1.

― Îmi daţi un ban, domnule?

Un băieţaş cu o faţă murdară, rânjea fără rost.

― Nu-ţi dau! spuse inspectorul-şef Japp. Şi ascultă-mă băiete...

Urmă o scurtă altercaţie. Băietanul uluit o şterse, strigând scurt tinerilor săi prieteni:

― Să fiu al dracului dacă nu e poliţai!

Grupul o luă din loc cântând de zor:

„Aminteşte-ţi, aminteşte-ţi

La cinci noiembrie

Trădarea cu praf de puşcă şi intriga;

Nu vedem nici un motiv

Pentru care trădarea cu praf de puşcă

Să fie vreodată uitata".

Îţitorul inspectorului-şef, un omuleţ între două vârste, cu un cap rotund şi mustăţi mari, cazone, zâmbi în sinea sa:

― Très bien, Japp, observă . Îţi spui întotdeauna rugăciunea. Te felicit.

― Ce scuză pentru cerşit, aşa-i în ziua de Guy Fawkes, spuse Japp.

― Ce supravieţuire interesantă, zise îngândurat Hercule . Artificiile se ridică ― poc-poc ― mult timp după omul pe care-l sărbătoresc şi faptele sale au fost uitate.

Omul de la Scotland Yard fu de acord.

― Să nu vă închipuiţi că mulţi din puştii ăştia ştiu cu adevărat cine a fost Guy Fawkes.

― Şi, fără îndoială, se va crea confuzie. Este în onoarea sa, ori în semn de condamnare a zilei de 5 noiembrie, ca s-au tras „feu d'artifice"? A face să explodeze parlamentul englez este un ăcat sau o faptă nobilă?

Japp chicoti.

― Unii oameni ar spune, fără îndoială, că e a doua.

Abătându-se de la drumul principal, cei doi oameni intrară în partea relativ liniştită de la Mews. Cinaseră împreună şi o luaseră pe o scurtătură spre apartamentul lui Hercule Poirot.

Cum mergeau, sunetul petardelor se mai auzea din când în când. Un mănunchi de steluţe aurii lumina când şi când cerul.

― E o noapte bună pentru o crimă, remarcă Japp cu interes profesional. Nimeni nu ar auzi o împuşcătură, de exemplu, într-o noapte ca asta.

― Întotdeauna mi s-a părut că nu se folosesc de acest prilej mai mulţi criminali, spuse Hercule Poirot.

― Ştii, Poirot, aş vrea, câteodată, ca să comiţi şi tu o crimă.

― Mon cher!

― Da. Aş vrea să vad cum ai face-o.

― Dragul mJapp, dacă aş comite o crimă tu nu ai avea nici cea mai mică şansă de a vedea cum aş face-o. Probabil, nici nu ţi-ai da seama că o  crimă a fost comisă.

Japp râse bine dispus şi afectuos.

― Ce pezevenghi al naibii eşti! zise el indulgent.

A doua zi dimţa, la zece şi jumătate, telefonul lui Hercule sună.

― Alo? Alo?

― Buna, tu eşti, Poirot?

― Oui, c'est moi!

― Japp la . Îţi aduci aminte ne-am întors acasă, aseară, prin Bardsley Gardens Mews?

― Şi?

― Şi că am vorbit despre ce uşor ar fi să împuşti o persoană în timp ce se trag toate petardele şi artificiile alea?

― Desigur.

― Ei bine, cineva s-a sinucis la Mews, la numărul 14. O văduvă tânără ― doamna Allen. ă duc pe acolo acum. Vrei să vii?

― Scuză-mă, dragă prietene, dar cineva de valoarea ta e trimis, de obicei, la o sinucidere?

― Isteţ tip. Nu, nu e trimis. De fapt, doctorul nostru crede, se pare, că e ceva în neregulă. Vii? Am sentimentul că ar trebui să te implici.

― Sigur că vin. Numărul 14, ai spus?

― Exact.

