Retipărite nu demult la Paris, presa franceză anunţa apariţia Memoriilor doamnei de Boigne într-o formulă pe cât de publicitară, pe atât de ademenitoare: „Patru regimuri, trei revoluţii, ultimii regi ai Franţei, Chateaubriand, Ţarul…”

Şi, într-adevăr, sute de pagini, printre care rar se poate întâmpla ca gândul să-ţi fugă sau plictisul să te cuprindă. Fineţea observaţiei este permanent dublată de reflexie, iar ineditul prezent la orice pas. Scriiturii moderne, vii, i se impune însă lectura adecvată. Parcurs alert, punctat de întrebări şi de asociaţii spontane, pe care cugetul descoperă aceleaşi permanenţe omeneşti. Perspicacităţii asociindu-i-se apoi inteligenţa, face ca remarca să dezgolească personajele dintr-o singură trăsătură de condei. Şi ce ar putea să-i scape unui spirit când necruţarea-i stă în orice gând?

Nevoind deloc numai să consemne, credem noi, pe datul oferit istoric, memorialista îşi încearcă ascuţişul cugetului ori de câte ori i se oferă perspectiva generalizării. Iar dacă întâmplător cineva asociază fulguraţiile straniei contese de Boigne cu premoniţiile marchizului de Coustine, profeţiile privindu-ne vremea, capătă limpezimi carteziene.

Funestele destine regale, autarhia ţaristă şi intempestivitatea cazacă privite străveziu, se transfigurează în formule istorice de după care răzbat declinuri şi cicluri spengleriene.

Omenescul, indiferent de haina istorică pe care ar îmbrăca-o fenomenul ales spre manifestare, se revelează în mereu aceleaşi zvâcniri, tendinţe şi aspiraţii.

Şi cui, citind finele observaţii ale distinsei doamne de Boigne i-ar putea scăpa gândul că-n istorie numai recuzita se schimbă?

Chateaubriand i-a intuit primul calităţile, la care se şi referă alegoric, în timp ce Proust îi împrumută manierele. N-o copiază însă căci reflexia îi scapă din pricina retrospectivei. Distorsiunea doamnei de Boigne e perspectivă, iar gândul permanent ancorat într-un viitor pe care prezentul şi trecutul îl legitimează perfect. Deci nu „memorii”, ci pretexte istorice pentru cel mai subtil joc al perspicacităţii. Aşa ni se par observaţiile ciudatei contese de Boigne şi aşa le şi propunem interesatului cititor de polisemii.

E drept însă că nu oricine citind orizontal textul, se poate delecta cu perspicacitatea-i sclipitoare. Satisfacţia ar presupune şi perpendicularitatea unui gând căutător de semne sub învelişuri limpezi şi curajul unor asociaţii în care frica de concluzii n-ar avea ce căuta.

Aşa că nu Balzac, ci Stendhal (portretelor fizice substituindu-li-se cele psihice), după cum şi-n istorie Ranke mai înaintea oricui s-ar ocupa doar de fapte, se impun ca modele asociative celui ce vrea neapărat exemple.

Născută dintr-o familie nobilă, cu „situaţie”, consolidată încă din anul una mie, distanţarea-i faţă de contemporaneitatea pe care n-o „iartă” şi patosul aristocratic cu care alteori ia parte la evenimente, fac din ea una dintre cele mai interesante figuri ale epocii.

Proust o ia drept model pentru bizara doamnă de Villeparisis, Chateaubriand pretext al unor şfichiuiri; doamna de Staël îi caută prietenia; nu o neglijează în relaţiile ei nici doamna Récamier, iar Tocqueville se pare că era mai interesat de observaţiile ei decât de ale oricărui contemporan.

Jansenistă mai degrabă decât iezuită, nu s-a sfiit ori de câte ori a fost cazul să sacrifice aparenţa spectaculară a fenomenului principiului său antrenant, adevărul vrut, celui simţit, şi proza, intenţiei premergătoare.

Mondenităţii nu i-a făcut concesii decât în limitele bunei creşteri şi-n ciuda mariajului nereuşit (cu un general mai în vârstă cu treizeci de ani decât ea), compromisului social nu i-a acordat nici măcar circumstanţele „sacrei convenţii nupţiale”. Deziluzionare?! Prea puţin sau poate doar consecinţele unei lucidităţi dureroase la care nu s-ar mai putea adăuga, nici măcar intenţional, deliciile unei refulări subliniate.

