PARTEA ÎNTÂI

FAPTELE

CAPITOLUL I

UN PASAGER DE SEAMĂ CĂLĂTOREŞTE CU TAURUS EXPRES

O dimineaţă de iarnă, neobişnuit de friguroasă pe aceste meleaguri si­riene. Ora cinci. De-a lungul peronului gării Alep, aştepta semnalul de ple­care trenul consemnat cu litere de-o şchioapă în ghidul căilor ferate: Tau­rus Expres.

Garnitura era alcătuită dintr-un vagon restaurant cu bucătărie, unul de dormit şi două vagoane de cursă.

Pe peron, în dreptul uşii vagonului de dormit, doi bărbaţi stăteau de vorbă: un tânăr locotenent francez în uniformă strălucitoare, şi un omuleţ, încotoşmănat până la urechi, din care nu se vedeau decât vârful roşu al nasului şi mustaţa răsucită în sus.

În ciuda gerului năpraznic, locotenentul Dubosc îşi făcea cu bărbăţie datoria de gazdă. Îl însoţise la gară pe distinsul oaspete şi acum se întreţi­nea cu el. Fraze ama­bile, într-o franceză aleasă, îşi luau zborul de pe buze­le sale. Nu, nu ştiuse despre ce era vorba. Auzise numai nişte zvonuri, cu totul obişnuite în astfel de cazuri. Gene­ralul, generalul său, îşi pierdea pe zi ce trecea răbdarea. Şi, deodată, a picat acest belgian, venind din Anglia după cât se pare. A mai trecut o săptămână, o săptămână de în­cordare ciu­dată. Apoi s-au întâmplat anumite lucruri: un  eminent ofiţer s-a sinu­cis, un altul a demisionat, figurile îngrijorate s-au destins ca prin farmec, iar cele câteva măsuri militare de precauţie au fost anulate. Şi genera­lul, generalul locotenentului Dubosc, a întinerit parcă cu zece ani.

Dubosc surprinsese frânturi din convorbirea genera­lului cu străinul. "Ne-ai salvat, mon cher", îi spunea gene­ralul, şi mustaţa-i mare şi albă tre­mura de emoţie, "Ai sal­vat onoarea armatei franceze şi ai înlăturat vărsări­le de sânge. Cum să-ţi mulţumesc că ai acceptat să vii? Să vii atât de de­par­te ...".

La care străinul (pe nume Hercule Poirot), după ce res­pinsese politi­cos aceste laude, spusese: "Nu pot să nu amintesc că şi dumneata mi-ai salvat odată viaţa". Acum, fusese rândul generalului să facă pe modestul şi, după ce mai pomeniseră de Franţa, de Belgia, de glorie şi onoare şi alte lucruri asemănătoare, se îmbrăţişaseră călduros şi se despărţiră.

Deşi nu fusese încă pus la curent cu cele întâmplate, locotenentul Dubosc primise totuşi însărcinarea să-l con­ducă pe domnul Poirot la gară, şi o îndeplinea cu tot zelul şi entuziasmul care-i stau bine unui tânăr ofiţer destinat unei cariere promiţătoare.

— Azi e duminică, spuse locotenentul. Mâine seară veţi fi la Istanbul.

Nu era prima oară că făcea această remarcă. Toate con­versaţiile de pe peron, în aşteptarea plecării trenului, su­feră parcă de boala monotoniei şi a repetărilor.

— Într-adevăr, recunoscu Poirot.

— Bănuiesc că intenţionaţi să rămâneţi acolo câteva zile?

— Fireşte. N-am mai fost niciodată la Istanbul. Ar fi păcat să nu-l vizi­tez, măcar în treacăt, comme ça, şi pocni din degete sugestiv. De altfel, nu-s deloc grăbit. Voi rămâne câteva zile ca turist.

— Sfânta Sofia e minunată, spuse Dubosc, care de altfel n-o văzuse niciodată.

O rafală de vânt mătură peronul. Amândoi se zgribuliră. Dubosc reuşi să se uite pe furiş la ceas: Cinci fără cinci — încă cinci minute doar!

Bănuind că celălalt l-a observat, se avântă din nou în discuţie.

— Sunt puţini călători pe o vreme ca asta, zise, uitându-se spre fere­strele vagonului.

— Da, aşa e, încuviinţă Poirot.

— Să sperăm că nu veţi rămâne înzăpezit în Taurus!

— S-a mai întâmplat?

— Da, dar nu anul acesta.

