1. CĂMINUL

Tatăl meu a fost negustor. Ocupa, cu chirie, un apartament la etajul întâi al unei case modeste din centrul oraşului. În aceeaşi casă îşi avea şi prăvălia, şi biroul, ca fi depozitele de mărfuri şi celelalte dependinţe necesare pentru bunul mers al afacerilor. La etajul întâi, în afară de apartamentul locuit de noi, nu mai era decât un singur apartament, locuit de o familie alcătuită din două persoane în vârstă, un bărbat şi soţia lui, cu care luam masa împreună o dată sau de două ori pe an, fie că ne duceam noi la ei, fie că veneau ei la noi, tind se ivea un prilej, ca de pildă o sărbătoare, sau o zi menită, după datini, vizitelor sau urărilor de bine. Tata avea doi copii: eu, primul născut, şi o fată, cu doi ani mai mică decât mine. Fiecare dintre noi, copiii, aveam, în apartament, câte o odăiţă. Acolo trebuia şi ne vedem de treburile ce ne fuseseră impuse încă din copilărie şi tot acolo dormeam. Mama avea grijă să ne respectăm programul, dar din când în când ne îngăduia să zăbovim în camera ei de zi şi să ne jucăm în voia Tata stătea mai tot timpul în prăvălie şi în birou. La ora douăsprezece venea sus, în apartament, şi prânzeam cu toţii în sufragerie. Slujbaşii tatei luau masa cu noi, iar cele două slujnice şi rândaşul de la magazie aveau masă lor în camera slugilor. Nouă, copiilor, ni se dădeau bucate simple. Tata şi mama mâncau din când în când friptură şi beau de fiecare dată câte un pahar de vin bm primeau şi ei friptură şi câte un pahar din acelaşi vin. La început, tata nu avusese decat un contabil şi doi vânzători; mai târziu a avut patru.

În apartament mai era şi o cameră măricică, pe pereţii căreia se aflau nişte dulapuri late, nu prea adânci, marchetate şi frumos lustruite. Dulapurile aveau uşi cu geamuri, iar în spatele geamurilor perdeluţe verzi de mătase, şi erau ticsite cu cărţi. Tata pusese perdelele de mătase verde, deoarece nu putea să sufere ca titlurile, scrise, după olpicei, cu litere aurii pe cotoarele cărţilor, să poată fi citite de alţii, de parcă s-ar fi fălit cu biblioteca lui. Zăbovea adesea cu încântare în faţa acelor dulapuri, ori de câte ori găsea o clipă de răgaz, după prânz sau la alte ore, deschidea uşile unuia din de, contempla cărţile, scotea una, o răsfoia, şi o punea la locul ei. Seara nu lipsea de acasă decât arareori, când treburile îl reţineau în târg sau când se ducea cu mama la vreun spectacol, ceea ce făcea câteodată cu plăcere; dar de obicei, seara, tata stătea un ceas, câteodată şi două sau chiar mai mult, la o masă veche, cioplită cu măiestrie, aşezată în bibliotecă pe un covor la fel de preţios, şi citea. Atunci n-avea voie nimeni să-l deranjeze, necum să intre în bibliotecă. Apoi ieşea şi spunea că ne putem aşeza la cină, la care slujbaşii nu mai erau de faţă şi care se servea numai în prezenţa mamei şi a noastră. În timpul cinei stătea de vorbă bucuros cu noi, copiii, şi ne spunea tot felul de lucruri, uneori şi poveşti hazlii şi basme. Cartea din care citea o punea întotdeauna frumuşel înapoi în dulapul din care o luase, iar dacă intrai în bibliotecă numaidecât după ce ieşise el, nu puteai observa nici cel mai mic indiciu că cineva făcuse lectură acolo cu o clipă înainte. Tata pretindea ca absolut nicio cameră să nu vădească urmele unei folosiri recente, ci să fie întotdeauna dereticată, ca o cameră de primire, dar pe de altă parte să exprime şi ce destinaţie are. Nu putea să sufere camerele bălmăjite, cum le spunea el, adică cele care pot servi în acelaşi timp pentru mai multe scopuri: pentru dormit, pentru joacă şi aşa mai departe. Fiece lucru şi fiece am, obişnuia el să spună, trebuie să aibă o identitate precisă. Această trăsătură de maximă precizie ni s-a întipărit în minte şi ne-a făcut să respectăm poruncile părinţilor, chiar atunci când nu le înţelegeam. Aşa, bunăoară, nici chiar noi „copiii, nu aveam voie să intrăm în dormitorul părinţilor. Îngrijirea şi dereticarea acestuia îi erau încredinţate unei slujnice bătrâne.

