Capitolul 1

Într-o dimineaţă de vineri, la ora şase şi treisprezece minute, ochii mari şi albaştri ai lui Lucy Angkatell întâmpinară o nouă zi. Ca de obicei, se trezi instantaneu şi începu imediat să întoarcă pe o parte şi pe alta problemele care-i ocupau mintea incredibil de activă. Simţea nevoia să vorbească şi să se consulte cu cineva, astfel că se hotărî să apeleze la verişoara ei, Midge Hardcastle, care tocmai sosise la conac în ajun. Prin urmare, doamna Angkatell coborî din pat, îşi trase un neglijeu pe umerii încă supli şi se îndreptă spre camera lui Midge. Gândea foarte repede, aşa că începu conversaţia în minte, completând răspunsurile lui Midge cu roadele imaginaţiei sale bogate.

Discuţia era deci în toi atunci când doamna Angkatell deschise uşa camerei lui Midge.

— Aşadar, draga mea, probabil eşti de acord că acest sfârşit de săptămână va fi unul destul de dificil!

— Ah? Ce? mormăi Midge nearticulat, trezită din somnul dulce şi profund.

Doamna Angkatell se duse la fereastră, deschise obloanele şi ridică jaluzelele cu o mişcare iute, lăsând să pătrundă în cameră lumina palidă a zorilor de septembrie.

— Păsări! observă ea, privind cu duioşie pe geam. Cât de drăguţ.

— Poftim?

— În fine, vremea nu va fi o problemă. Se pare că va fi chiar frumos. Asta e mare lucru. Probabil eşti şi tu de părere că situaţia ar fi extrem de tensionată dacă atâtea caractere diferite s-ar vedea obligate să rămână în casă. Îşi vor putea ocupa timpul cu tot felul de jocuri. Sper să nu se întâmple ca anul trecut, nu mă voi ierta niciodată pentru ce i-am făcut bietei Gerda. I-am spus ulterior lui Henry că a fost foarte nesăbuit din partea mea. Desigur, trebuie să o invităm, fiindcă ar fi nepoliticos să-l chemăm pe John fără ea, însă totul e foarte complicat. Cel mai rău e că femeia este chiar amabilă. Uneori mă surprinde că o persoană atât de cumsecade poate fi complet lipsită de inteligenţă. Dacă aşa funcţionează legea compensaţiei, nu mi se pare deloc just.

— Despre ce vorbeşti, Lucy?

— Despre sfârşitul de săptămână, draga mea. Despre oamenii care vin mâine. Toată noaptea m-am gândit la asta şi mi-am făcut tot felul de probleme. Discuţia noastră mă unge la suflet, Midge. Eşti mereu foarte practică şi corectă.

— Lucy, spuse Midge cu asprime, ştii cât e ceasul?

— Nu prea, draga mea. Mă cunoşti, niciodată nu-s atentă la asta.

— E şase şi un sfert.

— Da, scumpo, admise doamna Angkatell, fără să dea semne de uimire.

Midge o privi cu severitate. Cât de exasperantă, cât de imposibilă putea fi Lucy! „Sincer, se gândi Midge, nu ştiu de ce ne punem la mintea ei!“

Totuşi, de îndată ce îi veni acest gând, ştiu şi răspunsul. Lucy Angkatell zâmbea, iar Midge văzu farmecul deosebit pe care îl emanase toată viaţa şi care nici acum, la mai bine de şaizeci de ani, nu dispăruse. Acel farmec uluise, consternase sau pusese în încurcătură oameni din întreaga lume, magnaţi străini, ambasadori, funcţionari guvernamentali. Orice critică pălea în faţa plăcerii şi desfătării sale copilăreşti. Lucy nu trebuia decât să-şi deschidă imenşii ochi albaştri, să-şi întindă mâinile fragile şi să murmure: „Ah! Îmi pare atât de rău…”, iar orice resentiment se evapora imediat.

— Draga mea, susură doamna Angkatell, îmi pare atât de rău. Ar fi trebuit să-mi spui!

— Îţi spun acum, dar e prea târziu! M-am trezit de tot.

