Scoase capul în răcoare. Peste un pas de nisip şi fărîmături de scoici cobora perdeaua lăptoasă. Cerul, apa, malul, înainte, înapoi, în sus şi mai jos de buric: un abur fumuriu. Prin el scăpa bătaia slabă a cîte unui val şi funia vibra sărată, fără peşte, între parii goi. Se tîrî afară, trase fermoarul cortului, ţuguie prelata udă. Vîntul hui în firele de telegraf, odată cu boncănitul lui Vasilică în cu­tia de conserve. Măgarul trecu agale prin dosul cortu­lui spre baltă, clătinîndu-şi urechile stropite de Romeo cu cerneală roşie.

Lepădă treningul şi porni alergînd, apoi înot prin oglinda îngheţată. Pluti. Cîte-un curent cald, de la adînc, suflat cu lene.

—  A dumitale? făcu soldatul, arătînd la trening.

—  Al meu.

—  Să trăieşti, ai curaj, mormăi.

Chipiul i se depărta în ceaţă, dus de scrîşnetul scoici­lor sub bocancii nimănui.

învelită în prosop, pielea se umfla fierbinte. Se întinse pe spate, luminat de prima deschidere în nori. Cît pe ce să adoarmă. Dădu să vorbească spre cortul lui Pavel, dar se răzgîndi.

—  Să trăiţi, strigă Romeo.

—  Bună dimineaţa.

Se aşeză la masa din dreptul geamului curat şi-şi des­făcu trusa de ras.

—  Mi-au furat lamele, dom'le ...  De ce n-o fi luat aparatu...

Sirena unui vapor de departe sună prelung.

—  Nu se poate, dom Dodi, sări Romeo şi ieşi de după chiuvetele barului. Cin să le fure?

—  Ieri cînd am venit la romu tău le-am lăsat la spă­lător, nici zece minute .. .

Romeo se strîmbă şi-şi trase un scaun.

— Păi cine? ori bucătăreasa, ori dom Lenda, ori cine dracu, măgaru?, că ăilalţi, nu era unu treaz! Plescăi a pagubă.

—  Aţi mai citit?

—  Nu. Păi numa juma de pagină pe zi. La cinci. Aia de-aseară şi alta astă-seară. Zi, te-ai gîndit?

Bucătăreasa intră în fugă. Paharele zdupăiră pe mese, din bucătărie grohăi aburul eliberat.

—  Haida!  Romeo scuipă în urma ei. Zău m-am gîn­dit, reveni, plecînd capul. Da să ştiţi că eu n-aş putea.

—  Adică cum?

Dodi îl cercetă curios. Cei mai mari impertinenţi, puşi să scoată două vorbe cinstite, să le creadă, îşi frîngeau gîtul. Barmanul se foia în scaun, îşi ştergea mîinile mari pe muchia mesei ca pe o râzătoare. Faţa rotundă şi um­flată de somn se lungise, buza de sus ridicată dezvelea dinţii zimţaţi, iepureşti.

—  E opt jumate? Să vă dau ceaiul.

Aduse de pe tejghea cana de ceai pregătită cu chifla rumenă pe farfurioară.

—  Opt douăzeci, da s-a dus ... La şase jumate, cînd să mănînc mărul, am adormit. Mi-au luat şi programul de pe cort...

—  Nu se poate!  îşi plesni Romeo palmele . . .

—  Las că-l ţin minte. îl mai scriu o dată. Zi, că te-ai

gîndit.

—  Zău, dom Dodi, poa să am mare nevoie de bani, da zău dacă mi-ar veni ideea să-l înjunghi pe bătrînu . . .

Dodi privi pe geam la grupul care se scurgea tropo­tind pe podeţul de deasupra bălţii.

—  A venit barcazul. Da tu ai avut vreodată mare ne­voie de bani?

Romeo urmări încurcat carourile feţei de masă cu de­getul mijlociu învelit în inelul grosolan cu cap de leu.

