Din tunelul lung de hotar trenul intră în ţara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare.

Fata care stătuse pe bancheta din faţa lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe şeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe.

Cel chemat, un omuleţ îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păşi mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaş aprins în mână.

Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la nişte barăci, desigur ale administraţiei haltei, care păreau zgribulite, presărate ici şi colo sub poalele muntelui. Albeaţa zăpezii, înghiţită de întuneric, nu ajungea până la ele.

— Eu v-am chemat, domnule şef de haltă. Cum o mai duceţi?

— A, dumneata eşti, Yoko? Te-ntorci acasă? Straşnic ger s-a lăsat.

— Am auzit că l-aţi ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-aţi dat multă osteneală cu el.

— Cred că n-o să-i priască în pustietăţile astea. E tânăr, bietul băiat.

— E un copil! Vă rog mult să-l ajutaţi.

— Bucuros. Ce-i drept, munceşte cu tragere de inimă. Şi-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeţi mari. La vremea avalanşelor au stat trenurile-n loc şi nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători.

— Dar ce gros v-aţi îmbrăcat! Şi fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă!

— Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieţii ăştia! Trag la măsea de cum dă frigul şi pe urmă cad la pat cu fierbinţeală.

Şi omul ridică lanterna făcând un semn către barăci.

— Bea şi el?

— Nu.

— Sunteţi în drum spre casă?

— Încă nu. Am o vătămătură şi trec întâi pe la doctor.

— O, îmi pare rău.

Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, şeful de haltă părea dornic să încheie conversaţia asta în picioare. Aşa că îi întoarse spatele fetei şi mai mormăi:

— Ai grijă de dumneata. Şi să auzim de bine!

— Spuneţi-mi, fratele meu o fi de serviciu acum?

Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit.

— Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupaţi-vă de el!

Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică.

Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care păşea pe terasament, Yoko îi strigă din nou:

— Nu uitaţi, domnule, spuneţi-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog!

— Biiine! se mai auzi de-afară.

Yoko închise geamul şi-şi duse palmele la obrajii îmbujoraţi de frig.

Trei pluguri de zăpadă aşteptau la poalele munţilor ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord şi sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanşe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociaţia „Tinerii Pompieri”.

La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghiţită de nămeţi, interesul lui Shimamura pentru fată crescu.

Spun „fată”, fiindcă aşa o socotea Shimamura. Deşi n-avea cum să ştie în ce relaţii se afla cu tovarăşul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriţi. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat şi o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Şi-atunci, cu cât sunt mai gingaşe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, şi asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală.

Dar, desprinzând conştient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoţea, Shimamura îşi dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate şi din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobişnuite.

Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mişcându-l încolo şi-ncoace. Îşi dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă şi apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, şi amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzaţia ciudată că degetul îl ademeneşte spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei şi, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, îşi înghiţi un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea desluşit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei aşezate în faţa lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l înceţoşa.

Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura îşi apropie faţa de geam şi, cu expresia unui călător plictisit care priveşte într-o doară afară, îşi trecu toată palma peste el.

Fata stătea uşor aplecată înainte, cu privirea aţintită la bărbatul culcat alături. Acesta îşi adunase parcă toată puterea în umeri, şi faţa lui cu ochi nemişcaţi avea o expresie gravă. Îşi sprijinea capul pe marginea ferestrei şi-şi ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziş faţă de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era aşezată chiar în faţa lui şi ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumuseţea rece a fetei, şi văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le ţineau încleştate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreţie să privească a doua oară într-acolo.

Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-şi odihnea privirea pe bustul fetei îl liniştea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El îşi făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura şi obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale şi-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână uşoară. Şi repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simţi iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturaleţe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără ţel într-o depărtare nesfârşită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliştea lor, avea senzaţia că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobişnuita lui oglindă.

În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda şi nălucile din ea se mişcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparenţă fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare înceţoşată de seară. Ambele, topite şi amestecate, schiţau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiţă venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumuseţe.

Deasupra munţilor amurgul mai păstra luciri roşietice şi, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar îşi pierduseră culoarea şi câmpia era una şi-aceeaşi, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, şi totuşi părea însufleţită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparenţă ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reţine niciun contur desluşit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din faţa lui şi văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliştea de seară.

Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reuşea să stingă luminiţa din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desfiinţa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiţă depărtată şi rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător şi bizar.

Yoko nu putea să ştie că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav şi, chiar dacă şi-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenţia.

Admirând-o îndelung pe furiş, Shimamura uitase de prezenţa ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversaţiei ei serioase şi însufleţite cu şeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman.

Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mişcător se stinsese şi lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum desluşit, şi lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou şi el n-o mai sterse.

O jumătate de oră mai târziu, Yoko şi bărbatul coborâră, neaşteptat, la aceeaşi staţie cu Shimamura, şi el întoarse capul încurcat, ca şi cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se ruşină de indiscreţia lui de adineauri, aşa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei.

Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mişcare cu mâna ridicată.

Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi.

Servitorul de la han, ieşit la gară în întâmpinarea oaspeţilor, era încotoşmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi şi în picioare, cizme înalte de cauciuc.

În sala de aşteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemişcată pe fereastră, spre şinele de tren.

Fiindcă ieşise din trenul încălzit, Shimamura nu simţea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ţinutul zăpezilor, aşa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului.

— E chiar atât de frig de vă înfofoliţi cu toţii aşa?

