I.

Cine oare nu se simte cuprins de o emoţie puternică, de o neaşteptată tristeţe când retrăieşte o întâmplare de odinioară?

„Am mai trecut prin asta. ”

De ce oare aceste cuvinte ne tulbură întotdeauna atât de profund?

Iată întrebarea pe care mi-o puneam stând în tren şi privind pe geam peisajul întins al Essex-ului.

Cât timp se scursese de când făcusem aceeaşi călătorie?

Atunci, aveam senzaţia, ridicolă, că partea cea mai bună a vieţii mele trecuse! Fusesem rănit într-un război care pentru mine va rămâne întotdeauna războiul, iar acum acel război pălea în comparaţie cu un al doilea, şi mai îngrozitor.

În anul 1916, tânărului Arthur Hastings i se părea că era matur, în vârstă. Ce puţin pricepeam că pentru mine viaţa de-abia începea!

Călătoream, deşi eu n-o ştiam, ca să-l întâlnesc pe omul a cărui influenţă avea să-mi modeleze şi să-mi determine existenţa. De fapt, mergeam să stau cu bunul meu prieten John Cavendish, a cărui mamă, de curând recăsătorită, avea un conac la ţară numit „Styles”. Tot ce îmi trecea prin minte era că va fi o reluare plăcută a unor vechi legături, fără să prevăd că în curând mă voi afunda în complicaţiile obscure ale unei crime misterioase.

Mă aflam la „Styles”, când l-am reîntâlnit pe Hercule Poirot, acel omuleţ straniu pe care-l cunoscusem în Belgia.

Cât de bine îmi amintesc de uimirea mea când am văzut urcând pe drumul satului un tip şchiopătând puţin, cu o mustaţă enormă.

Hercule Poirot! De atunci a fost cel mai drag prieten al meu; influenţa lui mi-a transformat viaţa. În tovărăşia lui, urmărind încă un criminal, am cunoscut-o pe soţia mea, cea mai devotată şi fermecătoare parteneră pe care şi-o poate dori un bărbat.

Acum ea zace în pământul Argentinei, murind aşa cum îşi dorise, fără să fi apucat să îndure suferinţele nesfârşite şi avatarurile unei vârste înaintate. Dar lăsase în urma ei un om foarte nefericit şi singur.

Ah! Dacă aş putea să mă întorc... să-mi trăiesc din nou viaţa! Dacă s-ar putea să existe iar acea zi din anul 1916 când am călătorit pentru prima oară la „Styles”... Câte transformări au avut loc de-atunci! Ce de goluri printre figurile familiare! Chiar „Styles”-ul fusese vândut de familia Cavendish. John Cavendish murise, iar soţia lui, Mary, femeia aceea enigmatică şi fascinantă, trăieşte încă, locuind în Devonshire. Lawrence împreună cu soţia şi copiii sunt în Africa de Sud. Transformări – transformări pretutindeni! Dar, destul de ciudat, un singur lucru rămăsese acelaşi. Mă duceam la “Styles” să-l întâlnesc pe Hercule Poirot!

Ce uluit am fost primind scrisoarea sa cu antetul: „Styles Court, Styles, Essex”.

Nu-l mai văzusem pe vechiul meu prieten de aproape un an. Când ne-am întâlnit ultima oară am fost profund zguduit şi mâhnit. Era de-acum un om foarte bătrân şi aproape paralizat de artrită. Se dusese în Egipt cu speranţa să-şi amelioreze starea sănătăţii, dar se întorsese şi mai bolnav, după cum reieşea din epistola lui. Cu toate acestea, îmi scrisese plin de optimism...

„Şi nu te intrigă, prietene, să vezi adresa de unde îţi scriu? Nu-i aşa că ţi se trezesc vechi amintiri? Da, sunt aici, la «Styles»! Imaginează-ţi, acum este ceea ce ei numesc o «pensiune», ţinută de unul dintre coloneii voştri britanici din şcoala de modă veche, a militarilor de colonii. Bien entendu[1] soţia lui este cea care face să meargă treaba. E o bună administratoare, cu siguranţă, dar are o limbă ascuţită şi bietul Colonel suferă din pricina asta. Să fiu în locul lui i-aş arăta eu ei!