Prostia e sancţionată de ea prompt, oricui ar aparţine, uscăciunea şi sterilitatea fiind şi ele crud dezvăluite, iar vanitatea subliniată de două ori, în orice împrejurare. Nimeni şi nimic nu e cruţat, Analiza-i fină clivează orice escamotare şi deseori răsturnări de perspectivă scot la iveală cele mai ascunse ticluiri. Abordarea „cazurilor” se face numai „de jos în sus”, iar pozei deseori atât de piezişă nu-i scapă niciun detaliu.

Absolutismul, ce-i drept, o stinghereşte, dar monarhia n-o supără decât atunci când nu este constituţională. Puterii îi preferă însă diplomaţia; devoţiunea superficială îi repugnă şi artificiozitatea nu o suportă. Este, de fapt, de înţeles; crescută aristocratic şi supradotată intelectual, cum ar fi putut tolera artificiul fără acoperire şi ignominia?

Lui Ludovic al XVI-lea nu-i iartă nici „jocurile” maritale, după cum nu trece cu vederea nici superficialitatea unor curteni; şi totuşi, majestuozitatea, ca principiu, îi impune, raportând însă la ea întregul deboş pentru a întări fresca. Pe Ludovic al XVIII-lea îl vede în tot dezechilibrul inteligenţei încurcate în inutil, în jocul unei politici neesenţiale, iar pe Carol al X-lea, inteligent, bigot, desfrânat şi stupid, neputând renunţa la senzualitate, într-o lume care-i repugnă totuşi. Şi precum monarhul, aşa şi Curtea aristocrată şi impotentă. Ducii, conţii şi pairii îşi concurează suveranul în cele mai vane aspiraţii, în timp ce primejdiile le ameninţă surparea privilegiilor. Burbonii sunt cei mai ilustrativi în acest sens şi cu ei doamna de Boigne este şi cea mai neînduplecată în sancţionarea laşităţii. La cei din ramura Savoiardă o supără degenerescenţa unei vieţi tensionate haotic de abjecţie şi desfrâu. Şi după cum nici reginei Angliei nu-i iartă senzualismul excesiv, deşi rafinat, nici ţarului nu-i trece cu vederea duritatea esenţei de cazac. Până şi suveranului pontif îi reproşează ramolismentul şi turpitudinea, nepermise totuşi la vârsta lui. Respect îi impune doar politica externă a lui Vergennes şi tratatul de la Versailles care-i restaurează Franţei întreg prestigiul compromis. Pe Calonne, Loménie şi Brienne îi tratează drept incapabili, în timp ce toată admiraţia i-o acordă lui Necker, prolificul ministru de finanţe, convulsiv antrenat să realizeze imposibilul pe care doar Talleyrand îl izbuteşte. Şi ca şi La Rochefoucauld, nu-şi stăpâneşte incisivitatea decât în faţa lui Richelieu şi Decazes, care imprimă istoriei Franţei un mers mai liberal, împreună cu baronul Louis.

Carbonarii o entuziasmează, dar numai ca factor reactiv în faţa unui rău nevindecabil totuşi. Iar lui Carol al X-lea, cu toate succesele expediţiei lui în Alger (în care vede însă şi raptul unei monarhii hrăpăreţe), nu-i iartă mai ales ordonanţele din 25 iulie 1830 în urma cărora se dizolvă Camera, se modifică radical Carta şi se suprimă întreaga libertate a presei. Măsură îndrituită din punct de vedere totalitar, provocând însă revoluţia din 1830, şi ulterior sfârşitul monarhiei.

Furioasă de eşecurile unor capete încoronate incapabile să înţeleagă istoria, le atacă întreaga recuzită cu o deosebit de fină ironie. Şi toţi, începând cu majestăţile lor şi sfârşind cu ultimele elemente ale unei ierarhii de păpuşi îşi primesc judecăţile aspre şi consideraţiile meritate, în care exactitatea observaţiei se asociază cu rigoarea spiritualului detaşat de compromisul cotidian.

Uşurinţa cu care aceştia conduc popoarele o revoltă însă cel mai mult iar duritatea reprimantă de-a dreptul îi repugnă.

De o inteligenţă tot atât de efervescentă ca a doamnei de Staël, îşi face din politică tărâm de studiu, iar din observaţie prim instrument de lucru. N-o împiedică în exersarea suplului intelect decât limitele bunei cuviinţe şi ale creşterii sale alese.

