O, prietene!

Fărădelegea în splendoarea ei este ca fulgerul, ale cărui înşelătoare lumini în­frumuseţează preţ de‑o clipă atmosfera doar pentru a‑l prăvăli în hăurile mor­ţii pe nenorocitul pe care l‑au orbit.

Bunei mele prietene

Qa, Constance1, ţie îţi dedic această operă; căci nu­mai tu, pildă şi, totodată, slava spiţei tale, conto­pind sufletul cel mai sensibil cu cea mai dreaptă şi mai lu­minată minte, numai tu ai cum să cunoşti dulceaţa lacrimilor pe care le smulge virtutea aflată‑n suferinţă. Cum ură porţi sofismelor libertinajului şi necredinţei, cum lupţi fără‑ncetare împotrivă‑le prin faptele şi vorbele tale, teamă nu mi‑e că te‑ar primejdui acelea pricinuite, în me­moriile de faţă, de soiul personajelor alese; cinismul anu­mitor trăsături (îndulcite totuşi atât cât s‑a putut) nu te va speria mai mult; viciul este acela care, gemând că a fost dat în vileag, ţipă ca din gură de şarpe de‑ndată ce‑l atacă cineva. Procesul lui Tartuffe a fost făcut de nişte bigoţi; cel al Justinei va fi lucrarea libertinilor, iar de ei nu prea mă tem: motivele‑mi dezvăluite de către tine nu‑şi vor găsi vreodată dezminţirea; părerea ta îi e de‑ajuns gloriei mele, şi‑s nevoit, după ce ţi‑am plăcut, fie să fiu pe placul tutu­ror, fie să aflu alinare pentru toate ocările.

Ideea acestui roman (şi nu atât de roman pe cât s‑ar crede) este, fără‑ndoială, nouă; virtutea ce‑i mai tare decât

1 Marie-Constance Quesnet, actriţă. Sade o cunoaşte în august 1790, după pronun­ţarea divorţului de Renée-Pélagie de Montreuil, şi‑i va rămâne credincios până la sfârşitul vieţii (N. red.).

viciul, răsplătirea binelui, pedepsirea răului, iată spre ce se‑ndreaptă de obicei toate lucrările de soiul acesta; ar tre­bui să ne fie lehamite!

Dar să oferi pretutindeni viciul triumfător şi virtutea victimă a  propriilor ei sacrificii, să arăţi o nefericită ce ră­tăceşte din nenorocire în nenorocire; jucărie a samavol­niciilor; batjocura tuturor dezmăţurilor; lovindu‑se de cele mai necreştineşti şi monstruoase metehne; zăpăcită de cele mai îndrăzneţe, cele mai înşelătoare sofisme; pra­dă celor mai iscusite ademeniri, celor mai de neînfrânt is­pite; neavând ca să se‑mpotrivească atâtor neajunsuri, atâtor urgii, ca să îndepărteze atâta desfrâu, decât un su­flet gingaş, o minte limpede şi mult curaj: într‑un cuvânt, să te încumeţi la cele mai îndrăzneţe imagini, cele mai ne­maipomenite situaţii, cele mai înfricoşătoare cugetări şi cele mai energice trăsături de penel, cu singura dorinţă de a obţine, din toate acestea, una dintre cele mai subli­me lecţii de morală pe care o va fi primit vreodată omul; înseamnă, nu‑i aşa?, s‑ajungi la ţintă pe o cale prea puţin umblată până astăzi.

Să fi izbutit, Constance? O lacrimă a ochilor tăi îmi va aduce ea triumful? După ce vei fi citit Justine, rosti‑vei oare: “O, în faţa atâtor zugrăviri ale fărădelegii, cât de mândră sunt că iubesc virtutea! Cât de sublimă este‑n su­ferinţă! Şi câtă frumuseţe îi dau nenorocirile!”

O, Constance! Rosteşte aceste vorbe şi munca‑mi este încununată.

apodopera filosofiei ar trebui să înfăţişeze pe larg <^ mijloacele de care se slujeşte Providenţa pentru a ajunge la acele rosturi pe care pentru om le plănuieşte şi, mai apoi, pildă să dea de purtări care să‑i îngăduie acestui nefericit individ biped să afle cum trebuie să meargă pe drumul plin de spini al vieţii, astfel încât să preîntâmpine ciudatele toane ale acestei fatalităţi ce‑a că­pătat atâtea diferite nume, fără ca, astfel, cineva să fi iz­butit a o cunoaşte sau defini.