Poirot sosi la BardslGardens Mews, numărul 14, aproape în aceeaşi clipă în care trase şi maşina cu Japp şi alţi trei oameni.

Numărul 14 era clar marcat ca centrul de interes. Un cordon mare de oameni: şoferi, soţiile lor, comisionari, pierde-vară, trecători bine îmbrăcaţi şi nenumăraţi copii se adunaseră, toţi uitându-se la numărul 14 cu gura căscată şi priviri fascinate.

Un ofiţer de ţie în uniformă stătea o treaptă şi-şi dădea silinţa să-i respingă pe curioşi. Tineri nerăbdători cu aparate de fotografiat îşi făceau treaba şi se împingeau în faţă, când Japp se aprinse.

― Nu-i nimic pentru voi, acum, spuse Japp, împingându-i într-o parte. Îl salută pe Poirot. Ai venit. Hai, să intrăm.

Intrară repede, uşa se închise după şi se treziră înghesuiţi lângă o scară.

Un ose arătă la capătul de sus al scărilor, îl recunoscu pe Japp şi spuse:

― Aici sus, domnule!

Japp şi Poirot urcară.

Omul de la capătul scării deschise o uşă de pe partea stângă şi intrară într-un dormitor mic.

― Cred că vreţi să vă expun punctele principale, domnule.

― Chiar aşa, Jameson, zise Japp. Ce s-a întâmplat?

Subinspectorul Jameson relată cele întâmplate.

― Moarta este doamna Allen, . A locuit aici cu o prietenă ― o domnişoară Plenderleith. Domnişoara Plenderleith a fost plecată la ţară şi s-a întors azi dimineaţă. A intrat cu cheia ei, a fost surprinsă că n-a găsit pe nimeni. O vine de obicei la ora nouă să le facă menajul. Urcă, întâi, în camera prietenei sale. Uşa era închisă pe dinăuntru. Apăsă pe clanţă. Bătu şi strigă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă, cuprinsă de panică, a sunat la poliţie. Era 10,45. Am venit imediat şi am forţat uşa. Doamna Allen zăcea ămadă jos, împuşcată în cap. Avea o armă automată în mână ― un Webley 25 ― şi părea un caz clar de sinucidere.

― Uneste domnişoara Plenderleith acum?

― E jos în salon, domnule. O tânără foarte rece, eficientă, aş zise. Cu cap.

― O să vorbesc cu ea imediat. Mai bine îl văd pe Brett, acum.

Îţit de Poirot, el traversă palierul şi intră în camera de vis-a-vis. Un om înalt, între două vârste, îşi ridică privirea şi dădu din cap.

― Bună, Japp, îmi pare bine că ai venit. Nostimă treabă.

Japp se duse la el. Hercule aruncă o privire scrutătoare prin cameră.

Era mult mai mare ât camera din care tocmai plecaseră. Avea o fereastră ieşită în afară şi, pe când cealaltă cameră fusese dormitor pur şi simplu, aceasta era un dormitor deghizat intenţionat într-un salon.

Pereţii erau argintii şi tavanul de un verde de smarald. Perdelele erau moderne, argintii cu verde. Era şi un divan acoperit cu un pled de mătase de un verde smarald strălucitor şi o mulţime de perne aurii şi argintii. Mai era un înalt de nuc vechi şi mai multe scaune moderne din crom lucitor. Pe o masă joasă de sticlă se găsea o scrumieră mare, plină cu mucuri de ţigară.

Delicat, Hercule Poirot aerul. Apoi se duse după Japp care stătea uitându-se jos, la cadavru.

Grămadă pe duşumea, zăcând aşa cum căzuse dintr-unul din scaunele cromate, se afla trupul unei femei tinere de vreo 27 de ani. Avea părul blond şi trăsături delicate. Era foarte puţin machiată. Avea o faţă drăguţă, spirituală, poate uşor naivă. Pe partea stângă a capului se găsea o masă de sânge închegat. Degetele de la mâna dreaptă erau încleştate pe un pistol mic. Femeia purta o rochie simplă, verde, închisă până la gât.