Am citit anunţul lor în ziar şi mi-a venit ideea să mă reîntorc în locul unde am fost găzduit pentru prima oară în această ţară. La vârsta mea, omului îi face plăcere să reînvie trecutul.

Apoi, închipuie-ţi, aici am găsit un gentleman, un baronet, prieten cu patronul fiicei tale (această frază sună niţel ca un exerciţiu de franceză, nu-i aşa?). Pe loc am născocit un plan. El voia să convingă familia Franklin să vină peste vară la «Styles». La rândul meu, eu te voi convinge pe tine şi astfel vom fi cu toţii împreună, en famille [2]. Va fi deosebit de plăcut. Prin urmare, dragul meu Hastings, dépêchez vous [3] vino cât poţi de repede! Am comandat pentru tine o cameră cu baie (înţelegi, scumpul şi vechiul «Styles» este modernizat acum!) şi am discutat şi preţul cu doamna colonel Luttrell până când am obţinut un aranjament très bon marche ^[4].

Familia Franklin şi încântătoarea ta Judith au şi sosit de câteva zile. Totul este aranjat, aşa că nu face mofturi. A bientôt!

Al tău,

HERCULE POIROT”

Perspectiva era ademenitoare şi am desluşit fără greutate gândurile vechiului meu prieten. Nu aveam nici un fel de obligaţii şi nici un cămin stabil! Dintre copiii mei, un băiat era în marină, iar celălalt se însurase şi avea un ranch în Argentina. Fiica mea Grace se măritase cu un militar şi acum se afla în India.

Judith, copilul ce-mi mai rămăsese, era cea pe care întotdeauna, în secret, o iubisem cel mai mult, deşi niciodată n-am putut-o înţelege. Un copil bizar, ascuns, întunecat, plăcându-i să facă treburile numai după voia ei; ceea ce uneori m-a ofensat şi m-a întristat. Soţia mea fusese mult mai înţelegătoare. Din partea Judithei, mă asigura ea, nu era o lipsă de încredere sau de confidenţă, ci un soi de extraordinară reţinere. Dar şi ea, ca şi mine, fusese uneori îngrijorată din pricina ei. Sentimentele Judithei, spunea ea, erau prea puternice, prea intense şi discreţia ei instinctivă o priva de orice supapă de siguranţă. Avea o stranie înclinaţie spre meditaţie şi o îndârjită, aproape dureroasă, putere de ataşament. Era cea mai inteligentă din familie şi noi am fost bucuroşi şi de acord cu dorinţa ei de a urma o universitate. Cu un an în urmă îşi luase licenţa în ştiinţe şi apoi ocupase un post de asistentă la un doctor angajat în cercetarea bolilor tropicale. Soţia doctorului era cam suferindă.

Uneori mă apuca teama ca nu cumva cufundarea Judithei în muncă şi devotamentul faţă de şeful ei să nu fie un semn că s-ar fi îndrăgostit de el, dar relaţiile lor, bazate mai ales pe o activitate profesională comună, mă linişteau în privinţa asta.

Judith, cred, mă iubea, dar avea o fire reţinută şi deseori dispreţuia şi nu tolera ceea ce numea ea ideile mele sentimentale şi desuete. Eram, sincer să fiu, puţin cam nervos din cauza fiicei mele!

În acest punct gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea trenului în gara Styles St. Mary. Cel puţin aceasta nu se schimbase. Timpul trecuse pe lângă ea. Se afla aşezată încă în mijlocul câmpiei, neavând aparent nici o raţiune de a exista. Am realizat totuşi şi aici trecerea anilor, pe când străbăteam satul în taxi. Styles St. Mary se transformase devenind de nerecunoscut. Benzinării, un cinematograf, încă două hanuri, multe case noi...

Îndată am ajuns la poarta “Styles”-ului. Mi s-a părut că mă reîntorc în vremurile de altădată. Parcul rămăsese, în mare măsură, aşa cum mi-l aminteam, dar drumul era prost întreţinut şi bălăriile năpădiseră aleea cu pietriş. Am dat coltul şi s-a ivit casa. De afară părea neschimbată, dar se cerea grabnic zugrăvită.

Ca şi cu mulţi ani în urmă când am sosit la „Styles”, am zărit o femeie aplecată peste un strat de flori. Mi s-a oprit inima. Apoi femeia s-a îndreptat şi a venit spre mine, iar eu am râs de mine însumi. O siluetă mai deosebită decât aceea a robustei Evelyn Howard cu greu puteai să-ţi imaginezi!