Dacă, plini de respect pentru convenţiile noastre socia­le şi neîndepărtându‑ne vreodată de stăvilarele ce ni le impun, se întâmplă, cu toate acestea, să nu fi întâlnit de­cât mărăcini, pe când cei răi nu culegeau decât roze, n‑or socoti oare atunci unii oameni, lipsiţi de‑o fire virtuoasă îndeajuns de statornicită pentru a se pune mai presus de‑aceste observaţii, că e mai bine să se lase în voia şu­voiului decât să i se împotrivească? Nu vor spune ei că Virtutea, oricât de frumoasă ar fi, devine totuşi cea mai proastă hotărâre pe care ai putea s‑o iei atunci când ea‑i prea slabă pentru a lupta împotriva viciului şi că, într‑un veac stricat până‑n străfunduri, cel mai sigur e să faci ca toţi ceilalţi? Puţin mai învăţaţi, dacă vreţi, şi abuzând de luminile pe care le‑au dobândit, nu vor rosti ei oare, la­olaltă cu îngerul Jesrad din Zadig, că nu există rău pe lume din care să nu se nască vreun bine şi că, la urma ur­melor, pot să se dedea răului, pentru că, în fapt, nu‑i de­cât unul dintre modurile de‑a face binele? Şi nu vor adău­ga că planului general puţin îi pasă de cutare sau cutare este mai degrabă bun sau rău, că, dacă nenorocirea urmă­reşte cu‑nverşunare virtutea, iar belşugul însoţeşte nele­giuirea, lucrurile fiind întru totul egale în faţa Naturii, e nesfârşit mai bine să‑şi afle un rost printre răii care huzu­resc decât printre virtuoşii care dau greş? Este, aşadar, im­portant să preîntâmpinăm asemenea primejdioase sofis­me ale unei false filosofii; esenţial să arătăm că pildele de nefericită virtute, date unui suflet stricat, în care mai sunt totuşi câteva principii bune, pot înturna pomenitul suflet la ce e bine, la fel de sigur ca atunci când i‑am fi arătat pe‑această cale a virtuţii cei mai strălucitori lauri şi cele mai măgulitoare răsplătiri. Căci, şi nu‑i nici o îndoială, e o cruzime să fii nevoit a înfăţişa o groază de nenorociri ce‑o copleşesc pe femeia blândă şi gingaşă, care nu se‑aba-te cu nimic de la virtute, şi, pe de altă parte, belşugul de huzururi ce se revarsă asupra celora care‑o zdrobesc sau chinuiesc pe‑aceeaşi femeie. Şi dacă totuşi vreun bine se va naşte din înfăţişarea acestor pătimiri, de ce‑am simţi vreo remuşcare că le‑am arătat? Putea‑vom să avem vreo supărare c‑am stabilit un fapt din care înţeleptul, a cărui buchisire nu‑i lipsită de rod, va înţelege lecţia atât de utilă a supunerii faţă de poruncile Providenţei şi fatalul aver­tisment că, adesea, Cerul loveşte pe lângă noi, numai ca să ne întoarcă la‑ndatoririle noastre, tocmai pe‑acea fiin­ţă care părea să le fi împlinit întru totul pe‑ale ei?

Acestea‑s sentimentele ce ne vor călăuzi lucrarea şi tocmai din aceste pricini îi cerem cititorului îngăduinţă faţă de sistemele eronate ce sunt rostite de gura perso­najelor noastre şi situaţiile, uneori cam greu de îndurat, pe care, din iubire de‑adevăr, a trebuit să i le‑aducem în faţa ochilor.

Doamna contesă de Lorsange era una dintre acele preo‑tese ale lui Venus, al cărei noroc e lucrarea unui chip dră­gălaş şi‑a multor rătăciri în purtare, iar ale cărei titluri, cât de pompoase‑ar fi, nu‑s de găsit decât în arhivele Cytherei, făurite de neobrăzarea ce şi le ia şi susţinute de tâmpa credulitate care le dă: brunetă, un mijlocel frumos, ochi cu o privire‑aparte; de‑o necredinţă pe potriva vre­murilor care, împodobind cu înc‑un farmec pasiunile, pune mai mult preţ pe femeile în care aceasta se ghiceş­te; puţin răutăcioasă, nici urmă de principii, fără să se tea­mă de nimic, dar cu inima nu‑ndeajuns de deşănţată ca orice urmă de sensibilitate să se fi stins; mândră, liberti­nă; astfel era doamna de Lorsange.

Şi totuşi, această femeie primise cea mai bună educa­ţie; fiică a unui foarte bogat bancher parizian, fusese cres­cută, împreună cu o soră, pe numele ei Justine, mai mică decât ea cu trei ani, într‑una dintre cele mai faimoase aba‑ţii ale capitalei, în care, până la vârsta de doisprezece şi de cincisprezece ani, nici uneia nu i se refuzase vreun sfat, vreun dascăl, vreo carte sau talent.

În vremurile acestea de restrişte pentru virtutea a două fete, se treziră într‑o singură zi fără nimic: un faliment îngrozitor îl aruncă pe tatăl lor într‑o situaţie aşa de cru­dă, încât muri de supărare. După o lună, soţia îl urmă‑n mormânt. Două rude haine, de departe, se sfătuiră ce să facă cu cele două orfeline; dintr‑o moştenire înghiţită de creanţe, fiecare se‑alegea doar cu o sută de scuzi. Cum nimeni nu‑şi luă grija lor, poarta mănăstirii le fu larg deschisă, li se dădu zestrea şi libertatea de‑a deveni ce vor pofti.

