C a p i t o l u l   î n t â i

FLORI DE PRIMĂVARA

Înfloriseră viorelele pe trunchiul bătrânului arţar.

„O, iată că au dat şi anul acesta în floare!” îşi spuse Chieko zărindu-le şi întâmpinând astfel în gând gingaşa primăvară.

În grădina aceea mică, înghesuită printre clădiri, arţarul părea un adevărat uriaş, cu trunchiul lui abia puţin mai gros decât trupul lui Chieko dar parcă puteai asemui trupul tinerei fete cu trunchiul acela ros de vânturi şi ploi, cu scoarţa lui aspră, năpădită de muşchi…

Cam în dreptul şoldului lui Chieko, arţarul se pleca lin, ca apoi, după ce-i trecea de creştet, să se arcuiască spre dreapta. De aici, din îndoitura trunchiului, porneau crengile răsfirându-se prelungi peste întreaga grădină, acoperind-o cu ramuri aplecate, îndoindu-se parcă sub grele poveri.

Puţin sub îndoitura arţarului erau doua scorburi şi-n amândouă se cuibărise câte o tufă mică de viorele ce înfloreau în fiecare primăvară. Erau acolo de când se ştia Chieko pe lume, stând aşa, la o palmă una de alta, şi după ce crescuse mai mare se gândea câteodată: „Oare se pot ele întâlni”? S-or fi cunoscând viorelele între ele? De parcă „a te întâlni” sau „a te cunoaşte” ar putea însemna ceva pentru nişte viorele!

Primăvară de primăvară, nu înfloreau mai mult de trei sau poate cinci viorele în fiecare din cele două scorburi din trunchiul arţarului, dar erau frunze şi flori în fiecare an. De fiecare dată când le venea vremea „să se trezească la viaţă” şi Chieko le vedea, zăbovea pe terasă sau lângă trunchiul arţarului, privindu-le cuprinsă de tulburare şi-n inimă cu un simţământ de singurătate.

„Aici să te naşti şi aici să trăieşti mereu…”

Dintre clienţii ce veneau la prăvălie şi vedeau şi lăudau falnicul arţar, rar se întâmpla ca vreunul să bage de seamă că pe trunchiul lui înfloreau viorele. Copacul vânjos, noduros, bătrân dar puternic încă, acoperit până-n creştet de muşchi, mai era şi acum plin de semeţie şi farmec. Greu să mai observi şi bietele viorele ce creşteau în scorburile lui.

Dar cei care ştiau de rostul viorelelor erau fluturii. Chiar acum când le zărise şi Chieko, un roi de fluturaşi albi se ridică de pe pământ într-o plutire lină spre trunchiul copacului şi începu să fâlfâie în jurul florilor.

Arţarul dăduse frunzuliţe roşii, fluturii jucăuşi îl învăluiau într-o sclipire albă, iar frunzele şi florile viorelelor erau ca două umbre mai întunecate pe verdele crud al muşchiului ce învelea copacul.

Era o zi blândă de primăvară învăluită într-o ceaţă străvezie.

Fluturii zburaseră, dar Chieko mai rămânea pe terasă privind viorelele.

Se uita la ele şi parcă le spunea în şoaptă: „Ce frumos aţi înflorit şi anul ăsta de dragul meu! Ce drăguţ din partea voastră!”

Chiar la rădăcina copacului, aşezat cam sub cele două tufe de viorele, se afla un felinar vechi de piatră. Tatăl ei îi explicase odată că figura de pe piciorul felinarului îl reprezintă pe Cristos.

— Nu pe Fecioara Maria? întrebase atunci Chieko. La Kitano, în apropiere de templul Tenjin, am văzut un chip mai mare al Fecioarei Maria care semăna cu acesta.

— Dacă ar fi Fecioara Maria, ar trebui să aibă pruncul în braţe, spusese tatăl laconic. Nu poate fi decât Cristos.

— Ah, da… încuviinţase Chieko dând din cap.

Pe urmă întrebase:

— Au fost şi creştini printre strămoşii noştri?

— Da’ de unde! Felinarul ăsta a ajuns întâmplător aici, l-o fi adus vreun grădinar sau vreun pietrar. Nu-i cine ştie ce de capul lui…

Se poate ca felinarul acesta să fi rămas din acele vremuri de demult când creştinismul era încă prigonit în Japonia. Piatra era tocită şi mâncată de vreme, iar din figura roasă de vânturile şi ploile câtorva secole nu se mai distingeau decât vag capul, trupul şi picioarele. La vremea lui, trebuie să fi fost o lucrare executată cu foarte multă migală. Tot ce mai puteai bănui acum era că mânecile largi atârnau până jos, şi că oricine ar fi fost, stătea drept şi-şi ţinea mâinile împreunate pe piept. Forma propriu-zisă nu se mai putea recunoaşte, dar impresia pe care ţi-o făcea era cu totul alta decât aceea pe care ţi-o lăsau figurile de piatră ale lui Buda sau Jizo.