— Să sperăm atunci, spuse Poirot. Buletinele meteorologice din Euro­pa anunţă vreme proastă.

— Foarte, proastă. În Balcani a nins mult.

— Am auzit că şi în Germania.

— Eh bien! exclamă Dubosc, grăbit parcă să preîn­tâmpine o altă pauză, mâine seară la şapte şi patruzeci veţi fi la Constantinopol.

— Da, spuse Poirot, şi continuă exasperat: am auzit că Sfânta Sofia e minunată.

— Magnifică, îmi închipui.

Deasupra capetelor lor perdeaua de la un geam fu dată de o parte şi apăru chipul unei tinere femei.

Mary Debenham nu prea dormise de când plecase din Bagdad, joia trecută. Nu dormise cum trebuie nici în tre­nul spre Kirkuk, nici la vila din Mosul, şi nici noaptea trecută în tren. Acum, sătulă să tot stea trează în ae­rul îmbâcsit al compartimentului supraîncălzit, se ridică în picioare şi pri­vi afară.

Trebuie să fie Alep. Nimic de văzut, bineînţeles. Nu­mai un peron slab luminat şi, din când în când, nişte strigăte în arabă. Sub fereastra ei doi bărbaţi vorbeau franţuzeşte. Un ofiţer francez şi un bărbat mărunt, cu niş­te mustăţi enorme. Zâmbi puţin. Nu mai văzuse un bărbat atât de încotoş­mănat. Trebuie să fie foarte frig afară. De asta şi încălzeau, probabil, atât de tare trenul. Încercă să deschidă mai mult fereastra, dar nu reuşi.

Conductorul se apropie de cei doi bărbaţi. Trenul va pleca în curând, le spuse. Domnul ar face mai bine să urce. Bărbatul cel scund îşi scoase pălăria. Ce cap ca un ou! În ciuda grijilor care nu-i dădeau pace, Mary De­benham zâmbi. Un omuleţ caraghios, genul de om pe care nu poţi să-l iei niciodată în serios.

Locotenentul Dubosc debită alocuţiunea de adio. O con­cepuse înainte şi o rezervase pentru clipa despărţirii. Suna foarte frumos şi manierat.

Nelăsându-se mai prejos, Poirot îi dădu replica cu­venită.

— Urcaţi în vagon, domnule, i se adresă conductorul.

Cu aerul unei neţărmurite păreri de rău, Poirot urcă în vagon. Con­ductorul se urcă după el. Poirot îşi agită braţul. Locotenentul Dubosc îi răspunse la salut. Cu o smucitură puternică, trenul se puse încet în miş­ca­re.

— În sfârşit, murmură Poirot.

— Brrr, făcu Dubosc, dându-şi seama cât de frig era într-adevăr...

— Voilà, Monsieur, îi spuse conductorul invitându-l cu un gest teatral să admire frumuseţea compartimentului şi felul în care-i fuseseră aranjate lucrurile. Valiza domnu­lui am pus-o aici.

Mâna îi rămase întinsă spre Poirot, într-un gest dintre cele mai suges­tive. Poirot îi vârî în palmă o hârtie împă­turită.

— Merci, Monsieur. Conductorul se învioră şi începu să umble aferat, de colo-colo. Tichetul domnului îl am, aş mai vrea şi paşaportul, dacă domnul e atât de amabil. Domnul se opreşte la Istanbul, după câte îmi dau seama?

Poirot încuviinţă din cap.

— Nu sunt prea mulţi călători, îmi închipui? întrebă.

— Nu, domnule. Mai am încă doi pasageri, amândoi englezi. Un colo­nel din India şi o tânără doamnă din Bagdad. Domnul mai doreşte ceva?

Domnul ceru o sticlă de Perrier.

Cinci dimineaţa era o oră cam nepotrivită pentru a călători cu trenul. Mai erau două ceasuri până-n zori. Văzând că nu e rost de un somn bun şi simţindu-se mul­ţumit că dusese la bun sfârşit o misiune delicată, Poirot se ghemui într-un colţ şi aţipi.

Se trezi pe la nouă şi jumătate şi o luă înspre vago­nul restaurant, dor­nic de o cafea fierbinte.

Înăuntru se afla numai o singură persoană, evident tânăra doamnă de care amintise conductorul. Era o fe­meie înaltă, subţire, oacheşă la faţă, de vreo douăzeci şi opt de ani. Se simţea un fel de cumpătare calculată în fe­lul cum mânca sau îi cerea chelnerului încă o ceaşcă de cafea, ceea ce de­no­ta o deplină familiarizare cu oamenii şi călătoriile. Purta o rochie de vo­iaj de culoare închisă, dintr-un material subţire, tocmai potrivit pentru at­mos­fera înăbuşitoare din tren.