Doamna de Lorsange, ce se numea pe‑atunci Juliette şi care avea deja, cu mici deosebiri, firea şi mintea de la trei­zeci de ani, vârstă la care ajunsese în timpul întâmplării pe care o vom povesti, nu păru sensibilă decât la plăcerea de a fi liberă, fără să se gândească o clipă la cumplitele ne­norociri ce‑i rupeau lanţurile. Cât despre Justine, în vâr­stă, după cum am spus, de doisprezece ani, ea avea o fire închisă şi melancolică, ce o făcu mult mai din plin să sim­tă toată grozăvia stării sale. Înzestrată cu o tandreţe, cu o sensibilitate surprinzătoare, în locul artei şi şireteniei su­rorii ei, era doar de‑o nevinovăţie, de‑o candoare care aveau s‑o împingă în multe capcane. Această tânără cu atâtea însuşiri mai avea şi‑o înfăţişare blândă, cu totul di­ferită de aceea cu care natura o înfrumuseţase pe Juliette; pe câtă pricepere, viclenie, cochetărie vedeai în trăsături­le uneia, pe‑atâta ruşine, bună‑cuviinţă şi sfială admirai în cealaltă; un chip de Fecioară, nişte ochi mari şi albaştri, plini de suflet şi de simţire, o piele strălucitoare, un mij­loc mlădios şi subţirel, un glas duios, dinţi de fildeş şi cele mai frumoase cosiţe blonde, iat‑o în mare pe‑această fer­mecătoare mezină, ale cărei nevinovate farmece şi ginga­şe trăsături sunt mai presus de penelul nostru.

Li se dădură douăzeci şi patru de ore şi uneia, şi celei­lalte ca să părăsească mănăstirea, lăsându‑li-se‑n grijă să se căpătuiască, cu cei o sută de scuzi, unde vor pofti. Juliette, încântată să‑şi fie singură stăpână, voi o clipă să şteargă lacrimile Justinei, apoi, văzând că n‑o să izbuteas­că, se apucă s‑o certe în loc să o aline; îi reproşa că e sen­sibilă; îi spuse, cu o filosofie cu mult deasupra vârstei sale, că pe lumea aceasta omul nu trebuie să‑şi facă sân­ge rău decât pentru ceea ce îl afectează personal; că e cu putinţă să afli în tine însuţi senzaţii fizice de o volupta­te îndeajuns de vie ca să înăbuşi toate suferinţele mora­le al căror şoc ar putea fi dureros; că acest procedeu de­venea cu atât mai important de pus în practică, cu cât adevărata înţelepciune consta nesfârşit mai mult în du­blarea sumei propriilor plăceri decât în înmulţirea ace­leia a chinurilor; că, într‑un cuvânt, nu există nimic ce nu trebuie făcut pentru a slei această făţarnică sensibili­tate, de pe urma căreia numai ceilalţi trag foloase, în timp ce nouă ne aduce doar necazuri. Cu greu se împie­treşte însă o inimă bună, ea se‑mpotriveşte cugetărilor unei minţi rele, iar bucuriile ei o alină pentru calpele străluciri ale deşteptăciunii.

Luând‑o altfel, Juliette îi spuse atunci soră‑sii că, cu vârsta şi cu chipul pe care le aveau şi una, şi cealaltă, era cu neputinţă să moară de foame. Îi pomeni de fata veci­nilor care, după ce fugise din casa părintească, era astăzi ţinută ca‑n palme şi mult mai fericită, fără îndoială, de­cât dacă ar fi rămas în sânul familiei; că trebuie neapărat să te păzeşti să crezi că măritişul face fericirea unei fete; că, prinsă‑n rânduielile himenului, ea are, pe lângă mul­te toane de‑ndurat, să se aştepte la o neînsemnată porţie de plăceri; în schimb, dedându‑se libertinajului, ele tot ar putea să se ferească de hachiţele ibovnicilor ori să‑şi afle alinarea în numărul lor.

Justina fu îngrozită de‑aceste cuvântări; spuse că pre­feră moartea josniciei şi, oricât stărui soră‑sa, refuză de fiecare dată să se mute cu ea, de îndată ce‑o văzu hotărâ­tă spre o purtare care o făcea să tremure.

Aşa că cele două fete se despărţiră, fără nici o făgăduin­ţă de a se mai întâlni vreodată, din moment ce vederile lor erau atât de deosebite. Cum să se învoiască Juliette, care avea, aşa cum pretindea, să devină o mare doamnă, să primească o fetişcană ale cărei porniri virtuoase, dar de rând, erau în stare s‑o dezonoreze? Iar Justine, la rân‑du-i, voia ea oare să‑şi primejduiască neprihănirea în preajma unei făpturi perverse care avea să devină victima tagmei desfrânaţilor şi a dezmăţului public? Ambele îşi spuseră, aşadar, adio pe vecie şi ambele părăsiră mănăs­tirea încă de a doua zi.