—  Să spun drept, eu nu. Şi nici nu prea văd cum, ho­hoti, ştergîndu-şi fără rost fruntea. Numa dacă . . .

Uşa se deschise şi un bărbat încărunţit, cu burtă bom­bată, pălărioară albă de soare şi pantaloni scurţi cu dungă pătrunse cercetător.

— Bună dimineaţa, icni şi-şi puse undiţele pe scau­nul din dreapta lui Dodi. Cu mare greutate se descoto­rosi de rucsac pe care-l tîrşi să-l sprijine de scaun şi-şi frecă palmele mulţumit. O femeie măruntă, bondoacă, le­gată la cap cu basma de mătase verde transparentă, tot în tricou alb şi pantaloni kaki scurţi cu dungă apăru din spatele lui şi rămase descumpănită în dreptul rucsacului. Uşa se deschise iar. Cîţiva inşi zgribuliţi se răspîndiră pe la mese, mormăind saluturi spre masa de la geam. Ro­meo scoase un singur „bine-aţi-venit" apăsat. Un chel burduhănos îşi lăsă bagajele pe scaun şi se îndreptă spre barul pustiu. Bărbatul încărunţit îi întinse lui Dodi mîna şi zise cu aceeaşi neaşteptată satisfacţie:

—  Mihăiescu, de la transporturi.

Luat pe nepregătite, Dodi se înroşi. O cicatrice ondu­lată se desena portocalie sub ochiul stîng al bătrînului, mult mai mic decît dreptul şi mai vioi.

—  Demetrescu, şopti strîngîndu-i mîna.

—  Soţia mea,  aproape strigă Mihăiescu,  luînd-o sub braţ pe femeia speriată care-şi ştergea nasul cu timidi­tate şi părea că va lăcrima curînd de o emoţie prea mare.

Romeo se înclină.

—  Nu e nimeni? întrebă tare chelul către barul pus­tiu, plin de sticle cu lichior şi şampanie.

Romeo se ridică şi trecu în dosul tejghelei. Chelul se sfătui peste mese cu un bărbat brunet, uscat, apatic şi cu însoţitoarea lui care se uita îngrijorată în toate părţile. Ceru Mărăşeşti şi rom.

Romeo turnă în păhărele, refuză să păstreze restul, apoi îl adună ban cu ban şi se întoarse la masa lui Dodi.

Mihăiescu se aşeză de sus, oftînd sleit.

—  Domne,   oftă  iar,  scoţîndu-şi  din  buzunar  o  ba­tistă  albastră, a fost un vînt pe lac. . .  Făcea barca .. . auăleu ... Se şterse pe faţă şi pe mîinile umede şi-şi făcu o cruce mare, zîmbind îmbunat: am zis că atîta ne-a fost. Nu iese soarele? întrebă deodată poruncitor şi se zgîi prin geamul murdar spre plaja de pe care aburul lăptos se ri­dicase la cîţiva metri.

—  Ba da, zise Dodi, pe la nouă-nouă jumate e cald.

—  De  unde  sînteţi?  întrebă  Romeo  privind  în  ochii doamnei  Mihăiescu, care  respira greu şi-şi freca palmele una de alta să le încălzească.

—  Din Bucureşti, acu a fost concediul, răspunse Mi­hăiescu în locul ei. Căsuţe sînt?

Dodi închise fermoarul trusei şi se apucă să-şi mes­tece pîinea.

—  Sînt, îi zîmbi Romeo femeii, mergeţi la fată la re­cepţie. După colţ. V-a-duc un ceai?

—  Ceai? se miră cineva.

-— Ceai la toată lumea, rosti pe nas burduhănosul cu exagerată ceremonie. Şi chicoti. Nimeni nu protestă.

—  De ce rîzi? îl întrebă contrariat brunetul.

—  D-aia, şi mai rîse puţin, fără chef.