In camere erau atârnate ici şi colo tablouri, iar în unele camere se aflau mobile de pe vremuri, cu figuri năstruşnice cioplite în lemn, sau marchetate cu motive decorative vegetale şi geometrice.

Tata mai avea şi un dulap cu monede, şi câteodată ne arăta unele din ele. Se găseau acolo, mai cu seamă, taleri de toată frumuseţea, pe care se puteau vedea bărbaţi înzăuaţi sau chipuri cu plete bogate; şi mai erau unele din timpuri străvechi, cu minunate capete de flăcăi sau femei, şi una cu un bărbat cu aripi la picioare. Tata mai avea şi nişte pietre, în care erau săpate tot soiul de lucruri. Punea mare preţ pe acele pietre şi spunea că provin de la poporul oel mai priceput în artă din toate timpurile, şi anume de la grecii din vechime. Uneori le arăta unor prieteni, iar aceştia zăboveau îndelung în faţa casetei cu monede, ţineau câte o monedă în mâini şi vorbeau despre ea.

Uneori, destul de rar, primeam oaspeţi. Când şi când mai erau poftiţi la noi şi copii, şi aveam voie să ne jucăm cu ei, iar alteori, mai des, ne duceam noi în vizită, cu părinţii, la cunoscuţi care aveau copii, şi ne jucam acolo. Nu mergeam la şcoală, ci învăţam acasă, cu profesori particulari, iar orele de cursuri, împreună cu aşa-numitele ore de lucru, în care trebuia să ne facem lecţiile, alcătuiau un program de la care nu aveam voie să ne abatem.

Mama era o femeie afectuoasă. Ne iubea nespus de mult, şi, ca să ne facă plăcere, ne-ar fi îngăduit, fără doar şi poate, dte o abatere de la regula statornicită, dacă nu s-ar fi temut de tata. Trebăluia de zor prin casă, se îngrijea de toate, rânduia totul, nu îngăduia, din pricina temerii amintite, nicio abatere, şi era pentru noi o întruchipare a binelui, tot atât de desăvârşită şi de vrednică de veneraţie ca şi tata. În casă purta, de obicei, rochii foarte simple. Numai când trebuia să iasă undeva cu tata îşi punea rochiile splendide de mătase şi bijuteriile, încât ne apărea ca o zână din cărţile noastre cu poze. Am băgat însă de seamă că purta întotdeauna pietre simple de tot, deşi foarte strălucitoare, şi că tata n-o împodobea niciodată cu cele cio plite, despre care spunea totuşi că ar avea pe ele figuri grozav de frumoase.

Cât timp noi, copiii, eram încă mici, mama îşi petrecea fietare vară la ţară împreună cu noi. Tata nu putea să ne ţină tbvărâşie, deoarece treburile îl reţineau în oraş, dar venea la ţară în fiecare duminică şi în fiecare zi de sărbătoare, rămânea la noi toată ziua şi ne lăsa să facem pe gazdele. Îl vizitam şi noi pa el în oraş, odată sau de două ori pe săţitămâilă, şi atunci făcea el pe gazda şi ne ospăta.

Ehipă câţiva ani, acest fel de viaţă a încetat, la început fiindcă tata înaintase în vârstă, şi nu mai putea dedi cu greii să s# lipsească de mama, pe care o respecta profund, iar mai târziu şi datorită faptului că izbutise să cumpere, într-un cartier mărginaş, o casă cu grădină, uh<ie puteam să respirăm aer curat, să facem mişcare şi sa stăm, cum am zice, tot anul la ţară.