Dacă înainte vreme fusese obiect de cult sau numai o podoabă exotică – nu mai ştia nimeni. Acum felinarul creştin era ţinut acolo în grădina prăvăliei, lângă rădăcina bătrânului arţar, doar pentru aspectul său de lucru străvechi. E adevărat că dacă se întâmpla să atragă atenţia vreunui client, tatăl lui Chieko spunea:

— E un Crist!

Dar asta se întâmpla rar. Căci cine observa felinarul înnegrit de vreme, nu stătea să-l privească mai de aproape, un felinar de grădină fiind un lucru foarte obişnuit. Întâlneşti câte unul – două la toate casele.

Privirile fetei coborâră acum de la viorele la Cristul de piatră. Nu urmase vreo şcoală de misionari, dar pentru simplul motiv că-i plăcea limba engleză, fusese adesea la biserică şi citise şi Biblia. Nu se simţea însă îndemnată să aducă vreo ofrandă de flori, nici să aprindă lumânări în faţa vechiului felinar înnegrit de vreme. Nicăieri pe piatra lui nu era săpată vreo cruce.

Viorelele de deasupra Cristului de piatră îi păreau a fi inima Fecioarei Maria. Chieko îşi plimbă privirile de la felinar la viorele şi deodată îi veniră în minte greieraşii ei de casă. Nişte greieraşi cântători, pe care-i creştea într-o oală de porţelan vechi de Tamba.

Viorelele de pe trunchiul arţarului le descoperise de mult, pe când greieri de casă se-apucase să crească de-abia de vreo patru-cinci ani. Atunci auzise pentru prima oară greieri cântându-şi cântecul lor neîntrerupt, la o prietenă de-a ei de la şcoala medie oare-i ţinea în cameră; şi adusese şi ea câţiva acasă.

— Ce trist trebuie să fie, spusese atunci Chieko, să trăieşti într-o oală!

Dar prietena ei i-a răspuns că e mult mai bine aşa pentru ei decât dacă i-ai ţine într-o colivie deschisă, lăsându-i pur şi simplu să piară. Se pare că aceşti greieri sunt foarte căutaţi şi că există şi unele mănăstiri unde se fac adevărate crescătorii de greieri.

Între timp, greieraşii lui Chieko se înmulţiseră. Erau atâţia, încât îi ţinea acum în două oale de porţelan vechi de Tamba. An de an, în jur de întâi iulie, apăreau puii, şi pe la mijlocul lui august începeau să cânte.

Se năşteau, cântau, se înmulţeau şi mureau în aceeaşi oală strimtă şi întunecată. Dar astfel li se păstra seminţia şi era mai bine decât dacă ar fi trăit o viaţă scurtă de-o singură generaţie într-o colivie deschisă. Şi totuşi, dacă stai să te gândeşti: să-ţi petreci toată viaţa într-o oală! O oală să înfăţişeze întregul univers!

Chieko ştia că „Tot universul într-o oală” era o străveche legendă din China. În oala din poveste se aflau palate, şi-n palatele acelea găseai din belşug cele mai alese vinuri şi cele mai felurite şi gustoase mâncăruri – într-o ţară fermecată de dincolo de lumea noastră pământeană. Legenda asta era povestită de pustnicii din munţi.

Fireşte însă că greierii nu trăiau în oală pentru a scăpa de deşertăciunile lumii.

Poate că nici nu ştiau că stau într-o oală. Şi totuşi, trăiau aşa mai departe.

Cea mai mare surpriză pentru Chieko a fost o dată când a observat că puii de greier din oala în care nu schimbase bărbătuşii erau mai pricăjiti şi mai firavi. Crescătorii de greieri ştiu lucrul acesta şi, ca să evite răul, au grijă să facă mereu schimb de bărbătuşi.

Acum nu era încă vremea greierilor. Nu era toamnă, ci primăvară, dar faptul că Viorelele de pe trunchiul arţarului au făcuto pe Chieko să-şi aducă aminte de greieri nu era cu totul lipsit de semnificaţie.

Greierii, bunăoară, erau în oală pentru că-i pusese ea acolo, dar cum ajunseseră viorelele să-şi găsească locul în scorburi?

Oricum ar fi, aşa cum au înflorit viorelele, aşa vor ieşi şi greierii anul ăsta când le va veni vremea şi vor începe să cânte.

„Aşa trăieşte natura…?”

Uşoara boare a primăverii se juca în părul fetei. Chieko îşi dădu şuviţele răvăşite după urechi. Se gândea la viorele şi la greieri şi-i asemuia cu viaţa ei.

„Şi eu…?”

