Scriu toate astea pentru a lăsa o mărturie despre miracolul ostil. Dacă în câteva zile nu mor înecat sau luptând pentru libertatea mea, sper să scriu o Apărare în faţa supravieţuitorilor şi un Elogiu lui Malthus. Voi ataca în aceste pagini pe cei care secătuiesc pădurile şi pustiurile; voi demonstra că lumea, prin perfecţionarea poliţiilor, a documentelor, a gazetăriei, a radiotelef oniei, a vămilor, face ireparabilă orice eroare judiciară, fiind un adevărat infern pentru cei urmăriţi. Până acum n-am putut să scriu decât această foaie pe care ieri n-o prevedeam. Câte sunt de făcut totuşi pe-o insulă solitară! Fără egal este tăria lemnului! Iar spaţiul e cu atât mai mare cu cât pasărea e mai nestatornică!

Un italian, care vindea covoare la Calcutta, mi-a dat ideea să vin aici; mi-a spus în limba lui:

— Pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insulă. Oamenii albi au construit cam prin 1924 un muzeu, o capelă, un bazin de înot. Lucrările au fost încheiate şi abandonate.

L-am întrerupt cerându-i ajutorul pentru călătorie. Negustorul a continuat:

— Nu ajung acolo nici piraţii chinezi, nici nava albă a Institutului Rockefeller.

E focarul unei boli încă misterioase care ucide treptat, din afară înăuntru. Cad unghiile şi părul, pielea şi corneele ochilor mor, în timp ce corpul mai trăieşte vreo zece-cincispre-zece zile; membrii echipajului unui vapor care ancorase pe insulă, când i-a găsit crucişătorul japonez Namura, erau jupuiţi, chei, fără unghii, morţi cu toţii. Vaporul a fost scufundat cu lovituri de tun.

Viaţa mea era însă atât de îngrozitoare în-cât am hotărât să mă duc. Italianul a vrut să mă convingă să renunţ; totuşi am reuşit să-l fac să mă ajute.

Astă-noapte, poate pentru a suta oară, am dormit pe această insulă pustie… Vă-zând clădirile, mă gândeam cât o fi costat să se aducă pietrele acelea, cât de uşor ar fi fost să se ridice un cuptor pentru cărămizi. Am adormit târziu, iar muzica şi strigătele m-au trezit în zori. Viaţa de fugar mi-a făcut somnul mai uşor; sunt sigur că n-a sosit nici un vas, nici un avion, nici un dirijabil. Totuşi, dintr-o dată, în această apăsătoare noapte de vară, pajiştile colinei s-au umplut de oameni care dansează, se plimbă şi fac baie în bazin ca vilegiaturiştii instalaţi de multă vreme la Teques sau la Marienbad.

Din mlaştinile apelor amestecate văd partea înaltă a colinei şi vilegiaturiştii care locuiesc în muzeu. Apariţia lor inexplicabilă ar putea fi efectul căldurii de astă-noapte asupra creierului meu. Dar aici nu e vorba nici de halucinaţii, nici de imagini, ei sunt oameni adevăraţi, cel puţin tot atât de adevăraţi ca şi mine.

Sunt îmbrăcaţi cu haine aidoma celor ce se purtau acum câţiva ani, fapt care denotă (mi se pare) o desuetă frivolitate; trebuie să recunosc totuşi că acum obişnuim să ne minunăm de farmecul trecutului imediat.

Cine ştie prin ce destin inevitabil de condamnat la moarte îi privesc la orice oră. Dansează pe pajiştile pline de vipere ale colinei, îmi sunt duşmani inconştienţi care, pentru a auzi melodiile Valencia şi Tea for two, au pus un fonograf extrem de puternic, ce întrece zgomotul vântului şi al mării, lip-sindu-mă astfel de tot ce m-a costat atâta efort şi de ceea ce-mi este absolut necesar pentru a trăi, împingându-mă spre mare, în mlaştinile otrăvitoare.

În acest joc de a-i privi există un pericol: ca orice grup de oameni civilizaţi, ei trebuie să aibă o modalitate ocultă de control a amprentelor digitale şi o autoritate consulară, prin care, dacă mă vor descoperi, mă vor expedia prin câteva formalităţi în temniţă.

Exagerez; privesc (e atâta vreme de când n-am văzut oameni) cu oarecare fascinaţie pe aceşti abominabili intruşi; ar fi însă imposibil să-i privesc tot timpul: întâi, pentru că am mult de lucru (locul poate ucide şi pe insularul cel mai abil, iar eu abia am sosit şi sunt lipsit de unelte); în al doilea rând, din cauza pericolului de a fi prins în timp ce-i privesc sau de a fi prins la prima vizită pe care-ar face-o în această zonă: dacă vreau să evit acest lucru, trebuie să construiesc ascunzători prin tufişuri; în sfârşit, deoarece pentru a-i privi există o dificultate materială — ei stau pe înălţimea colinei şi pentru cel care îi spionează de aici apar ca nişte uriaşi sprinteni; pot să-i văd doar când se apropie de malurile înalte.