— Deh, ne pregătim şi noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea îngheţul la noapte.

— Chiar aşa?

Shimamura aruncă o privire spre ţurţurii lucitori care atârnau de streşini, înainte de a se urca în maşină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeaţa zăpezii, acoperişurile scunde, înaintând în stradă, păreau şi mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din faţa zăpezilor, chircit şi cufundat în sine.

— Adevărat, e frig de-a binelea. O simţi cum pui mâna pe ceva.

— Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade.

— A nins mult?

— Am avut zăpadă până pe la şapte-opt shaku[1] înălţime. S-a întâmplat să ajungă şi la doisprezece şi chiar treisprezece.

— Asta ne aşteaptă deci şi anul ăsta.

— Cam aşa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku şi s-a mai şi topit din ea.

— S-a şi topit?

— Cât despre nămeţii cei mari, nu ştiu când or veni în iarna asta.

Era la începutul lui decembrie.

Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creştetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate.

— Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]?

— Este, este. N-aţi văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis.

— A, ea era? Aş vrea s-o chem mai târziu la mine.

— Chiar în seara asta?

— Da, chiar în seara asta.

— Spunea că se duce la gară să-l aştepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi.

Aşadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită şi se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidenţa.

Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui îşi amintea atât de bine şi fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminiţa de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele şi câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-şi revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliştilor din oglindă şi fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.

Sezonul de schi nu începuse încă şi hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeţi puţini. Shimamura ieşi din baia fierbinte şi, mergând spre camera lui, avu senzaţia că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, paşii lui făceau să zăngănească uşor geamurile uşilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghişeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se aşternea grea şi rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat şi lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheişelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mişcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar şi după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci faţa i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui.

Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărţile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-şi putea ea închipui decât că a izgonit-o cu uşurinţă din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuşi, mergând alături de ea, fără să-i vadă faţa, înţelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproş; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci ştiu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals şi ridicol şi, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică şi ameţitoare care plutea în jurul ei.

Ajunşi lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins:

— Uite, el te ţine minte si-acum.

— Adevărat?

Fata îi luă degetul şi, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii şi se făcu deodată roşie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agaţe din nou de degetul lui şi îngăimă:

— Îşi mai aduce aminte de mine?

— Celălalt, de la mâna stângă.

Shimamura îşi trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură şi-i întinse pumnul stâng. Faţa ei se destinse îndată.

— Acuma ştiu.

Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul şi, îngândurată, îşi lipi obrajii de palma bărbatului.

— E adevărat că mă mai ţine minte?

— Dar e un frig aici! Până şi părul parcă ţi-a îngheţat!

— La Tokyo n-a nins până acum?

— Ştii, mi-ai spus multe atunci şi n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârşit de an?

„Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanşelor şi încep plimbările pe munţii înecaţi în frunziş proaspăt.

La han, crenguţele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneş şi inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura şi cu sine însuşi, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după şapte zile de peregrinări prin munţi, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheişă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou şi pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până şi magazia cu gogoşi de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheişe de prin partea locului nu făceau faţă la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen şi care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheişă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheişă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheişă, deşi era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeţi atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica.

Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanţă.

Totuşi, când, o oră mai târziu, fata îşi făcu apariţia în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reţinu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece.

Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobişnuita, extraordinara ei curăţenie. Îşi închipui că era curată şi proaspătă până şi în gropiţele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionaţi de strălucirea acelui început de vară.

Fata era îmbrăcată ca o gheişă, deşi nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură uşoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump şi preţios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist.

Începură să vorbească despre munţii dimprejur, şi atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoştea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neaşteptat de sincer, viaţa ei. Se născuse în „ţara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo şi găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheişă şi s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă îşi dorise dintotdeauna să înveţe dansul). Protectorul murise după un an şi jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deşi viaţa ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani şi, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci şi unu era liniştitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata ştia mai multe decât el despre stilurile actorilor şi despre viaţa lor particulară. Parcă aştepta demult un partener de discuţii ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheişe din Tokyo. Părea să ştie multe şi despre firea bărbaţilor. Shimamura găsea în ea o înclinaţie înnăscută pentru profesia de gheişă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare şi singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăştia fata şi simţi un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele şi singurătatea prelungită.

În ziua următoare, fata îşi depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui şi intră să mai stea puţin de vorbă.

Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviinţă pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheişă pentru el.

— Eu, să vă chem o gheişă?

— Sper că ai înţeles ce vreau să spun.

— Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-aţi putea cere tocmai mie aşa ceva.

Se îndreptă repede spre fereastra glisantă şi privi lung la munţii din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roşeaţa.

— Nu sunt pe-aici asemenea femei.

— Asta nu-mi prea vine să cred.

— Dar e adevărul adevărat!

Se răsuci cu o mişcare bruscă spre el şi se aşeză pe pervaz.

— Nimeni nu poate sili o gheişă să facă aşa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Şi, în ceea ce-l priveşte pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteţi întreba pe oricine. De altfel, n-aveţi decât să încercaţi singur.

— Dar eu aş vrea s-o chemi dumneata.

— De ce tocmai eu?

— Pentru că ţin la dumneata. Şi fiindcă nu vreau să-ţi pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata.

— Din prietenie, deci…

Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni:

— Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii!

— Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Aşa că nu mi-e uşor să stau cu dumneata la taifas aşa, în linişte.