Cumpărarea casei de la periferie a însemnat o mare bucurie. Ne-am mutat din casa veche şi întunecoasă din centru în casa spaţioasă şi luminoasă de la periferie Tata pusese în prealabil să fie reparată de sus până jos, dar chiar şi după ce ne-aih mutat în ea, tot mai lucrau feluriţi meşteşugari în unele camere Casa era destinată exclusiv familiei noastre; în afară de noi nu mai locuiau îrr ea decât slujbaşii prăvăliei, precum şi, ca paznic şi grădinar, un bărbat mai în vârstă, cu soţia şi cu fiica lui.

În. Casa aceea, tata şi-a amenajat ca bibliotecă o cameră cu muk mai încăpătoare decât avusese în apartamentul din cfentlu Totodată a rezervat o cameră anume pentru tablouri, căci în centru, din pricina lipsei de spaţiu, tablourile fuseseră răspândite în diferite încăperi. Pereţii acestei noi camere â tablourilor au fost acoperiţi cu un tapet castaniu închis, cu care ramele poleite formau un frumos contrast. Pe jos a fost întins un covor de culoare pastelată, ca să nu influenţeze perceperea culorilor tablourilor. Tata şi^a comandat şi un şevalet de lemn cafeniu şi l-a instalat în camera tablourilor, ca să poată să aşeze pe eJ câte o pânză şi s-o privească în lumină prielnică.

Pentru mobilele vechi, cioplite şi intarsiate, a fost amenajată o altă cameră. Tata adusese cândva de la munte un tavan cioplit din lemn de tei şi de coconar. A dispus să fie montat în camera cu pricina şi l-a completat cu câteva adaosuri, care nu şp… băgau de seamă, încât până la urmă părea că este tavanul original al camerei. Nouă, copiilor, ne-a plăcut grozav, astfel că, atunci când, seara, tata şi mama se duceau în camera veche ca să lucreze ceva şi ne luau şi pe noi, zăboveau cu îndoită plăcere acolo şi îi rugam să ne povestească despre vremurile în care fuseseră făcute asemenea minunăţii.

La capătul unui culoar de lemn, care, la parterul casei, ducea până în grădină, tata a pus să se construiască o odăiţă de sticlă, adică o odăiţă cu cei doi pereţi dinspre grădină alcătuiţi numai din geamuri, ceilalţi doi pereţi fiind de lemn-, în această odăiţă a adăpostit arme vechi din felurite epoci şi de felurite tipufi. Numeroase tulpini de iederă se căţărau, din grădină, pe ramele geamurilor şi intrau şi în cameră, unde se încolăceau pe piesele şarpantei de lemn, aşa că, atunci când era deschis un ochi de geam, prin care sufla vântul, iedera foşnea în jurul armelor vechi. Unei ghioage mari de lemn, care se afla în odăiţă, unde se lăfăia cu ghinturile ei înfricoşătoare, tata îi spunea „luceafărul de dimineaţă”, ceea ce noi, copiii, nu puteam înţelege, deoarece luceafărul de dimineaţă ni se părea cu mult mai frumos.

Mai era o odăiţă pe care tata o căptuşise cu măţaşe roşie, meşteşugit tighelită; dar nimeni nu ştia încă ce anume ar fi putut să-şi găsească loc acolo.

în grădinţă erau pomi fructiferi pitici, straturi de legume şi de flori, iar la capătul ei, de unde puteai privi munţii, care, la o depărtare de o jumătate de milă, descriu im arc mare în jurul oraşului, se aflau copaci înalţi şi pajişti. Vechea seră a. Fost în parte reparată şi în parte mărită printr-un adaos.

în plus, casa mai avea o curte mare, deschisă spre grădină. Când iarba grădinii era udă, aveam voie să ne jucăm în curte, spre care dădeau ferestrele cămărilor, precum şi cele ale bucătăriei, unde trebăluia mama.

Tata se ducea în fiecare zi în oraş, la prăvălie şi la birou. Potrivit rânduielii, slujbaşii îl însoţeau. La ora douăsprezece venea la masă, împreună cu slujbaşii cărora nu le venise rândul să vegheze în prăvălie în timpul orei de masă.

După-amiază tata se întorcea, de cele mai multe ori, în târg. Duminicile şi zilele de sărbătoare Ie petrecea cu noi.