Bucătăreasa scoase capul pe uşă şi barmanul ceru zece ceaiuri, deşi doar şase clienţi noi se vedeau la mesele înfăţate. Afară de Mihăieşti şi de chelul care discuta cu tipul negricios şi slab rotind între degete moţul solni­ţei, vegheat îndeaproape de ochii înguşti, îngrijoraţi ai cucoanei coafate, la masa cu pătrăţele roşii din mijlocul bufetului şedea fumînd un tînăr mai mult scund, cu figură de copil bălai, care-şi bîţîia fără încetare piciorul stîng, prins în minerul rucsacului.

Romeo trecu după tejghea şi începu să calculeze se­cret pe un şerveţel. Mihăiescu, dezumflat, se trezi pri­vind la Dodi cu profundă iritare. „... la tualetă", îi şopti soţia la ureche şi începu să cotrobăie într-o geantă albă bucşită. Mihăiescu nu clipi. Dodi îi susţinea privirea dar mesteca în continuare, lăsînd să i se vadă indiferenţa aproape impertinentă a maxilarelor şi a ochilor cenuşii. Mihăiescu se lăsă pe spătar şi-şi împreună mîinile pe pîntece.

—  Sînteţi căsătorit?

—  Nu.

Ţîţîi dezaprobator.

—  Sînteţi titrat?

—  Da.

O mirare decentă se strecură pe chipul lui Dodi dar dispăru în ultima înghiţitură de ceai. Uşa se deschise şi intră o femeie cu un robust coc blond, înălţată pe tocu-

rile saboţilor albi, dar chiar de felul ei înaltă. Călca ho-tărîtă spre bar, fîlfîind pe lîngă trupul voinio o rochie neaşteptată de mătase albastră şi un şal alb cu ciucuri, îşi săltă piciorul drept pe bara de la baza tejghelei şi, ju-cîndu-şi nervos scobitura sabotului, se aplecă spre Ro­meo şi-i dădu bună dimineaţa. Romeo tresări. Văzînd-o, zâmbi destins şi se ridică. Schimbară cîteva şuşoteli şi chicote. Imensa rochie albastră unduia greu, la fel cu ciucurele alb, mare cît palma, din mijlocul spatelui. Rî-sul sărea mormăit şi totuşi sincer vesel.

Mihăiescu o măsură atent şi, fără s-o slăbească din ochi, se întoarse pe jumătate la Dodi:

—  Cine e?

—  Nu ştiu, făcu Dodi indiferent şi împinse deoparte ceaşca goală.

Blonda se aşezase între timp la o masă neînfăţată, în stînga tînărului care bîţîia neobosit. Primi din mîna bu­cătăresei un ceai aburind. Chelul fuma privindu-i spatele acoperit de şalul alb, iar negriciosul, derutat de neatenţia bruscă a convorbitorului, se întoarse spre femeia îngrijo­rată din stînga lui şi continuă să-i vorbească, părînd că încearcă s-o convingă şi pe ea de acelaşi adevăr subtil. Din cînd în cînd, la cîte o scurtă pauză, se legăna pe scaun şi trăgea cu ochiul, ca din întîmplare, în direcţia blondei.

—• Măi băiete, strigă Mihăiescu, agitînd braţul spre tînărul încăpăţînat care stătea cu spatele la el, dar tînărul nu se întoarse. Măi Viorel, strigă Mihăiescu mai tare. Bă­iatul întoarse capul:

—  Ce vrei, domle?

■— Ia vino tu încoace, măi băiete, făcu Mihăiescu, bu­curos că i se dăduse ascultare.

Blonda se întoarse şi ea dar faţa lată, nasul cîrn, ului­tor de fin, buzele supte de strînsoare, ochii verzui apoşi n-aveau nici o curiozitate. Mihăiescu clătină din cap un fel de salut reverenţios şi onorat dar blonda se şi întorsese la ceaiul ei.

—  Da ce, sînt servitorul dumitale? ţipă tînărul şi bătu furios cu pumnul în masă.