― Ei bine, Brett, ce s-a întâmplat?

Şi Japp se uită jos la silueta chircită.

― Poziţia este în regulă, spuse doctorul. Dacă s-a împuşcat, trebuie să fi alunecat din scaun exact în poziţia asta. Uşa şi fereastra au fost închise pe dinăuntru.

― Spui că e-n regulă. Atunci ce nu merge?

― Uitaţi-vă la pistol. N-am pus mâna pe el ― în aşteptarea oamenilor care iau amprente. Dar puteţi vedea destul de bine ce vreau să zic.

Poirot şi Japp îngenunchiară amândoi şi examinară, îndeaproape, pistolul.

― Îţeleg ce vrei să zici, spuse Japp, ridicându-se. E în căuşul mâinii. Pare ă şi acum l-ar ţine ― dar, de fapt, ea nu-l ţine. Altceva?

― O mulţime. Ţine pistolul în mâna ei dreaptă. ţi rana. Pistolul a fost ţinut lipit de cap, chiar deasupra urechii stângi ― urechea stângă, ţi.

― Hm, făcu Japp. Asta pare o înscenare. Ea nu putea ţine un pistol şi să tragă cu el în poziţia aia cu mâna dreaptă.

― Absolut imposibil, aş zice. Îţi poţi răsuci braţul, dar mă îndoiesc că ai putea trage aşa.

― Este, deci, destul de clar. Altcineva a împuşcat-o şi a încercat să însceneze o sinucidere. Totuşi, ce-i cu uşa şi fereastra închise?

Inspectorul Jameson răspunse la asta.

― Fereastra era închisă şi blocată, domnule, dar, deşi uşa a fost închisă, noi n-am putut găsi cheia.

Japp dădu din cap.

― Da, a fost o idee proastă. Cine a închis uşa când a plecat, a sperat că absenţa cheii nu va fi observată?

Poirot murmură:

― C'est bête, ça!

― Oh, haide Poirot, bătrâne, nu trebuie să-i judeci pe ceilalţi după inteligenţa ta sclipitoare! De fapt, este tipul de mic detaliu care se trece cu vederea. Uşa-i închisă. Oamenii o sparg. Găsesc femeia moartă ― cu-n pistol în mână ― caz clar de sinucidere ― s-a închis ca s-o facă. Ei nu se apucă să caute chei. De fapt, chemarea poliţiei de către domnişoara Plenderleith a fost un noroc. Ea ar fi putut pune unu-doi şoferi să spargă uşa şi atunci problema cheii ar fi fost trecută, cu totul, cu vederea.

― Da, cred că este adevărat, spuse Hercule Poirot. Ar fi reaţia naturală a multor oameni. Poliţiştii sunt ultima speranţă, nu?

El se mai uita jos la cadavru.

― Te şte ceva? întrebă Japp.

Îera pusă pe un ton lejer, dar ochii săi erau scrutători şi atenţi.

Hercule Poirot ădu încet din cap.

― Mă uitam la ceasul ei de mână.

Se aplecă şi-l atinse doar cu vârful degetului. Era ca o bijuterie fină pe o bandă neagră lucioasă la încheietura mâinii care ţinea pistolul.

― Destul de frumoasă piesa asta, observă Japp. Trebuie să fi costat ceva bani! Îşi ridică ochii întrebător spre Poirot. Poate e ceva cu asta?

― Se poate, da.

Poirot se îndreptă spre biroul de scris. Era un model cu partea din faţă rabatabilă. Aceasta era destinată să se potrivească cu ambianţa generală de culori.