Întrucât acum dispuneam de mai mult spaţiu, primeam mult mai des musafiri din oraş. Aceştia veneau la noi cu copiii lor, şi ni se dădea voie să ne zbenguim în curte sau în grădină. Profesorii au continuat să vină la noi, la periferie., aţa cum veniseră mai înainte în centru.

De teamă ca, datorită şederii îndelungate la birou, să nu se aleagă cu vreo boală, tata, la stăruinţele mamei, îşi îngăduia în fiecare zi un răgaz, pe care îl folosea spre a face mişcare. Atunci se ducea fie la o galerie de pictură, fie la vreun prieten, care avea şi el tablouri, fie la vreun străin, care avea cine ştie ce rarităţi. Vara, în zilele de sărbătoare, dacă era vreme frumoasă, mai ieşeam uneori şi la iarbă verde şi ne petreâeam ziua într-un sat sau la munte.

Mama, care se arăta din cale afară de îndntată de cumpărarea casei de la periferie, se ocupa, cu zel sporit, de gospodărie. În fiecare sâmbătă, rufăria „albă ca floarea de cireş” strălucea în grădină, în locul rezervat pentru întinsul rufelor, iar în casă, camerele erau dereticate sub supravegherea ei, una câte una, în afară de cele care adăposteau minunăţiile tatei, unde curăţenia se făcea întotdeauna numai sub ochii lui. De fructele, florile şi legumele din grădină, mama se ocupa împreună cu tata. Îi mersese vestea prin împrejurimi, astfel că vecinele veneau şi îi cereau slugi care îşi făcuseră ucenicia în casa noastră.

Când am crescut mai măricei, ne-am simţit zi de zi tot mai atraşi de tovărăşia părinţilor. Tata ne arăta tablourile şi ni le explica. Ne-a spus că nu are decât tablouri vechi şi de preţ, şi că preţul acela poate fi obţinut oridnd, dacă se iveşte vreodată nevoia de a le vinde. Când ne plimbam, ne explica efectele luminii şi umbrei, ne învăţa numele culorilor obiectelor şi ne arăta liniile care iscă mişcarea, dar o mişcare în repaos, căci repaosul şi mişcarea sunt temeiul oricărei opere de artă. Vorbea cu noi şi despre cărţile sale. Ne-a spus că există cărţi în care sunt cuprinse toate câte s-au întâmplat cu neamul omenesc de la începutul lui şi până în vremea noastră, că într-însele sunt povestite vieţile • unor bărbaţi şi femei care s-au bucurat cândva de mare faimă şi care au trăit de mult, unii din ei cu peste

lfi ide ani în urmă. Ne-a mai spus că în alte cărţi este cuprins tot ce au aflat oamenii, în mulţi ani, despre lume şi despre alte lucruri, în legătură cu alcătuirea şi structura lor. Unele nu ne arată, ce-i drept, ce s-a întâmplat sau cum sunt rânduite toate cele de pe lume, ci mai degrabă ce şi-au închipuit oamenii că s-ar fi putut întâmpla, sau ce gândesc ei cu privire la cele lumeşti şi la cele mai presus de fire.

Cam pe atunci a murit un unchi al mamei. Mama a moştenit bijuteriile soţiei lui, care se prăpădise înaintea lui, iar noi, copiii, restul averii. Ca tutore al nostru natural, tata a plasat cu garanţie pupilară întreaga sumă şi i-a adăugat, an de an, dobinzile.

În cele din urină, când am devenit adolescenţi, instrucţia obişnuită, pe care o primiserăm până atunci, a încetat treptat. Mai întâi au părăsit 9cena profesorii care ne învăţaseră noţiunile elementare ale cunoştinţelor socotite, Sn zilele noastre, drept trebuincioase tuturor oamenilor; apoi s-au împuţinat şi cei care ne iniţiaseră în materiile predate de obicei copiilor meniţi să facă parte din păturile mai cultivate sau mai distinse ale societăţii. Soră-mea, pe lângă materiile la care urma să se desăvârşească în continuare, a fost nevoită să pătrundă încetul cu Încetul şi tainele gospodăriei şi să-şi însuşească rosturile ei de căpetenie, ca să poată călca într-o bună zi, cu cinste, pe urmele mamei. În ceea ce mă priveşte, după ce mi-am însuşit cunoştinţele considerate, în şcolile noastre, ca premergătoare iniţierii în aşa-numita cultură generală, strict necesară oricui în viaţă, am mers înainte în unele discipline, în care, fiind mai anevoioase, nu mă puteam lipsi de îndrumare.