Toate capetele se ridicară. Dodi, care toomai plătea lui Romeo,  se  răsuci  pe  călcîie să-l vadă mai  bine pe  tî-

10

nărui recalcitrant. Din faţă, Viorel părea mai degrabă ro­tofei, cu ochii mari, întunecaţi, înfundaţi în orbite. Capul aproape i se înfigea în trup, bărbia dublă, moale şi albu­rie îi acoperea gîtul. Puloverul în carouri mari, roşii şi albastre, se lăţea pe umeri, desenînd un tip voinic, în asociere cu capul rotund şi încruntat, chiar primejdios. Romeo clipi şiret la Dodi.

—  Hai,   măi,   făcu    Mihăiescu   dezorientat,     trăgînd scaunul să se aşeze soţia care tocmai intrase, nu ne-am înţeles noi în barcă?

Chelul se porni pe rîs şi negriciosul îi făcu ecou cu mo­deraţie. Femeia îngrijorată clipea des, răsucită şi ea pe scaun spre Viorel.

—  Ei, nu te mai supăra aşa, îl mîngîie chelul, în bă­taie de joc.

Bodogănind, Viorel se smulse din scaun şi din trei paşi fu la uşa pe care o trînti cu toată puterea în urma lui. Blonda se ridică şi-şi duse ceaşca la bar.

—  Dom Mihăiescu, vorbi chelul precipitat, lasă-l dom­le în pace, nu vezi că i-a sărit ţîfna? E şi el bărbat! Şi pufni arătînd cu mîna spre uşă şi urmărind-o cu coada ochiului pe  femeia în  mătase albastră care  şuşotea  iar cu Romeo peste tejghea.

—  Copiii ăştia nici n-au.. . începu Mihăiescu dar se opri sugrumat. Uşa se deschisese şi Viorel trepida fioros cu mîna pe clanţă.

—  Nu e nimeni la recepţie?

Romeo îşi vîrî degetele în urechi demonstrativ. Blon­da se îndreptă de spate.

—  Vin imediat,  rosti  autoritar şi-şi drese vocea ră­guşită.

Din patru paşi ajunse şi ea la uşă. Trecu pe lîngă Vio­rel, care se schimonosi şi mai crîncen cînd ea săltă peste prag, cu umărul înfăşat în şal aproape ştergîndu-i nasul.

—  Hă, hă, hă ... izbucni chelul, bătîndu-se cu palmele peste coapse. Mingea din burtă sărea veselă în sus şi în jos.

Mihăiescu chiţcăi, urmărit de rînjetul fără sunet al negriciosului uscat pe care femeia coafată îl strîngea de mînă şi-l ruga să mănînce din pacheţelul desfăcut.

—  Hă, hî! bubui deodată rîsul negriciosului. Parcă se

11

abţinuse din toate puterile dar acum scăpase caii şi se revărsa acoperind hazul general cu hohotele care-i ex­plodau în gîtlej.

Dodi privea năuc, sprijinit cu spatele de tejghea. Doamna Mihăiescu întoarse capul să-l vadă pe cel care rîdea cu atîta poftă.

—- Unde te uiţi, fă? răcni Mihăiescu şi-o smuci de cot atît de tare că femeia îşi pierdu echilibrul. în ultima clipă se apucă de masă şi se redresa dar ruşinea, deşi nimeni n-o văzuse, îi umplu ochii de lacrimi. N-ai vrut tu, mamă, să fim singuri? o întrebă Mihăiescu blînd dar tare.

Dodi ieşi pe dalele încălzite. Se opri la spălător şi-şi întinse prosopul pe scaun. Lenda, de partea cealaltă, îşi spăla faţa la jgheabul lui, orbit de primele raze fier­binţi.

—  Cam tîrziu, vă rog, îl certă Dodi amical, dar rîsul îi fu acoperit de foşnetul trestiilor care înconjurau spălă­torul lacustru.

—  Azi noapte, bolborosi Lenda printre clăbuci, m-am plimbat pînă la cherhana. N-am avut somn. Da n-ai ora de gimnastică?