Era ceva asemenea unei călimări masive din argint, în centru şi în faţa ei o frumoasă mapă de lac verde. La stânga mapei, se afla un recipient de sticlă ca smaraldul pentru ţinut creioane, care ţinea un toc de argint ― un băţ de ceară verde pentru închis scrisori, un şi două timbre. De partea dreaptă a mapei se afla un calendar reglabil care indica ziua săptămânii, data şi luna. Mai era un mic vas din sticlă şi în el patrona un minunat toc verde. Poirot păru interesat de peniţă. O scoase şi se uită la ea, dar observă că nu avea cerneală. Era clar decorativă ― nimic mai mult. Tocul de , cu vârful înmuiat în cerneală, era singurul folosit. Ochii i se opriră la calendar.

― Marti, 5 noiembrie, spuse Japp. Ieri. E corect.

Se întoarse spre Brett.

― De când e moartă?

― A fost âtă la 11,33, ieri seară, spuse Brett, prompt.

Apoi, rânji, când văzu faţa surprinsă a lui Japp.

― Îpare rău, bătrâne, zise el. Ai de-a face cu superdoctorul din romane! De fapt, ora 11 este cea mai aproape de adevăr ― cu o marjă de o oră mai devreme sau mai târziu.

― Oh! Am crezut că ceasul de la mâna s-ar fi putut opri sau cam aşa ceva.

― S-a oprit într-adevăr, dar s-a oprit la 4,15.

― Şi presupun că ea nu ar fi putut fi omorâtă la 4,15?

― Poţi să-ţi scoţi asta din cap.

Poirot întorsese mapa.

― Bună idee, zise Japp. Dar nimic.

Mapa conţinea o foaie albă de hârtie. Poirot întoarse şi celelalte foi care se aflau pe birou, dar erau la fel.

Dădu apoi atenţie coşului pentru hârtii.

Acesta conţinea două sau trei scrisori şi pliante. Erau rupte doar în două şi se puteau uşor reconstitui. O cerere de bani de la o anume Societate pentru ajutorarea şomerilor, o invitaţie la un cocteil pentru 3 noiembrie, o întâlnire cu o croitoreasă. Pliantele erau un anunţ pentru o vânzare de blănuri şi un catalog de la un magazin universal.

― Nu-i nimic acolo, zise Japp.

― Nu, e ciudat..., zise Poirot.

― Vrei să spui că cei ce se sinucid lasă o scrisoare?

― Exact.

― De fapt, încă o dovadă că nu este sinucidere!

Plecă.

― Trebuie să-mi pun oamenii la treabă, acum. Mai bine am merge jos şi am ancheta-o pe domnişoara Plenderleith. Vii, Poirot?

Poirot părea încă fascinat de biroul de scris şi de obiectele de pe el.

El părăsi camera, dar la uşă ochii săi se întoarseră încă o dată spre tocul verde ca smaraldul.

2.

La capătul de al scării înguste o uşă dădea într-o sufragerie mare ― de fapt fostele grajduri amenajate. În această cameră, ai cărei pereţi erau finisaţi cu un efect bătător la ochi şi pe care atârnau schiţe şi sculpturi în lemn stăteau două femei.

Una, într-un scalângă şemineu, cu mâna întinsă spre flacără, era o tânără cu părul negru, arătând ca o adevărată femeie de douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani. Cealaltă, o femeie mai în vârstă, mai voluminoasă, care ţinea o sacoşă, se legăna şi vorbea, când cei doi bărbaţi intrară în cameră.

― Şi cum spuneam, domnişoară, aşa lovitură mi-a dat că aproape am căzut jos. Şi când te gândeşti că dimineaţa asta din toate dimineţile...

Cealaltă o întrerupse.

― Ajunge, doamnă Pierce. Aceşti domni sunt ofiţeri de poliţie, cred.

― Domnişoara Plenderleith? întrebă Japp, îndreptându-se spre ea.

Fata dădu din cap.

― Aşa mă cheamă. Aceasta este Pierce, care vine în fiecare zi să ne facă menajul.

Nestăpânita doamnă Pierce izbucni din nou.