Mângâiată în pruncie de croitoreasa mamei sale, Justine crede că această femeie se va înduioşa văzând‑o la anan­ghie; o caută, îi povesteşte nenorocirile ei, îi cere de lucru... de‑abia dacă e recunoscută; e dată afară cu răutate.

— O, Cerule! spune biata făptură; trebuie oare ca pri­mii paşi pe care‑i fac în lume să fie deja împovăraţi de ne­cazuri?! Cândva, femeia aceasta mă iubea, de ce mă alun­gă astăzi? Vai! pentru că sunt orfană şi săracă: pentru că n‑am nimic pe lume şi pentru că oamenii nu sunt jude­caţi decât după ajutorul şi plăcerile pe care ceilalţi îşi în­chipuie că le pot primi de la ei.

Înlăcrimată, Justine se duce la duhovnicul ei; îşi zugră­veşte starea cu nevinovăţia plină de însufleţire a vârstei sale... Era într‑o rochiţă albă; frumosul păr îi era cu ne­păsare strâns sub o bonetă mare: pieptul, de‑abia înmu­gurit, era ascuns sub doi sau trei coţi de ţesătură fină; pe chipul ei drăgălaş, puţin cam palid din pricina necazuri­lor care o rodeau, câteva lacrimi îi împânzeau ochii şi îi făceau să fie şi mai grăitori.

— Uitaţi‑vă, părinte, îi spuse ea sfinţiei sale... Da, ui‑taţi-vă în ce situaţie supărătoare pentru o fată am ajuns; mi‑am pierdut tatăl şi mama... Cerul mi i‑a luat la vâr­sta când aveam mai multă nevoie de ajutorul lor... Au murit în ruină, părinte; nu mai avem nimic. Iată tot ce mi‑au lăsat, continuă ea, arătându‑şi cei doisprezece lu­dovici... şi nici măcar un colţişor unde să‑mi pun căpşo‑rul... O să vă fie milă de mine, nu‑i aşa, părinte!? Sunteţi păstorul credinţei, iar credinţa a fost întotdeauna virtu­tea inimii mele; în numele acestui Dumnezeu pe care îl ador şi a cărui voce sunteţi, spuneţi‑mi, ca un al doilea tată, ce trebuie să fac... ce trebuie să mă fac?

Milostivul popă răspunse, uitându‑se cu băgare de sea­mă la Justine, că parohia e plină; că‑i greu să se împovăreze cu alte pomeni, dar dacă Justine voia să‑l slujească, dacă voia să facă treaba de jos, în bucătărie s‑ar fi găsit mereu un coltuc de pâine pentru ea. Şi cum, pe când zicea aces­tea, dumnezeiescul tălmaci îi trecuse mâna pe sub bărbie, dându‑i un sărut mult prea lumesc pentru un om al bi­sericii, Justine, care‑l înţelesese mult prea bine, îl împin­se, spunând:

— Părinte, nu vă cer nici de pomană şi nici vreun loc de slujnică; a trecut prea puţină vreme de când am pără­sit o stare deasupra aceleia care poate face pe cineva să dorească aceste două milostenii, ca să mă văd silită să le implor; cer sfaturile acelea de care au nevoie tinereţea şi nenorocirile mele şi vreţi să mi le vindeţi cam prea scump.

Ruşinându‑se de faptul că fusese dat în vileag, popa o alungă degrabă pe mica făptură, iar nefericita Justine, de două ori respinsă încă din prima zi a condamnării sale la singurătate, intră într‑o casă unde vede o tăbliţă cu un anunţ, închiriază o cămăruţă mobilată la etajul cinci, o plăteşte dinainte şi‑aici se lasă în voia lacrimilor cu atât mai amare, cu cât e simţitoare şi cu cât mica‑i mândrie numai ce‑a fost din greu pusă la încercare.

Să ni se‑ngăduie s‑o părăsim o vreme aici, ca să ne în­toarcem la Juliette şi ca să povestim cum, din nevoinţa din care o vedem ieşind şi fără să aibă mai multe pe lume decât soru‑sa, ea a ajuns totuşi, în cincisprezece ani, fe­meie nobilă, cu treizeci de mii de livre rentă, cu giuvae‑ricale foarte frumoase, două sau trei case atât la oraş, cât şi la ţară şi, deocamdată, cu inima, averea şi încrederea domnului de Corville, consilier de stat, bărbat aflat la mare cinste şi pe cale de‑a intra în minister. Cariera fu l>lină de spini şi bineînţeles că nimeni n‑are nici o în­doială în această privinţă: prin cea mai ruşinoasă şi dură ucenicie îşi croiesc domnişoarele acestea drum în via­ţa; şi cutare se află azi în patul vreunui prinţ, poate pur­tând încă pe trup umilitoarele urme ale brutalităţii li­bertinilor, în mâinile cărora au aruncat‑o tinereţea şi nepriceperea.