—  M-am   prostit,   zise   Dodi,   frecîndu-şi obrazul cu spumă. De ieri seară s-a dus dracu programu. De dimi­neaţă am adormit şi mi-a luat cineva programu de pe cort. Poate nu şi-au făcut suma pe vara asta că şi grăni­cerul mă lăsa fără trening dacă nu-l vedeam. Hi, tresări vesel, lamele mi le-au şutit. ..

Lenda se şterse pe faţă. In cotul bufetului, uşa pe care scria rond „Recepţie" se deschise şi ieşiră, aprobîn-du-se reciproc, Viorel şi femeia blondă în rochie albastră. El o luă înainte pe podeţul suspendat între două şiruri de căsuţe, ea încuie uşa şi îl urmă învîrtind nişte chei pe degetul arătător. Lenda se prefăcu a nu băga de seamă şi continuă să se şteargă impasibil pe spate şi pe picioare unde pielea îi era perfect uscată. Dodi întoarse lama pe partea cealaltă.

—  Are o rochie Mariana azi...

li vînă cu ochii mijiţi pe Lenda. Bărbosul se înroşi şi se scarpină încurcat la rădăcina nasului. Deodată, pişcat de un ţînţar pe piciorul stîng, se lovi peste genunchi ia nimereală, gemînd de usturime. Exasperat, îşi puse pro-

12

_sopul şi punga în care bălăngănea un săpun galben pe scaunul din marginea jgheabului şi, sub ochii căscaţi ai lui Dodi, dădu drumul duşului rece, care curgea mai gros ca oricînd,  udîndu-i  şortul,  ciorapii  şi  adidaşii  zbîrciţi.

In septembrie la Crucea soarele ardea deplin pînă aproape de asfinţit, iar apa de la ţărm, după furtună, era dulce: lacurile săreau zaplazul şi intrau în mare. Fun­dul mării se adîncea lin, apa ţi-ajungea la gît după vreo zece metri dar nu era nici o plăcere să-naintezi pe pra­gul acela. Picioarele ţi-alunecau pe împletituri scîrboase, nişte vrejuri ca rădăcini de nufăr, acoperite în timp de o mîzgă cleioasă, o posibilă mixtură de nisip, petrol şi scoici în putrefacţie. Pe zeci de kilometri se desfăşura plaja îngustă cu rare urme de nisip. în tot locul te aşe­zai pe scoici frînte şi columele roz de ghioci mărişori, foşti clienţi de apă dulce, te bîzîiau musculiţe negre şi insecte lungi cu aripi verzi sau mov, greu de identificat, te înţepai în ierbăria uscată, roşie sau în scaieţii minus­culi care înfloreau de primăvara pînă iarna. Venind din­spre Babadag aveai de trecut un lao şi de păcălit cîteva canale ale intrării în Deltă, separate de grinduri stufoase şi putregăite, răscolite toată vara de porci, de lişiţe şi alte păsări negre cu coada înspicată, de lebede şi cîteva, niciodată multe, guşi de pelicani.

Cei de peste lac care veneau să stea la Crucea din mar­tie pînă pe la jumătatea lui octombrie cu treburi turistice erau doar vreo cinci-şase. Unul era paznic, altul ajutor la bucătărie, doi-trei îşi făceau de lucru cu vaporaşul, un altul era mare vînător şi consilier de pe şalupa lui în partidele de vînătoare. Nici ei nu se-nghesuiau să intre în vorbă cu străinii şi nici pescarii, cu-adevărat bătuţi de vînt şi ploi, răspîndiţi pe la cele cîteva cherhanale. Deşi numeroşi, pescarii nu prea se arătau la faţă. Cînd mer­geai să cumperi peşte de la ei trebuia să plăteşti cu ra­chiu. Se găsea totdeauna cîte unul să-ţi spună că dacă le dai bani n-au cum să-i împartă şi se bat. Banii pe ca­re-i primeau totuşi îi strîngeau vreo săptămînă la comun şi trimiteau pe cîte unul de ispravă la bufetul din che­restea şi stuf să cumpere băutură.