Era o zi de primăvară în care întreaga fire pulsa, trezindu-se la viaţă. Numai Chieko stătea privind pierdută la nişte amărâte de viorele.

Se făcuse vremea mesei şi vânzătorii din prăvălie începeau să se pregătească de plecare. Chieko îşi aminti că-i timpul să se pregătească şi ea pentru întâlnirea pe care o avea ca să meargă la sărbătoarea cireşilor înfloriţi.

Mizuki Shinichi îi telefonase ieri şi o invitase la templul Heian. Un prieten de-al lui, coleg de facultate, ca să mai câştige ceva parale se angajase pentru câteva săptămâni controlor de bilete la intrarea în grădina templului şi-l anunţase că acum era momentul când dăduseră toţi cireşii în floare.

— Mi l-am angajat ca paznic personal, aşa că suntem în siguranţă, spusese Shinichi râzând uşor, şi râsul lui suna frumos.

— Ne păzeşte şi pe noi? întrebase Chieko.

— Păi, e paznic de poartă, ce vrei, trebuie să lase toată lumea să treacă! şi Shinichi râse iarăşi scurt. Dar dacă vrea Chieko, putem intra fiecare pe cont propriu şi ne întâlnim sub cireşii din grădină. Chiar dacă unul dintre noi va trebui să aştepte puţin, va privi singur cireşii. Doar e vorba de flori de care nu te poţi sătura privindu-le.

— Dacă-i aşa, poate că Shinichi preferă să se ducă singur…?

— Câtuşi de puţin! Dar ce ne facem dacă dă o ploaie straşnică la noapte şi scutură toate florile?

— Atunci, nu ne rămâne decât să admirăm frumuseţea florilor scuturate.

— Asta-i bună! Nişte petale strivite de ploaie şi scuturate-n noroi? auzi colo: frumuseţea florilor scuturate…

— Eşti un afurisit!

— Care dintre noi?

Chieko îşi alese un chimono în culori discrete. Se îmbrăcă şi ieşi din casă.

Templul Heian e un templu vestit pentru serbările ce ţin de vechi tradiţii. Clădirile lui nu sunt însă prea vechi. Ele au fost înălţate în anul 1895 în amintirea împăratului Kammu, cel care cu mai bine de o mie de ani în urmă strămutase capitala ţării în Kyoto. Dar poarta zeilor şi capela exterioară au fost clădite după modelul porţii Oten şi al marii săli Daigoku din vechea reşedinţă imperială Heian, iar în dreapta şi-n stânga treptelor de la intrare cresc şi aici câte un portocal şi un cireş. E locul unde a avut loc în lanul 1938 celebrarea trecerii în rândul zeilor a împăratului Komei, ultimul care a domnit la Kyoto înainte de strămutarea reşedinţei imperiale la Tokyo. E un templu în care se fac multe căsătorii.

Dar adevărata minune de aici o constituie cireşii, cu ramurile lor aplecate şi-acum pline de semeţie şi farmec încărcate de flori de-un roşu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial Kyoto decât acest belşug de flori aprinse de cireş?

De cum intră în grădină, roşul cireşilor năpădi în inima lui Chieko.

„O, iată că am întâlnit şi anul acesta adevărata primăvară din Kyoto!” gândi ea şi rămase locului. Nu se mai sătura privind.

Dar unde-i Shinichi? Să nu fi sosit încă? Se hotărî să nu admire florile înainte de al găsi pe Shinichi. O porni la vale, printre ramurile de cireş ce atârnau până jos.

Îl zări culcat pe-o pajişte, ceva mai în vale. Stătea cu mâinile sub ceafă şi ochii închişi.

Surprinsă că-l găseşte aşa pe Shinichi, îşi zise că nu se cade să aştepţi în felul acesta o fată. Dar ceea ce o izbi în primul rând nu era atât lipsa de politeţe faţă de ea, cât indecenţa trupului său tolănit în iarbă. La ea acasă, în viaţa de toate zilele, nu prea avusese prilejul să vadă bărbaţi dormind şi nu era obişnuită.

Poate că aşa o fi stând şi-n grădina universităţii, culcat în iarbă, cu capul sprijinit pe braţ, sau tolănit pe spate şi purtând discuţii interesante şi spirituale cu colegii lui. Fără îndoială că nu-i vorba decât de-o obişnuinţă de-a lui Shinichi!

Vreo patru-cinci femei mai bătrâne şedeau lângă Shinichi. Îşi despachetaseră gustarea din cutii şi mâncau, sporovăind cât le ţinea gura.