Motiv de altfel nou, pentru care şi portretistica ei vizează mai puţin aspectele fizice ale personajelor cât personalitatea lor, fineţea observaţiei şi puterea-i de pătrundere aducând, mai degrabă, prin perspicacitate şi dezinvoltură, cu cele ale unui La Rochefoucauld sau Retz decât ale unui Saint-Simon sau Rollin. Nici nu l-ar fi putut astfel surprinde pe Chateaubriand în posturi mai puţin grandioase decât cele vrute de el sau pe doamna Récamier în intimitatea relaţiilor sale cu ducele de Orléans, marea ei slăbiciune monarhică, pe care atâtea ambiţii şi interese o împinseseră spre tronul Franţei. Să trăieşti în culisele atâtor monarhii, să-ţi dai seama de „subsolurile” atâtor aranjamente, să treci prin trei revoluţii cu restauraţiile lor şi să apuci un „fin du siecle” cu toate evenimentele sale semnificative, ni se pare însă nu numai destin ci şi şansă istorică. Cum altfel ar fi putut observa ea ce a observat la personajele sale, dacă acestea, aidoma celor din teatrul shakespearian, desprinse de grija cotidianului şi totuşi atât de preocupate de el, n-ar fi avut toată libertatea şi posibilităţile de a-şi proiecta istoric aspiraţiile, intenţiile, ambiţiile şi vrerile sau exersa intelectul întru diatribă şi reflexie?

Şi totuşi, cu inteligenţa-i vie, n-a vrut decât să pătrundă, să-şi explice ca să expună şi, poate (de ce nu, când viaţa alături de un soţ mult mai în vârstă decât ea o privase de atâtea alte delicii?), compensativ, să-şi ofere satisfacţia unor gânduri sau intuiţii fără oprelişti. În afară de aceasta, pascaliana-i remarcă (întâlnită de altfel şi la La Rochefoucauld) privind imixtiunile inimii în treburile minţii, motivaţiile şi explicaţia compromisului, îndrituirea pesimismului raţional, recomandarea raţionalismului liberal şi a unei supleţe amestec „d’ésprit de finesse et de géométrie” operând şi-n discurs şi-n politică fac din ea nu numai îndrăzneţul martor al vremii sale, ci şi judecătorul ei.

Mai puţin extremistă decât ar fi intenţionat să fie, sau cum am mai spus, exprimându-ne în limbajul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, jansenistă mai degrabă decât iezuită este, în orice i az, o conştiinţă vie şi nepătată a acelor vremi (atât de complexe, de altfel), animată mai ales de dorinţa relevării adevărului, indiferent care ar fi fost acesta, a recunoaşterii celor mai ascunse vreri şi imbolduri spre acţiune, păstrând totuşi măsura în proiecte şi acel „juste milieu” francez în judecăţile-i de valoare.

Aşa se explică faptul că-n salonul ei din Faubourg Saint Gérmain (ce modă şi ce „spaţiu” al dezbaterilor spirituale!) aristocraţia feminină n-o uluieşte, ca pe Balzac de pildă, cea masculină n-o entuziasmează, iar manierele şi trucurile unor abilităţi versatile nu-i stârnesc prea mult admiraţia, ştiind să zgârie întotdeauna pojghiţa prea marii politeţi, ca să descopere sub ea adevăratele intenţii ale orgolioaselor eu-ri. „Il est trop poli pour être honnête” era doar o formulă franceză stabilită în acele secole. Şi cum s-ar fi putut ca tocmai spiritul ei să nu dea dovadă de o astfel de prevedere?

*

Cititorului nostru i se pun însă în faţă spre lectură numai o parte din imensitatea observaţiilor şi amintirilor neastâmpăratei contese. E o selecţie totuşi judicios făcută, întrucât, prin alegere, nu s-a urmărit atât relevarea picanteriei, a aventurii, a laturii umoristice sau a acelui „coté d’ésprit” francez, cât prezentarea înaltei aristocraţii din acea vreme, pe care, de fapt, o animau aceleaşi şi aceleaşi mari probleme omeneşti. Iar „mătuşa” care-şi aminteşte (formula autoarei memoriilor pentru motivaţia titlului) e doar un „trouvail” justificativ pentru opera recomandată ca mijloc terapeutic împotriva degringoladei morţii şi a pierderii tradiţiilor.

Demersul creativ este şi el interesant. La început o nevoie de a trăi într-un trecut în care o proiecta prezentul lipsit de nădejde, apoi dorinţa de a-şi potoli regretele unor amintiri care nu se lăsau nici ele uitate, mai ales într-o vreme atât de torsionată de suferinţă; motivaţie generală sau explicaţie a imboldului determinativ în elaborare. Ca desen, însă, lucrurile sunt mult mai simple.