— Mi-e foarte ruşine. Dar mă vei ajuta, nu-i aşa?

— În legătură cu sfârşitul de săptămână? De ce? Care e problema?

Doamna Angkatell se aşeză pe marginea patului. Midge se gândi că nimeni altcineva nu s-ar fi aşezat astfel. Greutatea nu i se simţea deloc, de parcă acolo ar fi poposit, preţ de o clipă, o zână din poveşti.

Doamna Angkatell îşi întinse mâinile albe într-un gest fermecător şi neajutorat.

— Vin numai persoane nepotrivite. Vreau să spun, persoane nepotrivite pentru a fi împreună. Ele, în sine, sunt persoane foarte drăguţe.

— Cine-s invitaţii?

Midge îşi îndepărtă hotărâtă părul negru, sârmos, de pe fruntea pătrată. Spre deosebire de verişoara ei, gesturile nu-i semănau deloc cu cele ale unei zâne.

— Ei bine, John şi Gerda. Nu ar fi nicio problemă. Vreau să spun că John e şarmant şi foarte atrăgător. Iar biata Gerda… ei bine, trebuie să fim drăguţi cu ea. Foarte, foarte drăguţi.

Mânată de un instinct obscur de apărare, Midge comentă:

— Ei, hai, nu e chiar atât de proastă.

— Draga mea, e jalnică. Ochii aceia. Şi mi se pare că niciodată nu înţelege ceea ce i se spune.

— Nu înţelege, aprobă Midge. Cel puţin nu ceea ce spui tu. Însă nu aş învinui-o. Lucy, mintea îţi merge atât de repede, încât oricine trebuie să facă salturi uriaşe ca să ţină pasul cu tine în conversaţie. Toate elementele de legătură trebuie deduse.

— Ca o maimuţă, murmură doamna Angkatell.

— Şi cine mai vine în afară de soţii Christow? Presupun că Henrietta?

Chipul doamnei Angkatell se lumină.

— Da. Sincer, cred că pe ea ne vom putea bizui. Mereu a fost de nădejde. Henrietta e foarte drăguţă, nu numai în aparenţă. O va ajuta foarte mult pe biata Gerda. Anul trecut a fost minunată. Ne amuzam cu ghicitori, formări de cuvinte sau citate, nu mai ştiu exact. Când terminaserăm cu toţii şi le citeam cu voce tare, am descoperit brusc că biata Gerda nici măcar nu începuse. Nici măcar nu era sigură în ce consta jocul. Îngrozitor, nu-i aşa, Midge?

— Habar nu am de ce vine lumea la conacul familiei Angkatell, bombăni Midge. Nu înţeleg cui îi poate plăcea să-şi pună mintea la contribuţie pentru tot felul de cimilituri, să suporte jocurile de salon şi stilul tău ciudat de a face conversaţie, Lucy.

— Da, draga mea. Cred că suntem insuportabili, iar pentru Gerda trebuie să fie oribil. De multe ori îmi spun că, dacă ar avea o fărâmă de curaj, nici măcar n-ar apărea pe aici. Şi totuşi vine, şi e mereu atât de zăpăcită şi de afectată de ceea ce i se întâmplă. Iar John era teribil de nerăbdător. Data trecută n-aveam idee cum să remediez situaţia, şi de aceea i-am fost atât de recunoscătoare Henriettei. A început să vorbească blând cu Gerda, a întrebat-o despre puloverul pe care îl purta – era groaznic, părea o lăptucă decolorată, de parcă ar fi fost luat de la solduri –, iar Gerda s-a luminat dintr-odată. A răspuns că îl croşetase chiar ea, iar Henrietta a rugat-o să-i dea tiparul, şi Gerda arăta extraordinar de mândră. Asta voiam să zic în legătură cu Henrietta. Tot timpul face asta. E un fel de har.

— Se preocupă, rosti Midge încet.

— Da, şi ştie ce să spună.

— Dar nu e vorba numai despre ce spune. Ştii, Lucy, Henrietta chiar şi-a croşetat puloverul acela.

— Vai de mine, se miră doamna Angkatell. Şi l-a purtat?

— L-a purtat. Henrietta nu face lucrurile pe jumătate.