„Poate că l-a amuzat şi de aceea se aşezase lângă ele, iar apoi I-o fi furat somnul pe nesimţite!” îşi zise Chieko căutând să ia lucrurile în glumă şi să-l scuze, dar nu-şi putu stăpâni roşeaţa care-i îmbujora obrajii. Stătu aşa fără să ştie ce să facă. Nu-i venea să-l strige pe Shinichi. În cele din urmă vru să plece de acolo… Era pentru prima oară că-l vedea dormind.

Era îmbrăcat corect, în uniforma de student şi avea părul pieptănat şi periat cu grijă. Genele lui lungi semănau cu genele unui copil, îşi întoarse privirile de la faţa lui.

— Chieko! strigă Shinichi, sărind în picioare.

Dintr-odată, Chieko simţi că nu mai are chef de nimic.

— Nu se face să dormi într-un loc ca ăsta. Te poate vedea toată lumea.

— Nici n-am dormit. Ştiu tot ce s-a-ntâmplat de când a venit Chieko.

— Nu-i frumos din partea ta!

— Ce-ar fi făcut Chieko dacă n-aş fi strigat-o?

— De când am venit, te-ai prefăcut tot timpul că dormi?

— „Ia te uită ce fericită arată această tânără domnişoară care se apropie de mine!” mi-am spus şi m-a cuprins puţin tristeţea. În afară de asta, mă cam doare capul.

— Fericită? Eu, fericită?

— ...............

— Te doare capul?

— Nu, nu mă mai doare.

— Arăţi cam palid.

— Nu-ţi face griji, mi-a trecut.

— Ţi-e faţa albă ca o lamă de sabie.

Mai spuseseră şi alţii despre faţa lui că-i albă ca lama lucioasă a unei săbii, dar de la Ghieko o auzea pentru prima oară.

Cuvintele fetei stârniră în ei o tresărire fierbinte.

— Dar sabia aceasta nu e periculoasă pentru tine, Chieko. E o sabie blândă ca şi florile, spuse el şi râse.

Chieko se-ntoarse urmată de Shinichi. Urcară puţin şi se-ndreptară spre intrarea galeriei dinspre apus.

— Aş vrea să pot vedea toate florile. Dar toate, toate, spuse ea.

Era de ajuns să arunci o privire asupra peretelui de cireşi roşii plângători de la intrarea galeriei dinspre apus că primăvara şi punea stăpânire pe sufletul tău.

— Aici e-ntr-adevăr primăvară! Ramurile cireşilor atârnă lungi şi subţiri, acoperite până-n vârf de flori cu petale de-un roşu aprins. Ai zice că nici nu-i vorba despre nişte pomi înfloriţi, ci de flori înşirate pe ramuri.

— Asta-i locul în care-mi plac florile cel mai mult, spuse Chieko, şi-l conduse pe Shinichi spre colţul galeriei.

Acolo era un cireş cu ramurile întinse până departe. Shinichi se opri privindu-i florile de-aproape.

— Ce feminine sunt! exclamă el. Zău, dacă te uiţi la ele mai de aproape! Rămurelele atârnă atât de delicate, şi florile sunt atât de plăpânde şi de cărnoase totodată…

Roşul aprins al florilor de cireş părea străbătut de sclipiri purpurii.

— Nu le-am simţit niciodată până acum atât de feminine. Ce farmec au, şi ce culoare! spuse Shinichi.

Părăsiră cireşul şi porniră mai departe, îndreptându-se spre lac.

Drumul se îngusta la un moment dat şi acolo era un loc de odihnă. Câţiva vizitatori şedeau pe un covor stacojiu şi beau ceai.

— Chieko, Chieko! strigă cineva.

Din mica ceainărie ascunsă în umbra aleii numite „Puntea inimilor senine” ieşi Masako îmbrăcată într-un chimono cu mâneci lungi.

— Nu vrei să mă ajuţi puţin, Chieko? Sunt cu profesorul nostru. Avem invitaţi la ceai şi am cam obosit.

— Aşa cum sunt îmbrăcată? Nu văd cum te-aş putea ajuta. Cel mult, la bucătărie.

— Nu-i nimic, e bine şi la bucătărie… Cu servitul am să mă ocup eu.

— Dar nu sunt singură.

Când îl observă pe Shinichi, Masako o-ntrebă şoptindu-i la ureche:

— Logodnicul tău?

Chieko negă dând uşor din cap.

— Îţi face curte?

Chieko clătină iarăşi din cap. Shinichi o luase între timp înainte.

— Atunci, ce faci, nu vrei să vii cu el înăuntru? stărui Masako. E loc destul.

Chieko nu se lăsă convinsă. Alergă după Shinichi şi-i spuse:

— E o prietenă de la cursurile de ceremonia ceaiului. E frumoasă, nu-i aşa?

— Mai degrabă comună, aş zice.

— Nu vorbi aşa tare. Dacă te aude! spuse Chieko şi-i făcu un semn de salut lui Masako, care rămăsese locului privind în urma lor.