Neavând ceva mai bun de făcut, Hercule Poirot se distra studiind-o discret.

Era genul de femeie tânără, aprecie el, care ştie să-şi poarte perfect de grijă oriunde s-ar afla. Era echilibrată şi matură. Nu-i displăcea regulari­tatea severă a trăsătu­rilor şi nici paloarea delicată a pielii. Îi plăcea şi pă­rul ei negru, lucios, bine pieptănat, şi ochii cenuşii, reci şi im­personali. Dar, hotărî Poirot în cele din urmă, e un pic prea calculată pentru a fi ceea ce numea el "o femeie drăguţă".

În acel moment îşi făcu apariţia un alt personaj. Un bărbat înalt, între patruzeci şi cincizeci de ani, cu o faţă uscată, smeadă, şi cu părul puţin al­bit la tâmple.

"Colonelul din India", îşi spuse Poirot.

Noul venit se înclină în faţa femeii.

— 'Neaţa, domnişoară Debenham.

— Bună dimineaţa, colonele Arbuthnot.

Colonelul puse mâna pe spătarul scaunului din faţa ei.

— Ai ceva împotrivă?

— Nu, bineînţeles. Ia loc.

— Ştii, micul dejun nu e întotdeauna o masă prea animată.

— Sper să nu fie aşa. În orice caz, nu mă interesează.

Colonelul se aşeză.

— Băiete! Glasul îi era foarte autoritar.

Comandă ouă şi cafea.

Ochii îi rămaseră o clipă asupra lui Poirot, apoi trecură mai departe, indiferenţi. Poirot, care cunoştea bine spiritul britanic, ştia ce-şi spusese colonelul în sinea lui: "Vreun străin afurisit".

Fideli obiceiului insularilor, cei doi englezi nu se arătară prea vorbă­reţi. Schimbară câteva cuvinte după care femeia se ridică şi părăsi vago­nul.

În timpul prânzului, cei doi se aşezară la aceeaşi masă şi, ca şi mai înainte, îl ignorară complet pe cei de al treilea pasager. De data aceasta, însă, conversaţia lor fu mai animată. Colonelul Arbuthnot povestea despre Punjab, iar din când în când se întrerupea pentru a o întreba câte ceva despre Bagdad, unde ea, pare-se, fusese guvernantă. Tot stând aşa de vor­bă, descoperiră că au câţiva prieteni comuni, drept care deveniră pe dată mai puţin scorţoşi, mai amicali. Depănară tot soiul de amintiri despre un oarecare Tommy şi despre nu mai ştiu care Jerry. Colo­nelul o întrebă dacă se întoarce acasă, sau dacă are de gând să se oprească la Istanbul.

— Nu, merg direct acasă.

— Nu-i oare păcat?

— Acum doi ani m-am întors tot pe acest drum, şi atunci am stat trei zile la Istanbul.

— Aha, înţeleg. Ei bine, îndrăznesc să spun că mă bucur foarte mult că mergeţi direct în ţară, pentru că şi eu fac acelaşi lucru.

Zicând acestea, colonelul se înclină cam stângaci, îmbujorându-se la faţă.

"E sensibil, colonelul nostru", îşi spuse Poirot, puţin amuzat. "O călă­to­rie cu trenul e la fel de periculoasă ca şi una cu vaporul".

Cu o voce calmă, domnişoara Debenham îi răspunse că îi pare foarte bine. În atitudinea ei se strecură o undă de răceală.

Colonelul, observă Poirot, o conduse până în dreptul compartimentu­lui ei. Peste puţină vreme, în depărtare apăru priveliştea splendidă a masi­vului Taurus. Cei doi stăteau pe coridor, unul lângă altul, contemplând Porţile Ciliciene. Deodată, domnişoara Debenham suspină. Poirot, aflat prin apropiere, o auzi şoptind:

— E atât de minunat! Aş vrea... aş vrea...

— Ce anume?

— Aş vrea să mă pot bucura de toate astea!

Arbuthnot nu răspunse. Linia colţuroasă a feţei sale păru şi mai seve­ră, şi mai întunecată.

— Dumnezeule, cât aş fi vrut să n-ai nimic de-a face cu toate astea.

— Taci, te rog, taci.