Ieşind de la mănăstire, Juliette se duse s‑o caute pe o femeie al cărei nume îl auzise pomenindu‑i-se acelei tinere prietene de prin vecini; stricată aşa cum avea ea chef să fie şi stricată de această femeie, intră‑n vorbă, cu bocceluţa sub braţ, cu o rochie albastră în neorânduia­la, cu părul desfăcut şi cu cel mai drăgălaş chip de pe lume, de‑i adevărat că, pentru anumite priviri, neruşi­narea poate să aibă farmec; îşi povesteşte viaţa acestei femei şi o roagă s‑o ocrotească aşa cum a făcut şi cu fos‑la ei prietenă.

— Câţi ani ai? o întrebă cumătră Duvergier.

— Cincisprezece peste câteva zile, doamnă, răspunse Juliette.

— Şi niciodată nici un muritor, continuă matroana...

— Oh! Nu, doamnă, vă jur, replică Juliette.

— Dar uneori, în aceste mănăstiri, spuse baba... vreun duhovnic, vreo măicuţă, vreo prietenă... Îmi trebuie do­vezi sigure.

— Nu ţine decât de dumneavoastră să le obţineţi, doamnă, răspunse Juliette roşind.

Şi după ce băbătia s‑a împopoţonat cu o pereche de ochelari şi‑a cercetat cu mare grijă lucrurile dinspre toa­te părţile:

— Haide, îi zise ea copilei, n‑ai decât să rămâi aici şi, cu multă băgare de seamă la sfaturile mele, nesfârşită bu­năvoinţă şi supuşenie când ai de‑a face cu muşteriii, cu­răţie, chiverniseală, cinste faţă de mine, dibăcie cu sura­tele tale şi viclenie cu bărbaţii, în zece ani, o să te‑aduc în stare să‑ţi afli un locşor de stat la caturile mai de jos2, cu o comodă, o oglindă, o servantă; iar arta pe care o vei fi dobândit la mine te va ajuta să‑ţi faci rost de restul.

După ce‑i dă aceste sfaturi, cumătră Duvergier pune mâna pe bocceluţa Juliettei; o întreabă dacă are ceva pa­rale şi, cum aceasta îi mărturisise mult prea deschis că are o sută de scuzi, draga de mamaie îi şi ia, încredinţând‑o pe noua‑i pensionară că va băga mica sumă la loterie3 pentru ea, dar că nu trebuie ca o domnişoară să aibă bani.

— E, îi spuse ea, un mijloc de a face rău şi, într‑un veac atât de stricat, o fată cuminte şi de neam trebuie să se fe­rească cu grijă de ceea ce poate s‑o ducă în cine ştie ce cap­cană, îţi vorbesc spre binele tău, micuţa mea, adăugă bă­bătia, şi trebuie să‑mi fii recunoscătoare pentru ceea ce fac.

O dată predica sfârşită, nou‑venita este înfăţişată sura­telor sale; i se arată odaia din casă şi, încă de‑a doua zi, fecioria i‑e pusă la mezat.

2 în Franţa secolului al XVIII-lea, până şi etajele caselor corespund unei stricte ie­rarhii sociale. Vezi şi p. 16, unde Justine găseşte adăpost la etajul cinci, hărăzit să­racilor (N. red).

3 în Franţa, prima loterie, regală, a fost creată în 1660, ca sursă de venituri pentru stat (N. red.).

În patru luni, marfa e vândută succesiv la aproape o sută de persoane; unii se mulţumesc cu trandafirul, alţii, mai gingaşi sau mai desfrânaţi (căci problema nu şi‑a aflat rezolvarea), vor să deschidă bobocul ce‑nfloreşte alături. I )e fiecare dată, cumătră Duvergier strâmtează, repune totul în bună stare şi, vreme de patru luni, ştrengărită îi oferă publicului tot feciorie. La sfârşitul acestui spinos noviciat, Juliette capătă în cele din urmă patalamaua de soră bună la toate; din această clipă, este pe deplin recu­noscută ca fată a casei; de‑atunci îi împărtăşeşte grijile şi câştigurile. Altă ucenicie; dacă, în prima şcoală, cu niscai­va rătăciri numai, Juliette a slujit Natura, în cea de‑a doua îi uită legile; aici îşi strică întru totul moravurile; trium­ful pe care vede că‑l dobândeşte în viciu îi ticăloşeşte în întregime sufletul; simte că, născută fiind pentru fărăde­lege, trebuie măcar s‑o facă pe picior mare şi să nu mai lâncezească într‑o stare de supuşenie care, silind‑o la ace­leaşi greşeli, înjosind‑o deopotrivă, nu‑i aduce, nici pe departe, acelaşi câştig. E pe placul unui bătrân senior ne­maipomenit de desfrânat care, la început, n‑o cere decât pentru ce‑i trebuie pe moment; ea are arta de a‑l lăsa s‑o ţină ca‑n palme; apare, în sfârşit, la spectacole, la prome­nade, alături de cavalerii ordinului Cytherei; toţi o pri­vesc, îi repetă vorbele, o invidiază, iar şireata făptură e atât de pricepută în toate acestea, că‑n mai puţin de pa­tru ani aduce la sapă de lemn şase bărbaţi, dintre care cel mai sărac avea o rentă de o sută de mii de scuzi. Nu era nevoie de mai mult ca să i se ducă faima; orbirea oamenilor de lume e de o aşa natură, încât, cu cât mai necinstită s‑a dovedit una dintre aceste creaturi, cu atât mai aprig îşi doresc ei să‑i ajungă pe listă; se pare că gra­dul înjosirii şi ticăloşirii sale devine măsura sentimente­lor pe care aceştia îndrăznesc să i le arate.