Mai întâi, o desfăşurare a amintirii amintirilor moştenite dintr-o mare familie aristocratică despre viaţa de la Curtea din Versailles şi care, deşi descrise cu dezinvoltura femeii care ar lucra la gherghef, (formula contesei), prezintă totuşi un deosebit interes pentru iniţierea în tainele culiselor monarhale şi în descrierea etichetei de la Curte, de pildă, nu interesează atât faptul în sine, cât gustul artistic care-l determină cu toate normele estetice după care se şi desfăşoară.

Obiceiurile de la Curtea regală nu sunt însă interesante pentru complicaţia sau strălucirea lor, cât pentru simbolica pa care o reprezintă în demersul instituirii unor permanenţe cărora atât regele cât şi marea aristocraţie trebuie să le facă faţă. Dar oare rigorile ţinutei nu le trădează pe cele ale spiritului?

Monarhul, de pildă, trebuia să strălucească nu numai în ţinută, ci şi în replici: „Se vede, îi spunea el unui jucător de table cu care juca zilnic şi care juca cu multă patimă, se vede că joci pe banii dumitale, în timp ce eu joc pe ai altora”. Iar regina să-l secondeze, vădind, dacă nu aceleaşi calităţi spirituale, cel puţin aceeaşi modă în augustele-i desfăşurări. Adică, reţinerea-n manifestările de orice gen, măsura-n lucruri, cochetăria şi deseori numai aceasta, mai ales în relaţiile afectiv-amoroase. Pentru ea era astfel firească şi chiar binevenită curtea pe care i-o făcea contele suedez Fersen, după cum, însă, tot dictat de modă, îi era şi refuzul patimei acestuia în momentul când tensiunea sa afectivă depăşise o anumită măsură (aşa se explică şi îndepărtarea lui de la Curte şi plecarea în America). De unde şi reţeta: devotament fără margini în afecţiune, sinceritate) respect, dar şi o deosebită discreţie în manifestare.

Faţă de aceste precepte de conduită, de o rigoare uneori de-a dreptul stingheritoare, toată admiraţia, mai puţin însă interesul, decât doar estetice, deoarece era firesc ca manifestările aristocratice să fie îndeaproape observate tocmai în cadrul impus de ele. Aşa se explică lumina deloc favorabilă în care este prezentată doamna de Polignac, doamnă de onoare, dar a cărei prestanţă e ştirbită de un comportament în care se vădeşte lipsa de caracter – concept atât de riguros forjat şi el în anteriorul secol al clasicismului – şi de spirit.

Nici contelui de Artois, apoi, cu tot rangul său, nu i se poate trece cu vederea lipsa de stil în comportamentul pe care-l etala cu prea multă dezinvoltură, precum şi ticăloşia, privită însă tot ca semn al unei şi mai grave lipse de gust. În aceeaşi măsură, însă, nici soţiei sale, contesa de Artois, nu i se iartă prostia, morocăneala şi dizgraţiozitatea.

Xenofilia lui Ludovic al XVI-lea, o altă trăsătură a caracterului respectivului monarh, privită însă ca semn de mare largheţe a spiritului, e tot atât de amendată când farsa i se substituie obiectului fără putinţă de depistare. Cazul prinţilor Chio, doi ţărani, de fapt, din Berry, care-l păcăliseră pe rege dându-se drept moştenitori ai imperiului din Orient, fără însă ca ţinuta, manierele şi comportamentul lor, rămase de altfel proverbiale în istorie, să le trădeze vreodată adevărata origine.

Orice morav, gest sau fapt mai răsunător este analizat în lumina canoanelor bunei cuviinţe şi taxat ca valoare după gradul semnificaţiei sale. Ce importanţă capătă astfel ţinerea sfeşnicului în momentul ceremonialului culcării regelui, când lumina acestuia trebuia să-i faciliteze rostirea rugăciunii, cerere de coborâre a graţiei divine pentru întregul regat! Şi aceasta într-un ansamblu aproape ritualic de gesturi în care până şi ridicolul ulterior, prevăzut însă, era circumscris de indignare.

Revoluţia din 1789, ca şi celelalte la care a asistat, e considerată ca un revers al neglijenţelor monarhice, al unui orbitor orgoliu aristocratic faţă de abuzurile comise-n cotidian, ceea ce trădează o mai mare apropiere a gândirii contesei de Boigne de Bossuet, decât de iluminiştii secolului al XVIII-lea, iar Emigraţia un fapt istoric salvator doar din punct de vedere fizic pentru aristocraţia franceză, câtuşi de puţin şi pentru prestigiul ei, pe care nici Restauraţia nu reuşeşte să-l mai restabilească în vechile tipare.