Într-o bună zi s-a pus chestiunea carierei mele viitoaie, şi atunci tata a luat o hotărâre pe care mulţi au dezapro- bato-o cu toată energia. Anume, a hotărât să mă fac om de ştiinţă universal. Fusesem până atunci extrem de sârgu- incios la învăţătură şi îmi însuşisem, plin de zel, orice materie nouă pe care mi-o predaseră profesorii, astfel că, de câte ori erau întrebaţi cum am scos-o la capăt într-o anumită disciplină, aveau întotdeauna numai cuvinte de laudă. Cariera respectivă mi-o alesesem eu însumi, iar tata îmi încuviinţase alegerea. Mi-o alesesem, deoarece simţeam un fel de îndemn lăuntric, care mă mâna în această direcţie. În pofida tinereţii mele, mi-am dat seama încă de pe atunci că nu-mi voi putea însuşi toate ştiinţele; dar ce şi cât aş putea învăţa, era pentru mine un lucru tot atât de nelămurit, pe cât era de nelămurită şi atracţia mea spre activitatea ştiinţifică. Nu întrezăream nici foloase deosebite, pe care le-aş fi putut obţine prin strădaniile mele, ci mi se părea doar că aşa trebuie să procedez, ca şi cum viitorul ar ascunde ceva temeinic şi important. Cum să pornesc, insă, la drum şi de unde să încep, nu ştiam nici eu, şi nici ai mei nu ştiau. Nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă pentru o anumită disciplină, ci toate mi se păreau vrednioe de studiat Nu aveam niciun punct de reper, din care să pot deduce că sunt înzestrat cu o capacitate excepţională pentru o anumită ramură ştiinţifică, şi niciuna nu mi se părea cu neputinţă de biruit. Ai mei n-au putut descoperi nici ei vreun indiciu din care să reiasă că aş avea o Înclinare certă pentru un anumit domeniu.

Nu enormitatea unui asemenea început i-a fost luată în nume de. Rău tatei, ci i s-a spus că ar fi trebuit să mă îndrepte şpre o, profesiune care să fie de folos societăţii şi căreia să-l închin timpul şi viaţa, ca să pot odată şi odată să părăsesc această lume cu cugetul împăcat că mi-am făcut datoria.

La această critică, tata a replicat că omul nu există pe lume numai de dragul societăţii, ci în primul rând pentru el însuşi. Şi că dacă existenţa lui se desfăşoară în mod ireproşabil pentru el însuşi, ea va fi de folos şi societăţii. Cel pe care Dumnezeu l-a menit să devină cel mai bun pictor din lume, ar păgubi omenirea dacă ar ţine să se facă, bunăoară, jurist, iar dacă, potrivit voinţei divine, ajunge cel mai mare pictor, aduce şi lumii cel mai mare folos. Acest adevăr se manifestă întotdeauna printr-un imbold lăuntric, care îl împinge pe om către un anumit ţel şi pe care este bine să-l urmeze. Cum ar putea altminteri să-şi dea seama ce menire are pe lume, – de artist, de general, de judecător, – dacă n-ar exista un spirit care să i-o spună şi care să-l călăuzească spre acele ţeluri, ca să-şi afle fericirea şi împlinirea? Dumnezeu le orânduieşte pe toate în aşa fel, încât talentele să fie împărţite just, iar fiecafe f. Rrahă rarp trebuie 4ăcută pe fame să “fiefărntâ; şi să ntl vină o vreme când toţi oamenii vor fi arhitecţi. În aceste talente profesionale sunt cuprinse şi cele sociale, iar la marii artişti, jurişti, oameni politici, sunt cuprinse întotdeauna şi echitatea, toleranţa, dragostea de ţară. Din asemenea plămadă de bărbaţi, care şi-au cultivat cât mai deplin imboldul lăuntric, au ieşit de cele mai multe ori, în vremuri de restrişte, binefăcătorii şi salvatorii patriei lor.