— Era urât, presupun.

— Nu. Pe Henrietta stătea foarte bine.

— Cu siguranţă. Asta e diferenţa între Henrietta şi Gerda. Tot ce face Henrietta e bine. Se pricepe la absolut orice. Trebuie să recunosc, Midge, că dacă ne salvează cineva zilele astea, acea persoană va fi Henrietta. Va fi drăguţă cu Gerda, se va întreţine cu Henry, îl va ajuta pe John să fie binedispus şi sunt sigură că va fi foarte utilă şi în ceea ce îl priveşte pe David.

— David Angkatell?

— Da. Tocmai a venit de la Oxford sau de la Cambridge. La vârsta asta, băieţii sunt dificili, mai ales cei cu propensiuni intelectuale. David e foarte intelectual. Poate ar fi bine ca puştii aceştia să amâne intelectualitatea până ce se mai coc la minte. Aşa însă, se uită mereu strâmb, îşi rod unghiile, sunt plini de coşuri şi au mărul lui Adam foarte dezvoltat. Fie nu vor să vorbească deloc, fie sunt foarte zgomotoşi şi contrazic pe toată lumea. În fine, după cum spuneam, am încredere în Henrietta. E o femeie plină de tact şi pune întrebările potrivite. E sculptoriţă şi toată lumea o respectă, mai ales că nu sculptează numai animale sau capete de copii, ci şi lucruri evoluate, precum obiectul acela curios din metal şi ghips pe care l-a prezentat anul trecut la expoziţia tinerilor artişti. Semăna cu o scară. Se numea Gândire înălţătoare, sau ceva de genul ăsta. Aşa ceva l-ar impresiona pe un băiat ca David. Mie mi s-a părut o chestie stupidă.

— Lucy!

— Însă cred că unele dintre operele Henriettei sunt chiar drăguţe. De exemplu, Frasinul plângător.

— Henrietta e genială, din punctul meu de vedere. Plus că e o persoană foarte agreabilă, zise Midge.

Doamna Angkatell se ridică şi se îndreptă din nou către fereastră. Se jucă distrată cu şnurul jaluzelelor.

— Mă întreb de ce sunt ghinde, murmură ea.

— Ghinde?

— Pe şnurul de la jaluzea. Aşa cum sunt împodobite porţile cu fructe de ananas. Vreau să spun că trebuie să existe un motiv. Ar putea fi un con de brad sau o pară, dar sunt întotdeauna ghinde. Definiţiile de la cuvintele încrucişate le aseamănă cu jirul. Ştii, fiindcă le mănâncă porcii. Mereu mi s-a părut curios.

— Nu schimba subiectul, Lucy. Ai venit aici ca să vorbeşti despre sfârşitul de săptămână, şi nu înţeleg de ce eşti îngrijorată. Dacă reuşeşti să renunţi la jocurile de salon, dacă eşti coerentă când vorbeşti cu Gerda şi eşti convinsă că Henrietta îl va îmblânzi pe intelectualul de David, unde e problema?

— În primul rând, draga mea, va veni Edward.

— Ah, Edward. Midge tăcu o clipă după ce îi pronunţă numele, apoi întrebă încet: De ce Dumnezeu l-ai invitat pe Edward?

— Nu l-am invitat eu. S-a invitat singur. A trimis o telegramă şi a întrebat dacă îl primim. Ştii cum e Edward. Cât de sensibil e. Dacă i-aş fi răspuns că nu, probabil că n-ar mai fi venit niciodată. Aşa e Edward.

Midge dădu încet din cap. Da, se gândi ea, aşa era Edward. Pentru o fracţiune de secundă îi văzu chipul în faţa ochilor, acel chip tare drag. Acel chip care avea ceva din farmecul diafan al lui Lucy: blând, respectuos, ironic…

— Dragul de Edward, spuse Lucy, ca ecou al gândurilor lui Midge, apoi continuă nerăbdătoare: Ce bine-ar fi ca Henrietta să se hotărască odată să se mărite cu el. Ştiu că îi e drag. Ar fi fost bine să petreacă aici câteva zile, dar fără soţii Christow. John Christow a avut întotdeauna un efect nefast asupra lui Edward. John, dacă înţelegi ce vreau să spun, creşte, iar Edward scade. Pricepi tu?