― Şi aşa cum îi spuneam domnişoarei Plenderleith, să văd că în dimineaţa aceasta, din toate dimineţile, pe sora mea, Louisa Maud, s-o apuce o criză şi eu sunt singurul ei ajutor şi, cum vă spuneam, sângele apă nu se face, şi m-am gândit că doamna Allen nu se va ăra, deşi nu-mi place să-mi dezamăgesc niciodată doamnele mele.

Japp interveni cu abilitate.

― Chiar aşa, doamnă Pierce. Acum, poate, îl duceţi pe inspectorul Jameson în bucătărie şi-i acordaţi o scurtă declaraţie.

După ce a ăpat de doamnă Pierce, plecă cu Jameson, turuind întruna, Japp şi-a îndreptat, din nou, atenţia spre fată.

― Sunt Inspectorul-şef Japp. Domnişoară Plenderleith, aş dori să ştiu tot ce-mi puteţi spune despre această treabă.

― Desigur. De unde să încep?

Avea o stăpânire de sine admirabilă. Nu se vedeau semne de supărare sau şoc, în afară de o rigiditate, aproape nefirească, de comportament.

― La ce oră aţi sosit în dimineaţa asta?

― Cred că puţin înainte de zece şi jumătate. Am văzut că doamna Pierce, bătrâna aia mincinoasă, nu era aici...

― I întâmplă des?

Jane Plenderleith dădu din umeri.

― Cam de două ori pe săptămână apare la ora 12 sau nu vine de loc. Trebuie să vină la nouă. De fapt, aşa cum spuneam, cam de două ori pe săptămână ori „vine când o taie capul", ori vreun membru al familiei a căzut la pat. Toate femeile astea de serviciu sunt aşa ― te lasă baltă din când în când. Totuşi, e mai bună ca altele.

― O aveţi de mult?

― De peste o lună. Cea dinainte punea mâna pe lucruri.

― Continuaţi, vă rog, domnişoară Plenderleith.

― Am plătit taxiul, mi-am dus înăuntru valiza, am căutat-o pe doamna P., am găsit-o, aşa că am urcat în camera mea. M-am aranjat puţin şi, apoi, m-am dus la Barbara ― doamna Allen ― am găsit uşa încuiată. Am încercat clanţa, am bătut, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am coborât şi am sunat la poliţie.

― Pardon! a strecurat Poirot, repede, o întrebare. Nu v-a trecut prin cap să încercaţi să forţaţi uşa ― cu ajutorul unuia dintre şoferii din Mews, nu?

Ochii ei, de un verde cenuşiu, s-au întors spre el cu răceală. Privirea ei păru să-l măsoare repede, aprobator.

― Nu, nu cred că m-am gândit la asta. Dacă se întâmplă ceva rău, mi se pare că cel mai nimerit este să chemi poliţia.

― Atunci aţi crezut ― pardon, mademoiselle ― ă se întâmplase ceva rău?

― Desigur.

― Pentru ă nu v-a răspuns nimeni când aţi bătut la uşă? Dar, poate, prietena dumitale luase o tabletă de dormit sau aşa ceva...

― Nu ia tablete de dormit.

Răspunsul era răstit.

― Sau ea ar fi putut lipsi de acasă şi, înainte de plecare, a închis uşa?

― De ce s-o îă? Oricum, mi-ar fi lăsat un bileţel.

― Şi ea nu v-a... lăsat un bileţel? Sunteţi sigură de asta?

― Bineânţeles că sunt sigură. L-aş fi văzut imediat.

Răţoiala din tonul ei se accentuase.

Japp zise:

― N-aţi încercat să vă uitaţi prin gaura cheii, domnişoară Plenderleith?

― Nu, spuse Jane Plenderleith gânditoare. Nu m-am gândit deloc la asta. Dar n-aş fi putut vedea nimic, nu? Pentru că cheia era înăuntru.

Privirea ei întrebătoare, inocentă a ochilor larg deschişi o întâlni pe cea a lui Japp.

― Aţi făcut ce trebuia, desigur, domnişoară Plenderleith, zise Japp. Cred că nu aveţi vreun motiv să ştiţi că prietena dumitale avea de gând să se sinucidă?