Există inşi care susţin ci s-au făcut negustori, sau medici, sau slujbaşi de stat, numai spre binele omenirii; în cele mai multe cazuri, această afirmaţie nu corespunde adevărului. Dacă nu i-a îndemnat chemarea lăuntrică, atunci ei nu fac, prin spusele lor, decât să tăinuiască un motiv mai josnic, şi anume faptul că meseria nu le-a fost decât un mijloc de a-şi procura bani şi bunuri şi de a-şi asigura existenţa. Mulţi din ei au îmbrăţişat o anumită profesiune fără să-şi fi cântărit cu luare-aminte alegerea, sau au îmhrăţişat-o siliţi de cine ştie ce împrejurări, şi ca să nu-şi mărturisească slăbiciunea, invocă binele omenirii, pe care, chipurile, l-au urmărit Apoi, mai există încă o categorie ciudată de oameni, care vorbesc fără încetare despre binele obştesc: cei coi probleme personale. Aceştia sunt mereu La strâmtoare, au întruna necazurţ şi neplăceri, datorită propriei lor uşurinţe, şi recurg, drept explicaţie, la procedeul cel mai comod: dau vina pe orânduirea socială şi spun că, de fapt, nu se gândesc decât la patrie şi că doresc să-i îndrepte pe cât posibil lipsurile. Dar când se întâmplă să-i cheme într-adevăr patria, o bagă în aceeaşi oală cu proprile lor probleme. În vremuri de cumpănă, aceşti oameni se dovedesc a fi cei mai egoişti, ba chiar, adeseori, şi cei mai crunţi. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există şi oameni pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o deosebită înclinare şi vocaţie socială. Aceştia se consacră, dintr-o pornire lăuntrică, problemelor oamenilor, le şi înţeleg mai clar decât alţii, sunt încântaţi dacă le pot rezolva şi-şi jertfesc adeseori viaţa pentru vocaţia lor. Iar în răstimpul, fie el îndelungat, fie el de-o clipă, în care îşi jertfesc viaţa, se simt fericiţi, deoarece şi-au urmat imboldul lăuntric.

în acţiunile noastre, Dumnezeu nu ne-a pus înainte, drept scop, folosul, nici cel personal, nici cel public, ci a conferit practicării virtuţii un farmec al ei şi o frumuseţe a ei. Spre acest ţel năzuiesc firile alese. Cel ce face binele numai pentru că răul este dăunător neamului omenesc se află destul de jos pe scara fiinţelor morale. Acela va fi îndemnat să recurgă la păcat, de îndată ce ar aduce astfel vreun folos omenirii sau lui însuşi. Astfel de oameni sunt şi cei în stare să folosească orice mijloc şi care fac rău atât patriei, cât şi familiei lor şi propriei persoane. În vremurile în care au acţionat li s-a spus oameni de stat, dar ei n-au fost decât imitaţii de oameni de stat, iar folosul vremelnic realizat de ei a fost un fals folos şi s-a dovedit, în zilele judecăţii, o tristă fatalitate.

Tata nu era stăpânit de egoism, dovadă faptul că îndeplinea fără plată, în consiliul oraşului, o funcţie publică, că deseori lucra toată noaptea în acea funcţie şi că, în treburile obşteşti, se afla mereu, cu sume înseemnate, la loc de frunte.

Spunea că trebuie să fiu lăsat în voia mea şi că, până la urmă, din nedumerire se va desprinde la ce sunt bun şi ce rost îmi este menit pe lume,