Situaţia mea e deplorabilă. Sunt nevoit să stau în aceste părţi de jos ale insulei într-un moment în care mareele cresc mai mult ca oricând. Acum câteva zile s-a produs cea mai mare maree pe care am văzut-o de când sunt pe insulă.

Când se înserează, caut crengi şi le acopăr cu frunze. Nu-i de mirare dacă mă trezesc în apă. Mareea soseşte cam pe la şapte dimineaţa, uneori şi mai devreme. O dată pe săptămână sunt însă creşteri care-mi pot fi fatale. Crestăturile de pe trunchiul copacilor ţin evidenţa zilelor; o greşeală mi-ar umple plămânii cu apă.

Simt cu dezgust că această hârtie se transformă în testament. Dacă trebuie să mă resemnez la asta, e necesar să mă străduiesc ca afirmaţiile mele să se poată verifica în aşa fel încât nimeni să nu mă suspecteze vreodată de fals şi să nu creadă că mint când spun că am fost condamnat pe nedrept. Voi pune acest raport sub deviza lui Leonardo, Ostinato rigore, şi voi încerca s-o urmez.

Cred că această insulă se numeşte Vil-lings şi că aparţine arhipelagului Ellice1. De la negustorul de covoare Dalmacio Ombrellieri (strada Hiderabad, 21, suburbia Ramkrishnapur, Calcutta) aţi putea obţine mai multe precizări. Acest italian m-a hrănit în cele câteva zile pe care le-am petrecut înfăşurat în covoare persane; apoi m-a încărcat în cala unui vas. Nu-l compromit da-că-l amintesc în acest jurnal; nu sunt ingrat cu el… Apărarea în faţa supravieţuitorilor nu va lăsa loc la îndoieli: în realitate, în memoria oamenilor — acolo unde poate că se află cerul — Ombrellieri a avut milă de un semen pe nedrept urmărit şi va fi tratat cu bu— 1 Mă îndoiesc. Vorbeşte de o colină şi de diferiţi arbori. Insulele Ellice, sau „ale lagunelor”, sunt joase şi nu au alţi copaci decât cocotieri înrădăcinaţi în praful coralului. (Nota editorului) [Notele semnate astfel aparţin autorului.] năvoinţă până la ultima amintire în care va apărea.

Am debarcat la Rabaul. Având la mine o carte de vizită a comerciantului, am vizitat un membru al celei mai cunoscute societăţi din Sicilia: în strălucirea metalică a lunii, în fumul fabricilor de conserve de scoici, am primit ultimele instrucţiuni şi o barcă furată: am vâslit cu disperare, am ajuns pe insulă (cu o busolă pe care n-o pricep, lipsit de orientare, fără pălărie, bolnav, suferind de halucinaţii); barca s-a împotmolit în nisipurile dinspre răsărit (fără îndoială recifele de coral care înconjoară insula erau sub apă); am rămas în barcă cel puţin o zi, pierdut în desfăşurarea acelei grozăvii, ui-tând că ajunsesem.

Vegetaţia insulei este abundentă. Plante, păşuni, flori de primăvară, de vară, de toamnă, de iarnă se succedă cu repeziciune, cu mai mare repeziciune spre a se naşte decât spre a muri, invadând unele timpul şi pământul celorlalte, acumulându-se nestăvilit. În schimb, arborii sunt bolnavi: au coroanele uscate, însă trunchiurile sunt viguros înmugurite: cred că există două explicaţii: ori ierburile epuizează forţa solului, ori rădăcinile arborilor au ajuns la piatră. Faptul că arborii noi sunt sănătoşi pare să confirme a doua ipoteză. Arborii de pe colină s-au întărit într-a-tât încât e imposibil să-i foloseşti; şi nici cu cei din partea de jos a insulei nu se poate face ceva; îi sfărâmă apăsarea degetelor, şi în mâini rămâne doar un rumeguş, rămân doar câteva aşchii moi.

În partea înaltă a insulei, care are patru maluri clisoase (stânci sunt doar pe malurile dinspre apus), se află muzeul, capela, bazinul de înot. Cele trei construcţii sunt moderne, drepte, simple, din piatră neşlefuită. Piatra, ca de atâtea alte ori, pare o imitaţie proastă şi nu se armonizează perfect cu stilul.

Capela e o cutie alungită, plată (ceea ce o face să pară foarte lungă). Bazinul de înot bine construit, cum nu depăşeşte nivelul solului, se umple inevitabil de vipere şi broaşte râioase, de insecte acvatice şi tot felul de scârboşenii. Muzeul e o clădire mare cu trei etaje, fără acoperiş vizibil, cu o verandă în faţă şi alta mai mică în spate, cu un turn cilindric.