Era o doamnă fragilă, în vârstă, cu un păr des, cârlionţat, cu obrajii trandafirii şi cu ochii albaştri reci ce contrastau cu manierele sale degajate, parcă prea degajate, după părerea mea.

– Sunteţi desigur căpitanul Hastings, nu-i aşa? mă întrebă ea. Şi eu sunt murdară şi nu pot să vă întind mâna. Ne face plăcere să vă vedem, am auzit atâtea despre dumneavoastră! Sunt nevoită să mă prezint singură: doamna Luttrell. Împreună cu soţul meu am cumpărat acest loc într-o clipă de nebunie şi am încercat să fac din asta o afacere rentabilă. Nu m-am gândit însă niciodată că va veni ziua când voi ţine o pensiune! Dar, căpitane Hastings, vă previn că sunt o femeie de afaceri! Adun cu grija cea mai mare tot ce prisoseşte!

Am râs amândoi ca de o glumă bună, dar mi-a trecut prin minte că ceea ce-mi spusese doamna Luttrell era probabil adevărul curat. În spatele lustrului ei de doamnă manierată. Încântătoare, am întrezărit o duritate de cremene.

Deşi din când în când doamna Luttrell vorbea cu un vag accent irlandez, n-avea strop de sânge irlandez în vine. Nu era nimic altceva decât simulare.

M-am interesat de prietenul meu.

– Oh! Sărmanul domn Poirot! Şi o inimă de piatră s-ar înduioşa cu câtă nerăbdare aşteaptă sosirea dumneavoastră. Regret teribil cât suferă.

Ne-am îndreptat împreună spre casă şi ea şi-a scos mănuşile de grădinărit.

– Şi încântătoarea dumneavoastră fiică, urmă, ce drăguţă este! O admirăm enorm! Dar ştiţi, eu sunt de modă veche şi mi se pare o ruşine şi chiar un păcat ca o fată ca ea, care ar trebui să meargă la petreceri şi la dans cu băieţii, să fie silită să-şi petreacă timpul ciopârţind iepuri şi să stea toată ziua aplecată deasupra microscopului. Chestiile astea ar trebui lăsate pe seama femeilor urâte, cred eu.

– Unde-i Judith, e cumva prin apropiere? am întrebat-o.

Doamna Luttrell făcu ceea ce copiii numesc o „mutră”.

– Oh! Biata copilă! S-a închis în atelierul din fundul grădinii. Doctorul Franklin l-a închiriat şi a amenajat un laborator. Are acolo şi cuşti pentru sărmanii cobai, şoareci şi iepuri. Nu prea-mi place mie ştiinţa asta, căpitane Hastings! Oh! Dar iată-l pe soţul meu!

Colonelul Luttrell tocmai dădea colţul casei. Era un bărbat în vârstă, foarte înalt, slab, cu o faţă cadaverică, cu ochi albaştri şi blânzi; avea şi un tic: se trăgea cam nehotărât de mustăcioara sa căruntă.

Părea uşor nervos.

– Oh! George, a sosit căpitanul Hastings!

Colonelul Luttrell îmi strânse mâna.

– Aţi călătorit cu cel de cinci... de cinci şi patruzeci?

– Cu ce altceva ar fi putut veni şi, de altfel, ce contează? i-o reteză tăios doamna Luttrell. George, condu-l sus şi arată-i camera. Şi apoi poate că vrea să meargă direct la domnul Poirot, sau doriţi mai întâi un ceai?

Am asigurat-o că nu voiam ceai şi că preferam să mă duc să-mi salut prietenul.

– Bine... Dacă vreţi să mă urmaţi. Cred că... că v-au luat bagajele sus. Nu-i aşa, Daisy? întrebă colonelul Luttrell.

– George, asta-i treaba ta. Eu m-am ocupat de grădină. Nu le pot face pe toate, ripostă acru doamna Luttrell.

– Nu, nu, sigur că nu. Am... am să aranjez eu, draga mea.

L-a urmat pe scările din faţă.

La intrare ne-am ciocnit de un bărbat cu păr cenuşiu, slăbuţ, cu un binoclu în mână şi care se grăbea să iasă. Avea o faţă de băieţandru şi şchiopăta puţin.