― Oh, nu.

― Nu părea supărată sau... amărâtă de ceva?

Urmă o pauză ― o pauză destul de lungă, înainte ca fata să răspundă.

― Nu.

― Ştiaţi că are pistol?

Jane Plenderleith dădu din cap că da.

― Da, îl cumpărase în India. Îl ţinea întotdeauna într-un sertar în camera ei.

― Hâm. Avea autorizaţie pentru el?

― Cred că da. Nu ştiu sigur.

― Acum, domnişoară Plenderleith, puteţi să-mi spuneţi tot ce ştiţi despre doamna Allen, de când o cunoaşteţi, ce rude are ― totul, de fapt.

Jane Plenderleith încuviinţă.

― O cunosc pe Barbara de aproape cinci ani. Am întâlnit-o prima dată într-o călătorie în străinătate ― în Egipt, mai precis. Se întorcea din India. Fusesem puţin la şcoala engleză din Atena şi-mi petreceam câteva săptămâni în Egipt, înainte de a mă întoarce acasă. Am făcut o croazieră pe Nil împreună. Ne-am împrietenit şi am descoperit că ne plăceam; pe vremea aceea, căutam pe cineva care să împartă cu mine un apartament sau o căsuţă. Barbara era singură pe lume. Ne-am gândit că ne vom împăca împreună.

― Şi v-aţi împăcat? întrebă Poirot.

― Foarte bine. Fiecare dintre noi avea prietenii săi ― Barbarei îi plăceau petrecerile; prietenii mei erau mai mult iubitori de artă. Probabil că s‑a potrivit să fie mai bine aşa.

Poirot dădu din cap afirmativ. Japp continuă:

― Ce ştiţi despre familia doamnei Allen şi despre viaţa ei, înainte de a vă întâlni?

Jane Plenderleith ridică din umeri.

― De fapt, nu ştiu prea multe. Cred că numele ei de domnişoară a fost Armitage.

― Despre soţul ei?

― Nu cred că era tipul cu care să poţi lăuda. Cred că era beţiv, mi se pare că a murit după un an sau doi de la căsătorie. Au avut un copil, o fetiţă, dar a murit la trei ani. Barbara nu vorbea mult despre soţul ei. Cred că se căsătorise cu el în India, când avea vreo 17 ani. Apoi au plecat în Borneo într-un loc uitat de Dumnezeu, unde sunt trimişi cei cu apucături ― dar, întrucât era un subiect dureros, nu mă refeream la el.

― Ştiţi dacă doamna Allen dificultăţi financiare?

― Nu, sunt sigură că n-avea.

― Nici datorii? Nimic de felul ăsta?

― Oh, nu! Sunt sigură că nu era amestecată în treburi de-astea.

― Mai e o întrebare pe care aş vrea să v-o pun ― şi sper să nu vă supăraţi, domnişoară Plenderleith. Avea doamna Allen prieten mai apropiat sau mai mulţi prieteni?

Jane Plenderleith răspunse cu răceală:

― Da, avea de gând să se căsătorească, dacă asta vă interesează.

― Cum se numeşte bărbatul cu care era logodită?

― Charles Laverton-West. Este membru al Parlamentului de pe undeva din Hampshire.

― Îcunoaşte de mult timp?

― De peste un an.

― Şi de cât timp e logodită cu el?

― Două, nu, de aproape trei luni.

― Din câte ştiţi, s-au certat vreodată?

Miss Plenderleith dădu din cap că nu.

― Nu. Aş fi surprinsă dacă s-a întâmplat aşa ceva. Barbara nu era din fire certăreaţă.

― Când aţi văzut-o ultima oară pe doamna Allen?

― Vinerea trecută, înainte de a pleca în week-end.

― Doamna Allen a rămas în oraş?

― Da. Cred că urma să se întâlnească duminică cu logodnicul ei.