Juliette împlinise de curând douăzeci de ani, atunci când un oarecare conte de Lorsange, gentilom din Angers, în vârstă de vreo patruzeci de ani, se îndrăgosti aşa de tare de ea, că se hotărî s‑o ia de nevastă: îi dărui o rentă de douăsprezece mii de livre, îi făgădui şi restul averii dacă avea să moară înaintea ei; îi dădu o casă, servitori, livrea şi un soi de respectabilitate în lume care, în doi sau trei ani, izbuti să‑i facă uitate începuturile.

Şi aici, nenorocita Juliette, uitând toate simţămintele obârşiei şi bunei sale creşteri; stricată de sfaturi rele şi cărţi primejdioase; grăbită să se bucure singură, să aibă un nume şi nici un fel de lanţuri, îndrăzni să se dedea vino­vatului gând de a‑i scurta zilele bărbatului ei. O dată ză­mislit acest plan odios, ea şi‑l păstră în minte; din nefe­ricire, îl desăvârşi în aceste periculoase clipe în care trupul e‑aţâţat de greşelile spiritului; momente în care oricine îşi refuză cu atât mai puţine, cu cât nimic nu se împotri­veşte neorânduielii dorinţelor sau neînfrânării poftelor şi cu cât voluptatea căpătată nu‑i deplină decât din pricina nenumăratelor lanţuri sfărâmate ori a sfinţeniei lor. Dacă, prin întoarcerea la înţelepciune, visul s‑ar spulbera, nea­junsul n‑ar fi prea mare, aceasta fiind povestea păcatelor minţii; se ştie că ele nu fac nimănui nici un rău, dar, din nefericire, oamenii merg mai departe. Ce‑o să fie, îndrăz­nesc aceştia să‑şi spună, îndeplinirea acestui gând, când numai întrezărirea lui înflăcărează, tulbură într‑atât. Bles­temata himeră capătă o nouă viaţă, iar existenţa‑i este o fărădelege.

Doamna de Lorsange împlini, din fericire pentru ea, totul în aşa taină, că se puse la adăpost de orice bănuială şi înmormânta, o dată cu bărbatul, urmele înfiorătoarei nelegiuiri care îl vâra în groapă.

Redevenită liberă şi contesă, doamna de Lorsange se întoarse la vechile‑i obiceiuri; dar, crezându‑se ceva în lume, puse în purtarea‑i mai puţină neruşinare. Nu mai era o fată întreţinută, ci o văduvă bogată care dădea fru­moase supeuri, la care Curtea şi oraşul erau prea fericite să fie primite; femeie decentă, într‑un cuvânt, şi care to­tuşi se culca pentru două sute de ludovici şi se oferea pen­tru cinci sute pe lună.

Până la douăzeci şi şase de ani, doamna de Lorsange mai făcu niscaiva strălucitoare cuceriri; aduse la sapă de lemn trei ambasadori străini, patru vameşi, doi episcopi, un cardinal şi trei cavaleri din ordinele regelui; cum rar se întâmplă însă ca omul să se oprească după o primă fă­rădelege, îndeosebi atunci când totul s‑a sfârşit cu bine, nenorocita Juliette se mânji cu alte două nelegiuiri pe po­triva celei dintâi; una, ca să‑l fure pe un ibovnic de‑al ei, ce‑i încredinţase o sumă frumuşică, de care familia aces­tui bărbat nu ştia nimic şi pe care doamna de Lorsange putu s‑o pună la adăpost prin această îngrozitoare fap­tă; cealaltă, ca să aibă mai degrabă o moştenire de o sută de mii de franci pe care unul dintre adoratori i‑o lăsa pe numele unui terţ, însărcinat să‑i dea banii după deces.

La aceste grozăvii, doamna de Lorsange mai adăugă trei sau patru pruncucideri. Teama de a nu‑şi strica drăgăla­şul mijlocel, dorinţa de‑a ascunde o dublă cădere în pă­cat, totul o făcu să se hotărască să sugrume, încă din faşă, dovada dezmăţurilor sale; iar neştiutele fărădelegi, ca şi celelalte, n‑o împiedicară pe această femeie iscusită şi am­biţioasă să găsească zi de zi alţi fraieri.