Cu ocazia emigrării e prezentată însă şi nobilimea italiană şi engleză, monarhia napolitană, londoneză, precum şi toate moravurile legate de viaţa curteană străină. Moment critic, de altfel, pe fundalul căruia se profilează caractere, se năruie prestigii, se verifică autenticităţi şi se restabilesc principii uitate. Prilej însă atât de, manifestare a ridicolului cât şi a grandorii, modestiei sau sincerităţii. Dar nu mai puţin şi ocazie de verificare a dictonului că după cum talentul nu poate acoperi turpitudinea, nici eticheta o falsă nobleţe. De remarcat însă pentru aristocraţia engleză din acea perioadă un fapt deosebit de interesant: amestecul său de suprarafinament francez, de imaginaţie, fineţe şi gust, cu o deosebită nepăsare faţă de grosolănia vulgară (cavalerul Legard).

Raportate apoi la aceleaşi criterii de judecată, interesante sunt şi observaţiile referitoare la mutaţiile pe care oamenii le pot suferi pe parcursul duratei, atunci când la orizontul dezastrului nu se-ntrevede nicio speranţă. Cazul acelui servitor al familiei de Osmond, Bermont, oscilând între grandoare şi josnicie tocmai în funcţie de momentele în care îi apare şi dispare bunul simţ.

În aceleaşi circumstanţe, autoarea memoriilor se judecă însă şi pe sine, acuzându-se dar şi motivându-şi în acelaşi timp gestul mariajului făcut la înghesuială. Necugetarea e pusă pe seama tinereţii, iar consecinţele suportate cu deplina conştiinţă a intenţiei sacrificiului făcut. Francheţe deci, apoi stoicism şi resemnare, în lumina celei mai necruţătoare lucidităţi. Niciodată însă ea n-a ascuns nici parvenitismul soţului său, voinţa-i de putere şi postura ei de păpuşă-automat (cu toată subţirimea educaţiei şi a intelectului său) în mâinile lui. Dar nici n-a cârtit împotriva ei, socotind-o ca pe un preţ al salvării propriilor părinţi. De fapt, datorită acestui mariaj şi datorită situaţiei de emigrantă, vede şi întreg spaţiul vest-european, Italia, Elveţia, Ţările-de-Jos şi Anglia, spectru etnic a cărui unitate de structură e asigurată de unitatea, de participarea la o cultură cu dominante creştine. Zgârcenia saxonă o motivează însă ca revers al risipei atât de condamnată dealtminteri din punct de vedere moral; prevederea germană o socoteşte ca semn al grijei (caracteristică fundamentală a autenticităţii), iar disponibilitatea italiană ca pe o mare virtute a spiritului latin, generos şi puternic.

Restauraţia şi sfârşitul Imperiului reprezintă perioada în care dispersării îi urmează reafirmarea spiritului pe baza evidenţelor obţinute şi a învăţămintelor trase. Din păcate însă o experienţă vastă, dar se pare că nu şi suficientă pentru ca erorile să nu se mai repete. Nevoia de compensare prevalând evidenţa măsurii, va duce din nou la excese pe care insul, privat odinioară de necesar, nemaiputându-se stăpâni, le va converti iar în imperative, astfel ajungându-se din nou la reacţii şi conflicte istorice. Numai că răgazul postrevoluţionar e şi prilej de noi aprofundări şi mijloc de contractare al unor noi relaţii culturale. Din contactul cu Chateaubrind reţine patosul grandorii romantice, iar din prietenia cu doamna de Staël, fiica lui Necker, subtilitatea reflexiei distilate prin două etnii, mijloc deosebit de eficace în crearea unei înţelegeri ameliorate a spiritului francez faţă de cel german. Doamna Récamier o fascinează cu abilitatea-i procedurală – manifestată la toate nivelurile şi-n toate împrejurările – cu gustu-i deosebit de rafinat, cu diplomaţia ei şi, în orice moment, cu ţinuta. De la actorul Talma reţine naturaleţea expresiei verbale, lipsa de emfază, iar de la Benjamin Constant arta de a-şi transpune în scris observaţiile. Îi repudiază însă atât gelozia lui cât şi a doamnei de Staël, explicându-şi-o, totuşi, la amândoi, prin izbucnirile pasionale anulatoare a principiilor clasice de păstrare a echilibrului. Pe seama fricii de singurătate îşi pune – atât ei cât şi lui Chateaubriand şi lui Byron, pe care-i cunoscuse foarte bine – întreaga creaţie. Motiv declanşator al procesului poate, cauză unică însă, în niciun caz. Dar se pare că uneori şi cele mai subtile spirite simplifică.