L-am găsit deschis: imediat m-am instalat în el. II numesc muzeu pentru că aşa îi spunea negustorul italian. Ce motive avea? Cine ştie dacă el însuşi le-o fi cunoscând. Ar putea fi un hotel splendid pentru vreo cincizeci de persoane sau un sanatoriu.

Are un hol cu biblioteci inepuizabile şi deficitare; nu există decât romane, poezie,

Teatru, dacă nu socotim şi o cărticică, Belidor: Travaux — Le Moulin Perse, Paris, 1937, care era pe o consolă de marmură verde şi care acum îngroaşă buzunarul acestor zdrenţe de pantaloni pe care-i port. Am luat-o pentru că numele Belidor mi s-a părut straniu şi pentru că m-am întrebat dacă nu cumva capitolul Moulin Perse n-ar explica rotorul acela din părţile de jos ale insulei. Am examinat rafturile căutând un sprijin pentru anumite cercetări pe care procesul mi le-a întrerupt şi pe care în singurătatea de pe insulă m-am silit să le continuu. (Cred că ne pierdem nemurirea pentru că rezistenţa la moarte n-a evoluat; îmbunătăţirile pun accentul pe prima idee, rudimentară, de a menţine viu întreg corpul, dar ar trebui căutată doar păstrarea a ceea ce ţine de conştiinţă.) în hol, pereţii de marmură roz, cu câteva chenare verzi asemenea unor nişe. Ferestrele cu geamurile lor albastre ar ajunge până la etajul casei mele natale. Patru potire de alabastru, în care ar putea să se ascundă două duzini de oameni, iradiază lumină electrică. Cărţile ameliorează în parte această ambianţă. O uşă dă spre coridor, una spre salonul rotund, iar alta, infimă, acoperită de un paravan, duce la scara în spirală.

Pe coridor e scara principală din stuc, acoperită de covoare. Peste tot scaune de pai, pereţi tapetaţi cu cărţi.

Sufrageria are vreo şaisprezece metri pe doisprezece. Deasupra unor coloane triple de mahon, pe fiecare perete, sunt nişte balcoane ca nişte loji, pentru patru divinităţi aşezate câte una în fiecare lojă, pe jumătate indiene, pe jumătate egiptene, din teracotă ocru. Sunt de trei ori mai mari decât un om, înconjurate de frunze reliefate şi întunecate, de plante de ghips. Sub balcoane sunt panouri mari cu desene de Fuyita, care distonează (fiind prea modeste).

Podeaua salonului rotund este un acvariu, în cutii invizibile de sticlă, în apă, sunt lămpi electrice (singura iluminare a acestei camere fără ferestre). Îmi amintesc cu greaţă de acest loc. La sosirea mea erau acolo sute de peşti morţi. Evacuarea lor a fost o operaţie înfiorătoare. Am lăsat să curgă apa zile în şir, şi totuşi acolo mă impregnam mereu de miros de peşte putrezit (care-mi sugera plajele din patrie, cu mulţimile lor confuze de peşti vii şi morţi aruncaţi de ape şi infectând nesfârşite zone de aer, în timp ce locuitorii, copleşiţi, îi îngropau). În această cameră, cu podeaua luminată şi cu coloanele de lac negru care o înconjoară, îţi poţi închipui că umbli miraculos pe un lac, în mijlocul

Unei păduri. Prin două deschizături, acvariul comunică cu holul şi cu o sală mică verde, înzestrată cu un pian, un fonograf şi un paravan de oglinzi care are poate peste douăzeci de laturi.

Încăperile sunt moderne, somptuoase, dezagreabile. În total sunt cincisprezece apartamente, în al meu am făcut reparaţii devastatoare, fără mari rezultate. N-am mai avut nici tablouri de Picasso, nici geamuri afumate, nici coperţi cu semnături preţioase, dar am trăit în schimb într-o ruină incomodă.

În două împrejurări analoage am făcut descoperiri în subsoluri. În prima căutam alimente (începuseră să scadă proviziile din cămară) şi am descoperit uzina. Pe când cercetam subsolul, am observat că nici un perete nu avea ferestruica pe care o văzusem de-afară, cu geamuri groase şi gratii, pe jumătate ascunsă între ramurile unui conifer. Ca într-o discuţie cu cineva care ar fi susţinut că această ferestruică era ireală, văzută în vis, am ieşit afară pentru a verifica dacă mai era.

Am văzut-o din nou. Am coborât în subsol şi am avut multe greutăţi pentru a mă orienta şi a găsi, pe dinăuntru, locul care corespundea ferestruicii. Era de cealaltă parte a peretelui. Am căutat crăpături, uşi secrete. Peretele era foarte neted şi foarte solid. M-am gândit că pe o insulă şi într-un loc ascuns trebuie să fie o comoară; am ho-tărât să sparg peretele şi să pătrund, deoarece mi s-a părut mai verosimil să existe, dacă nu mitraliere şi muniţii, cel puţin un depozit de alimente.