E, prin urmare, adevărat că belşugul poate să însoţeas­că purtarea cea mai rea şi că, în chiar mijlocul neorân‑duielii şi al stricăciunii, tot ceea ce oamenii numesc feri­cire poate să se reverse asupra vieţii; dar adevărul acesta crud şi cumplit să nu tulbure pe nimeni; pilda nenoroci­rii ce asupreşte pretutindeni virtutea şi pe care o vom oferi degrabă să nu‑i frământe defel pe cei vrednici de cinstire; această beatitudine a fărădelegii e înşelătoare, nu‑i decât o amăgire; căci, fără legătură cu pedeapsa pe care, bineînţeles, Providenţa le‑o păstrează acelora mo­miţi de izbânzile sale, ei hrănesc în străfundurile sufletu­lui un vierme care, rozându‑i neîncetat, îi împiedică să se bucure de aceste făţarnice luciri şi nu le lasă în inimi, în loc de desfătări, decât sfâşietoarea amintire a nelegiuiri­lor care i‑au dus acolo unde sunt. Cât despre nefericitul pe care soarta îl prigoneşte, îşi are sufletul drept alinare, iar bucuriile lăuntrice pe care i le aduc propriile virtuţi îl despăgubesc pentru nedreptatea oamenilor.

Aceasta era, aşadar, starea daraverilor doamnei de Lorsange, când domnul de Corville, în vârstă de cincizeci de ani, ce se bucura de‑ncrederea şi respectul pe care le‑am zugrăvit mai sus, se hotărî să se sacrifice pe de‑a-ntregul pentru această femeie şi să o aibă pentru totdeauna. Fie băgare de seamă, fie curtenie, fie pricepere din partea doamnei de Lorsange, totul îi izbuti şi trecuseră deja pa­tru ani de când trăia cu ea, de parcă i‑ar fi fost nevastă le­gitimă, când dobândirea unui minunat domeniu pe lân­gă Montargis4 îi sili atât pe unul, cât şi pe celălalt să se ducă să petreacă ceva vreme în această provincie.

Într‑o seară, când timpul frumos îi făcuse să‑şi prelun­gească plimbarea de la domeniul unde locuiau până la Montargis, prea obosiţi şi unul, şi celălalt ca să încerce să se întoarcă după cum veniseră, se opriră la un han unde adastă poştalionul de Lyon, gândind ca de‑acolo să tri­mită un om călare să le caute o caleaşca. Se odihneau într‑o sală scundă şi răcoroasă din casa cu pricina, ce dă­dea spre curte, când călătorii din trăsura despre care toc­mai am vorbit intrară în han.

E o trecere destul de firească de vreme să te uiţi la oa­menii care coboară dintr‑un poştalion; poţi să pui rămă­şag pentru soiul de personaje care se află acolo şi, dacă ai numit o târfă, un ofiţer, câţiva preoţi şi un călugăr, e aproape întotdeauna sigur c‑ai să câştigi. Doamna de Lorsange se ridică, domnul de Corville o urmează şi amândoi se veselesc văzând cum pătrunde în han hurdu‑căita adunătură. Părea că nu mai e nimeni în trăsură, când un cavaler din jandarmeria călare, scoborându‑se dinăuntru, primi în braţe, de la unul dintre tovarăşii lui aşezat şi el în acelaşi loc, o fată de vreo douăzeci şi şase,

4 Orăşel situat la 110 kilometri de Paris, într‑unui dintre departamentele centrale ale Franţei, Loiret (N. red.).

douăzeci şi şapte de ani, îmbrăcată cu ie ponosită din in­dian şi înfăşurată până la sprâncene cu o ditamai mante -la de tafta neagră. Era legată ca o criminală şi într‑atât de slăbită, încât neîndoios ar fi căzut, de n‑ar fi susţinut‑o paznicii. La un strigăt de surpriză şi de groază ce‑i scapă doamnei de Lorsange, tânăra se întoarce şi lasă să se vadă cel mai frumos mijlocel din lume, chipul cel mai nobil, cel mai drăgălaş, cel mai atrăgător, în sfârşit, toţi nurii cei mai îndrituiţi să placă, al căror vino‑ncoace era înmiit de‑acea gingaşă şi răscolitoare mâhnire pe care nevino­văţia o adaugă trăsăturilor frumuseţii.

Domnul de Corville şi ibovnica lui vor cu tot dinadin­sul să afle ce‑i cu biata fată. Se apropie şi‑l întreabă pe unul dintre paznici ce a făcut nefericita.

— E acuzată de trei fărădelegi, răspunde cavalerul, este vorba de‑un omor, de furt şi de incendiu; dar vă mărtu­risesc că tovarăşul meu şi cu mine n‑am condus nicioda­tă vreun nelegiuit cu atâta silă; este cea mai blândă făp­tură şi care pare cea mai cinstită.

— Ah, ah, spune domnul de Corville, nu e oare cu pu­tinţă să avem de‑a face cu una dintre acele neghiobii obiş­nuite tribunalelor mărunte... şi unde s‑a înfăptuit fără­delegea?

— Într‑un han, la câteva leghe de Lyon, acolo a şi fost judecată; potrivit obiceiului, merge la Paris pentru confir­marea sentinţei şi se va întoarce ca să fie executată la Lyon.