Ni se adresă, bâlbâindu-se uşor:

– Lângă si-sicomor s... s-au cuibărit ni-nişte păsări!

Luttrell îmi zise pe când intram:

– Este Stephen Norton. Drăguţ băiat. E nebun după păsări.

În hol, lângă masă, stătea un bărbat masiv. După toate aparenţele tocmai atunci pusese receptorul jos. Ridicându-şi ochii mormăi:

– Mi-ar place să-i spânzur, să-i împuşc şi să-i căsăpesc pe toţi antreprenorii şi constructorii. Niciodată nu fac ceva cum trebuie, blestemaţi să fie!

Mânia sa era atât de caraghioasă şi plină de înverşunare, încât am izbucnit amândoi în râs. M-am simţit dintr-o dată atras de acest bărbat. Deşi avea peste cincizeci de ani, arăta foarte bine, puternic bronzat cum era. Parcă şi-ar fi petrecut toată viaţa în aer liber, părând, în aceiaşi timp, tipul de om pe care-l întâlnim din ce în ce mai rar: un englez de modă veche, deschis, îndrăgostit de viaţa în natură. Genul de om ce poate şi ştie să poruncească.

N-am fost deci deloc surprins când colonelul Luttrell mi l-a prezentat: sir William Boyd Carrington. Fusese, după ştiinţa mea, guvernatorul unei provincii în India, unde înregistrase un succes răsunător. De altfel, era cunoscut şi ca un trăgător de elită şi un mare vânător. Specie pe cale de dispariţie, în aceste timpuri decăzute, reflectam eu amar.

– Ah! sunt încântat să-l întâlnesc în carne şi oase pe acel faimos personaj „mon ami Hastings”, îmi spuse râzând. Scumpul nostru bătrânel belgian vorbeşte foarte des despre dumneavoastră. Şi apoi, desigur, am întâlnit-o aici şi pe fiica dumneavoastră. Este o fată deosebită.

– Nu cred că Judith a vorbit despre mine prea mult, am remarcat zâmbind.

– Nu, nu, este prea modernă. Fetele din ziua de azi par stânjenite că trebuie să recunoască că au un tată şi o mamă.

– Părinţii sunt de fapt o ruşine, am adăugat eu.

A râs.

– Oh, da. Eu nu sufăr din această cauză. Ghinion, n-am copii. Judith a dumneavoastră este o fată foarte frumoasă, dar teribil de intelectuală! Ceea ce mi se pare de-a dreptul alarmant!

Ridică din nou receptorul.

– Luttrell, sper că nu te superi dacă trimit la dracu centrala asta telefonică. Nu sunt un om răbdător.

– Aşa le trebuie, mormăi Luttrell.

Mă conduse pe scări şi îl urmai sus.

Mă purtă de-a lungul aripii stângi a casei până la o uşă din capătul coridorului şi atunci mi-am dat seama că Poirot îmi alesese aceeaşi cameră unde mai stătusem.

Se făcuseră schimbări şi aici. Pe când străbăteam coridorul, câteva din uşi erau deschise şi am văzut că marile dormitoare, de modă veche, fuseseră împărţite în mai multe, mai mici.

Camera mea, care nu era prea mare, era aproape neschimbată, exceptând instalaţia de apă rece şi caldă – o parte din spaţiul odăii fusese amenajat ca o mică baie. O mobilaseră într-un stil modern, banal, ieftin, ceea ce m-a dezamăgit oarecum. Aş fi preferat o linie mai adecvată cât de cât arhitecturii casei.

Bagajul meu se afla în cameră şi Colonelul m-a lămurit că Poirot ocupa camera de vis-à-vis. Era pe punctul de a mă conduce la el când un strigăt ascuţit răsună de jos din hol:

– George!

Colonelul Luttrell tresări ca un cal nervos, ducându-şi mâna la gură.

– Sunteţi... sunteţi sigur că vă simţiţi bine? Sunaţi dacă doriţi ceva...

– George!

– Vin imediat, draga mea, vin!

Se îndepărtă grăbit de-a lungul coridorului. Am rămas o clipă privind în urma lui. Apoi, cu inima bătând puţin mai repede am traversat coridorul şi am ciocănit la uşa lui Poirot.