― Şi dumneata unde ai petrecut week-end-ul?

― La Laidells Hall, Laidells, Essex.

― Şi cum îi cheamă pe oamenii la care aţi stat?

― Domnul şi doamna Bentinck.

― Aţi plecat de la ei abia azi dimineaţă?

― Da.

― Trebuie să fi plecat foarte devreme!

― Domnul Bentinck m-a adus cu maşina. Pleacă devreme pentru că să ajungă în oraş la zece.

― Da...

Japp dădu din cap de parcă ar fi încuviinţat. Răspunsurile domnişoarei Plenderleith fuseseră toate scurte şi convingătoare.

Poirot puse, la rândul său, o întrebare.

― Ce părere ţi despre domnul Laverton-West?

Fata dădu din umeri.

― Contează?

― Nu, poate nu contează, dar aş vrea să vă cunosc părerea.

― Nu ştiu dacă am o părere bună sau proastă despre el. E tânăr ― până în 3l-32 de ani ― ambiţios, bun orator, vrea să se afirme.

― Astea-s părţile bune, şi cele slabe?

― Ei, bine, se gândi o clipă, două, domnişoara Plenderleith, după părerea mea, el este un om obişnuit, nu are idei prea originale şi e cam înfumurat.

― Astea nu-s defecte prea serioase, mademoiselle, zise Poirot, zâmbind.

― Sunteţi de altă părere?

Tonul ei era uşor ironic.

― Aşa ţi s-ar părea dumitale.

O privea cercetător şi o văzu puţin deconcertată. Continuă de unde rămăsese.

― Dar, pentru doamna Allen, nu erau, ea nu le observase!

― Aveţi perfectă dreptate. Barbara credea că e minunat ― îl lua aşa cum se credea el.

Poirot spuse blând:

― Vă iubeaţi prietena?

Văzu că mâna i se încleştează pe genunchi, că strânse din maxilare şi, totuşi, răspunsul îl dădu pe un ton indiferent, lipsit de emoţie.

― Da, aşa e.

Japp zise:

― Îă un lucru, domnişoară Plenderleith. Voi două nu v-aţi certat? N-a fost nici o discuţie între dumneavoastră?

― Nici una.

― Nici în legătură cu logodna asta?

― Ah, nu. M-am bucurat că era aşa de fericită.

Urmă o scurtă pauză, apoi Japp zise:

― Din câte cunoaşteţi, doamna Allen duşmani?

De data asta trecu un timp bun până ca Jane Plenderleith să răspundă, şi când o făcu, tonul ei se schimbase foarte puţin.

― Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi prin duşmani?

― Oricine, de exemplu, care ar profita de pe urma morţii ei.

― Oh, nu, ar fi ridicol. Avea un venit foarte mic.

― Şi cine moşteneşte acest venit?

Vocea Janei Plenderleith păru uşor surprinsă când zise:

― Ştiţi, de fapt, nu am habar. N-aş fi surprinsă dacă aş şti. Adică, dacă şi-a făcut vreun testament.

― Nu avea duşmani în alt sens? trecu Japp, repede, la un alt aspect. Oameni care-i purtau pică?

― Nu cred că-i purta cineva pică. Era o fiinţă foarte blândă, dornică să placă totdeauna. Avea o fire într-adevăr dulce şi plăcută.

Pentru prima dată, vocea ei indiferentă se schimbă. Poirot încuviinţă cu bunăvoinţă.

Japp zise:

― Asta înseamnă că doamna Allen bine dispusă în ultimul timp, că nu avea dificultăţi financiare, era logodită şi urma să se căsătorească şi era fericită de logodna ei. Deci, nimic în lume nu ar fi făcut-o să se sinucidă. Aşa e, nu?

După o tăcere de o clipă, Jane spuse:

― Da.

Japp se ridică.

― Scuzaţi-mă, trebuie să-i spun ceva inspectorului Jameson.

Ieşi din cameră.

Hercule rămase tête-à-tête cu Jane Plenderleith.