Am fost îndemnat să-mi continui exerciţiile fizice. Încă de pe vremea dnd eram încă foarte mici am fost puşi să facem cât mâi multă mişcare. Aceasta a fost una din pricinile de căpetenie pentru care vara ne-o petreceam la ţară, iar grădina casei de la periferie a fost unul din motivele principale pentru care tata a cumpărat casa. Eram lăsaţi de obicei, de mici copii, să umblăm şi să fugim în toată voia, şi nu eram opriţi decât atunci când cădeam frânţi de oboseală. În oraş luase fiinţă un aşezământ, în care se practicau, după o anumită regulă, exerciţii fizice, menite să solicite toate părţile trupului, după nevoile fiecăreia, şi să ajute la dezvoltarea lor firească. Tata mi-a dat voie să frecventez acel aşezământ, după ce a cerut sfatul unor oameni cu experienţă şi după ce a văzut cu ochii lui tot ce se făcea acolo. Întrucât pentru fete nu exista pe atunci un asemenea aşezământ, tata a pus să i se instaleze soră-mi, într-o încăpere a apartamentului nostru, toate aparatele pe care el şi medicul casei, un adept al unor astfel de prac- tici, le-au socotit necesare, iar soră-mea a fost nevoită să execute toate exerciţiile-permise de acele aparate. Cumpărarea casei de la periferie a înlesnit şi mai mult instalarea aparatelor. Nu numai că dispuneam de mai mult spaţiu înlăuntrul casei, spre a putea instala, în condiţii mai prielnice şi pe o suprafaţă mai mare, toate aparatele necesare pentru exerciţiile fizice, dar mai aveam curtea şi grădina, unde se puteau practica exerciţii fizice şi unde se mai puteau instala şi alte aparate. Faptul că făceam toate astea cu dragă inimă se înţelege de la sine, datorită elanului şi neastâmpărului tinereţii. Încă din copilărie în- văţaserăm să înotăm şi ne duceam vara aproape zilnic, chiar atunci când locuiam la periferie, de unde druânul era mai lung, la bazinul de înot. Chiar şi pentru fete se înfiinţaseră, pe atunci, bazine de înot speciale. În plus, făceam cu plăcere drumeţii lungi, mai cu seamă vara. Când ne aflam în aer liber, afară din oraş, părinţii ne îngăduiau, – mie şi soră-mi, să colindăm prin împrejurimi. Străbăteam atunci drumuri lungi sau ne urcam pe munte, apoi ne întorceam la locul în care ne aşteptau părinţii. La început ne însoţea, de cele mai multe ori, un slujitor, dar mai târziu, când am mai crescut, am fost lăsaţi să umblăm singuri. Pentru ca părinţii să poată ajunge mai uşor şi mai comod în orice loc din afara oraşului, tata a cumpărat după dtva timp doi cai, iar argatul, care până atunci fusese grădinar şi, din când în dnd, supraveghetorul nostru, a ajuns şi vizitiu. Intr-o şcoală de călărie, în care se puteau antrena, la ore diferite, băieţii şi fetele, am învăţat să călărim, iar mai târziu ni s-au fixat anumite zile ale săptămânii şi anumite ore, în care puteam să facem exerciţii de călărie. În grădină aveam posibilitatea să sar la loc fix, să merg pe semduri înguste, să mă caţăr pe spaliere şi să arunc discuri de piatră spre o ţintă sau la o depărtare cât mai mare. Surorii mele, deşi toată lumea o trata ca pe o domnişoară, îi plăcea grozav să ajute la muncile gospodăreşti mai grele, dovedind nu numai că se pricepe, dar că-i poate întrece în destoinicie chiar pe cei care, încă din copilărie, făcuseră asemenea munci. Părinţii nu numai că nu puneau piedici acestor activităţi ale ei, ci chiar le încurajau. Soră-mea mai făcea şi lectură, cânta acoiâipanimdu-se la pian sau la harfă, şi picta cu acuarele.

După ce mi s-a luat şi ultimul profesor, care îmi dăduse lecţii de limbi străine, şi după ce, în ramurile ştiinţifice în care, datorită faptului că erau mai grele sau mai importante, fusese socotită necesară o instruire mai îndelungată, am înaintat În aşa măsură, încât nu mai era nevoie de profesor, s-a pus problema cum să se procedeze în legătură cu cariera ştiii/ţifică aleasă de mine, dacă eia cazul să se întocmească un anumit plan şi dacă să fie angajaţi profesori în vederea îndeplinirii lui. M-am rugat să nu mi se mai ia niciun profesot, dedarând că mă voi strădui să mă descurc singur. Tata mi-a îndeplinit dorinţa, iar eu am fost înclntat că am ajuns să stau pe propriile mele picioare.