— Oh, e-n regulă.

Aruncă o privire puţin plictisită spre Poirot. Apoi continuă:

— Dar nu mă pot împăca cu ideea să te ştiu guver­nantă, la chere­mul unor mame tiranice şi al odraslelor lor plicticoase.

Ea râse, parcă mai puţin reţinută ca de obicei.

— Oh, n-are importanţă. Imaginea guvernantei batjocorite e un mit perimat. Te asigur că părinţii sunt cei te­rorizaţi de mine.

Tăcură. Se vedea că Arbuthnot era cam ruşinat de ieşirea lui. "Asist la o ciudată şi nostimă comedioară", îşi spuse Poirot, dus pe gânduri. De gân­dul acesta avea să-şi amintească mai târziu.

Ajunseră la Konia în aceeaşi noapte, pe la unsprezece şi jumătate. Cei doi englezi coborâră din tren să-şi mai dezmorţească picioarele; începură să se plimbe încoace şi-ncolo pe peronul înzăpezit.

Poirot se mulţumi să urmărească de la fereastră forfota gării. După vreo zece minute ajunse la concluzia că, în fond, o gură de aer proaspăt n‑ar avea ce să-i strice. Aşa că se înfofoli bine, punându-şi câteva haine, jerseuri şi fu­lare, iar peste pantofi o pereche de galoşi. Astfel echipat, coborî cu atenţie pe peron şi începu să se plimbe. O luă prin spatele trenului.

După voci, recunoscu cele două siluete nedesluşite care stăteau în umbra vagonului poştal. Auzi întâi vocea lui Arbuthnot:

— Mary...

Femeia îl întrerupse.

— Nu acum, nu acum. Când totul se va termina, şi va rămâne depar­te, în urma noastră... atunci...

Discret, Poirot se îndepărtă. Era surprins. Cu greu re­cunoscuse vocea rece, măsurată a domnişoarei Debenham. "Ciudat", îşi spuse.

A doua zi se întrebă dacă nu cumva cei doi se certaseră.

Îşi vorbeau foarte puţin. Femeia îi părea neliniştită. Avea cearcăne la ochi.

Pe la două şi jumătate după-amiaza, trenul se opri. La ferestre apăru­ră capete curioase. Câţiva oameni, îngrămă­diţi lângă linia ferată, priveau şi arătau cu mâna spre ceva de sub vagonul restaurant. Poirot se aplecă în afară şi se adresă conductorului vagonului de dormit, care tocmai trecea în fugă prin dreptul ferestrei. Omul îi răspunse, după care Poirot îşi trase ca­pul înăuntru şi, întorcându-se, fu cât p-aci s-o izbească pe Mary Deben­ham, care stătea exact în spatele lui.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, aproape pe nerăsuflate, în franţuzeş­te. De ce ne-am oprit?

— Nu-i nimic, domnişoară. S-a aprins ceva sub va­gonul restaurant. Nimic grav. De altfel, au stins focul şi acum repară stricăciunile. Nu e nici un pericol, vă asigur.

Ea făcu un gest brusc, de parcă ar fi alungat ideea pericolului, ca to­tal lipsită de importanţă.

— Da, da, înţeleg. Dar timpul?

— Ce timp?

— Păi, vom avea o întârziere.

— Da, e posibil, recunoscu Poirot.

— Dar nu putem întârzia! Trenul trebuie să sosească la Istanbul la 6.55 şi trebuie să traversăm Bosforul ca să prindem Simplon Orient Expre­sul de ora 9. Dacă avem o oră sau două întârziere, pierdem legătura.

— Se prea poate, admise Poirot.

O privi întrebător. Văzu că mâna îi tremura pe per­vazul ferestrei şi buzele îi tremurau.

— E atât de important pentru dumneavoastră, domni­şoară? o întrebă.

— Da. Da, este. Trebuie... trebuie să prind legătura.

Spunând acestea, se întoarse şi o luă de-a lungul coridorului spre co­lonelul Arbuthnot.

Neliniştea ei, totuşi, se dovedi neîntemeiată. Zece mi­nute mai târziu, trenul se urni din loc. Sosi la Haydapassar doar cu cinci minute întârziere, câştigând pe drum din timpul pierdut.

Apele Bosforului erau agitate, astfel că lui Poirot nu prea-i făcu plăce­re traversarea. Pe vapor nu-i mai văzu pe tovarăşii săi de călătorie. Ajuns la podul Galata, o luă direct spre hotelul Tokotlian.