Midge încuviinţă.

— Problema e că nu pot scăpa de soţii Christow, fiindcă sfârşitul acesta de săptămână a fost stabilit cu mult timp în urmă, însă am senzaţia că totul va fi un calvar, cu David care se uită urât şi îşi roade unghiile, cu Gerda care se va simţi exclusă, cu John atât de încrezător şi dragul de Edward atât de descurajat…

— Ingredientele nu par prea promiţătoare, murmură Midge.

Lucy îi zâmbi.

— Uneori, medită ea, lucrurile se aranjează de la sine. L-am invitat duminică la prânz pe omul cu crimele. Nu crezi că va fi distractiv?

— Omul cu crimele?

— Ca un ou, explică doamna Angkatell. Venise cu treburi la Bagdad atunci când Henry era guvernator. Sau poate mai târziu? L-am invitat la masă împreună cu alte persoane. Purta un costum alb, avea o floare roz la butonieră şi pantofi negri de lac. Nu ţin minte prea multe, fiindcă niciodată nu mi s-a părut interesant de ştiut cine a omorât pe cine. Vreau să zic, după ce un om moare, nu prea mai contează de ce, şi mi se pare stupid să faci atâta vâlvă.

— Dar sunt crime pe aici prin zonă, Lucy?

— Vai, nu, draga mea. El stă într-una dintre vilele recent construite. Ştii, cele cu grinzile foarte joase. Au instalaţii foarte bune, dar nişte grădini destul de bizare. Pe londonezi îi amuză lucrurile astea. Cealaltă vilă cred că e ocupată de o actriţă. Spre deosebire de noi, oamenii aceştia nu locuiesc aici tot timpul, însă cred că le place, adăugă doamna Angkatell plimbându-se prin cameră. Dragă Midge, îţi mulţumesc pentru ajutor.

— Nu cred că ţi-am fost de mare folos.

— A, nu? Lucy Angkatell păru surprinsă. Bine, somn uşor acum, nu e nevoie să cobori la micul dejun, iar când cobori, poţi fi cât de nepoliticoasă vrei.

— Nepoliticoasă?! exclamă Midge uimită. Ah! râse ea. Pricep. Inteligentă idee, Lucy. Poate că de data asta o să te ascult.

Lucy Angkatell zâmbi şi ieşi. Trecu pe lângă uşa deschisă a băii, iar când văzu ceainicul şi reşoul îi veni o idee. Ştia că oricui îi place un ceai aromat, iar Midge nu avea să coboare decât mult mai târziu. Avea să-i facă nişte ceai verişoarei sale. Puse ceainicul pe foc şi apoi coborî pe hol.

Se opri la uşa soţului ei şi apăsă pe clanţă, dar Sir Henry Angkatell, ca un bun administrator, îşi cunoştea perfect soţia. O iubea mult, însă nu voia să-i fie deranjat somnul de dimineaţă. Uşa era încuiată.

Doamna Angkatell intră în camera ei. Ar fi vrut să-l consulte şi pe Henry, dar chestiunea putea fi amânată. Poposi lângă fereastra deschisă, privi pe geam câteva clipe, apoi căscă. Se vârî în pat, puse capul pe pernă, iar în două minute dormea ca un copil.

În baie, apa dădu în clocot şi fierse, şi fierse…

— Încă un ceainic de aruncat la gunoi, domnule Gudgeon, spuse Simmons, menajera.

Gudgeon, majordomul, îşi clătină gânditor capul cărunt.

Luă ceainicul ars de la Simmons şi intră în cămară. Scoase un alt ceainic din dulapul de vase, unde mai existau câteva de acelaşi fel.

— Poftim, doamnă Simmons. Doamna nu va şti niciodată.

— Doamna face deseori astfel de lucruri? întrebă Simmons.

Gudgeon oftă.

— Doamna are o inimă de aur, însă e foarte uitucă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Dar, în casa aceasta, eu fac tot posibilul pentru a o scuti de orice supărări sau griji.