Doamna de Lorsange, care se apropiase şi care auzea tot, îi mărturisi în şoaptă domnului de Corville dorinţa pe care‑o avea de a afla din chiar gura fetei povestea nenorocirilor sale, iar domnul de Corville, care nutrea şi el aceeaşi dorinţă, le‑o împărtăşi celor doi paznici, spu‑nându-le cine este. Aceştia nu crezură de cuviinţă că tre­buie să i se împotrivească, aşa că hotărâră că e nevoie să‑şi petreacă noaptea la Montargis; cerură nişte odăi mai bune; domnul de Corville se puse chezaş pentru prizo­nieră, aceasta fu dezlegată; şi, după ce‑o siliră să îmbuce câte ceva, doamna de Lorsange, care nu se putea împie­dica s‑o căineze amarnic şi care, fără îndoială, îşi zicea sieşi că “această făptură, poate nevinovată, este totuşi tra­tată ca o nelegiuită, în timp ce mie‑mi merge totul de mi­nune... mie, care sunt mânjită de fărădelegi şi grozăvii”; doamna de Lorsange, cum spuneam, de îndată ce‑o văzu pe această biată fată un pic întremată, un pic alinată de mângâierile pe care cu toţii se grăbeau să i le dea, o rugă să zică prin ce întâmplare, cu o înfăţişare atât de blândă, se afla într‑o aşa de tristă împrejurare.

— Să vă istorisesc povestea vieţii mele, doamnă, spuse frumoasa nefericită, adresându‑se contesei, înseamnă să vă ofer cea mai izbitoare pildă a nenorocirilor nevinovă­ţiei, înseamnă să învinovăţesc puterea cerească, înseam­nă să mă plâng de voia Celui de sus, este un soi de răz­vrătire împotriva dumnezeieştilor sale intenţii... nu îndrăznesc...

Lacrimi curseră atunci din belşug din ochii înduioşă­toarei copile şi, după ce le lăsă în voie o vreme, îşi înce­pu povestirea după cum urmează:

— Îmi veţi îngădui să‑mi ascund numele şi obârşia, doamnă; fără să fie de neam mare, e cinstită şi nu eram sortită umilinţei la care mă vedeţi acum silită. Mi‑am pierdut părinţii la o vârstă fragedă; am crezut că, cu pu­ţinul ajutor pe care mi‑l lăsaseră, mă pot aştepta la un loc pe placul meu şi, refuzându‑le pe toate acelea care nu erau astfel, am mâncat, fără să‑mi dau seama, la Paris, unde am venit pe lume, puţinul pe care îl aveam; cu cât eram mai săracă, cu atât eram mai dispreţuită; cu cât ne­voia de sprijin mi‑era mai mare, cu atât mai puţin nă­dăjduiam să‑l şi primesc; dar, dintre toate răutăţile pe care le‑am îndurat la începuturile nenorocitei mele stări, dintre toate îngrozitoarele vorbe ce mi s‑au spus, n‑o să vă pomenesc decât ceea ce mi s‑a întâmplat la domnul Dubourg, unul dintre cei mai avuţi vameşi din capitală. Femeia la care locuiam mă trimisese la el, ca la cineva ale cărui trecere şi bogăţii puteau, în cel mai sigur mod, să îndulcească vitregia sorţii mele. După ce am aşteptat foar­te mult timp în anticamera acestui bărbat, am fost con­dusă la el; domnul Dubourg, în vârstă de patruzeci şi opt de ani, numai ce se dăduse jos din pat, înfăşurat într‑un halat de casă uşor care de‑abia de‑i ascundea toate cele; valeţii se pregăteau să‑l coafeze; îi dădu afară şi mă între­bă ce voiam.

— Vai, domnule, i‑am răspuns eu de‑a dreptul zăpă­cită, sunt o biată orfană care n‑a împlinit nici paispreze­ce ani şi care cunoaşte deja toate întruchipările nenoro­cirii; vă implor compătimirea, aveţi milă de mine; din suflet vă rog; şi atunci îi povestii pe îndelete toate relele, greutatea de a‑mi găsi un loc pe lume, un pic poate chiar şi amărăciunea pe care o simţeam în a afla unul, nefhnd născută pentru această stare. Nenorocirea de care am avut parte în toată vremea aceasta mâncând puţinul pe care‑l aveam... Lipsa de lucru, nădejdea pe care‑o nutream că o să‑mi uşureze traiul; tot ceea ce dictează, în sfârşit, elo‑cinţa nefericirii, mereu neaşteptată într‑un suflet simţi­tor, mereu împovărând îndestularea... După ce m‑a as­cultat fără prea mare băgare de seamă, domnul Dubourg mă întrebă dacă am fost cuminte.

— N-aş fi nici atât de săracă şi nici atât de strâmtora‑tă, domnule, i‑am răspuns, dacă aş fi voit să încetez de a mai fi astfel.

— Dar, îmi spuse la toate acestea domnul Dubourg, cu ce drept pretinzi ca oamenii bogaţi să îţi aducă alinare, dacă nu‑i slujeşti în nimic?