Îşi ridică fusta, îşi trase ciorapii în jos şi-i lăsă să cadă.

— Uite aici, pune mâna.

Îi luă mâna şi i-o puse în vagin.

— Nu, nu. 22

— Hai, pune mâna înăuntru, tot pumnul, pipăie membrana delicată, acele buze ca de copil pe care le are vaginul unei femei, asta e sensibilitate!

Îi luă degetul şi i-1 introduse în vagin şi tresări atunci când degetele lui atinseră ceva moale, îşi trase mâna, ieşi pe verandă, se lăsă pe spate şi îşi ţinu faţa în ploaie până când simţi apa în gură. Când reveni, ea era lângă el, desculţă, sorbind din berea pe care el o lăsase.

— La naiba, Lyd, berea aia s-a trezit.

— Vreau să fie ca un bărbat. Acră.

— Dacă vrei să bei bere, îţi torn una proaspătă.

— Vreau să fie trezită. Ca respiraţia unui bărbat. Bău şi se strâmbă, dezgustată.

— L-ai omorî pentru mine?

— Pe cine?

— Pe Du Boise.

— Lydia…

— Dacă ai fi bărbat adevărat, 1-ai fi omorât pe loc, chiar acolo, la mall, i-ai fi împrăştiat creierii, ai fi făcut să-i ţâşnească sângele.

— Glumeşti.

— Glumesc? Ţi-a luat femeia, ţi-a regulat nevasta, te-a pus să asculţi cum o făcea. Am devenit proprietatea lui, până şi ţipetele mele erau instrumentul lui. Eşti bărbat, crezi în onoare şi în toate rahaturile astea…

— Lydia, opreşte-te.

— Ştii cum mi-a spus în timp ce mă regula?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Lydia.

— Mi-a spus lucruri obscene.

Silas o apucă pe Lydia şi începu s-o scuture. Paharul de bere îi scăpă din mânĂ. Îl sărută pe gură, îl strânse în braţe şi îi supse limba aşa cum făcea doar când era într-ade-văr pasionată. Avea gust de hamei, de fructe amare. Trase aer în piept, apoi se sprijini de el, cu capul pe pieptul lui, plângând, făcând mişcări de dans cu picioarele. El o legănă, mirat cât de înalt părea pe lângă ea. Se uită în jos la ea, la spatele ei suplu şi văzu băltoaca de sânge întinzându-se încet pe podea, îşi văzu pantofii cufundaţi în lichidul întunecat şi strălucitor, îi văzu picioarele dansând cu paşi mici şi delicaţi pe marginile ascuţite ale cioburilor paharului de bere.

La sfârşitul zilei, care i se păruse a fi cea mai lungă din viaţa lui, o duse pe Lydia la spital.

Pe verandă, se agăţase de el, plângând încet, ignorându-i rugăminţile de a nu mai dansa; se rănea atât de tare încât avea să piardă prea mult sânge şi era în pericol să moară, în cele din urmă, trebui să o ia în braţe, ca şi cum ar fi fost încă fata subţirică, uşoară pe care o dusese în pat odinioară, pe când nu erau căsătoriţi încă, un gest romantic care o făcuse să chicotească, stricându-le prima scenă de dragoste, în camera din casa mamei lui (din toate celelalte lucruri, îşi amintea cum făcuse repede întuneric în cameră, trăgând draperiile, ca şi cum ar fi încolţit un animal). Se împletici până la canapea, unde o întinse pe Lydia, extenuat de greutatea de mort a trupului ei care şchiopăta. O ascultă cum plângea încet şi văzu cum sângele picura pe cuvertura albă, aleasă de el, şi pe care ea o considerase foarte nepractică.